Nu vă place înapoierea…numiți-o întârziere.

În tinerețe eram atras de studiul istoriei, chiar am făcut pregătirea pentru admitere la Istorie dar m-am înscris în ultima clipă la Filologie. Cum astăzi sunt prea mulți cei care se pricep la toate m-am ferit să-mi spun părerea în afara ariei mele de expertiză, televiziunea, dar opiniie istoricului Lucian Boia mă ajută să exprim deschis poziția mea exact în ceea ce privește situația actuală a pieței de televiziune de la noi în raport cu„ceea ce vrea publicul„ sau ce credem noi că vrea el. De ce să mă erijez în atoatecunoscător și să spun că principala cauză a decesului bebelușilor de la Pitești ar putea fi înapoierea țării nu doar a sistemului sanitar, exodul medicilor buni și rămânerea pe loc a mediocrității…Nu mă bag unde nu sunt specialist dar despre Tv pot vorbi acum când cei în drept nu știu pe unde să scoată cămașa în cazul TVR…Este inutil să privim în ograda altora, degeaba copiem legislația audiovizualului din Australia /bine ar fi, acolo am aflat că statul face scutiri de impozite pentru cei care investesc în programe pentru copiii/, degeaba ne dăm deștepți când doar 5 oameni din 100 se uită la postul public și spunem că ar trebui să difuzeze mai multă cultură, teatru sau concerte /ca și cum alții s-ar omorî cu concertele, pentru amatori există posturi de nișă/ concluzionând că la o televiziune publică nu ne interesează audiența! Ba trebuie să ne intereseze. Așa cum trebuie să pornim de la realitate nu de la închipuiri. Publicul e de fapt poporul român. Valorile vehiculate în Las Fierbinți în emisiunile tabloide sau serialele turcești sunt nivelul la care am ajuns azi. Și aici o paranteză…vă închipuiți intriga și personajele fierbințenilor localizați într-un sat din Transilvania? Eu nu. Și știm de ce cu toții…acea zona e mai puțin întârziată ca restul țării…Dorim să evoluăm, e bine, dar asta va fi opera unui efort al civilizației românești care se va petrece în timp. Odată cu dispariția reală a analfabetismului, a toaletelor din fundul curții, a obiceiurilor fanariote.Degeaba propunem vânzarea de mărfuri românești în proporție de 51% de vreme ce fermierii noștri nu vor să se asocieze. Când va veni țăranul cu tirul să-și ducă produsele la Carrefour va fi un bun semn ca să fie date la casat căruțele, dar…până atunci amintirea cooperativelor comuniste bântuie. Ce se va întâmpla cu TVR unde principala problema scoasă în față de toți, conducere, sindicate, comisii parlamentare etc. este banul? Statul va plăti. Până la toamnă guvernul va fi silit să-și asume cheltuielile, de fapt noi toți vom plăti din nou, indiferent că vor reuși să declare insolvența instituției sau încetarea de plăți. Când și de ce se vor uita mai mult de 5 oameni din 100 nu interesează pe nimeni. Iată ce spune Lucian Boia: ”Am avut o istorie mică, o istorie plată într-o zonă foarte zbuciumată a Europei,…românii  s-au aflat atâta vreme sub diverse stăpâniri străine. Au apelat la alţii imitând, preluând diverse modele răsăritene, apusene. Toate astea le-au dat un complex de inferioritate din care speră că vom ieşi. Complexele de inferioritate caută să se echilibreze prin manifestări de superioritate. Românul se consideră în acelaşi timp inferior şi superior. E o treabă care ar trebui să dispară din mentalitatea noastră. Nu suntem nici inferiori, nici superiori. Avem o istorie întârziată. E de două ori întârziată: în ceea ce ne priveşte şi în ceea ce priveşte zona în care ne aflăm. Occidentul a devenit marele model al întregii planete. Noi ne-am aflat în zona mai puţin bună a Europei. Între Europa Occidentală şi Europa Răsăriteană a fost superioritatea asta care a tot crescut de la un secol la altul a Europei Răsăritene…., România este încă tributară acestei „întârzieri istorice… Ţările Române intră în istorie mai târziu decât oricare alte ţări ale Europei, chiar ţările din jurul nostru. Pe la 1300, când apar principatele, deja Ungaria era o mare putere în centrul Europei, Polonia, chiar Bulgaria. Deci este o întârziere care aparţine şi zonei în care ne aflăm şi care aparţine şi spaţiului românesc…. Noi plătim încă pentru o întârziere istorică, zona asta. Nici celelalte ţări balcanice nu sunt deasupra noastră, nici spaţiul rusesc. Nivelul de dezvoltare socială, economică, culturală nu este deasupra noastră. Mă întreb dacă zona asta este întârziată sau Occidentul a sărit foarte sus. Dacă n-ar exista Occidentul, n-am fi  întârziaţi”, a detaliat istoricul….  În timpul comunismului „s-a petrecut o românizare, adică o închidere a românilor în ei înşişi şi o construcţie a unei identităţi culturale şi naţionale reduse la mijloacele proprii. În prezent sunt încă mulţi, prea mulţi români care nu gândesc în termeni europeni, în termenii zilei de astăzi…Comunismul a dat de pămînt cu vechea intelectualitate şi a amestecat ce s-a mai ales din ea cu o nouă „elită“, extrasă (cam repede!) din masa aceea pînă mai ieri analfabetă şi semianalfabetă. A rezultat un inextricabil amestec de valoare şi nonvaloare care s-a perpetuat, şi chiar s-a amplificat, şi după căderea regimului comunist„ Eu sunt de acord.

Suleyman, Brâncuși sau Cuza?

Dl Adrian Cioroianu, istoric și om politic, scrie despre Brâncuși și banii plus faima pe care le-ar putea aduce României un film despre viața sculptorului inclusiv cea amoroasă . Ar fi o mare poveste de export, așa cum a fost serialul cu Suleyman. Dincolo de o naivitate  a autorului să reținem ceea ce spune: „ Mai are cineva vreo îndoială că acest program de televiziune transmitea şi un mesaj (geo)politic, dincolo de povestea ca atare? :… mi se pare o certă reuşită să-i aduci pe europeni în faţa televizorului ‒ pentru a vedea ce? ‒ pentru a urmări poveştile de intrigă, vitejie şi amor ale unui sultan care acum 500 de ani băga spaima (inclusiv) în europeni şi cucerea fără milă Belgradul, mare parte din Ungaria ş.a.m.d. Recent, o revistă de analize geopolitice din Franţa dedică un întreg număr acestui fenomen care marchează din plin tele-vizualul planetar: emergenţa unor seriale TV cu puternic mesaj (geo)politic, adevărate saga de război şi pace pe micul ecran, în care spectatorul iniţiat vede ceva mai mult decât povestea în sine. Exemplul cel mai actual (şi mai prizat internaţional) este serialul Games of thrones; privind sau citind această foarte ramificată poveste, în care câteva familii îşi dispută puterea, poţi înţelege că este doar o plăsmuire heroic fantasy din mintea inepuizabilului George R.R. Martin, după cum alţii pot înţelege (unii chiar o fac) mai mult, anume că ar fi o metaforă a jocurilor geopolitice dintre Arabia Saudită (alias casa Lannister în serial) şi Iranul (alias casa Martell) din vremea noastră!” Despre naivitate aș vorbi mai ales la ideile concrete…„Multe proiecte culturale româneşti se blochează în faţa obstacolului finanţărilor ‒ şi nu e niciodată redundant să reamintesc faptul că banii băgaţi în cultură nu sunt cheltuieli, ci investiţii. De când e lumea şi pământul, cultura nu poate exista în afara banilor. Cred că ar trebui să renunţăm la imaginea romantică a artistului falit care ziua stă prin cafenele, cu un pahar plătit de alţii în faţă, iar noaptea creează capodopere. Desigur, au fost şi vor fi şi astfel de exemple – dar istoria artei nu se rezumă la ele. Fără mari proiecte – private, ecleziastice, instituţionale sau de stat ‒, marea artă ar fi cu mult mai mică. Arta sau cultura se fac poate 10% prin voluntariat ‒ şi 90% prin mecenat.„  Bine, foarte bine, dar de ce Brâncuși, de ce nu Cuza? Desigur, faima internațională a sculptorului o excede pe cea a domnitorului dar asta e România, dacă ne gândim doar prin prisma ideii de a face propagandă „în sens bun„ /bine precizat pentru că imaginea cam cețoasă a României o facem destul/  nu ajungem departe și în niciun caz la artă. Am scris cu timp în urmă despre posibilitatea unui serial despre Cuza nu relaționându-mă la Suleyman ci întrebându-mă de ce n-ar avea succes un serial dedicat unei personalități atât de complexe și controversate cum a fost Cuza. Dincolo de șabloanele unei istoriografii aberant patriotarde Cuza a avut o viață interesantă – pe plan politic, profesional, amoros-. E drept, la noi subiectele istorice nu mai sunt la modă, cinematografia a abuzat adesea grosolan de tematică iar televiziunile se feresc …mai ales după ce o așa zisă poveste „de epocă„,  ”Aniela” de pe AcasăTV a fost un eșec, datorită unui subiect nepotrivit, mărunt. Sigur, viața lui Cuza nu e ușor de ecranizat, tocmai pentru că a fost acoperită de numeroase legende sau neadevăruri dar merită. Dl Cioroianu, istoric de meserie, știe mai bine ce comoară se ascunde în posibila povestea domnitorului, cât de greu e să scoți la iveală valorile și semnificațiile pozitive din noroiul timpului dar preferă varianta mai accesibilă a lui Brâncuși. Dar câte chei nu oferă biografia lui Cuza de la tinerețea pârcălabului de Galați, la impunerea sa din partea Partidei Naționale, problemele ridicate de Unire, de reforme, tribulațiile sentimentale și copiii făcuți cu o amantă, criza, coaliția care l-a silit să abdice, exilul…Dacă nu interesează pe nimeni astăzi poate altădată…iar dacă vrem propagandă să ne întoarcem la Decebal sau la Mihai Viteazul, eventual la Vlad Țepeș dar din păcate nu mai avem un Sergiu Nicolaescu.

Înainte de a trage obloanele…

 

Am regăsit un vechi interviu apărut în 2006 iar ceea ce spuneam atunci mi se pare extrem de actual și peste 10 ani. Cum ar fi fost peisajul TV fără „Numai iubirea„ și „Lacrimi de iubire”, ficțiuni de mare dimensiune, la nivel profesionist? Provocarea a fost să nu copiem nicio rețetă. Noi am conturat un serial dramatic, nici pe departe lacrimogen sau romanțios, axat pe bătălia eroilor de a descoperi valori solide ca iubirea, dreptatea, într-o lume egosită, violentă, dominată de un singur idol, banul. Telenovela clasică presupunea o gamă de chei, formule, rezolvări pe care publicul le-a asimilat și le degustă. Există o regulă a  jocului așa cum există și în alte genuri, sitcom, thriller, pe care trebuie să o respecți dar asta nu te oprește să le oferi personajelor moduri de a gândi și acționa bazate pe tradiții, valori, soluții de sorginte autohtonă. Nu cred că nu s-a observat în fundal o realitate românească incontestabilă și o încercare de a creiona personaje mult mai complexe și mai frământate de întrebări decât tradiționalele tipologii pozitive și negative. Poate unii preferă emoțiile simple și îi încurcă oscilațiile unor caractere tot încercând să le potrivească unor tipare. Un asemenea serial se bazează pe secvențe care au fie un substrat romantic/emoțional fie unul conflictual/polemic. Restul plictisește. Dar dacă LDI a avut peste 6000 de secvențe cel mai greu e să te descurci cu cele plicticoase dar necesare pentru ca acțiunea să mai respire…Concluzia e că publicul dorește serial românesc. E de mirare că a fost nevoie de telenovele, sau, dacă preferați, de genul „romance„ ca să descopere că avem actori senzaționali, din diferite generații.care nu prea apăreau pe micul ecran monopolizat de tot felul de improvizații amatoricești. E ceva anormal că publicul dorește să vadă lucrări de ficțiune complexe în loc să se mulțumească doar cu glumițe? Nevoia de poveste, de ficțiune autohtonă e aceiași la adolescenți sau la maturi dar a trecut prea mult timp în care publicul n-a primit ce i se cuvenea…Ce spuneam acum 10 ani e perfect valabil, cu adausul că optimismul pe care-l afișam atunci s-a stins. Speram că succesul primelor noastre lucrări sunt doar începutul, că publicul va fi tot mai exigent și nu va mai accepta încropeli de duzină, că producția de gen se va dezvolta dar iată că avântul n-a ținut mult. Nu numai actorii care s-au apropiat de asemenea lucrări s-au risipit care încotro, irosindu-și talentul în tot felul de ipostaze mărunte dar și profesioniștii din domeniul regiei, scenariului, producției care se formau au trebuit să-și caute alte debușeuri. Când piața nu mai cere anumite prestații e firesc ca tinerii mai ales să se orienteze spre alte ocupații punând capăt efortului de formare a unor meseriași atât de necesari…cândva. Deocamdată pe piață se găsesc mai ales pere din Italia, zmeură din Maroc și seriale din Turcia. Dincolo de abundența, mai mare sau mai mică, a produselor cumpărate formarea unor profesioniști e capitală pentru viitorul televiziunii românești care nu se rezumă doar la jurnalistica de știri. Am citit într-o scrisoare deschisă a sindicaliștilor din TVR că această instituție onorabilă, în care am trudit și eu vreo 25 de ani, colcăie de profesioniști valoroși dar ce păcat că valoarea lor nu se incorporează în produse, adică în programe iar ceea ce vând ei ne obligă să preferăm prazul din Olanda . E drept, pe măsură ce ofertele cresc cererea scade, piața nu oferă prea multe șanse celor care cu bună credință plătesc sute de euro ca să învețe meserii specifice teatrului sau filmului ..ba chiar și talentul susțin unii că s-ar învăța! Cu ce te  alegi în afară de banii dați…vezi pe siturile lor…  ”în final veți avea o diplomă care să vă ateste participarea și inițierea, precum și recomandări din partea vedetelor noastre”. Ah și mai e ceva…  ”șansa de a te împrieteni cu oamenii de televiziune prezenți la eveniment…„ Foarte tentant. Plus că au o șansă la casting. La fel ca fetele de la paginile 3 sau 5 cu poze sexi care în majoritate își exprimă opțiunea pentru o carieră pe ecran fără să fie nevoie de cursuri, sunt autodidacte. Sigur, dacă ar candida la primărie poate le-ați da o șansă. Oameni buni spre ce ne îndreptăm? Oare e nevoie de vreun mecena care să finanțeze gratuit producțiile sau de un filantrop care a câștigat la loto și își donează banii? Să facem o subscripție publică? Sau vor aduce actorii bani de acasă cum spune Adrian Sitaru legat de filmul său prezent la Berlinală? Apropo, mă bucur să aflu că Alina Grigore, o actriță excelentă căreia i-am scris cu plăcere un rol în „Îngerașii„ a deschis o școală la București, că jumătate din distribuția filmului lansat la Berlin sunt neprofesioniști, de la școala ei de actorie, că toată lumea a lucrat pe gratis dar…acesta să fie viitorul? Fără cerere, fără ca piața să ofere joburi corespunzătoare pregătirea de specialitate e inutilă, poate conta cel mult la capitolul cultură generală dar oamenii aceștia trebuie să și mănânce. Și la Hollywood sunt sute de școli de profil dar și suficiente joburi. Acelora care nu-și împlinesc visul le rămâne poate să meargă în Griffith Park și să-și facă un selfie cu inscripția gigant de pe deal. Nu vreau să vorbesc acum despre faptul că televiziune nu înseamnă numai știre, reporteri, talk-showuri, „mari fețe vorbitoare„ care inundă ecranele. Poate ar fi primul lucru de discutat și învățat în școli. Adela Popescu îmi spune cu nostalgie că vede reluările serialelor noastre și uneori îi vine să plângă de dor…măcar reluările vor rămâne! Dar a trăi doar din reluări e un mod de a trage obloanele, de a-ți declara neputința. Păcat. Dar să nu plângem ,dimpotrivă, să ne amuzăm, să râdem, vom avea noi seriale comice, ne vom distra pe cinste. Iar la nevoie să râdem de noi înșine.

Nu putem noi? Să luăm de la alții!

A  apărut o nouă anchetă de presă cu tema „de ce plac serialale turcești?„ Mai bine se discuta de ce nu se mai fac seriale românești…doar povestea spusă de mai marii ProTv despre criza mondială care a închis producția nu prea o crede nimeni. Explicația cu exotismul nu satisface nici ea. Dar am remarcat opinia unui psiholog, Keren Rosner, care spune că „succesul serialelor turceşti are ca bază situaţiile de viaţă care transpun telespectatorul într-o poveste pe care a trăit-o sau pe care ar fi vrut să o trăiască… se adresează persoanelor care, dintr-un motiv sau altul, n-au trăit o poveste de viaţă. Pe care o regăsesc în aceste seriale. Încearcă să îşi găsească o finalitate pe care şi-ar fi dorit-o, iar aceste seriale le dau răspunsul. Fiind vorba de foarte multe situaţii de viaţă înseamnă că foarte multe persoane se pot regăsi în asemenea poveşti. Interesul este foarte mare pentru că este un fel de proiectare a propriilor probleme şi rezolvarea lor se face în afara propriei persoane. Fiecare dintre noi am trăit sau ne dorim să trăim o poveste de iubire spectaculoasă, deosebită, specială. Astfel de seriale tocmai asta ne oferă: poveşti de iubire în care oamenii se regăsesc sau, cu nostalgie, retrăiesc propria lor poveste. Empatizează foarte mult cu personajele şi se regăsesc într-unul dintre aceste roluri…Un personaj, fie că este sărac, fie că este într-o postură inferioară societăţii ajunge să fie realizat în general, accentul fiind pus pe personajele feminine. Totodată au şi o relaţie fericită. Este idealul pe care orice femeie şi-l doreşte, atunci publicul e uşor de captivat cu astfel de seriale“ Iar analistul media Iulian Comănescu punctează: „Modele nu se schimbă chiar atât de repede. Iar costurile modice ale unor asemenea producţii (în jur de 15.000 de euro) le fac rentabile….Şi dacă nu cumperi Suleyman, care nu e chiar ieftin”  Corect. Identificarea cu unele personaje e cheia succesului…dar oare de ce nu se prea identifică publicul cu personajele din așa zisele reality showuri scenarizate gen „Lecții de viață” care rezistă mai ales folosirii violenței verbale sau fizice, om fi noi românii certăreți dar nici chiar așa…Tot ieftine sunt dar ce contează?  În peisajul dezechilibrat la televiziunii de la noi serialul dramatic e necesar de urgență! Dar cine l-ar putea susține? ProTv, Antena 1 sau TVR sunt singurii care ar avea mijloace. Primii au ales comedia, sigur, e amuzant să te distrezi pe seama fierbințenilor, poți să te și identifici cu ei…Antena 1 pândește după colț. TVR, dacă judeci după ieșirile publice ale tuturor- șefi, realizatori, sindicate etc- nu vede în față decât problema banilor iar despre soluția pe care continui să o susțin, privatizarea TVR1 nici vorbă. Ce am putea să așteptăm? Vreun filantrop dispus să scoată din buzunar finanțarea necesară în schimbul a…nimic? Vreun donator care a câștigat la loterie? O subscripție publică? Mă tem că timpul trece în zadar. Realitatea ne-a arătat că mulți investitori care păreau că vor să construiască un lucru durabil nu făceau decât să adune bani pentru averea proprie, de ce în televiziune ar fi altfel? Permanent am susținut cauza originalității, am fost împotriva imitației, i-am apreciat pe creatori și nu pe executanți. Sigur, tot ce are cât de cât succes la noi se bazează pe formate străine, chiar și showurile care au pe generic cuvântul „român„, ”Vocea României„, ”Românii au talent”, ”Ce spun românii„ – o excelente realizare de altfel cu un Cabral de zile mari.  Nu e nicio rușine să cumperi ideile altora și să le transpui dar în cazul creației de ficțiune aveam rețineri. Deși scenariile mele de la „Numai iubirea” ,”Lacrimi de iubire”etc.  au fost adaptate și produse prin Polonia, Slovacia, Ucraina, Croația continuam să consider că fiecare țară are probleme specifice care se adaptează cu greu iar aspecte poate mai importante sunt omise pentru că, evident, n-au interesat și nu sunt conținute în original. Și eu am încercat, înainte de lansarea primei telenovele românești, să adaptez un scenariu din Venezuela și m-am lovit de asemenea obstacole dar îmi asum că nu mă pricep la asta. Sunt ani buni de când producția autohtonă a ajuns pe cale de dispariție și nu există timp de așteptare așa că renunț la încăpățânarea cu care am susținut creația originală. Așa cum cumpărăm formatele unor showuri să cumpărăm scenariile unor seriale străine, să le adaptăm și să nu mai lăsăm timpul să treacă! Desigur și aici sunt aspecte deloc de neglijat..ProTV a mai încercat în trecut adaptări și n-a rupt gura târgului iar ultima ispravă cu comedioara de la BBC ”O săptămână nebună” a fost un eșec, la fel ca și imitația antenistă ”Camera café„.  Păcat de actori… Aici trebuie să intervină discernământul pentru a alege lucrări de calitate și de mare interes, indiferent de costuri! Am mai spus-o, când ai o producție de 4-5 seriale pe sezon –azi nici nu visăm…- îți permiți să încerci diversitate de genuri, de stiluri, de targeturi, când nu poți să produci decât o singură bucată pretențiile sunt mai mari ca și așteptările. Dar merită încercarea.  Există o nevoie urgentă de producție și timpul pierdut aici se măsoară în ani. Mai e ceva. Extrem de multe producții cinematografice astăzi , inclusiv seriale, se bazează pe fapte reale sau pe ecranizarea unor romane. Să nu existe în literatura noastră nimic interesant? Să nu existe în viața societății românești nicio sursă de inspirație?