2 vieti

 

Două vieți

 

Eugen Patriche

2015

 

 

Am lucrat 5 ani în presă, 18 ani în Televiziunea publică, apoi am fost din 1990 până în 1998 șeful programelor pentru copiii din TVR, am trecut la ProTv cu „Abracadabra” iar până în 2009 când m-am pensionat mi-am legat numele de scurta existență a serialului românesc la AcasăTv. O experiență care îmi permite nu doar să aștern pe hârtie amintiri dar să formulez și unele opinii privind soarta televiziunii în România.

 

 

Două vieți
Nu mi-am dorit o meserie care să mă oblige să mă repet, profesor sau funcționar..mi-a plăcut să am preocupări diverse, să traiesc dinamic până am ajuns să-mi împlinesc visul, acela de a scrie și a trăi din scris! Dar abia în..a doua viață…
Am avut noroc cu o copilărie normală, cu o educație solidă, am avut părinți care au insistat pe educația mea, am avut o simpatică profesoară particulară care m-a învățat de mic franceza, engleza și pianul, dna Demetriade..la insistențele bunicii din partea mamei care avea o ascendență burgheză, inclusiv o bibliotecă bine dotată. Limbile straine se prindeau ușor de mine, un avantaj important mai târziu când puteam să citesc cărți în original, am trecut și la spaniolă – urmând în anul când am picat admiterea la facultatea de litere lecții la o cooperativă de limbi străine de pe cheiul Dâmboviței, unde am fost coleg cu Valentin Silvestru și soția sa Brândușa Zaița. Peste mulți ani, în iarna de după revoluție am rugat-o pe Brândușa, de mult văduvă, să improvizeze un moment cu o păpușă pentru a oferi ceva copiilor și o făceam în direct din studioul 5 de emisie al Tvr. A fost Țonțonel, bănuiesc eu un omagiu adus soțului ei dispărut…Pe atunci franceza era pe primul loc la noi așa că în anul dinaintea bacalaureatului m-am mutat de la engleză la franceză, să-mi fie mai ușor. Nu mai spun că și rusa era obligatorie iar datorită unei profesoare fermecătoare am reușit să prind o limbă dificilă care mi-a fost de ajutor mai târziu pentru cursurile de slavă veche dar chiar și  în conversații peste hotare, La facultate am ales alături de engleză spaniola și greaca nouă iar italiana a venit de la sine, pentru că eram mare amator de operă. O pasiune întreținută în anii facultății când, impulsionat de colegul meu Mihai Canciovici mergeam aproape zilnic la Opera Română unde intram alături de alți tineri pasionați si vedeam spectacole minunate…Marii cântăreți români erau idolii mei…Garbis Zobian, Cornel Stavru, Valentin Teodorian, Herlea, Enigărescu, Ohanezian, Zenaida Pally, Elena Cernei, Magda Ianculescu, Buzea, Piso, Elena Dima….ca să pomenesc doar puțini din cei care nu vor fi uitați niciodată. Daca aș fi avut voce cine știe ce carieră aș fi urmat dar eram afon….Sunt un mare fan al lui Placido Domingo dar ce folos…Tot în facultate s-a născut pasiunea pentru film, mai ales prin frecventarea masivă a Cinematecii pentru deschiderea căreia luptase atâta Tudor Caranfil. Acum era vorba de lucruri serioase, chiar  o posibilă carieră. Aveam sa practic mult timp cronica cinematografică, la fel ca amicul de atunci Călin Stănculescu, înainte de a deveni autor de emisiuni cu profil de cultura cinematografică și mult mai târziu scenarist de film. Am cochetat cu poezia, am frecventat cenacluri – îmi amintesc unul unde se impunea Nora Iuga, apoi mai ales scriind texte de muzică ușoară pentru artiști ca Dida Drăgan, Mirabela Dauer, Marina Scupra…colaborând cu Petre Magdin, Dan Dimitriu, Dinu Giurgiu, Jolt Kerestely, Aurel Giroveanu și alții…
Presa scrisă a fost prima mea escală, primii ani de meserie. Colaborasem la “Viața studențească” și în 1967 cand am absolvit filologia Niculae Stoian m-a angajat. Făceam știri și comentarii culturale, cronici de film dar avantajul de a ști limbi străine m-a împins spre paginile externe. Pe atunci mișcarea studențească și de tineret, în special în vestul Europei, erau chiar interesante așa cum am observat cu ochii mei la Festivalul tineretului și studenților de la Sofia. Eram în vara lui 1968, intervenția in Cehoslovacia era iminentă iar fierberea imensă, și inutilă, desigur. Dar ca ziarist aveam acces la toate protestele, sit-in-urile organizate de grupările occidentale, anarhiști, troțkiști, extremiști etc…care dădeau mari bătăi de cap securității bulgare. Delegația noastra [condusă de Ion Iliescu] iși afișa cu ostentație umila disidență…nu știam ce ne asteapta dupa 1974. Apropo de festivalurile acestea tot ca ziarist la TVR am avut ocazia mai târziu să plec la Berlin pentru pregătirea transmisiilor de acolo și am avut trista ocazie să văd orașul împărțit în două de un zid tragic…așa cum aveam să văd peste ani Nicosia sfâșiată între greci și turci…

De altfel până spre 1973-74 au fost ani de o oarecare deschidere…îmi amintesc ca student inaugurarea librăriei franceze în pasajul Kretzulescu unde am cumpărat, la coadă, primele Livres de poche…Camus, Sartre, Baudelaire…îmi amintesc filmele de calitate de pe marile ecrane, traducerile din librării…îmi amintesc primele ieșiri în afară…Niculae Stoian avea un talent în a-și atașa echipa la deplasările Uniunii Studenților sau făcea rost de aprobări pentru călătorii de documentare sau participări la evenimente studențești și așa am plecat și eu, prima dată la Bratislava, Praga, Budapesta apoi cu prima delegatie UASCR in țările scandinave, apoi la Congresul tineretului de la Munchen, apoi cu Teatrul “Podul” la Nancy și Paris, cu altă delegație la Conferința tinerilor de la Florența , apoi la Copenhaga și Helsinki,… până în anul de cotitură 1974 când ideologia comunista a înăbușit orice speranță de deschidere spre lume iar cultul personalității lui Ceaușescu a trecut pe prim plan. …De pomină a fost vizita în Italia, președintele Tineretului creștin democrat italian Pino Pizza fusese în România invitat de UTC și primit cum se cuvine așa că a vrut să întoarcă ospitalitatea, invitând delegația română după încheierea conferinței dar tovarășii de la UTC n-au primit aprobare să mai ramână…eu și celălalt ziarist, Bazil Ștefan, mai stăteam câteva zile la Roma și am acceptat cu tupeu invitația așa că am fost răsfățați “fără vină”cu o plimbare la Salerno și pe Coasta Amalfitană… Atunci am realizat că pot vorbi binișor italiana fără să o fi învățat undeva vreodată…

Poet comunist convins dar inimos om de presă Niculae Stoian avea un crez, promova tinerii și, în 1969 m-a ales secretar general de redactie, aveam 25 de ani! Era o funcție și trebuia să devin membru de partid, o formalitate. Mi se pare ciudat că astăzi meritul a fost înlocuit cu apartenența politică, pe atunci intrarea în partid se acorda din oficiu celor aleși în diferite funcții, nu le condiționa. Atribuțiile mele erau în principal tehnice, urmăream, în alternanță cu Ghe Mitroi, procesul tipografic, mai citeam odată revista cap-coadă căutând greșeli de tipar care să fi scăpat corecturii iar marți seara, după ce revista intra la rotativă mergeam cu tehnoredactorul Tiberiu Petrescu la Triumf pentru o friptură și o bere ca să scuturăm oboseala. Bineînțeles Stoian își făcea apariția  și adesea ne bruftuluia pentru o greșeală scăpată de toți dar care numai lui îi sărise în ochii deși avea deja la bord destulă vodcă…cu timpul începusem să  mă stresez, să mă simt terorizat…Primeam desigur și sarcini ‘politice’, de pildă să lucrez la cuvântările participanților pe la congresele tineretului [eu chiar uitasem dar fotbalistul Cornel Dinu își amintește în cartea lui că l-am ajutat și în cuvinte frumoase] sau la “rapoarte”…odată l-am însoțit pe șeful studenților Ion Traian Ștefănescu în tabăra de la Izvorul Mureșului unde lucram într-un colectiv. Prilej să observ că activiștii de vârf au mereu un frigider ticsit cu toate bunătațile [mai văzusem unul la Sofia], că pot deschide și juca flipper gratuit cât  și când au chef, că se pune câte un foc de tabără cu atmosfera de petrecere gratuită și interpreți renumiți…[unde fusese invitată și Zoe Ceaușescu care pe mine nu m-a impresionat] Din perioada muncii la revistă îmi rămâne în minte tipografia…se lucra la rotativa din Casa Scânteii, se culegea în plumb, se prelucrau pozele la zincografie, se calandra, se tipărea…un proces care azi aparține trecutului. Așa cum mai târziu în televiziune am avut parte de tehnicile vremii, filmarea pe 16mm cu sunet separat, montajul benzilor lipite cu scotch, înregistrările pe benzi magnetice late și montajele prin sincronizare…abia la revoluție au apărut camerele beta. Este exact istoria parcursă pe etape de mine scriind, mai intâi de mână. apoi la mașina cu panglică, la mașina electrică, cu memorie, la computer, la laptop…
Tot din perioada presei nu pot uita întâlnirea cu personalități de neignorat ca Ana Blandiana, Adrian Paunescu, Adrian Dohotaru, Ioan Alexandru, Romulus Rusan… colegi și prieteni, cu oameni de cultură ca Sabin Bălașa –care publicase la noi proiectul său pentru fațada Teatrului Național și se declara gata să-l picteze singur, punând pe schelă și câte o sticlă de bere pentru prieteni, de altfel dacă s-ar fi realizat pictura murală arhitectura șchioapă a TN ar fi beneficiat și astăzi de splendidul “spațiu mioritic’ în albastru și alb imaginat de Bălașa..…așa cum din studenție, chiar dacă evoc prezența într-o aulă unde ținea un curs George Călinescu nu pot trece peste colaborarea cu profesorii mei Romul Munteanu, Sorin Alexandrescu,Virgil Nemoianu, Alexandru Piru…nici peste prietenia cu colegi de excepție ca Cezar Tabarcea, Marius Robescu…Anii din presă au fost amăgitori pentru că mi-au dat iluzia că, într-o țară pe cale de deschidere, deși comunistă, aș putea realiza câte ceva din visurile mele dar n-am reușit prea mult, decât să mă căsătoresc, să am o familie, un copil. Ceea ce nu e puțin…Norocul că ieșisem puțin în vest /sigur, din 1972 până la revoluție robinetul s-a închis, puteam ajunge doar la Moscova, Varșovia, Berlinul de est/ m-a făcut optimist. Degeaba. Peste mulți ani fiul meu, azi cetățean american, m-a întrebat de ce n-am rămas în occident când puteam s-o fac, căutând ulterior să-mi aduc família. Ce să-i răspund? În 1969, chiar în zilele referendumului cerut de De Gaulle pentru schimbarea administrativă a Franței, am avut șansa să ajung în țara pe care o adoram de la distanță, în orașul pe care-l știam atât de bine din cărți, Paris- pe care aveam să-l revăd abia în 1990. Eram ziarist în delegația studențească la Festivalul de la Nancy, în care au mai fost ca observatori tinerii regizori, pe atunci, Cătălina Buzoianu și Alexandru Tatos. Dar, cum unul din studenții din spectacol nu primise viză am fost cooptat eu și am devenit actor fără să vreau pentru  că șeful delegației, un asistent universitar, Vasilescu, era prea important ca să se dea în spectacol iar ”tovarășul de la Minister” avea alte misiuni. La Paris, în ultima zi, după o plimbare pe cheiurile Senei la Samaritaine unul din regizorii-actori, Iulian Negulescu, un ploieștean simpatic și cam afemeiat, nu s-a mai întors la punctul de întâlnire de la ambasadă. Credeți că „tovarășul de la Minister” a fost cumva tras la răspundere, nici vorbă, n-a trecut mult timp și l-am văzut pe la Costinești unde avea misiunile lui…Dar interesant a fost că, peste ani, am găsit într-un ziar din Cluj informația că tânărul actor de origine română Julien Negulesco apare într-un film alături și cu sprijinul celebrei Jeanne Moreau! Iulian a reușit, după ce rămăsese cu mâinile în buzunare, pe o stradă a Parisului să-și încropească o carieră, de bine de rău. Dar era o excepție. La fel ca Petru Popescu, scriitor de talent și excelent cunoscător al limbii engleze. La fel ca Sergiu Huzum, minunat operator de film, pe care l-am revăzut la Paris  ca director de imagine a unei cunoscute emisiuni pentru copiii, Club Dorothee….și nu vorbesc decât despre oameni pe care i-am cunoscut. Cazul Dan Nuțu e însă mai tipic pentru oamenii de cultură români rămași afară…vechiul meu coleg de liceu la Caragiale și vecin de stradă, de o vârstă cu mine,  a plecat la New York în 1979 după o fulminantă dar scurtă carieră în cinema și teatru, a  găsit un job de șofer de táxi dar cariera lui promițătoare s-a încheiat. E greu acum sau prea târziu să evaluezi ce n-ai făcut în viață deși ai fi putut dar de ce să dialogam cu destinul?….
În primavara lui 1972 Costin Buzdugan – care lucrase la un ziar în Brezoianu, cu un etaj mai jos- fusese numit redactor șef la redacția tineret-copiii a TVR și mi-a propus să-l urmez ca adjunct. Am acceptat, a fost prima mare alegere din viața mea și schimbarea s-a dovedit până la urmă inspirată. Chiar dacă, după nici 2 ani, in 74, anul ‘întoarcerii” spre comunismul habotnic, de tip chino-coreean, la prima restructurare am ajuns din șef executant. Eram realizator – funcție importantă în TV dar fără nici un merit profesional, așa era sistemul. Sigur, venind în Tv eu mi-am dorit să fac cultură cinematografică, speram să pot scrie scenarii dar n-am putut mai mult decât sa colaborez puțin cu Tudor Caranfil, acum coleg cu mine,  la “Vârstele peliculei” sau să fac documentare din ciclul “O viață pentru o idee” despre mari personalități cultural-științifice ale trecutului, Ion Mincu, Nicolae Teclu, aviatorul Gh. Banciulescu…Naivitatea mea s-a stins repede…Acum mă vedeam trimis să fac reportaje, să iau interviuri, domenii cu care nu eram familiarizat și nu-mi ieșeau…chiar mi-era rușine de lipsa mea de experiență în domeniu, țin minte că am facut un interviu cu Dan Grecu, un fiasco! În fine, unele documentare despre diferite județe ale țării, Prahova, Dâmbovița, Brăila mi-au ieșit mai bine…daca mă puneai să scriu și nu-mi cereai sa apar în video mergea! Aflasem că unii reporteri mai pricepuți aveau hârtii cu răspunsurile scrise și și le prindeau de umăr ca să poată citi interlocutorul ceea ce este ridicol. Noroc că nu aveam stofă de repórter. Aș fi vrut să plec dar nu mai aveam unde, mă lipisem de programele pentru copiii unde mă credeam mai ferit de propaganda tot mai deșănțată…noroc ca s-au inventat concursurile interjudețene…

Aici, sub titlurile pompoase de „Drum de Glorii„ sau „Columnele independenței„ se putea aduce evocare istorică, folclor autentic, muzică ușoară decentă pe lângă odele de slavă obligatorii iar colegul meu Ioan Simion Pop care prezenta și realiza concursul era de o seriozitate perfectă și avea carismă. Îmi fusese foarte drag Ioan. Venit în TVR cu aureola omului care câștigase un mare concurs de cunoștiințe Ioan Simion Pop nu era deloc vreun arogant, cineva cu ifose superioare ci dimpotrivă, un tip cinstit, liniștit, poate taciturn și introvertit ca orice ardelean cumpătat. De la el am învățat multe lucruri pe care nu le-am prea respectat, pentru că eram odraslă a Bucureștiului, nerăbdător, grăbit și uneori superficial. Eu, nu el. Prin Ioan am descoperit Ardealul și ardelenii și cu asta spun tot. …Ioan era cunoscut și foarte  iubit, spectatorii din sălile unde aveau loc spectacolele-concurs îl adorau și, recunosc, îmi plăcea să mă situez și eu în orbita lui, să fur câteva clipe de glorie, aveam grijă, cu echipa, să se simtă protejat și în largul lui în puținele zile cât stătea pe teren – pentru că el venea doar pentru spectacolul filmat. Niciodată nu m-am simțit umilit, n-am avut  orgolii inutile –așa mi s-a întâmplat peste mult timp și cu Marian Râlea la Abracadabra –  fiecare avea contribuția lui dar puțin suflet nu strică niciodată. La cât de cinstit era Ioan nici astăzi nu știu dacă devenise un bun actor pe scena vieții, ca mulți dintre noi, sau chiar credea sincer în virtuțile comunismului. Din păcate nu a mai trăit să vadă ce se întâmplă cu țara pe care o iubea atât, să-și asume o poziție, mi-e greu să-mi închipui dacă ar fi ales, ca mine, să rămână om de televiziune refuzând propunerile și tentațiile politicii sau ar fi intrat la luptă în arena parlamentară, mai apropiat de viziunile naționaliste și de stânga.

M-am specializat în concursuri și am trecut apoi la cele pentru copiii, organizate tot între județe, împreună cu CNOP-Consiliul Național al Organizației Pionierilor unde aveam norocul de a colabora /și/ cu șefi înțelegători – Valeriu Radulian, C-tin Boștină- dar mai ales cu factorii locali, din județe, care erau cadre didactice, cei mai mulți oameni cu educație si pricepere în lucrul cu copiii ceea ce îi diferenția net de omologii lor uteciști. Era într-o perioadă când partidul unic își impunea clientela – activiștii- în funcții de conducere pentru care nu aveau nici pregătire nici experiență..și în TVR veniseră asemenea tovarăși care ne-au hărțuit ani de zile.  Concursurile aveau un merit…colindai țara și descopereai talente, interpreți, formații, coruri, echipe de dansuri, te duceai în târguri și comune unde găseai adevărate comori. Nu e de neglijat nici faptul că am putut vedea țara asta frumoasă în lung și în lat ceea ce compensa orice altă călătorie…În fine, eram departe zile întregi de ședințele, dădăceala și poleiala politică din redacții, se putea respira! A meritat. Dincolo de zdrăngănitul gălăgios al unor versuri și coruri de circumstanță găseai în concursurile pentru copiii și istorie și cultură și talent și patriotism, adevarate. În plus se crea o emulație la nivel local, în județe, orașe, comune, sate, benefică dezvoltării aptitudinilor artistice sau sportive ale copiilor. Dacă te uiți azi la showurile gen ”Românii au talent” –care au un format excesiv exhibiționist- vei vedea că folclorul și mai ales copiii, dacă nu li se pune în gură cine știe ce năzbâtii dincolo de vârsta lor, ies în relief. Cât despre coruri…din păcate pe umerii lor cădea greul „cântării” conducătorilor și mișcarea corală, reală și importantă la noi, a avut de suferit…dar fiecare cor bun avea în repertoriu lucrări de valoare /nu mai vorbesc de Songul și Mini-songul lui Mihalea/ a căror soartă era să rămână în umbră. Desigur, libertatea și democrația pentru care am așteptat atâta oferă valorilor adevărate șansa să se afirme dar asta se și întâmplă? Existau foarte bune formații sau grupuri muzicale și coregrafice ale celor mici nu numai la Palatul Copiilor din București dar și la Timișoara, Zalău sau Carei…există și astăzi multe cercuri artistice pe lângă cluburile și palatele copiilor ținând de Ministerul Educației, există excelente grupuri particulare cum e cel păstorit de Brenda Petre și Virgil Popescu dar cine îi bagă în seamă, cine îi promovează?
Și în anii de la TVR am lucrat sau am cunoscut oameni deosebiți, colega mea regizoarea pentru copiii Tatiana Sireteanu de la care am învățat multe, personalități ca Tudor Vornicu care mi-a propus sa fac revelioanele copiilor și m-a ajutat să privesc meseria in complexitatea ei, colaboratori ca Alecu Popovici, Dinu Săraru, Valeriu Radulian, Cornel Todea…Existau mulți profesioniști în TVR, poate și pentru că era  singura televiziune, exista și destulă pleavă dar mi-e greu să uit oamenii cu care am lucrat frumos ca Mitică Moroșanu, Costin Buzdugan, Titus Munteanu, Sandu Căpușneac, Jolt Kerestely, „nea” Țânțu…Unii șefi mari, în special Petre Constantin, Traian Pușcașu, Iuliu Fejes reușeau să se arate „omenoși”, ștergând din gustul amar lăsat de atâția activiști și securiști care dădeau ordine dar niciodată nu făceau și nu te lăsau să faci rabat de la cerințele politice. Iar frica era cuvântul de ordine. Când am intrat eu în TVR exista o cenzură oficială – Direcția Presei- care viziona și aproba intrarea pe post a emisiunilor, mai târziu s-a desființat dar controlul s-a întărit! Emisiunile erau vizionate la etajul 11 de către conducerea TVR /directorul general și adjunctul de resort/ plus un tovarăș de la secția de presă a CC al PCR, redactorul șef…te simțeai ca în fața unei instanțe în măsură să-ți taie capul. În unele cazuri veneau și alți ștabi –de pildă la vizionarea ”Cântării” copiilor, pe care o făcusem cu Tatiana Sireteanu, a sosit însăși tovarășa Poliana Cristescu-Ceaușescu a cărei mutră acră nu ne-a spus nimic dar observația ei a fost de substanță= trebuie mai mult omagiu! Tot frica am simțit-o atunci când s-a vizionat un interviu cu Nicu Ceaușescu prilejuit de Anul Internațional al Tineretului. Nici operatorul nici puzderia de activiști prezenți la filmare n-au observat că haina lui Nicușor face o cută la umăr! Oare ce-o să zică maică-sa? Caraghioase erau unele încercări de a ieși oarecum de sub tipare…prin 74 când Adrian Păunescu era pe val a făcut o anchetă intitulată pompos ”Partidul și poporul” în care unele interviuri, cum au fost cele cu Gh Zamfir sau Fănuș Neagu ieșeau din șablon. Traian Pușcașu care viziona împreună cu Adrian într-o masă de montaj cerea să se scoată anumite fraze, monteuza le tăia, Adrian protesta, altă monteuză le punea la loc, ora de emisie se apropia, eu alergam pe coridor cu bucățile de film și sunet în mână între  mesele de montaj…nici  nu mai știu ce a intrat pe post. Oricum nu conta! Transmisia de la stadion a unui spectacol organizat de șoimi și pionieri în cinstea Ceaușeștilor a fost un exemplu. Participasem la repetiții și m-au admis în carul de reportaj unde venise toată conducerea TVR, alături de o mulțime de securiști, să asiste transmisia dar problema lor nu era spectacolul ci modul în care se vedeau „tovarășii„, nu cumva să fie surprins Ceaușecu scobindu-se în nas sau făcând cine știe ce gest nelalocul lui… Asta îmi amintește de poveștile lui Vornicu despre felul în care se filmase vizita lui Nixon în România. La noi puzderie de operatori filmaseră din toate unghiurile posibile și în mesele de montaj șefii alegeau imaginile „bune” înotând prin valuri de peliculă developată, în timp ce trimișii televiziunilor americane puseseră operatori în anumite puncte de pe traseu și acum legau cap la cap cu ușurință materialele pentru a realiza întregul. De unde și constatarea că bogatul întotdeauna face economie în timp ce săracul risipește. Oare de ce? De frică!

Frica de cum vor ieși în fața șefilor… nu patriotismul local îi îndemna pe cei din județe – în frunte cu primii secretari PCR!- să se mobilizeze la concursuri…e drept beneficiam și noi, echipele TVR de avantajul ospitalității „sponsorizate” la înalt nível…până când „época de aur” ajunsese în pragul falimentului. Nu se mai găsea nimic prin magazine și restaurante, la Împăratul Romanilor din Sibiu serveau șnițel de parizer, la Belvedere la Cluj aveau doar băutura, părinții copiilor din concurs au contribuit cu niște chiftele sau salată de boeuf în timp ce „pe  vremuri” la Cluj te îmbiau pe stradă bunătățile cum numai în Ardeal se găsesc iar să mănânci la „vărzărie” sau „fasolărie” era un răsfăț culinar…Odată, pe malul Dunării, gazdele făcuseră rost de niște pește și brusc s-a lipit de masa noastră o delegație cu mari mahări de la Ministerul Învățământului…probabil nu mai văzuseră de mult pești adevărați. Centralismul așa zis democratic era de fapt o dictatură…la ce mai erau buni puzderia de șefi dacă vizionările, hotărârile, aprobarea scenariilor se făceau la nivelul conducerii Televiziunii? Tot mai mulți redactori șefi sau adjuncți erau acum activiști de partid aduși de la organizațiile centrale sau de sector /la noi la Tineret Copiii redactorul șef ca și adjuncta de la Copiii fuseseră activiști/ cu rolul de vechili, puși să mobilizeze și să supravegheze să nu „ieșim din linie”. Mai înainte fuseseră profesioniști, ca Neagu Udroiu, un ziarist dotat și un caracter așezat care, ca șef al redacției, s-a străduit să țină echilibrul valorilor încercând să plătească tot mai puțin  tribut imperativelor epocii dar n-a ezitat să-și asigure cariera mai târziu la Agerpres scriind panegiricele dedicate vizitelor conducătorilor și „epocii de aur”. Cum să pot uita prelucrările imbecile pe care ni le ținea din când în când Dumitru Popescu-Dumnezeu cu o morgă arogantă și un aer de superioritate menite să te copleșească, să te simți pigmeu…Mi-e greu să uit zâmbetele false ale colegilor despre care am aflat ulterior că erau oamenii Securității dar chiar nu mi-a păsat de orice delațiuni puteau să facă, mai ales că am aflat într-un târziu că am o bubă la dosar care, însă, m-a ajutat probabil să nu fiu recrutat și eu!

Cum trăiam? Așa zisa socializare se redusese tot mai mult, spre dispariție. Locuisem într-o casă din Paul Greceanu, central, o stradă între Polonă și Tunari dar…fără încălzire cu gaze, trebuia să cumperi lemne sau aveam sobe cu petrol…chinul de pe lume.  Doar la capătul străzii pentru tovarășul sculptor Ion Jalea și presupun, pentru circa de miliție de vizavi se trăseseră gaze cu aprobare specială. A trebuit să vină cutremurul din 77 să ne mutăm la bloc dar viața într-o casă mare nu mai conținea deja vechile „ceaiuri”, petrecerile cu prieteni, oamenii se închideau în familie. Citeam, pe primul plan – și a rămas și astăzi- era lectura. Tot mai mult trebuia să apelez la cunoștiințe pentru a-mi procura cărți care nu se găseau, adesea în franceză sau engleză. Existau biblioteci clandestine, da, da…existau oameni care prin relații acumulaseră multe volume, e drept în special polițiste și de aventuri, pe care le împrumutau contra cost și încredere că le returnezi. Cunoșteam și eu vreo două biblioteci clandestine și mă alimentam periodic. Desigur, era un paradox ca seara să citești acasă „Memoriile” lui Hrusciov sau ”Arhipelagul Gulag” al lui Soljenițin și a doua zi să mergi la serviciu să faci propagandă comunistă! Cu încetul viața, personalitatea omului se împărțea în două…În deceniul 80-90 se răspândise și vizionarea de filme străine, de regulă americane, pe casete VHS, apăruse chiar o industrie –desigur clandestină- a traducerilor și vocea Irinei Margareta Nistor răsuna în multe case. De altfel am tradus și eu la cască unele filme…printre care ”Shogun”. Între prieteni casetele se împrumutau în draci, apăruseră chiar prin apartamente știute doar de unii centre de împrumut neoficiale. Am făcut un efort financiar și am cumpărat și noi un player VHS iar vizionarea filmelor a intrat puternic în viața noastră de familie, uneori împreună cu o familie de prieteni. Nu mai mult. La televizor nu ne uitam..ce să vezi la televizor? Sigur, amintirile multora legate de vizionările de meciuri la bulgari, inclusiv de programele lor pentru copiii începute cu „leka noșci deța” nu sunt povești dar să nu căutăm libertate acolo unde nu era.
Bineînțeles, iluzia mea că puteam circula liber prin lume s-a spulberat repede. “Epoca de aur” trebuia traită acasă, compromisul acceptat. Refuzasem o încadrare militară /dar nu MAI/tocmai cu argumentul că vreau să văd lumea, am avut acum ocazia să văd Romania de la un capăt la altul, județ cu județ și nu-mi pare rău. E drept, am fost totuși trimis la niște vizionări de programe la Praga, Moscova, Varșovia…Îmi amintesc Berlinul împărțit in două, zidul și poveștile lui, străzile tăiate de o barieră unde tramvaielor li se făcuse drum de întoarcere /așa cum întoarce azi tramvaiul 5 la Băneasa pentru că edilii n-au fost în stare să finalizeze investiția/ . O rană care a disparut ca prin farmec după unificare … Îmi amintesc Varșovia văzută de sus ca un oraș trist, micșorat de distrugerile războiului, oraș care își păstrase totuși catedralele și reconstruise rapid partea veche, Stare Miasto, în timp ce la București străzile orașului vechi arată cum le știți. Era în anii luptei duse de Solidarnosc și în magazine găseai doar cârnați grosolani și pește congelat, parcă noi stăteam mai bine cu „creveții vietnamezi„ pe post de cartofi prăjiți, cu parodiile de pui porecliți ‘frații Petreuș” și cu ghiarele de pasăre denumite pompos ‘takimori’ sau ‘adidași’. Oare nu se putea și altfel în socialism? Ba da, la Budapesta în 1988 număram cu operatorul Aurel Aldea in piața centrală  peste 25 de sorturi de salam și cumpăram pui grași întregi, cu măruntaie, ceea ce nu mai văzusem de mult la noi. Recent am fost cu soția prin aceiași piață, nu se schimbase mult doar că aveau ca  și noi obligația să afișeze proveniența mărfurilor și, ca să vezi, majoritatea covârșitoare a legumelor și fructelor erau ungurești. Asta îmi aduce aminte de „Planul Valev”… Planul Valev a fost un proiect de organizare economică a țărilor comuniste est-europene, propus în 1964 de economistul sovietic Valev și prevedea specializarea respectivelor economii pe anumite ramuri de producție, României revenindu-i rolul de țară preponderent agricolă. Planul lansat de Hrușciov nu a fost adoptat, fiind puternic contestat de Români…distanțarea de Moscova a început pe atunci, eram student și activiști de frunte ai partidului veneau prin facultăți să ne prelucreze noua atitudine. Foarte bine, trebuia să ne industrializăm, să producem oțel, avioane, mașini unelte, tancuri, să rafinăm petrol, să construim sisteme de irigații dar acum de ce în magazine găsești mai mult alimente de import? Departe de mine să regret constrângerile geopolitice în care am trăit dar am o vârstă la care îmi amintesc gustul mezelurilor adevărate de odinioară …Tot așa, prin anii 80 am ajuns să filmez la Popești Leordeni unde am fost tratați cu parizer și alte bunătăți făcute special pentru „tovarășul” care aveau același gust bun de altădată, oare de ce azi trebuie să ni se vândă amestecuri din grăsimi, zgârciuri și oase topite în plus injectate cu lichid? Dar să importăm carne de porc din Polonia?

Vedeți ce preocupări turistice aveam în anii ‘iepocii de aur” ? Cât despre Moscova de atunci se spunea că dacă scoteai pe stradă un pix la vanzare imediat se forma o coadă…era in plin Brejnevism, in 1985, eram la o vizionare Mosfilm alături de Dumitru Fernoagă, Platon Pardău, Viorica Bucur și stăteam la imensul Hotel Rossia unde se asculta din plin tot ce vorbeai in camere…ne-au dat bilete la balet si unul dintre noi n-a putut merge, am oferit biletul unei tinere care ne-a povestit in pauză ca este din Alma Ata, studentă la Moscova și nu știe dacă altadată va mai putea ajunge în capitală pentru ca rușii circulau in propria lor țară cu pașapoarte și aprobări. Nu puteai merge de la Moscova la Leningrad fără aprobare, pe pașapoarte ni se pusese viza hotelului /?/ iar dacă voiai să mănânci în altă parte decât la  bufetul de pe etajul hotelului unde erai pre-repartizat trebuia să înfrunți cozi și recepționiști ursuzi și agresivi.  Să fim fericiți că noi puteam umbla liber de la București la Huși și retur? Azi Alma Ata e in Republica Kazahstan și nu știu ce restricții de circulație mai au …Nu întâmplător poate scurtele vizite din occident cu decenii în urmă fuseseră  niște alergări grăbite al căror abur acum se topise, pe undeva în subconștient existase și la mine teama că nu voi mai avea vreodată șansa de a revedea Capela Sixtina sau Ufizzi sau Luvrul sau Alte Pinacothek..și au trebuit să treacă 20 de ani să le revăd ba chiar împreună cu soția. Exact „pe invers” fiul meu cu soția lui americană s-a întors în 2012 să vadă Peleșul, Brașovul, Branul…
Sigur, ceea ce făceam era prea puțin față de ceea ce ar fi trebuit copiilor. Deja în 72 când am intrat eu în Tvr emisiuni de genul ”Val Vârtej”, ”Iura și Mihaela”, ”Daniela și Așchiuță” intraseră prematur în istorie. Cu încetul au fost interzise poveștile, au dispărut seriale gen ”Anabela” sau ”Delfinul Flipper” , totul trebuia subordonat educației „omului nou”. De la început am înțeles că degeaba pui copiii să vadă alți copiii, publicistica filmată prin școli era doar pentru uzul adulților cu funcții, m-am apropiat mai mult de zona artístică dar și aici erau restricții. Copiii aveau nevoie de cu totul altceva, de aceea am optat la revoluție sa rămân în această meserie, frumoasă dacă o faci cinstit. Fusesem în ultimii ani când secretar general de redacție, un fel de vătaf al mijloacelor tehnice, când iar realizator, după cum se schimbau conducerile, activiștii care tot veneau aveau totuși nevoie de oameni care să cunoască problemele de execuție.  A fost și un moment când credeam că scap,  plec spre alte zări..aș fi făcut-o fără ezitare! Iuliu Fejes, vicepresedinte al TVR și membru în comisia de politică externă a parlamentului [MAN], un intelectual rafinat care mă aprecia, m-a propus pentru o funcție de consilier UNESCO cu sediul în Malaezia. Nu era glumă, s-au facut demersuri până când am fost chemat la cadre sus de tot la partid unde oamenii ‘tovarășei Elena” descoperiseră că tatăl meu fusese exclus din partid prin anii 50. Deci nu mă calificam pentru post. Mai bine, cine știe ce s-ar fi întâmplat mai departe? Deja fiul meu își făcea planuri pentru o viață în afară, acum el o are, e cetățean american ….

A venit revoluția și n-am sa evoc aici amintiri deși am fost în cladirea TVR și am văzut de la ferestrele etajului 5 cum au fost retrase trupele de securitate –nu știam că printre soldați e și viitorul procuror general Nițu, azi erou al revoluției, am văzut cum au intrat în curte demonstranții, sărind gardurile,  am cules cartușe goale din birourile cu fața spre Piața Aviatorilor – amintiri care mi-au fost confiscate la metrou- de altfel ulterior am înțeles că erau cartușele gloanțelor trase aiurea de cei doi tineri care fuseseră repartizați etajului nostru, am trăit clipele de panică la auzul zvonurilor că vin teroriștii arabi, am răspuns la telefoane haotice târându-mă pe jos printre cioburi de geam speriat de zgomote , am facut un drum de la Palatul Copiilor la TVR [cu o casetă cu obiceiuri de Crăciun] și am trecut cu mâinile la ceafă printre tanchetele de pe Pangratti, am petrecut pe coridorul regiilor și la montaj noaptea când s-a difuzat caseta procesului Ceaușescu, am vazut filmări beta ale unor agenții de presă străine care sunt greu de descris…Pentru mine alegerea era facută, aveam 45 de ani, voiam să-mi demonstrez mie însumi că pot face așa cum trebuie meseria la care ajunsesem, producator de programe pentru copiii. Am rămas, am încheiat o viață și am început alta. Ce am lăsat în partea cealaltă? Tinerețea. M-am risipit in multe și n-am reușit să ajung să-mi împlinesc visul, să scriu. Să scriu ceva consistent. Cu excepția unor poezii-parodii scrise in limbajul de lemn al epocii, pe care le-am pus acum pe blog si textelor banale de cântece care nu se mai cântă n-a mai ramas nimic de atunci. Neant. Zero.
Mulți intelectuali s-au justificat, ca și mine, pentru compromisul făcut cu puterea comunistă, unii chiar au colaborat cu „organele ”ceea ce eu nu am făcut. Pentru ce? Pentru liniște, pentru protejarea vieții de familie, pentru un salariu mai bun decât media poate…În rest am trăit aceleași restricții, cozi, lipsuri, frig în case ca toată lumea eu neavând acces în cercuri înalte..cu o mică exceptie, într-o convocare militară unde eram coleg cu băiatul unei familii de foarte sus am ajuns invitat sa vad un meci la vila lor din Cotroceni unde servitoarele scoteau televizorul pe terasă iar bunatăți nemaivăzute umpleau masa…In rest activiștii, mai ales de la UTC, ne tratau ca pe niște slugi…odată am trăit un frig cumplit la Izvorul Mureșului cu care de reportaj și mașini cărora le îngheța motorina în rezervor pentru a transmite ‘Serbările Zăpezii” iar la final au uitat să ne cheme și pe noi la masa unde petreceau…șef era la BTT tovarășul Hidegkuti, mare șef și astăzi. Așa că am introdus o regulă…la concursuri în județe nu acceptam invitații la mese sau petreceri fără toată echipa, nu refuzam cadourile în natură, bautură, alimente și îi informasem pe mahării de la centru, dacă gazdele vor să ne omenească nu vom refuza, doar plicuri cu bani nu primim! Într-o vreme chiar ..ce sa mai faci cu banii? Țin minte ca am facut odată un spectacol pentru copiii la Zalău și am fost plătit cu produse, era mai bine să vii acasă cu o brânză, o palincă, un pește…
Ca să duci o existență decentă, normală trebuia sa apleci capul conform înțelepciunii care stă la baza caracterului românesc “capul plecat sabia nu-l taie”. Deși n-am fost printre cei care au suferit diferența dintre viața mea dinainte și cea de după 90 e uriașă…niciodată n-am să pot afirma că ‘era mai bine inainte’, niciodată n-am să am nostalgii iar comunismul, oriunde și oricum s-ar construi el nu mă va avea ca susținător. În primul rând pentru că am reușit să-mi câștig vocația, să scriu, după puterile mele, să-mi vad scenariile prinzând viață în filme, cărțile publicate. Nu-ți spui singur că e păcat, păcat că au trecut 45 de ani ca să se ivească șansa de a apuca pe calea dorită, visată, păcat ca n-ai avut șansa să-ți probezi până atunci capacitatea creatoare, talentul, dacă există? Noroc ca în a doua mea viață – eu așa numesc perioada începută în 1990- am facut într-un an, ca eroul din poveste, cât puteai face in 7…pana cand am imbatranit…

Ioan

Mi-am amintit despre anii dinainte de revoluție…ce a urmat eu numesc a doua mea viață…
Moartea lui Ioan Simion Pop în dupa amiaza de 24 decembrie 1989 aș pune-o ca piatră de hotar. Eram acasă după un halucinant sfârșit de săptămână în plină revoluție la Tvr când m-a sunat regizoarea Luminița Dumitrescu, buna mea colegă și prietenă, să-mi spună că Ion a fost găsit mort în spatele casei, locuia la etajul 5 al unui bloc de lângă Bucur Obor și se prabușise de la etaj.,..Ion plecase de sărbători acasă în Ardealul lui iubit, la Bonțida și nu am apucat să-l revăd la întoarcere, grăbit de evenimente să revină  a stat se pare la etajul 11 după care s-a dus acasă pentru actul final. Ion era un admirabil patriot ardelean, om cu suflet mare și caracter ferm , cu o familie frumoasă, o personalitate care s- ar fi împlinit în Romania post-89 dar din păcate nu a mai apucat, îi păstrez o amintire de neșters și mă înclin în fața memoriei lui.

N-am avut curajul să merg până nu departe, la blocul din Obor unde locuia cu Livia și copiii lor, Horea și Simona. N-am avut curajul să-l privesc la față, am preferat să merg pe urma unui sicriu acoperit spre Cimitirul Eroilor. Îmi fusese foarte drag Ioan și am realizat împreună marile emisiuni concurs…

Dincolo de tributul plătit epocii era o emulație adevărată în provincie, la nivelul tineretului și copiilor pentru care lucram noi, fiecare își scotocea „prin casă” spre a oferi vederii ce e mai bun. Ioan avea un cult pentru tradițiile populare, pentru folclor, el a insistat să avem o probă dedicată baladelor vechi și multe lucruri frumoase au ieșit la iveală. Recunosc, trăim alte vremuri, profesional vorbind, dar eu personal nu pot, după ce ani de zile am alergat prin țară după valori, să privesc showuri ca „Românii au talent” unde exhibiționismul sufocă orice are cât de cât calitate. Ioan Simion Pop ardea interior mai mult și mai adevărat decât toți oamenii pe care i-am cunoscut. Nu se grăbea, cântărea bine orice vorbă, orice gest, orice decizie și mi-era adesea greu să mă acomodez cu stilul lui lent dar mă străduiam. Lucram împreună întrebările pentru probele de cunoștiințe – unde predomina tot mai mult politicul. El se chinuia să se descurce prin limbajul de lemn al epocii, eu preferam să fac propuneri pentru proba de literatură – poate din lașitate- unde mi-era mai simplu cu clasicii. Din păcate nu a mai trăit să vadă ce se întâmplă cu țara pe care o iubea atât, să-și asume o poziție.  Sigur, în anii mulți cât am lucrat împreună și am bătut țara s-au adunat între noi și unele taine, secrete închise pe vecie – la el în mormânt, la mine încă în memorie- dar asta nu înseamnă că ne-am cunoscut cu adevărat și în totalitate. Ar fi trebuit să trăiască pentru a se întâmpla asta.

Acum aflu că soția lui Livia a plecat dintre noi în 2000, adolescenții de atunci au crescut -Horea mai e în București , Simona în Marea Britanie. Ar fi trebuit ca Ioan să trăiască , e tot ce pot spune.

 

A doua viață

 

Dispariția neașteptată a lui Ioan a lăsat redacția Tineret-copiii a TVR cu o singură membră a troicăi de șefi, Liana Sandulescu, adjunctă pentru Copiii, venită recent dintr-un post de activist la CNOP. Colaborasem bine cu ea la unele mari concursuri sau la spectacolele din taberele de la Năvodari și Eforie Nord și sunt unul din cei care au sfătuit-o să vină în Televiziune, poate dacă ar fi rămas activistă cariera ei s-ar fi sfârsit dupa schimbarea regimului…sau cine știe?
Liana s-a crezut obligată sa preia comanda emisiunilor pentru tineret, care și câte erau nu mai știu, ba chiar a facut imprudența sa apară video să le modereze, stârnind reacții ale unor răuvoitori prin presă, era o tentativă de vânătoare de vrăjitoare care n-a ținut mult. Păcat, pentru că Liana avea calități organizatorice evidente dar s-a grăbit să demisioneze, s-a purtat cinstit în timp ce alții nu-și faceau scrupule să se mențină sau să parvină…sper că mai târziu, când a fost numită directoarea TVR 2 s-a simțit răsplătită….
Eu n-am urcat la etajul 11 al aranjamentelor politice, am rămas la „noi” la 5 și am încercat să încropesc câteva programe pentru copiii, am rugat-o pe Brândușa Zaița-Silvestru să inventeze un personaj, pe Țonțonel- cu care intram în direct din studioul de emisie, înghesuindu-ne cu crainicele. Am invitat pe Iurie Darie să evocăm emisiunile lui cu Mihaela Istrate, am adus un omagiu vechilor succese cu echipa Căpitanului Val Vârtej..din păcate aceste programe memorabile fuseseră făcute în direct și neînregistate. De altfel pe atunci arhivarea se făcea primitiv, pe telerecording – o filmare pe peliculă a emisiunii proiectate. Poate dacă ar fi existat reluările cu Val Vârtej ar fi rivalizat cu eternul „Toate pânzele sus”
Numirea, din nou, a lui Costin Buzdugan la conducere m-a făcut iarăși șef dar acum am optat ferm pentru emisiunile pentru copiii și aveam mână liberă… apoi departamentul s-a spart repede în 3 redacții, eu la Copiii , Jeana Gheorghiu la Tineret și Mihai Tatulici la Jocuri și Concursuri – o redacție inventată pentru el- și n-am ezitat să mă apuc de treabă.
Echipa trebuia formată pentru că nu prea mai erau oameni…era Ana Ștefănescu, am adus-o pe Elena Crețu de la Teleșcoală pentru experiența ei…pe Iolanda Bosart de la Palatul Copiilor unde lucra la un cerc de teatru, i- am angajat pe Ruxandra Ion de la Teatrul Mic, pe Radu Popovici, regizor, care m-a convins cu câteva spectacole filmate cu papuși…Din pacate regizoarea cu mare experiență Tatiana Sireteanu, cu care lucrasem și de la care învățasem mult, se pensionase și n-a mai dorit să colaboreze, aș fi readus-o cu dragă inimă.
Oana Ionescu fusese scenografă și multe din ideile ei nu prea ortodoxe îi creaseră controverse cu vechea conducere, am angajat-o și ea a semnat primele succese ale redacției cu „Tip Top Minitop„ condus de Ioan Luchian Mihalea…Cea care s-a supărat și ne-a părăsit a fost Ina Sterescu, din garda veche, ale cărei trecute succese din emisiunile cu Mihai Mălaimare nu erau de neglijat, dar nici idei noi nu avea și se pare că o deranja concurența fostei ei scenografe așa ca s-a transferat…Eu exact pe asta mizam, pe concurență și viitorul mi-a dat dreptate.…Nu-ți faci prieteni așa dar rezultatele se văd cu ochiul liber…
Anul 90 a fost plin de evenimente…Tatulici facea „Veniți cu noi pe programul 2 ” și mi-a aranjat o deplasare cu BTT-ul încă activ la Coppa del mondo, cu Țeavă [Cătălin Cațoiu] operator…a fost singura mea călătorie în stil turistic cu autobuzele Chausson care se târau pe autostrăzile Iugoslaviei și Italiei…am stat la Ostuni in Puglia…eram in demipensiune și fără bani, luam prânzul culegând smochine din pomi…romantic, nu-i așa? Partea frumoasă au fost meciurile de la Bari si Napoli, ziua Loredanei Groza care sărbătorea 20 de ani cântându-ne seara la piscină „Buna seara iubite”…Cealaltă parte…mineriada din țară care a produs tevatură mare, cu toții ne-am repezit pe telefoane…prin magazine vânzătorii ne compătimeau…’la voi e nebunie, nu rămâneți la noi? Dar ce..ne oferiți voi slujbe?’ E drept, mulți nu s-au mai întors atunci. La Roma înaintea plecării 2 colegi de la montaj electronic stăteau pe o piatră în Piazza Venezia și ne-am luat rămas bun…peste ani aveam să le văd numele [de Mihai Păun îmi amintesc] pe genericele unor televiziuni italiene. S-au descurcat  făcându-și meseria.
Reciproc, pe Tatulici l-am luat cu mine în toamnă în Franța…era un târg de programe la Troyes..dar el a aranjat să stăm mai mult la Paris, n-aveam bani de cazare dar un amic i-a lăsat garsoniera …Aici ne-am întâlnit cu un mare operator român [ne văzusem și la București] Sergiu Huzum, stabilit de mult la Paris. El lucra pentru TF1 celebrul program Club Dorothée..am fost la studiourile din Plaine St Denis și am asistat la elaborarea programului în direct, o adevarată școală pentru mine…în primul rand am văzut cum se organizează o companie producătoare…mai târziu în Germania am descoperit că programele pentru copiii erau produse de diferite companii private, prin externalizare, iar televiziunea mamă era doar difuzoare dar elabora strategia..
Sergiu ne-a oferit gratuit programe așa cum a făcut mai târziu minunata Mama Jo, amfitrioana unor emisiuni produse în Greenville, South Carolina, unde am și avut plăcerea să fiu invitat, în 1994. Era anul primei călătorii în America…la 50 de ani traversam prima dată oceanul, prima din cele multe traversări ulterioare…și a primei vizite , împreună cu soția, la fiul meu care se stabilise la Cleveland Ohio înainte de a se muta definitiv la Las Vegas. Dacă mă întorc înapoi la ”prima mea viață”, la senzația confuză că primele contacte cu occidentul, petrecute prin anii 67-72 nu se vor repeta niciodată…câtă  schimbare!
Liana care revenise în echipă a făcut Club Anda iar dupa moartea tragică a Andei Călugăreanu a realizat împreună tot cu Luminița Dumitrescu ” Ba da ba nu”…cu Anca Țurcasiu, Mihai Constantinescu –de care ne-am separat ulterior- și Daniela Anencov clovnul Hapciu…Poate denumirea de Club Anda fusese inspirată de Club Dorothee dar nu împrumutam nimic de la francezi, totuși au fost voci care ne criticau pentru că în limba română corect ar fi fost articulat, Clubul …Ce or mai zice azi când ne-am englezit atâta încât nu mai mâncăm gogoși ci ”donuți”, când trecând pe străzi vezi mai multe inscripții în engleză decât în română? Și la Tip Top au apărut problemele după asasinarea lui Mihalea…Oana a încercat mai multe variante, Busuioc, Gigi Enache și Iuliana Marciuc…mai târziu Brenciu. Despre emisiunile la care am contribuit și eu cu scenarii- „Abracadabra” și ”Arlechino” ar fi multe de spus … La TVR Abracadabra a avut o perioadă de glorie în care Marian Râlea, Marele Magician și asistenții săi, Mica –Mihaela Niculescu, Radu-Bărbulescu, Andreea-Caranda și Ducu-Ion au evoluat în emisiuni cu bună audiență. Scenariile erau scrise de mine, imaginea Florin Țolaș, producător Ruxandra Ion, cea care alături de Marian a inițiat programul..„Cenușăreasa„ cu Mica și „Prinț și cerșetor„ cu Radu au fost printre primele succese…iar feedbackul, măsura succesului n-a ezitat să apară repede. Mai întâi a fost o întâlnire cu fanii la intrarea în Parcul Herăstrău. Peste așteptările noastre Marian și asistenții au fost înconjurați de o mulțime de copiii, părinți și bunici…era incredibil! Nu m-am stăpânit și am dat fuga la TV unde l-am rugat pe directorul general Răzvan Teodorescu să arunce o privire pe fereastra biroului său de la etajul 11, așa ceva nu se mai văzuse! În fine, am îndrăznit o transmisie directă de la altă întâlnire cu publicul la Sala Dalles unde am amenajat niște ateliere de joacă dar buluceala a fost atât de mare încât s-au spart geamurile de la intrare, nu eram capabili să  ne estimăm cu adevărat impactul la audiență. Mai târziu, cu Abracadabra la ProTv umpleam vara sălile de pe litoral…să mai amintesc de „Caravana iubirii” care aduna în țară mulțimi uriașe după „Numai iubirea”? Era, mai presus de orice, nevoia publicului de a avea ficțiune românească, eroi proprii, personaje pe care să le admire. Mica –născută 1981 și decedată tragic în 2013 a mai jucat în „Zâna cea  bună” dar majoritatea rolurilor sale le-a avut în perioada protv-istă…Ea a renunțat la o eventual carieră artístică și, după ce a terminat liceul în 2000 a obținut burse la universități din Anglia, Germania, Franța, Italia, Olanda, a luat doctoratul la Oxford unde a și rămas cercetător o vreme…un copil minunat, care a ținut să-și protejeze família ținând pentru ea faptul că suferea de ciroză hepática. Pe 13 ianuarie 2013 a cedat…a fost internată în spital unde s-a zbătut între viață și moarte până la decesul din martie…Tragic destin…În perioada TVR Abracadabra a oferit copiilor  multe povești, „Scufița roșie„, ”Croitorașul cel viteaz” , „Zbor deasupra unui cuib de vrăjitoare”, multe din ele originale, altele repovestiri în stilul propriu al emisiunii. Abracadabra a luat premii internaționale…dar în interiorul TVR succesul n-a avut mare ecou. Programele pentru copiii nu mai erau chiar ”cenușăreasa” instituției dar politicul trecea din nou în prim plan. În 1990 când am început să formez echipa redacției pentru copiii a TVR îmi era clar un singur lucru, copiii duseseră lipsa poveștilor. Generații întregi fuseseră furate de copilărie prin absența basmelor și poveștilor din preocupările TV care trebuia doar ”să educe prin muncă pentru muncă”..se ajunsese chiar la interzicerea desenelor animate cu animale!! Poveștile trebuiau readuse, adaptate,  repovestite și asta repede, nu ne puteam permite să așteptăm să treacă timpul ca să devenim mai buni, mai pregătiți, mai bine dotați cu mijloace umane, tehnice, financiare. De aceea au fost multe stângăcii, neîmpliniri, realizări insuficient elaborate dar scopul a fost atins, poveștile au revenit pe micul ecran într-un peisaj media încă neconcurențial. La ”Abracadabra” poveștile erau vehiculate prin intermediul Marelui Magician. Nu era suficient, a fost nevoie de încă un personaj, Arlechino.
Inițial Arlechino trebuia să apropie copiii de lumea teatrului, a literaturii …am avut și norocul că actorul extrem de talentat Mihai Gruia Sandu să facă din rolurile primite adevărate bijuterii. Radu Popovici, regretatul regizor și Cristina Popovici, producător, Traian Popescu, operator imagine au fost principalii autori.
„Mașina Timpului „/5 episoade/ a reprezentat contribuția noastră la lumea poveștilor moderne…cu Gruia în rolul profesorului distrat Cicerone și Mihaela Teleoacă, în rolul soției. Copilul, Ticu, era Viorel Ionescu/ născut 1984 apoi a făcut IATC secția păpuși marionete. La acest serial am reușit tentativa filmării unor secvențe la New York, integrate apoi într-un episod ”american”. Sigur, nu era vorba de cheltuieli, pur și simplu se profita de plecarea echipei la o gală organizată de Biblioteca Română de la New York. Am mai reușit figura peste ani, la Londra, cu Magicianul filmat /chiar de mine!/ la schimbarea gărzii reginei, la Teatrul Globe, în față la Scotland Yard etc după care secvențele s-au montat într-o povestire ”Abracadabra” tipic englezească! O tentativă asemănătoare am avut și la Paris,tot cu Magi, filmat pentru o eventuală repovestire a celor 3 mușchetari care nu s-a mai realizat. Eram săraci, improvizam, dar intențiile erau să oferim publicului producții tot mai interesante…Abracadabra s-a dezvoltat, împlinindu-se mai ales în anii de la ProTv. Ce s-a întâmplat cu Arlechino? Radu a vrut să facă„ Ivan Turbincă„,după o adaptare a tatălui său regretatul scriitor Alecu Popovici. La filmări a avut un diferend cu Gruia și s-au despărțit. Efortul meu de mediere a dat greș și a trebuit să accept schimbarea, un nou Arlechino a intrat în scenă, actorul Armand Calotă de la Teatrul Național. Cu el s-au făcut două filme mai ambițioase, „Privighetoarea fermecată„ și „Gâsca de aur„ /1997/care sunt printre cele mai bune produse ale perioadei. Ulterior eu am plecat la ProTv și n-am mai colaborat la scenarii iar Radu a avut un sfârșit tragic. Arlechino a dispărut dar a lăsat amintiri frumoase în sufletul tuturor celor implicați.

Mai târziu Ana Ștefănescu a preluat „Feriți-vă de măgăruș„ …Elena Crețu făcea „7 note fermecate ”și astfel puteam asigura 8 programe pe lună, sâmbăta și duminica…Mai lucrau cu noi Matei Firică, Cristina Nistor, Bogdan Ghițulescu, Claudia Nicolau, Adina Sava,  Luiza Ene, o echipă nu prea numeroasă dar nu aveam nevoie de băgători de seamă…E adevărat, mă bazam pe anumită concurență între  echipe dar asta nu înseamnă că nu „socializam„, mai ales la …petrecerile pe care fiecare le oferea de ziua lui. Sau luam prânzul la cârciumiora din colț cu Pangratti, dispărută când s-au construit blocurile, cu o bere…Interdicția alcoolului n-a funcționat niciodată în TVR…cu amuzament îmi aduc aminte cum, înainte de revoluție, venea Karacsony Peter, simpaticul  muzician din Carei, cu plasa plină de conserve de mazăre în care se afla palincă. Sortimentele se diferențiau după ambalaj-mazăre fină, simplă….Nu făceam ședințe cu toată redacția, lucram separat cu echipele – așa mi se părea normal- iar condica de prezență o ignoram de mult, fiecare își făcea programul în așa fel încât să fie gata cu emisiunea la termen și să asigure calitatea.
Am avut și libertatea și aprobarea – din partea lui Răzvan Teodorescu-, de a încerca mai mult, de pildă revistele pentru copiii „Baby Star„ /cu Radu și Alecu Popovici/ și „Abracadabra„/cu Marian Rîlea și fratele lui/ dar nu ne țineau puterile, mai târziu la ProTv pentru revista „Abracadabra„ exista o redacție specială..
În 1990 când am devenit șef al redacției pentru copiii m-am izbit de sistemul ierarhic și compartimentarea excesivă care generau birocrație. Singura soluție de a face ceva viabil era să le ignori, să treci peste ele. Inițial Redacția Copiii [desprinsă în sfârșit din tandemul cu „ Tineretul] fusese repartizată la Departamentul Social condus de Manase Radnev. Speriat, am alergat cerând să trecem la Departamentul Muzical-Divertisment condus de Dumitru Moroșanu. Așa se definea politica noastră viitoare…la copiii educația se face prin divertisment. Gata cu „educația prin muncă și pentru muncă ”practicată în emisiunile cu pionierii care vorbeau și iar vorbeau ca adulții! Concepția că Televiziunea publică trebuie să educe micile generații trebuia reevaluată! Copiii nu se educă prin vorbe, prin lozinci, prin dezbateri ci prin puterea exemplului. Copiii acceptă mesajele personajelor de ficțiune, poveștile, basmele sunt de secole izvoare de entertainment perfect educative. Problema esențială pentru mine era profesionalizarea noastră, a tuturor și era greu să o faci fără contacte în exterior. Lumea producătorilor programelor pentru copiii e o lume aparte și oarecum închisă, formată din profesioniști cu experiență…Know how-ul era extrem de important pentru că noi produceam emisiuni originale , nu apăruse ideea și posibilitatea cumpărării de formate care, după mine, are efecte negative asupra exprimării creatoare a celor care sunt în stare să creeze nu să execute. …
Astfel am intrat în ECTC – Centrul european de Televiziune pentru copii- ..un forum care reunea profesioniști din Balcani și Mediterana, organizat de greci si condus de Athina Rikaki și echipa ei eficientă…Ea invita la întâlnirile noastre specialști din Franța, Germania, Australia, Anglia…organiza stagii unde am participat, ca membru fondator, dar am reușit să trimit mai mulți colegi. Vrilissia, Delfi, Atena, Uranopolis, Salonic au fost etape pentru o adevarată perfecționare. Am reușit și o coproducție, „Bridges„…era greu să te ințelegi cu colegi cu profiluri și preocupări atât de diferite, Balcanii erau atunci în fierbere din cauza fărămițării Iugoslaviei, Turcia, Ciprul și Grecia aveau problemele lor, Egiptul și Israelul gândeau diferit…totuși am reușit, pare-se aveam stofă de negociator/?/ ..Am mers în Nicosia desparțită de bariere interioare ca Berlinul pe vremuri și am scris și filmat legăturile dintre momentele oferite de fiecare, eram doar și scenarist…
Astfel m-am străduit să creez legături importante în lumea profesionala…cu CIFEJ [am fost la Viena și Bratislava cu Ruxandra] dar mai ales ne-am asociat Summitului de la Melbourne din 1994..și amintesc toate astea subliniind că trebuia să ne descurcăm pe banii altora, cu invitații și cazări oferite de organizatori iar de la tevereul nostru nu obțineam decât aprobări, uneori diurne reduse și eventual câte un bilet de avion, la plimbări barosane se înfigeau alții…Dar o deplasare în Australia…? Eram undeva într-o stațiune de pe canalul Corintului, cu cei de la ECTC, poate la Naupactos când respectabila doamnă Patricia Edgar , o somitate în domeniul televiziunii pentru copiii mi-a vorbit despre primul summit pe care ei îl găzduiau ca și cum era de la sine înțeles că urma, ba chiar era obligatoriu să particip. Da, am participat dar ei mi-au plătit tot, biletul de avion, cazarea la Bangkok câte o zi la dus și la întors pentru că drumul era foarte lung…ce să mai spun, de acasă am primit o diurnă modestă de 30% cu care ce puteai face? Succesele noastre de audiență cu programele fanion – Tip Top Minitop, Abracadabra, Arlechino- nu schimbaseră mentalitatea unora. La nivelul producției colegii noștri din compartimentele tehnice și artistice colaborau cu mare plăcere pentru că se asociau unor producții interesante și originale. La nivelul conducerii TVR nu ne băga nimeni în seamă. Până în 1998 la plecarea mea n-am reușit să primesc, ditamai director ce devenisem, un telefon mobil, redacția nu avea nici un singur computer…Această mentalitate, că politica e mai importantă, există și astăzi…constatați singuri ce înseamnă lipsa de strategie, lăsarea culturii pe plan secund și marginalizarea programelor pentru copiii. Apropo de Australia, la Melbourne am cunoscut un reprezentant al comunității românești căruia i-am promis și i-am trimis casete cu emisiuni pentru copiii, exista un canal TV cu spații rezervate tuturor comunităților etnice și românii pierdeau spații dacă nu le foloseau. Am încercat să-i ajut insistând acasă pe lângă colegii de la Relații internaționale dar nu știu ce s-a ales. Cert e că Australia e un exemplu pentru felul în care susține conviețuirea multi-etnică, în respectul culturii fiecăruia…am asistat la o paradă tradițională Moomba unde se perindau majoritatea etniilor – afară de români care nu aveau fonduri suficiente pentru care alegorice …

Unde să te confrunți mai bine cu propriile limite decât față de alți profesioniști? Festivaluri internaționale pentru copiii erau multe și am încercat să nu lipsim în ciuda restricțiilor financiare care se practicau în TVR pentru unii…Cele mai importante erau Munchen și Bratislava…la Munchen era obligatorie selecția, toți cei 3 colegi care lucrau ficțiune au concurat acolo și uneori câștigam nominalizarea…Mai erau festivaluri în Bulgaria , Polonia, Muntenegru mai tarziu Ruxandra a fost la Lisabona si Chicago…Gheața s-a spart la Blagoevgrad cu premiul pentru „Abracadabra- Zâna cea bună” 1993 muzica Ștefan Elefteriu unde colaborarea Ruxandra Ion- Florin Tolaș a adus primele roade. Îmi amintesc că a fost o seară minunată, primisem o vizită neașteptată și onorantă, ambasadorul României care poate presimțea că va asista la un succes…A venit premiul, după care am ieșit pe străzi cu o sticlă de șampanie…
Multe erau de învățat și din colaborarea cu Disney. Nu reușisem un contract cu Disney pentru TVR, ei aveau principiile lor, insistau pentru dublarea tuturor producțiilor – ceea ce se întâmplă azi. Pe atunci nu aveam nici știința nici forțe să facem dublaje, se încercase cândva fără succes un dublaj la „Sesame street”. Dar ne-au invitat cu ”Abracadabra” să filmăm în EuroDisney la Paris. Magicianul s-a desfășurat aici ca în lumea lui dar din stilul de lucru Disney, începând de la organizare, programare, regulile din spatele și din fața scenei am avut destule de observat și învățat…

Practic TVR avea să dea faliment..mă rog, la vedere e într-un blocaj, de fapt un con de umbră din care nu dă semne că va ieși, tot speră că se va redresa dacă mai bagă mâna în buzunarele nostre, procedeu practicat și de alții mai mari..Multă vreme TVR a rămas in spațiul vechii organizări, copiată dupa presa scrisă, cu „redacții„ pe domenii de interes [actualități, sport, teatru, film etc] sau pe targeturi [tineret-copiii, religie, naționalități etc]. Redacțiile se structurau tot ca în presa scrisă, angajații erau reporteri, redactori și, în sfârsit, realizatori [ceea ce suna mai aproape de profilul audio vizual]. Producătorii executivi erau șefi de producție…Exista o rețea complicată de relații inter-compartimente, ca să constitui o echipă pentru a produce trebuia să soliciți oameni [electricieni, sunetiști, scenografi, regizori etc etc] În  1990 cand am devenit șef al redacției m-am izbit de compartimentarea excesivă care genera birocrație, singura soluție de a face ceva viabil era să ignori, să treci peste. Principalul sprijin a venit din partea publicului. Pe atunci nu exista un audiometru [de altfel TVR a mai fost câțiva ani singura televiziune] dar se făceau sondaje de audiență saptâmanal și prezența emisiunilor noastre [în special Tip Top Minitop ,Abracadabra] în top mira pe unii, deranja pe alții dar ajuta să fim lăsați în pace! Noi nu am avut nicio emisiune fără personaje, fie ca a fost vorba de programe pentru copiii sau pentru familie. Era o realitate a anilor 90 că multe familii aveau un singur televizor, la programele noastre se uitau alături de cei mici părinții, bunicii, trebuia să avem și un nivel de mesaje pe înțelegerea lor. Unele emisiuni erau din concepție pentru familie [Tip Top Minitop…Feriti-vă de măgăruș] iar ficțiunea, adaptările după povești clasice sau serialele originale gen “Mașina timpului” din Arlechino nu lipseau aproape săptămânal aducând un etaj de semnificații inclusiv pentru adulți . Desene animate nu aveam posibilitatea să facem dar filme da, chiar dacă nu în condiții tehnice perfecte.

Cum se realizau? În primul rând cu oameni de calitate. Am spus, cheia succesului era să nu țin cont de rigorile și ierarhiile birocratice. Redacția Copiii s-a constituit atrăgând oameni cu ceva experiență în mediul artistic, Ruxandra Ion lucrase la Teatrul Mic, Radu Popovici era regizor de teatru, Oana Ionescu fusese scenografă, Iolanda Bosart venea dela la un cerc de teatru pentru copiii, Emil Ghițulescu și Claudia Nicolau erau actori…nici unul dintre noii veniți nu era…ziarist! A doua mișcare…constituirea de echipe. Atragerea unor colaboratori permanenți din sectoarele artistice. Aveam deja operatori de imagine și electricieni detașați redacției. Echipele se constituiau pe afinități, profesionale și umane, deci nu era o greșeală să angajez persoane cu care titularii de emisiuni puteau lucra mai bine..Oana l-a vrut pe regizorul Matei Firică, de altfel mai târziu s-au căsătorit, Ruxandra și-a adus un ajutor, pe Adina Sava, Radu pe viitoarea soție, Cristina. Viitorul a arătat că nu am greșit. TVR e plin de rude și prieteni care nu fac nimic, în cazurile pomenite randamentul a existat și s-a concretizat in emisiuni…In fine,banii. Poți să faci televiziune cu bani puțini? Oarecum, dacă limitezi “scurgerile”. Prima constatare: profesioniștii de televiziune se împart în două categorii:creatori și executanți. Oricât ai afirma că succesul vine din muncă și iar muncă, fără talent nu se poate. Iar talentul, creația se plătesc. Cand împarți lefurile nu după rigorile statului de funcțiuni, nici după ideea că pensia să fie mai mare, cand răstorni ierarhia birocratică și plătești după calitate  și audiență  poți avea nemulțumiri și nemulțumiți dar rezultatele vor fi mai bune. Lefurile fiind atunci principala sursă de venit, câștigurile adiacente prin acord redacțional [alt vestigiu al presei scrise și trecutului] sau drept de autor fiind reduse. Cu bugete mici care trebuiau să acopere, cât de cât, munca actorilor, echipei, cheltuielile de producție trebuia să faci filme pentru copiii stârnind comentarii prin instituție de genul “ce vă trebuie vouă sa faceti filme?” Era mai bine sa producem reportaje prin școli sau să-i învățăm pe copiii regulile de circulație? Întrebați acum un tânăr de 24-30 de ani cu ce emisiuni și-a hrănit copilaria și el vă va spune précis de Abracadabra, Arlechino, Măgărușul…iar eroii preferați ar fi Magicianul- Râlea, Arlechino-Gruia, Măgărușul-Cristea, Personaje care se îndepărtează tot mai mult în trecut așa cum, pentru generațiile vârstnice, Mihaela și Iura, Așchiuță și Daniela, căpitanul Val-Vârtej- Dem Savu și memorabilii Tudorel Popa sau Gărdescu sunt istorie…Dacă din viața mea s-ar reține măcar acea zbatere de a pune pe picioare programele tv pentru copiii aș avea de ce să fiu mândru. Dar și trist pentru că puținul pe care-l începusem noi n-a fost continuat…

Atunci la Paris, cu Magi, Ruxandra și Florin Țolaș, am avut iar norocul unui aranjament prietenesc care ne-a oferit cazarea într-un mic hotel pe Rue Amelot ca să putem sta mai mult. Dar eram tot săraci, mâncam salam de Sibiu și brânză topită aduse de acasă cu o baghetă cumpărată dimineața de la colțul străzii, eventual bonus un ardei gras…Contează? Da, conta. Obținusem libertatea de circulație dar eram ruda săracă, colegii de la alte televiziuni ne vedeau ca pe niste intruși până ce ne-am afirmat cu munca noastră … Încercând să aduc redacția de copiii, cu programele și oamenii ei, în lumea oarecum închisă a profesioniștilor în domeniu am fost deseori stânjenit de lipsa de mijloace. Deplasările noastre afară erau de obicei sponsorizate de gazde, banii de buzunar erau puțini. Te simțeai jenat să fii tratat cu o bere de colegii străini și tu să nu poți să le întorci politețea..Mult mai târziu, când am plecat din TVR, lucrurile s-au schimbat…am avut bani de bere! Vorba aceea ”two beer or not two beer”! Poate dacă alegeam alt drum atunci în 90… să fac politică sau comerț cu blugi alta era situația dar nu mai eram tânăr…și la ce bun banii când nu mai ai tinerețea?
Prix Jeunesse de la Munchen însemna preselecții , exigență  ridicată dar și o adevarată școală, ultima oară când am participat am avut satisfacția să fiu însoțit de Ruxandra, Oana și Radu…în plus Klaus Brambach, atașatul cultural de la București, m-a adăugat unei vizite în Germania pentru unii participanți la festival din țările mai…amărâte, eu și amicul din Albania  fiind singurii din est…și, de la Berlin la Bonn, Koln, Mainz, Frankfurt am avut întâlniri utile pentru meserie…Desigur, marele succes trebuia să vină și a fost la Prix Danube …în 1995 “Abracadabra” a primit Marele Premiu și Premiul Presei. Filmul Ruxandrei Ion și al operatorului Florin Tolaș „O zi cu Alexandra” obținuse un succes enorm…Am luat volumul editat peste ani de Tamara Pașca drept un omagiu adus profesioniștilor din TVR, un excelent volum cu fotografiile oamenilor alături de care am lucrat și respirat atâția ani …nu a existat distincție mai mare obținută de TVR, în anii de după 90 palmaresul era burdușit cu „mari„ premii la Călărași, premii UCIN , Aptr, diplome și diplomuțe dar sărac in distinctii internationale adevărate și importante….Să le fie de bine!
În lumea programelor pentru copiii “Prix Jeunesse”de la Munchen și “Prix Danube” echivalau ca nivel cu Cannes și Veneția pentru cinema. De bucurie am luat trofeul și am urcat la conducere, am intrat peste ședința lor și m-am lăudat…obținând la schimb câteva zâmbete de suprafață. Totuși am trimis o hârtie “sus” [director general era  Dumitru Popa] cerând câte o primă specială de un milion pentru cei doi autori, n-am primit niciun răspuns. În aceste condiții nu am ezitat să semnez transferul Ruxandrei și al lui Țolaș la ProTv, Adrian Sârbu se dovedea că are fler. Tot ce mai puteam face era să o trimit pe Ruxandra cu filmul ei care fusese selectat la Chicago și Lisabona unde au avut succes…
Participările nu erau un moft, mi se părea normal să ieșim în lume…s-a stârnit și o emulație creativă, de exemplu Oana care prefera să facă divertisment și clipuri muzicale s-a străduit să facă ficțiune… a scris și a filmat două producții, una cu Busuioc, alta cu Bănică junior, de bună calitate.
După ce eu am plecat din Tvr s-a terminat cu festivalurile internationale…motivul principal că nu se mai participa era că nu aveau cu ce, nu mai produceau ficțiune pentru copiii, ani la rândul pe Tvr 2 [chiar recent în 2013 la Ora poveștilor] sau TVR Cultural s-au reluat filmulețele făcute de noi la Arlechino…unele dintre ele chiar viabile, cum au fost „Gâsca de aur„, „Privighetoarea fermecată„, „Ali Baba„… Dupa plecarea autorilor Abracadabrei m-am străduit să inventez un concurs..„Trei pentru o mască„, în colaborare cu Teatrul Ion Creangă și ajutat de Alexandrina Halic care pregătea copiii talentați…mă bucur că Diana Cavaliotti, copila care a câștigat prima ediție, a performat mai târziu ca actriță …
Cât a mai existat SuperAbracadabra la Protv ne-am străduit să păstrăm relațiile externe pe care ma străduisem să le leg, am fost la o superbă reuniune ECTC la Pafos în Cipru însoțit de Râlea, Cosmin Ion și Dana Rogoz- Abramburica apoi am lăsat locul meu celor mai tineri- îmi amintesc că la ultima „agora” de la Salonic a fost Mihaela Dima…Dar dacă nu mai ai producție pentru copiii ai ieșit din scenă…
Atunci Sârbu a acceptat să mă transfer și eu ca scenarist … am mai rămas un timp în TVR deși aș fi plecat imediat, îmi consideram împlinită misiunea asumată de a pune pe picioare o redacție-  dar în primăvara lui 1998 era la Londra al doilea Summit și eram desemnat raportor pentru Europa de est, nu puteam dezerta, eram dator față de toți profesioniștii de la care învățasem , față de cei care mă invitaseră la Melbourne. Când m-am întors m-am transferat imediat. La Londra eram singurul de la TVR /pe banii ECTC/ iar Protv deja trimisese pe Ruxandra și Râlea…cum în Polonia am fost tot singur iar Ruxandra era însoțită de Brenda Petre…vedeți diferența de tratament dintre televiziuni…Dupa Londra, în mai 1998, am trecut  la ProTV. Un transfer cu gust amar…deși eram pe funcție de director [Departamentul Copiii-Tineret, o revenire prostească a unei structuri vechi, noroc că n-a ținut mult] președintele de atunci Stere Gulea nici nu m-a primit, a trebuit să o rog pe colega de la Personal, regretata Sanda Grădinescu, să-i dea hârtia la semnat. Și asa am plecat din TVR după mai bine de 25 de ani….
La Protv deja se schimbaseră multe, Ruxandra Ion fusese numită directoarea noului post Acasă Tv…echipa bine organizată de altfel era condusă de Râlea, eu refuzasem orice atribuție managerială, îmi indeplineam vechea dorință de a scrie scenarii și atât…cu toate că nu m-am putut abține să dau o mână de ajutor. Era o viață de echipă frumoasă mai ales în deplasările de vară de la mare unde pe lângă filmările unor noi seriale se dădeau spectacole pe tot litoralul…copiii veniți din provincie cu părinții lor se buluceau să-i atingă pe magician și pe asistenții lui – la cei 4 de la început se adaugaseră Abramburici-Geo Morcov, apoi Abramburica-Dana Rogoz și micuța Iulia Stănescu, cu o voce incredibilă…Cânta după ureche Edith Piaf de te cutremurai…Echipa de aici cu Mihaela Alexandru, Claudia Dima, Mihaela Dima, Carmen Marinescu lucra cu seriozitate, organizarea era ca la o companie producătoare adevărată – de altfel proteviștii preluaseră mult know-how de la profesioniști americani…a fost o plăcere și o surpriză pentru mine să particip odată la o ședință de lucru unde se vorbea în engleză…
Și la TVR după plecarea mea s-au schimbat multe..poate chiar toate. Oana Ionescu – Firică a fost numită în locul meu și practic a desființat toate emisiunile [inclusiv pe ale ei] mizând pe „Kiki Riki Miki”…i-a cooptat un timp pe Eugen Cristea și pe Brenciu care făcuseră succes la noi înainte…dar n-au performat. Sigur, pentru a concura cu „Super-abracadabra” care era la Protv săptămânal trebuia să ai o emisiune săptămânală și nu 4 dar după o vreme „Kiki…” s-a veștejit. Am regăsit-o pe Oana la Salonic la Agora și mi-am dat seama că greșise exagerând…nimic nu mișca fără aprobarea ei, ea scria texte, coordona, regiza, dispecera echipele, de acolo din Grecia, era tot timpul pe telefon …Prea mult! A tăia inițiativa și a călca peste orice încercare de creativitate a altora duce la faliment, un manager adevărat are rezultate doar în măsura în care se bazează pe aportul creator al oamenilor lui! Mi-a părut rău dar la televiziunea de stat nu se poate, exceptând capușele de rigoare, să ai o echipă producătoare funcționând ca o firmă aparte…să constitui o echipă ca la „Surprize„ iți trebuia un parteneriat cu cineva din afară, un Lazarov…
O altă tragedie, moartea prematură a lui Radu Popovici practic a desființat potențialul redacțíei, producătoarea și soția lui Cristina s-a transferat, Liana a trecut la Divertisment, alții s-au pensionat…Ce se întâmpla? Într-un ciudat efort de restaurare a unor structuri depășite se înființase un Departament Tineret Copii [unde am fost numit director fără voie] și Liana Săndulescu selectase o echipă pentru emisiunile de tineret pe care ar fi trebuit să le coordoneze, emisiuni de care s-a ales praful. Cei aduși atunci de prin alte redacții au ajuns până la urmă să facă emisiuni pentru copiii iar Mioara Negescu, venită de la Actualități, de altfel o persoană onorabilă, a preluat conducerea după ce Oana a eșuat și a plecat din TVR. Asupra programelor pentru copiii de atunci încoace nu mă pronunț pentru că nu le cunosc….dacă și câte există.
Până la urmă, alături de Marian Râlea si de „asistenții„ lui am fost în echipa Abracadabra de la început până la sfârșit, chiar și Ruxandra, mama, a părăsit corabia, ajungând directoarea Acasă Tv și mai sus la CME. Poate ea și Adrian Sârbu au realizat că, pastrându-mă în echipă, nu doar ajută Abracadabra dar și destabilizează TVR-copiii lipsindu-i nu atât de un manager cât de un scenarist, nu eram unicul dar singurul care-și consuma viața pe bani puțini într-un domeniu de „nișă” în timp ce colegii se înghesuiau să parvină alături de puternicii zilei.

O generatie ratata si nu chiar

 

Discuțiile din presă despre generațiile care au trăit din plin “epoca de aur” sunt interesante. Încă o generație ratată? Poate, dar depinde din ce punct de vedere privești. Depinde de cât ești de mulțumit de ceea ce lași în urmă, pentru tine și pentru ceilalți cum depinde și de ce cred ceilalți despre trecerea ta prin lume…Nu neg că în tinerețe am fost sedus de ideile existențialiste și continui să cred că un individ este suma a ceea ce se crede despre el…Am fost coleg și prieten cu mulți dintre cei care, din anii 70, ca scriitori și jurnaliști au crezut că formează o generație cu vocația valorii și perenitatii, Adrian Păunescu, Ioan Alexandru, Ana Blandiana, George Țărnea, Gabriela Melinescu, Constanța Buzea și mulți alții… Acum, când unii dintre ei nu mai există fizic, poate nici opera lor de o viață…mai scurtă sau mai lungă..nu rezistă confruntării cu timpul, Reprezintă ei generația pierdută pe care unii o văd ca o piedică în dezvoltarea țării si îi doresc cât mai rápida dispariție? Oare Marin Preda, singurul mare prozator roman după Liviu Rebreanu, tot la ratați trebuie trecut? Sau Nichita Stanescu? Personal nu vreau sa răspund decât pentru viața mea și de aceea am ales, în zilele Revoluției din 1989 să-mi fac mai departe meseria chiar dacă fusesem poftit de unii să urc la etajul 11 al Televiziunii unde, cum am aflat ulterior, se făceau jocurile. Fiecare din colegii mei a ales ce a vrut, Mihai Tatulici a făcut  de toate, și bani și meserie, Cristian Unteanu s-a întors la gazetarie și e acum corespondent la Bruxelles, Ionel Stoica a ajuns la Sport unde visa etc. Eu n-am urcat niciodată la etajul 11 al aranjamentelor politice, am rămas la „noi” la 5 și am încercat să încropesc rapid câteva programe pentru copiii, am rugat-o pe Brândușa Zaița-Silvestru să inventeze un personaj, pe Țonțonel- cu care intram în direct din studioul de emisie, înghesuindu-ne cu crainicele. Directul era aproape interzis înainte pentru că nu putea fi controlat dar era, profesional vorbind, dificil însă aducător de satisfacții. Cu o condiție, să fii responsabil și să-ți asumi asta…în fine… Am adus un omagiu vechilor succese cu echipa Capitanului Val Vârtej..l-am invitat pe Iurie Darie să evocăm emisiunile lui cu Mihaela Istrate. De altfel cu Iura, cu care ne-am mai văzut în familie, fiind amândoi prieteni cu regretatul Cezar Tabarcea, am colaborat la ultima sa apariție, în serialul Numai Iubirea…
Numirea, din nou, a lui Costin Buzdugan la conducere m-a făcut iarăși șef dar acum aveam mână liberă, se schimbaseră vremurile, apoi departamentul s-a spart repede în 3 redacții, eu la Copiii , Jeana Gheorghiu la Tineret și Mihai Tatulici la Jocuri și Concursuri – o redacție inventată pentru el- și n-am ezitat să mă apuc de treabă.
Echipa trebuia formată pentru ca nu prea mai erau oameni…era Ana Ștefanescu, o femeie frumoasă care îmi prezentase înainte concursurile pentru copiii și se dovedise un redactor muncitor. am adus-o pe Elena Crețu de la Teleșcoală, avea experiență și caracter…pe Iolanda Bosart de la Palatul Copiilor unde lucra la un cerc de teatru, am angajat pe Ruxandra Ion de la Teatrul Mic, pe Radu Popovici, regizor, care m-a convins cu câteva spectacole filmate cu păpuși…Din păcate regizoarea cu mare experiență Tatiana Sireteanu, cu care lucrasem și de la care învățasem multe, se pensionase și n-a mai dorit să colaboreze, aș fi readus-o cu dragă inimă.
Oana Ionescu fusese scenografă și multe din ideile ei nu prea ortodoxe îi creaseră discuții cu vechea conducere pentru că nu prea corespundeau cu linia oficială, conformistă și bățoasă, am angajat-o și ea a semnat primele succese ale redacției cu Tip Top Minitop condus de Ioan Luchian Mihalea…Cea care s-a supărat și ne-a părăsit a fost Ina Sterescu, din garda veche, ale cărei trecute succese cu emisiunile cu Mihai Mălaimare nu erau de neglijat, dar nici idei noi nu avea și se pare că o deranja concurența fostei ei scenografe așa că s-a transferat…Eu exact pe asta mizam, pe concurență și viitorul mi-a dat dreptate chiar dacă am fost un pic cam brutal. Pe altă colegă mai veche am împins-o să plece oferindu-i doar jumătate de normă…a găsit loc în altă redacție cu condiția să plece cu post cu tot și am fost de acord. În televiziunea publică și astăzi e greu să te debarasezi de oamenii care nu se încadrează în strategia ta iar rezultatele se văd cu ochiul liber…
Anul 90 a fost plin de evenimente…Tatulici făcea Veniți cu noi pe programul 2 și mi-a aranjat o deplasare cu BTT-ul încă activ la Coppa del mondo, cu Țeavă [Cătălin Cățoiu] operator…a fost singura mea călătorie în stil turistic cu autobuzele Chausson care se târau pe autostrăzile Iugoslaviei și Italiei…am stat la Ostuni în Puglia…eram în demipensiune și fără bani, luam prânzul culegând smochine din pomi dar seara ne ghiftuiam cu minestrone sau paste…romantic, nu-i așa? Partea frumoasă au fost meciurile de la Bari și Napoli, ziua Loredanei Groza care sărbatorea 20 de ani cântandu-ne la piscină „Buna seara iubite”…Cealaltă parte…mineriada din țară care a produs tevatură mare, cu toții ne-am repezit pe telefoane,…prin magazine vânzătorii ne compatimeau…’la voi e nebunie, vă întoarceți, nu rămâneți la noi? Dar ce..ne oferiți voi slujbe?’ E drept, unii nu s-au mai întors. La Roma înaintea plecării 2 colegi de la montaj electronic stîteau pe o piatră în Piazza Venezia și ne-am luat rămas bun…peste ani aveam sa le văd numele [de Mihai Păun îmi amintesc] pe genericele unor televiziuni italiene. S-au descurcat.
Reciproc, pe Tatulici l-am luat cu mine toamna în Franța…era un târg de programe la Troyes..dar el a aranjat să stăm mai mult la Paris, n-aveam bani de cazare dar un amic i-a împrumutat garsoniera …Aici ne-am întâlnit cu un mare operator român [ne văzusem și la București] Sergiu Huzum stabilit de mult la Paris. El lucra pentru TF1 celebrul program Club Dorothée..am fost la studiourile din Plaine St Denis și am asistat la elaborarea programului în direct, o adevarată școală pentru mine…în primul rând am văzut cum se organizează o companie producătoare…mai târziu în Germania am descoperit că programele pentru copiii erau produse de diferite companii, un fel de externalizare, iar televiziunea mamă era doar difuzoare dar elabora strategia..

Am mâncat cu toții la o cârciumioară lângă studio, un meniu consistent și ieftin de prânz – inclusiv cu vin dacă doreai- și era un moment important de socializare, de consolidare a echipei. Pe vremuri la TVR bufetul era un fel de cafenea, nu puteai lua un prânz decent decât la ”ateliere” unde mai telefonai ca să comanzi o friptură pentru că drumul din blocul  turn până acolo nu era scurt…Apoi mai exista o terasă în apropiere pe Dorobanți unde mai puteai ieși la „2 mici și o bere„ dar  rareori se adunau acolo colegi de redacție ceea ce se întâmpla mai ales la petrecerile aniversare, mai valoroase decât o ședință. Pentru omogenizarea echipei accesul la un loc unde poți servi masa e esențial…am verificat asta și în Grecia sau Germania…
Sergiu Huzum ne-a oferit gratuit programe așa cum a făcut mai târziu minunata Mama Jo, amfitrioana unor emisiuni produse în Greenville, South Carolina, unde am și avut plăcerea să fiu invitat, în 1994. Era anul primei călătorii în America…la 50 de ani traversam prima dată oceanul, prima din cele vreo 18 traversări ulterioare…și a primei vizite la fiul meu care se stabilise la Cleveland Ohio înainte de a se muta definitiv la Las Vegas. Vizita la studiourile din Greenville n-a fost fără învățăminte. Pe atunci eram fumător și pe aeroportul din Detroit unde făceam escală nu se fuma decât într-un bar unde costa 5 dolari cafeaua…La studiouri se fuma doar afară și șefii se uitau cu ochi neprietenoși la lucrătorii care nu se puteau abține să nu dea o fugă și să tragă repede o țigară sub streașina care îi ferea de ploaie…Când la TVR s-a cerut interzicerea fumatului în birouri primii care nu respectau erau șefii iar mulți lucrători fumau pe la  toalete…sigur că asta dăuna muncii. În România nici azi nu s-a reglementat fumatul în spații publice…Dar să revin…
Liana Săndulescu care revenise în echipa de la Copiii a făcut Club Anda iar după moartea tragică a Andei Călugăreanu a realizat împreună cu regizoarea Luminița Dumitrescu ” Ba da ba nu”…cu Anca Țurcașiu, Mihai Constantinescu –de care ne-am separat ulterior- și Daniela Anencov clovnul Hapciu…Și la Tip Top au apărut probleme după asasinarea lui Mihalea…Oana a încercat mai multe variante, Florin Busuioc, Gigi Enache și Iuliana Marciuc…mai tarziu Brenciu.
Despre emisiunile la care am contribuit cu scenarii vor fi multe de spus. E vorba de Abracadabra și Arlechino…Mai târziu Ana Ștefănescu a preluat Feriți-vă de măgăruș …Elena Crețu făcea 7 note fermecate și astfel puteam asigura 8 programe pe lună, sâmbăta și duminica, era puțin dar atât puteam deși publicul ar fi meritat emisiuni zilnice…Mai lucrau cu noi Matei Firică, Cristina Nistor, Bogdan Ghițulescu, Claudia Nicolau, Luiza Ene, o echipă nu prea numeroasă dar nu aveam nevoie de băgători de seamă…
Am avut și libertatea, și aprobarea, de a încerca mai mult, de pildă revistele pentru copiii Baby Star /cu Radu Popovici/și Abracadabra/cu Marian Rîlea și fratele lui/ dar nu ne țineau puterile, mai târziu la ProTv pentru revista Abracadabra exista o redacție specială..
În 1990 cand am devenit șef al redacției pentru copiii TVR m-am izbit de sistemul ierarhic și compartimentarea excesivă care generau birocrație. Singura soluție de a face ceva viabil era să le ignori, să treci peste ele. .Inițial Redacția Copiii [decuplată în sfârsit, de Tineret] fusese repartizată la Departamentul Social condus de Manase Radnev. Am alergat cerând să trecem la Departamentul Muzical-Divertisment condus de Dumitru Moroșanu. Dar decuplarea n-a durat mult, mai târziu s-a revenit la Departamentul Copiii-Tineret, până când încăpățânarea prostească de a face emisiuni pentru tineret s-a dovedit falimentară. Ghinion am avut și eu că am devenit director al acestui hibrid, noroc că am plecat. Dar mai făcusem compromisul când Paul Everac pur și simplu m-a oprit în curte să-mi ceară să țin temporar locul Jeanei Gheorghiu, a te ocupa de emisiuni „pentru tineret„ corespundea cu a priveghea un mort! Întâmplător a ieșit ceva bun atunci, Adelina Șuvagău filmase la mare un fel de concurs de seducție în care un tânăr anonim, Horia Brenciu, trebuia să seducă niște vedete gen Marina Scupra…m-am amuzat și astfel a debutat Brenciu pe micul ecran. Mai târziu a trebuit să mă lupt pentru ca șeful lui obtuz și invidios să-l lase să colaboreze la Tip Top Minitop…

 

Am definit clar politica noastră…la copiii educația se face prin divertisment. Gata cu educația „prin muncă și pentru muncă ”practicată chipurile în emisiunile cu pionierii care vorbeau și iar vorbeau cu cuvintele adulților! Concepția că Televiziunea publică trebuie să educe micile generații trebuia reevaluată! Copiii nu se educă prin vorbe, prin lozinci, prin dezbateri ci prin puterea exemplului. Copiii acceptă mesajele personajelor de ficțiune… poveștile, basmele sunt de secole izvoare de entertainment perfect educative. Problema esențială pentru mine era profesionalizarea noastră, a tuturor și era greu să o faci fără contacte în exterior. Lumea producătorilor programelor pentru copiii e o lume aparte și oarecum închisă, formată din profesioniști cu experiență nu din adolescenți începători…Know how-ul era extrem de important pentru că noi produceam emisiuni original, nu apăruse ideea și posibilitatea cumpărării de formate care, după mine, are efecte negative asupra exprimării creatoare a celor care sunt în stare sa creeze nu doar să execute. …Apartenența la EBU – televiziunile publice fac parte automat din acest organism european – nu are nicio valoare serioasă, e doar o etichetă de pus la rever.
Astfel am intrat în ECTC – Centrul european de Televiziune pentru copii- ..un forum care reunea profesioniști din Balcani și Mediterana, organizat de greci și condus de Athina Rikaki și echipa ei eficientă…Ea invita la întâlnirile noastre specialițti din Franța, Germania, Australia, Anglia…organiza stagii unde am participat, ca membru fondator, dar am reușit să trimit mai mulți colegi la pregătiri. Am fost la Vrilissia, Delfi, Atena, Uranopolis, Salonic… etape pentru o adevărată perfecționare. Nu știu dacă mai există astăzi această inițiativă, mai ales ținând seama de necazurile grecilor dar ar fi păcat.
Am reușit o primă coproducție, Bridges…era greu să te înțelegi cu colegi cu profiluri și preocupări atât de diferite, Balcanii erau atunci în fierbere din cauza fărămițării Iugoslaviei, Turcia, Ciprul și Grecia aveau problemele lor reciproce, Egiptul și Israelul gândeau diferit…totuși am reușit, seara pe o plajă, să negociez un consens ..Am mers în Nicosia desparțită de bariere interioare ca Berlinul nu demult și am filmat legăturile dintre momentele oferite de fiecare țară, eram doar și scenarist…
Astfel m-am străduit să creez legaturi solide in lumea profesională…cu CIFEJ – centru internațional de film – [am fost la Viena și Bratislava cu Ruxandra] dar mai ales m-am asociat Summitului de la Melbourne din 1994..si amintesc toate astea subliniind că trebuia să ne descurcăm pe banii altora, cu invitații și cazări oferite de organizatori iar de la tevereul nostru nu obțineam decat aprobări, vize, diurne reduse și eventual câte un bilet de avion. Dar o deplasare in Australia…? Eram undeva într-o stațiune de pe canalul Corintului, cu cei de la ECTC, poate la Naupactos sau la Galaxidi, când respectabila doamnă Patricia Edgar, o somitate în domeniul televiziunii pentru copiii mi-a vorbit despre primul summit pe care ei îl gazduiau ca și cum era de la sine înteles că trebuia să particip. Da, am participat dar ei mi-au trimis tot, biletul de avion, cazarea la Bangkok câte o zi la dus și alta la intors pentru că drumul era foarte lung…ce sa mai spun, de acasă am primit viza și o diurnă modestă de 30% cu care ce mare lucru puteai face? Redacția Copiii fusese o Cenușăreasă a TVR și toate succesele noastre de audiență cu programele fanion – Tip Top Minitop, Abracadabra și Arlechino- nu schimbaseră mentalitatea unora. La nivelul producției colegii noștri din compartimentele tehnice și artistice colaborau cu mare plăcere pentru că se asociau unor producții interesante și originale. La nivelul conducerii TVR nu ne băga nimeni în seamă. Până în 1998 la plecarea mea n-am reușit să primesc, ditamai director ce devenisem, măcar un telefon mobil, redacția nu avea nici un singur computer…Această mentalitate, că politica e mai importantă, exista și astăzi…constatați singuri ce înseamnă lipsa de strategie, lăsarea culturii pe plan secund, marginalizarea programelor pentru copiii și nu numai. Dar amintirile despre a doua mea viață continuă…

 

Festivaluri internaționale pentru copiii erau multe și am încercat să nu lipsim în ciuda restricțiilor financiare care se practicau în TVR, pentru unii…Cele mai importante erau Munchen și Bratislava…la Munchen se practica selecția, toti cei 3 colegi care lucrau ficțiune au concurat acolo și uneori câștigam nominalizări ceea ce era deja o victorie…Mai erau festivaluri in Bulgaria , Polonia, Muntenegru mai târziu Ruxandra a fost la Lisabona și Chicago…Gheața s-a spart la Blagoevgrad cu premiul pentru opera rock Abracadabra Zâna cea buna, 1993, muzica Ștefan Elefteriu, unde colaborarea Ruxandra Ion- Florin Țolaș a adus primele roade. Îmi amintesc o seară minunată, primisem o vizită neașteptată și onorantă, ambasadorul României care poate presimțea ca va asista la un succes…A venit premiul, dupa care am iesit pe strazi cu o sticlă de sampanie…
Multe erau de învățat și din colaborarea cu Disney. Nu reușisem un contract cu Disney pentru TVR, ei aveau principiile lor, insistau pentru dublarea tuturor producțiilor ceea ce încă nu se putea. Dar ne-au invitat cu ”Abracadabra” să filmăm în EuroDisney la Paris. Magicianul s-a desfășurat aici ca în lumea lui dar din stilul de lucru Disney, începând de la organizare, programare, regulile din spatele și din fața scenei am avut destule de observat și învățat…Atunci la Paris, cu Magi, Ruxandra Ion și Florin Țolaș, am avut iar norocul unui aranjament prietenesc care ne-a oferit cazarea într-un mic hotel pe Rue Amelot ca să putem sta mai mult. Dar eram tot săraci, mâncam salam de Sibiu /mă rog, totuși nu salam cu soia/ și brânză topită aduse de acasă cu o baghetă cumpărată dimineața de la colțul străzii, eventual bonus un ardei gras de puțini cenți…Contează? Da, conta. Obținusem libertatea de circulație dar eram ruda saracă, colegii de la alte televiziuni ne vedeau ca pe niste intruși până ne-am impus cu munca noastră …
….Banii nu erau o problema în sine, dar când ieșeam afară exista o senzație de umilință, să nu fiu în stare sa plătesc o bere unor oameni care-mi oferă prietenia? …Poate dacă alegeam alt drum atunci în 90… să fac politică sau comerț cu blugi alta era situația dar nu mai eram tânăr… la ce bun banii când nu mai ai tinerețea? Mă rog, mai târziu lucrurile s-au schimbat in bine…după ce am plecat din TVR.
Prix Jeunesse de la Munchen insemna preselecții , exigență dar și o adevarata școală, ultima oară când am participat am avut satisfacția sa fiu însoțit de Ruxandra, Oana și Radu…în plus Klaus Brambach, atașatul cultural de la București, m-a adaugat unei vizite în Germania pentru unii participanți la festival și, de la Berlin la Bonn, Koln, Mainz, Frankfurt am avut întâlniri utile pentru meserie…
Desigur, marele succes trebuia să vina și a fost la Prix Danube …în 1995 “Abracadabra”a primit Marele Premiu și Premiul Presei la festivalul ‘Prix Danube” de la Bratislava. Filmul Ruxandrei Ion și al operatorului Florin Țolaș „O zi cu Alexandra” obținuse un succes enorm…Am luat volumul editat peste ani de Tamara Pașca, un omagiu adus profesioniștilor din TVR, un excelent volum cu fotografiile oamenilor alături de care am lucrat și respirat atâția ani …nu a existat distincție mai mare obtinută pentru TVR în anii de după 90 ..palmaresul era burdușit cu mari premii la Călărași, premii UCIN, Aptr, diplome și diplomuțe dar sărac în distincții adevărate, internaționale….
În lumea programelor pentru copiii “Prix Jeunesse” de la Munchen și “Prix Danube” echivalau ca nivel cu Cannes și Venetia pentru cinema. De bucurie am luat trofeul și am urcat la conducere, am intrat peste ei într-o sedință și m-am laudat…obținând la schimb câteva zâmbete de suprafață. Deși constant în primele locuri în topurile de audiență programele noastre “Abracadabra”.„Arlechino”’Tip Top Minitop”etc. nu starneau în TVR mare interes dar eu eram mulțumit că ne lasă să lucram în pace…Am trimis totuși o hârtie “sus” [director general era Dumitru Popa] cerând câte o primă specială de un milion lei pentru cei doi autori, n-am primit niciun raspuns. În aceste condiții nu am ezitat să semnez /cu acceptul lui Mitică Moroșanu, un șef de aur/ transferul Ruxandrei și al lui Țolaș la ProTv, Adrian Sârbu dovedea că are fler.Tot ce puteam face era să o trimit pe Ruxandra cu filmul ei care fusese selectat la Chicago și Lisabona unde au avut succes…
După ce eu am plecat din Tvr s-a terminat cu participarea la festivalurile internaționale…motivul principal că nu se mai participa era că nu aveau cu ce, nu mai produceau ficțiune pentru copiii, ani la randul pe Tvr 2 [chiar recent in 2013 la Ora poveștilor] sau TVR Cultural s-au reluat filmulețele făcute de noi la Arlechino…unele dintre ele chiar viabile, cum au fost Gâsca de aur, Privighetoarea fermecată, Ali Baba… După plecarea autorilor Abracadabrei m-am straduit să inventez un concurs…Trei pentru o mască, în colaborare cu Teatrul Ion Creanga și ajutat de Alexandrina Halic care pregătea copiii talentați…mă bucur că Diana Cavaliotti, copila care a câștigat prima ediție, a performat mai târziu ca actriță …
Cât a mai existat Super Abracadabra la Protv ne-am străduit să păstrăm relațiile externe pe care mă străduisem să le fac, am fost la o superbă reuniune ECTC la Pafos în Cipru însoțit de Marian Rîlea, Cosmin Ion și Dana Rogoz- Abramburica apoi am lăsat locul meu celor mai tineri- îmi amintesc că la ultima „agora ”de la Salonic a fost Mihaela Dima…Dar dacă nu mai ai producție pentru copiii ai ieșit din ecuație…
Atunci Sârbu a acceptat să mă transfer și eu ca scenarist … am mai rămas un timp în TVR deși aș fi plecat imediat dar în primăvara lui 1998 era la Londra al doilea Summit și eram raportor pentru Europa de est, nu puteam dezerta. Când m-am întors de acolo  /altă deplasare pe banii ECTC/ m-am transferat imediat. La Londra eram singurul de la TVR iar Protv deja trimisese pe Ruxandra și Rîlea…cum in Polonia am fost tot singur iar Ruxandra era insotiță de producătoarea Brenda Petre…vedeți diferența …
După Londra, în mai 1998, am trecut și eu la ProTV. Un tansfer cu gust amar…deși eram pe funcție de director președintele de atunci Stere Gulea nici nu m-a primit, a trebuit să o rog pe o colegă de la Personal, regretata Sanda Grădinescu, să-i ducă hartia la semnat. De altfel nici nu sunt sigur că Gulea mă recunoștea, l-am întâlnit odată la Teatrul Bulandra la „Regele Lear” și ne-am ignorat reciproc…Și așa am plecat din TVR după mai bine de 25 de ani….
La Protv însă se schimbaseră multe, Ruxandra Ion fusese deja promovată, numită directoarea noului post Acasa Tv…echipa bine organizata de altfel era condusa de Rîlea, eu refuzasem la transfer să accept orice atribuție manageriala, îmi indeplineam vechea dorință de a scrie scenarii și atât. Visul meu era să scriu și să trăiesc din scris, ceea ce pare-se am reușit! Dar era o viață de echipă frumoasă mai ales în deplasările de vară de la mare unde pe lângă filmările unor noi seriale și concursuri se dădeau spectacole pe tot litoralul…copiii veniți din provincie cu parinții lor se buluceau să-l atinga pe magician și pe asisțenții lui – la cei 4 de la început se adăugaseră Abramburica/Dana Rogoz și micuta Iulia Stănescu, cu o voce incredibilă…Cânta după ureche Edith Piaf de nu-ți venea să crezi…Abia acum când am cunoscut câțiva tineri, pe atunci copiii, care participaseră la spectacolele sau concursurile noastre de plajă am realizat ce mult însemna pentru ei această participare. Echipa de aici cu Mihaela Alexandru, Claudia Dima, Mihaela Dima, Carmen Marinescu, Mihai Neguț lucra cu seriozitate, organizarea era ca la o companie producătoare adevărată – de altfel proteviștii preluaseră mult know-how de la profesioniști americani…a fost o plăcere și o surpriză pentru mine să particip odată la o ședință de lucru unde se vorbea în engleză…Totuși foarte rar călcam prin sediul din Pache sau pe la sediul Abracadabrei de la Teatrul Giulești și îmi pare rău că nu am realizat legături mai strânse cu colegii de echipă.
Și la TVR după plecarea mea s-au schimbat multe..Oana Ionescu – Firică a fost numită în locul meu și practic a desființat toate emisiunile [inclusiv pe ale ei] mizând pe noul Kiki Riki Miki…i-a cooptat un timp pe Eugen Cristea și pe Brenciu care făcuseră succes la noi înainte…dar aici n-au performat. Am regăsit-o pe Oana la Salonic la Agora și mi-am dat seama că greșea exagerând…nimic nu mișca fără aprobarea ei, ea scria texte, coordona, regiza, dispecera echipele, de acolo din Grecia era tot timpul pe telefon …Mi-a parut rău dar la televiziunea de stat nu se poate, exceptând căpușele de rigoare, să ai o echipă producătoare functionand ca o firmă adevărată…să constitui o echipă ca la Surprize iți trebuia un parteneriat cu Lazarov…
O altă tragedie, moartea lui Radu Popovici practic a desființát potențíalul redacțíei, producătoarea și soția lui Cristina s-a transferat, Liana Săndulescu a trecut la Divertisment, alții s-au pensionat…Ce se întâmpla? Într-un ciudat efort de restaurare a unor structuri depășite se înființase iar un Departament Tineret Copii [unde am fost numit director fără voie] și Liana selectase o echipă pentru emisiunile de tineret pe care spera să le coordoneze, proiect de care s-a ales praful. Cei aduși atunci de prin alte redacții au ajuns până la urmă sa facă emisiuni pentru copiii iar Mioara Negescu, adusă de la Actualități, a preluat conducerea dupa ce Oana a eșuat și a plecat din TVR. Asupra programelor pentru copiii de atunci încoace nu mă pronunț pentru că nu le cunosc….sau mă prefac că nu le cunosc…
Până la urmă, alături de Marian Rîlea și de cei 4 asistenți „mari” am fost în echipa Abracadabra de la început, chiar și Ruxandra, mama, a părăsit corabia, ajungând directoarea Acasa Tv și mai sus la CME. Poate ea și Adrian Sarbu au realizat că, păstrându-mă în echipă, nu doar ajută Abracadabra dar și destabilizează TVR-copiii lipsindu-i nu atât de un manager cât de un scenarist, nu eram unicul dar singurul care-și consuma viața pe bani puțini într-un domeniu de „nișă” în timp ce colegii se înghesuiau să parvină alaturi de puternicii zilei. Pe 5 martie 1996 “Super Abracadabra” a debutat la Protv…emisiunea 259 din 25 februarie 2001 avea sa fie ultima! Din aprilie Marian Rîlea avea sa treacă pe scena Teatrului Național pentru Copiii organizat de TNB și fundația Abracadabra. Echipa avea să se destrame…doar Mihaela Dima a rămas să-l ajute…
Mă aștepta ca scenarist o nouă carieră pe care nu mi-o bănuiam…

Abracadabra la TVR

La fel ca mulți alții am petrecut Revoluția din 89 la Televiziune, unde lucram din 1972. Nici prin gând nu mi-a trecut să mă alătur grupului care s-a grăbit să urce la etajul 11 pentru a se lipi de liderii noii puteri deși m-a îndemnat să o fac Traian Pușcașu, unul din conducătorii TVR căruia îi port o amintire cu respect. Lucrasem prea mult timp programe pentru copiii, îmi doream nespus să scriu și voiam să-mi demonstrez mie însumi de ce sunt în stare așa că la 45 de ani am rămas la etajul 5 și nu m-am apucat de politică. Costin Buzdugan, cel care m-a adus în televiziune din presa scrisă m-a sprijinit și acum, am devenit în 1990 redactor șef al Redacției Copiii și am început să-mi organizez echipa. Îmi doream oameni cu experiență în domeniul artistic și regizoarea Nicoleta Toia, cu care mai lucrasem, mi-a vorbit despre Ruxandra și Ion Ion care lucrau la Teatrul Mic. Aici e vorba de încredere, dacă ai încredere în cel care-ți face o propunere nu poți da greș, restul…hârtii, false concursuri etc. sunt doar birocrație. Am trecut fără ezitare la angajare și a fost cu noroc. Ruxandra, o persoană energică și organizată, a adus  ideea programului ”Abracadabra” odată cu protagoniștii – Marian Rîlea și cei patru copiii „magnifici”, Mica și Radu, Andreea și Ducu. Eu m-am implicat ca scenarist și am scris pentru Abracadabra până la sfârșit în 2001 iar cu Ruxandra am colaborat în continuare, scriind scenarii pentru serialele de la AcasăTv până m-am retras în 2009….Deși mi-aș fi dorit nu puteam avea mai mult de o emisiune Abracadabra pe lună, nu existau atunci posibilități dar cum nevoia publicului de povești era mare am sprijinit apariția alternativă a unei noi emisiuni bazate pe ficțiune, ”Arlechino”. Regizorul Radu Popovici –care nu s-a putut încadra în echipa Abracadabra- s-a ocupat de programul oarecum concurent, eu am scris și scenariile de la Arlechino și vă rog să mă credeți, nu era nici un conflict de interese. În anii aceia banii erau puțini, nimeni nu se gândea la răsplata materială, efortul era imens pentru că se lucra în condiții tehnice precare iar recompensa era bucuria care îți venea datorită succesului la public. Când multe emisiuni pentru copiii au ocupat primele locuri în topul audiențelor mulți au strâmbat din nas cu îngăduință dar noi ne-am văzut de treabă. Iată că și astăzi după atâția ani se vorbește despre „emisiunea copilăriei mele„ ceea ce e un izvor imens de bucurie pentru toți cei implicați în proiect. Eu am pe blog – unde am scris mult despre emisiunile acelor ani- cititori din toată Europa, din America sau din Asia…desigur sunt românii din diaspora care în copilărie ne-au fost fani. Cât despre impactul la public nu pot să nu reamintesc două episoade. Mai întâi ne-am dorit să ieșim cu Abracadabra în mijlocul publicului. Marian și asistenții Magicianului s-au întâlnit cu admiratorii la intrarea în Parcul Herăstrău și a fost o aglomerație de nestăpânit, nebunie curată. Mi-a venit ideea să fug înapoi la TVR, am urcat la etajul 12 și l-am rugat pe directorul general de atunci Răzvan Teodorescu, un om deosebit de altfel, să privească pe fereastră la noua revoluție.  Era revoluția „Abracadabra”…Apoi s-a organizat o transmisie în direct de la Sala Dalles unde puhoiul de doritori, copiii și adulți, a spart geamurile, a forțat ușile pentru a fi alături de idolii lor. N-aș putea spune că n-am avut emoții, ne-am speriat puțin, dar n-au fost accidente și nu pot decât să urez asemenea succes și altor programe pentru copiii, eventual cândva, secolul e lung…Primele filmări de care îmi amintesc au fost la varianta Abra pentru ”Prinț și cerșetor„ unde Radu Bărbulescu juca dublu rol. Fiind totuși redactor șef n-aveam timp să merg la filmările multor emisiuni dar atunci eram la început și am asistat, cu sufletul la gură, fie că s-a filmat la Palatul Ghica sau pe malul Lacului Tei, aproape de locuința mea, fie la Brașov, orașul natal al lui Marian care inventa mereu trucuri amuzante…de pildă mușca dintr-o ceapă ca dintr-un măr.  Ar merita amintită și „Cenușăreasa” unde a strălucit Mica Niculescu, poate cea mai talentată din echipă, a cărei tragică dispariție a îndurerat o întreagă lume. Șlagărul de atunci îmi revine ca o obsesie ..”Astă seară-i mare bal/La Palatul Princiar/Cine nu e scris pe listă/Nu există”….„Abracadabra” ne-a adus și prima distincție internațională, la Festivalul de la Blagoevgrad. În seara anunțării  premiilor eu și Ruxandra am fost invitați în primele rânduri, era un semn că…suntem pe listă! Ea a primit premiul și am împărțit bucuria cumpărând o sticlă de șampanie și hoinărind pe străzi cu prietenii, din care îmi amintesc de Richard de la BBC. Un gest frumos, ambasadorul român în Bulgaria venise la ceremonie și întâmplarea l-a făcut să asiste la un succes românesc, ne-a felicitat și ne-a invitat la întoarcere să ne oprim la Sofia la Ambasadă ceea ce am făcut. Frumos. Dar succesul cel mare al programului a venit mai târziu. În lumea emisiunilor pentru copiii există două Festivaluri de top – Munchen și Bratislava care ar echivala – în lumea filmului- cu Cannes și Veneția. La ”Prix Jeunesse” – Munchen am încercat în mai multe rânduri, am obținut nominalizări dar nu și premii. În schimb la ”Prix Danube” Ruxandra s-a întors cu Marele Premiu plus Premiul Special al juriului. Țin minte cum a intrat în biroul meu zâmbind și m-a întrebat dacă aș fi mulțumit cu premiul acordat de juriu după care a scos un trofeu de porțelan și mi-a spus despre Marele Premiu. La etajul conducerii exista o vitrină cu trofee obținute ici colo de TVR, nimic spectaculos. Trofeul primit de „Abracadabra” ar fi strălucit prin importanță dar cui îi păsa într-o instituție tot mai politizată? Cu naivitate am intrat peste o ședință a conducerii –era director general Dumitru Popa- dar bucuria mea nu a găsit ecou, cum nici solicitarea pe care am trimis-o propunând câte o primă de 1 milion lei /vechi/ pentru Ruxandra Ion și Florin Țolaș, operatorul. Pe ea nu am  putut-o răsplăti decât trimițând-o la alte festivaluri, la Chicago și Lisabona dar de fapt munca ei a trimis-o! Atunci s-au despărțit apele pentru că Adrian Sârbu, cu flerul său de profesionist, a luat-o la ProTv, eu i-am semnat imediat transferul și m-am decis să o urmez, doar scenaristul are și el un oarece loc în echipă. Astfel a apărut ”Super Abracadabra” la ProTv…despre care voi vorbi în alte amintiri…Există pe Wikipedia lista filmulețelor făcute atunci, în perioada TVR, 1991-1995, începând cu Prinț și cerșetor, continuând cu Albă ca zăpada, Scufița Roșie, Pinocchio, Cenușăreasa, Croitorașul cel viteaz – după cum se vede parafrazând povești celebre care lipseau din bagajul audio-vizual al publicului dar au existat și multe povești originale gen Cine minte mai frumos, Zbor deasupra unui cuib de vrăjitoare, Abramburicii, Păpușa, De-ai ști ce- groaza, Doamne, ce zi!, Răpirea, Trofeul mercenarilor etc. …multe din acestea  având 2 serii, adică ocupând 2 emisiuni. Din păcate nu s-au putut relua peste ani și pentru că plecarea programului din TVR a produs abia mai apoi oarece vrăjmășie. N-ar fi nimic de regretat dacă s-ar produce și astăzi programe pentru copiii…dar, cum am mai spus, secolul e lung și speranța nu are de gând să moară.

Despre Tv și educație

 

„Televiziunea nu a fost creată pentru a culturaliza sau pentru a educa! Doar idioții nevindecabili cred asta”, a scris unul Mădălin Ionescu pe FB „ Dacă aștepți asta de la TV… esti mort, nu ai înțeles nimic, trăiești degeaba” Nu zău? Cine e omul? Prezentatorul unui late-night tabloid cu un titlu ciudat…Wow Biz /??/ Cu ce se ocupă showul? Citesc de pe site doar sunt un idiot care nu se uită la așa ceva…”Anca de la Strehaia poartă o rochie fără bretele, Iulia Albu face ravagii printre vedete, Prodanca e gravidă, „Prințul țiganilor” Leo de la Strehaia si finul lui au fost bătuți crunt de niște interlopi! Leo s-a ales cu capul spart, finul lui cu mâna în ghips!…” Clar? Cu o simplă declarație categorică se dă la o parte o discuție extrem de complexă unde nu există concluzii definitive. E clar că Tv poate fi și entertainment și educațional, cum spun mulți analiști serioși, poate deschide lumi noi copiilor oferindu-le șansa de a călători în lume, de a afla despre alte culturi, de a cunoaște idei noi, valori, atitudini pe care nu le întâlnesc în mediul lor, programele cu un mesaj prosocial pot avea efecte pozitive asupra comportamentului copiilor, programele cu modele pozitive putând influența pozitiv cum și reversul e adevărat, copiii putând afla lucruri pe care părinții nu le-ar dori, existând și posibilitatea afectării lor din punct de vedere al sănătății și comportării. Studiile pe asemenea teme sunt nenumărate dar eu am propria experiență, lucrând televiziune pentru copiii peste  20 de ani…la copiii educația se face prin divertisment. Dar nu e vorba, atenție, de educația explicită, conform definiției că  a educa înseamnă a influența în mod intenționat, sistematic și organizat dezvoltarea intelectuală, morală și fizică a persoanei.  După revoluție am renunțat deliberat la „educația prin muncă și pentru muncă ”practicată în emisiunile cu pionierii care vorbeau și iar vorbeau ca adulții! Concepția că Televiziunea trebuia să educe explicit micile generații trebuia reevaluată! Copiii nu se educă prin vorbe, prin lozinci, prin dezbateri ci prin puterea exemplului. Copiii acceptă mesajele personajelor de ficțiune, poveștile, basmele sunt de secole izvoare de entertainment perfect educative.  În 1990 când am început să formez echipa redacției pentru copiii a TVR îmi era clar un singur lucru, copiii duseseră lipsa poveștilor. Generații întregi fuseseră furate de copilărie prin absența basmelor și poveștilor din preocupările TV care trebuia doar ”să educe prin muncă pentru muncă”../ceea ce a reușit, nu?…milioane de români muncesc prin Europa/ se ajunsese chiar la interzicerea desenelor animate cu animale!! Poveștile trebuiau readuse, adaptate,  repovestite și asta repede, nu ne puteam permite să așteptăm să treacă timpul ca să devenim mai buni, mai pregătiți, mai bine dotați cu mijloace umane, tehnice, financiare. De aceea au fost multe stângăcii, neîmpliniri, realizări insuficient elaborate dar scopul a fost atins, poveștile au revenit pe micul ecran într-un peisaj media încă neconcurențial. La ”Abracadabra” poveștile erau vehiculate prin intermediul Marelui Magician dar l-am avut și pe Arlechino și alte formate. Sigur, Wow-biz este un late-night show dar există atâtea programe tabloide la ore accesibile copiilor…Apoi să nu uităm de serial, formă de ficțiune foarte apreciată de public și cu impact asupra formării caracterelor. Există și acum un val elitist de respingere a dramei romantice tot așa cum proliferează reality-showurile. Sigur că nu noi le-am inventat, castingul cu amatori s-a mai folosit în film sau Tv dar nu rezistă decât ca excepție. Dacă publicul ar fi adoptat sistemul, pe scară largă, actorii profesioniști ar fi fost măturați și în loc de Julia Roberts sau Al Pacino i-am fi văzut pe Jane Doe și John Doe, cu avantajul că aceștia din urmă ar fi mai ieftini. Avantaj pentru producători, desigur. Dacă totul se rezumă la bani atunci  n-are rost să discutăm. După mine, dacă pui capăt unei activități care pe lângă belele are și clare realizări trebuie neapărat să așezi ceva în loc. Și ProTv după ce a închis ”fabrica de seriale” românești a pus în loc producțiile turcești. Evident turcii au bani și produc, marfa lor fiind prezentă pe multe televiziuni și e la modă, până și prin reviste au început să apară poveștile despre starurile turcești și cine vrea află că actrița Wilma Elles e însărcinată! Bravo ei, vai nouă! O să-mi spuneți că se mai produce ”Las Fierbinți”, cât despre ”Trăsniții” luați-i dvs. acasă. E foarte adevărat, melodramele hispano-americane păcătuiesc prin șablonizare dar aceasta e rezultatul unei hiperproducții, mexicanii în special le fabrică în serie iar conflictele și tiparea personajelor sunt deja banalizate…dar e interesant de văzut evoluția genului, felul în care melodrama romantică inițială a incorporat în timp teme de actualitate socială legate de violența urbană, consumul de droguri, homosexualitate, rasism , adaptarea tradițiilor la mediul modern, schimbările din societate și familie ..diversificându-se de asemenea categoriile clasice ale genului – melodrama clasei de jos- tipul Cenușăreasa, fata săracă îndrăgostită de un tânăr bogat în ciuda opoziției familiei, melodrama istorică, avatarurile adolescenței /teen-drama/, comedia romantică /cum am încercat cu Îngerașii/ etc. Punerea în discuție a unor valori sociale sau morale nu poate fi negată și, dincolo de șabloane și  artificialitate care nu puteau lipsi, genul „romance„ nu merită a fi înlăturat cu un simplu gest disprețuitor iar neînțelegerea faptului că publicul are nevoie și de asemenea vehicule care aduc în discuție valori, atitudini, experiențe e dureroasă. Întotdeauna celor care strâmbă din nas am să le spun, bine, dar ce propuneți în loc? Cât timp serialele făceau audiență deși invidioșii strâmbau din nas toți ne gândeam la creșterile din viitor, acum e mai bine fără seriale, fără invidioși, fără viitor? Nu pot să neg că peste ruinele unor eforturi pe care nu le pot trece uitării a rămas un singur serial original care are publicul său și merge, Las Fierbinți și se anunță altul eiusdem farinae…sî nu mai vorbim de ficțiunile gen Vacanța Mare.  Cui îi place, să fie sănătos…ca să se uite la Wow-biz.

 

Prima oară când am fost în America, dar și mai târziu, m-a frapat absența copiilor de pe străzi. În loc să alerge și să bată mingea stau la ei în curte – unde mai au câte un coș de baschet/ despre sport ca element bază al educației merită să vorbim separat- sau în casă la televizor și computer. Dacă în America sunt tot mai multe incidente armate cu morți și răniți în mediul școlar sau universitar de vină nu e numai legislația permisivă în domeniul deținerii armelor. Țara unde se menține pedeapsa cu moartea alături, azi, de acceptarea terapeutică a marijuanei sau căsătoriile de același sex are și cea mai dezvoltată producție de televiziune, film și serial. Ar fi o naivitate să credem că acestea nu influențează. Aici prin tradiție dreptatea s-a făcut cu gloanțe, vezi westernul. O vreme eroii au fost oamenii legii, polițiștii, chiar dacă foloseau armele, desigur mai bine decât infractorii. Aici eroi justițiari desprinși din comicsurile secolului trecut, gen Batman sau Spiderman, au făcut ravagii fiind inspiratorii unor Robocop sau Terminator. Acum trendul e altul. Probabil saturați de subiectele cu binele care învinge răul împușcându-l scenariștii au trecut la situațiile când răul triumfă. Sau răul deghizat în bine. Eroii sunt cei care dau o lovitură babană și scapă de urmăritori fiind mai isteți sau mai buni luptători și se refugiază într-o republică bananieră stând la soare alături de nelipsita iubită. Ca în paradisul cu fecioare promis jihadiștilor…dar unde o să-i aștepte, conform unei glume, Paula Iacob…Iată că au apărut și filme ca Heist în care eroul deși omoară și fură iese „la spălat” pentru că a fost motivat umanitar, a făcut totul ca să-și salveze fiica bolnavă. Mă rog… Mai mult, un alt trend se impune, e vorba de viziunea asupra viitorului. A trecut vremea SF-ului clasic cu nave spațiale și conflicte intergalactice. Acum viitorul omenirii e catastrofic, se imaginează fie post-apocalipsa fie societăți în care tirani fioroși țin sub teroare, cu arme supersofisticate sau roboți- populații sărăcite și îndobitocite. Dacă astfel se imaginează viitorul umanității în, să zicem, ”Jocurile foamei”, o serie de altfel excelent realizată, să nu ne punem nicio problemă privind impactul la generațiile tinere? Credeți că interdicțiile formale afișate funcționează? Să fiu înțeles, nu e vorba doar de violență, ea se  găsește din plin și în desenul animat și în povești – există, de pildă, cruzime mai mare decât răzbunarea Caprei cu trei iezi?  Filmele acestea se văd și în Europa unde, se va spune, copiii și tinerii nu prea au acces la arme deci nu avem incidente similare. Oare!? Atunci e un noroc că la noi abundă subiectele tabloide, decolteurile și pulpele goale, e mai bine să avem violuri, adesea în grup, decât crime. Nici un fel de luare radicală de poziție nu rezolvă ceva dar e bine să nu băgăm capul în nisip și să ne prefacem că televiziunea nu influențează caracterele, în special la copiii și adolescenți. Nu educă dar influențează formarea unor valori. Iar dacă aceste valori se rezumă la micile învârteli balcanice, ciordeli, voyeurisme, bârfe de cârciumă vom avea viitorul pe care-l merităm. Chiar dacă-i obligăm pe școlari să frecventeze orele de religie  mă tem că influența televizorului va fi mai mare. Familia și școala au obligația să educe, noi trebuie să distrăm, spune și Mircea Radu ”Educația se face acasă, de către părinți și bunici. Culturalizarea se face în școli și în biblioteci. Nici una nici alta nu au legătură cu televiziunea” afirmă dânsul arătând că vina ar purta-o CNA sau lipsa banilor. Sigur că banii sunt importanți pentru a avea o producție de ficțiune – la americani putem vorbi de trenduri, de modificări ale tendințelor audienței în condițiile unei producții abundente, nu poți impune valori cu un singur serial și acela numit ”Las Fierbinți” care, o să spuneți, bate orice și e mereu în top. Ceea ce dovedește de fapt că publicul e atașat de ideea de serial românesc și s-ar bucura să aibă mai multe producții autohtone de ficțiune. Va fi greu nu doar din cauza lipsei banilor dar trendul la noi e să lași tot mai mult pe seama unor firme sau producători străini, pasă- mi -te mai profesioniști. Să recunoaștem, ideea nu e nouă, și Valeriu Lazarov când a vrut să concureze la Antena 1 cu serialele de la Acasă a adus scenariști din Argentina care desigur nu lucrau pe gratis. E bine că noi îl exportăm pe Dorel zidarul dar aducem din afară scenariști, producători etc și așa majoritatea emisiunilor noastre sunt replici după formate străine /adesea replici mizerabile precum Masterchef/ Cuvântul creație a lăsat loc cuvântului execuție, mă temeam că se va întâmpla asta dar e o realitate. Să lăsăm atunci viitorul să decidă, educația să se facă oriunde în altă parte iar noi să ne desfătăm pe micul ecran cu extravaganțele Iuliei Albu sau cu gramatica lui Guță. Argumentul suprem al autorilor de tabloide era că TVR Cultural s-a desființat din lipsă de public. Chipurile, dădeau prea multe emisiuni „serioase„  Nu ne e mai bine acum doar cu emisiuni neserioase?

 

Am lucrat în TVR 26 de ani, ca realizator, redactor șef, director la, e drept, „cenușăreasa„ instituției, programele pentru copiii, am lucrat 11 ani pentru ProTv așa că încerc unele idei Cred că nu se poate face o reformă la TVR. Soluția este adoptarea, chiar cu întârziere, a variantei franceze, existentă din 1987 și anume privatizarea TVR 1 și formarea din TVR2 și 3 a televiziunii publice, deținută de stat. Studiourile Române de Televiziune ar trebui și ele privatizate devenind o instituție de prestări servicii pentru oricine plătește. Astfel se rezolvă problema datoriei – care se împarte între entități- a taxei –care va reveni doar posturilor de stat și a reformei de personal. Cu ce s-ar alege publicul…pentru că asta e problema esențială, audiența nu e interesată de economii, restrângerea cheltuielilor, organizare etc. ci de calitatea programelor? Am avea sigur un TVR1 mai bun. Posturile de stat s-ar putea dezvolta- la francezi, de pildă, France 4 e specializată în teatru, drama, operă dar și în programe pentru tineri, similar lui BBC 3 cu sport, sitcomuri, artă, muzică, entertainment  iar France 5 merge pe probleme sociale – sănătate, educație, cultură, documentare, talk-showuri. S-au mai vehiculat soluții, s-a vorbit de desființarea temporară. ERT –televiziunea greacă/ și la ei susținută de o taxă de 4,74 euro plătită pe factura de electricitate/ a fost închisă în 2013 și redeschisă în 2015 după un scandal permanent și o luptă sindicală cruntă…mă rog, credeți că acum e mai bună? Să nu mai vorbim despre micile încercări de relaxare fiscală cu sistări de programe, reducerea zilelor de lucru etc. care nu rezolvă nimic. Dimpotrivă, austeritatea, în cazul programelor tv e clar păguboasă, ții în viață cu orice preț un mamut, un elefant care produce șoricei. S-a mai vorbit despre intrarea în insolvență și numirea în fruntea instituției a unui specialist – gen Remus Borza- care ar putea redresa finanțele TVR dar calitatea programelor va crește? De când știu eu TVR a tras cu ochiul la BBC, acum e prea târziu să-i copiem –la copiat suntem tari- dar un exemplu mai potrivit, dincolo de cel francez, al fi fost RAI. Italienii au avut de înfruntat ascensiunea canalelor lui Berlusconi și concurența i-a întărit invers ca la noi…RAI, deținut de Ministerul Economiei și Finanțelor trăiește din taxă și publicitate și a ales calea diversificării de conținut. Există astăzi 3 canale generaliste, Rai 4 și Rai Premium-Fiction, Rai 5-cultură, muzică, documentare, Rai Gulp și Rai yo yo –pentru copiii, Rai Movie, Rai 24 news, Rai scuola, Rai Sport – 2 canale…Dar de ce să nu ne uităm mai bine în curtea unor vecini cum ar fi Polonia, țara pe care n-am vrut sau n-am fost în stare să o urmăm…Acum e târziu și o reformă reală a TVR nu poate avea loc decât în varianta prezentată la început, bazată pe privatizare. Cine ar putea cumpăra TVR1? Ei bine, sunt sigur că se vor găsi investitori și, în zona media, îmi vine în minte numele lui Zoltan Tesari care a făcut din Digi o afacere viabilă dincolo de partea financiară rămânând calitatea programelor de știri, sport, poate și a documentarelor. O să zică unii că iarăși ne-am asocia cu ungurii? Mai bine cu ungurii decât cu turcii, părerea mea. Dar brandul TVR e destul de puternic pentru a atrage amatori, problema e dacă există voință politică. Mă tem că mulți politicieni n-ar da din mână televiziunea publică nici dacă ar ajunge cu audiența aproape de zero.

 

 

La începutul lui 2001 când s-a pus capăt producției SuperAbracadabra la Protv echipa s-a destrămat, fiecare și-a căutat un alt job, în meserie sau aiurea…așa ceva e de neconceput la TVR. Contractul colectiv de muncă, sindicatele apără miile de angajați ai statului, ceea ce nu e rău în sine. Doar că schema de programe a instituției publice e făcută  ca să justifice personalul! Reforma în TVR nu înseamnă reducerea personalului / ce s-a făcut sub conducerea lui Săftoiu a fost un circ, evident că mulți își vor recâștiga posturile prin tribunale/ nici suplimentarea bugetelor / Ar fi nevoie de bani, de o mărire a taxei…credeți că atunci ar crește calitatea, s-ar îmbulzi publicul? O opinie de pe net a lui Mircea Radu= „ Din păcate, atâta vreme cât TVR va funcționa în baza unei legi de acum 20 de ani (societatea era alta, lumea era alta, noi eram alții, sau mai plastic, dumneavoastră vă mai vine un costum pe care îl imbrăcați acum 20 de ani?) televiziunea va fi condusă de oameni puși politic fără nicio experiență și/sau performanță în domeniu. În concluzie, de unde viziune și performanță la ei și la TVR?„ . Vechea organizare pe redacții  nu mai există, avem o Casă de Producție, dar asta nu a desființat fărămițarea și compartimentarea . Să mă refer la sectorul unde am trudit atâția ani, programe pentru Copiii…După 1998 când am plecat la ProTv a apărut concurența…Colega care mi-a luat locul, Oana Ionescu Firică, a desființat emisiunile existente preferând un singur program..Kiki Riki Miki, care să se difuzeze săptămânal și să reziste succesului pe care Abracadabra îl avea la ProTV unde de asemenea se producea săptămânal.. Se trecuse la o etapă nouă, necesară, dar evoluția bună n-a durat mult. Puteți să-mi spuneți ce produce  azi TVR pentru copiii, cine a luat locul personajelor devenite idoli interpretate de Marian Rîlea, Mihai Gruia Sandu, Eugen Cristea, Horia Brenciu? Emisiunile fără continuitate, aflate în schemă pentru a bifa anumite comandamente reale sau închipuite rezistă cu greu la impactul cu masa publicului. Cu timp în urmă Consiliul de programe  discuta, de fapt prezenta, cu ce se umpleau spațiile repartizate redacțiilor devenite un bun propriu, nu conta audiența –mai ales înainte de a apărea posturi private-  ci popularea acelor spații cu ceva care să justifice plata personalului prea numeros.  Dacă faci programe pentru a-ți asigura subzistența, dacă nu investești în conținut, n-ai nicio șansă. Iar reforma se poate realiza în primul rând la nivelul conținutului. Cineva se întreba dacă TVR nu are cumva obligația să producă  filme, seriale, teatru, ficțiune românească pentru că are mijloacele să o facă – nu și oamenii, se pare. TVR avea tradiții de care a  uitat complet și rău face…Teatrul a constituit ani de zile un pilon de program care a acumulat prestația unor mari actori și regizori, mulți dintre ei dispăruți. Acum așa zisul Teatru național de televiziune dă reluări, în ciuda faptului că teatrul, ca mod de tele-expresie  pare desuet, structura publicului și tradițiile noastre i-ar cere revigorarea. Un canal public de știri, reportaje, dezbateri este exact ceea ce ne trebuie! Ceea ce nu exclude investigația, analiza realității. Săptămânal România te iubesc de la ProTv atracă probleme grave ale prezentului, Digi 24 se dezvoltă pe teme sociale, oare tradiționalul Reflector nu s-ar putea întoarce, ca idee, aducându-ne zilnic câte o anchetă? În fine, dacă e să vorbim tot de tradiții pentru că la TVR există și e păcat să le îngropăm, divertismentul avea formate  gen Floarea din grădină, Steaua fără nume, Cine știe câștigă, concursurile interjudețene..aici importantă ar fi dimensiunea  națională, antrenarea /inclusiv prin studiourile teritoriale/ masivă a valorilor din toate regiunile țării. Nu cere nimeni  TVR să facă Cântarea R…nici măcar a Grădinii Carpaților….dar dacă un concurs de talente îmi promovează dansatoare la bară, bicicliști sau mentaliști – tot aia- de ce nu s-ar căuta și alte formule sau apela la tradiții verificate?

Câtă vreme nu se va trece la producții ample, ambițioase, pe formate proprii sau cumpărate /dacă a mai rămas ceva important pe piață/ cu accent pe ficțiune, divertisment, mari concursuri naționale TVR nu se va reforma. Dacă pe un copac doar câteva ramuri sunt viguroase cele care se usucă trebuie îndepărtate fără milă. Luăm degeaba exemplul BBC, mai bine ne-am raporta la RAI …italienii ne sunt mai aproape ca mentalitate iar canalele RAI sunt și ele supuse de mult concurenței unor posturi private puternice. Reforma TVR e o temă la care merită să medităm…

.

Dar care e problema? Banii? Datoria? Aici e cauza principală a căderii în audiență a TVR? Atunci să le dăm bani. Statul să o preia la buget, datoriile către stat să fie șterse, doar se poartă schema, dar să nu se mărească, desigur, taxa pentru că s-ar supăra populația și s-ar pierde voturi. Se va schimba ceva, va crește calitatea programelor sau nu, aceasta e întrebarea. Dincolo de răspândita preocupare românească de a fura cât mai mult din banul public e clar că nu putem avea servicii bune fără a băga bani. Dacă, de exemplu, RATB sau RADET sau cine vreți dvs vor continua să supraviețuiască așa cum o fac acum nu e nicio șansă să avem servicii mai bune, ori asta e important. Trebuie să ștergem datoriile? Fie. Trebuie să băgăm bani acolo ca să obținem servicii bune? Fie. Americanii au dat miliarde de dolari băncilor care se clătinau în anii crizei, UE n-a lăsat Grecia să falimenteze iar noi ne facem că plouă, tot la soluții politice recurgem, tot oamenii noștri îi punem acolo ca să joace precum li se cântă chiar dacă mai sifonează niște bani…sau poate tocmai de aceea. Hai să vedem cum procedează televiziunile cu audiență și unde profitul e în prim plan. ProTv –dar și Antena care îi imită- cu toate reformele sale discutabile n-a renunțat la principala politică impusă de Sârbu bagi bani mai mulți pentru programele importante, pentru blockbusters…în cazul nostru formate de import dar de top, „Vocea”, ”Masterchef” „Românii au talent„ plus unicul serial autohton țărănesc. Restul programelor, câte mai sunt, umplu schema. A miza pe câștigători e o politică bună. A te subordona nevoii de a acoperi salariile angajaților duce la pierdere. Nu poți alcătui o schemă viabilă, oricâte concursuri interne ai face, încercând să oferi ceva de lucru la cât mai mulți dintre  și așa mulții salariați pe care îi ai. Cu tristețe i-am auzit pe unii colegi mai vechi.întâlniți întâmplător, răspunzând la întrebarea mea „ce mai faceți„ cu „nimic„. Timpul trece leafa merge e un vechi obicei românesc. Cât am condus destinele programelor pentru copiii din TVR am învățat să mizez pe învingători, pe „Abracadabra” sau „Arlechino„ sau ”Tip Top Minitop” și acolo am îndreptat cele mai multe resurse. E greu dar trebuie să optezi, să faci o alegere. Desigur, poți alege să nu faci nimic. Tot ProTv e cel care, în noua sa viziune, a desființat producția locală de seriale dramatice lăsând loc liber importului pentru că apetența publicului pentru ficțiune nu poate fi negată și ea se răzbună. Aici a tăia fondurile, investițiile va avea influență pe termen lung chiar dacă la prima mână profiturile au crescut. Turcii de la Kanal D- au profitat inundând piața cu producțiile lor și ridicând cota postului  iar dacă Dogan n-ar fi avut un post aici și ar fi avut, să zicem, grecii am fi urmărit sumedenie de seriale grecești..pentru că în ciuda situației din Grecia acolo se produc seriale. TVR e un serviciu public, așa cum spun unii, și nu poate fi abandonat. Mă rog, eu rămân la opinia pe care am mai expus-o privind privatizarea TVR 1 și transformarea TVR 2 și 3 în posturi publice puternice, susținute de investiții noi. Dar cum așa ceva nu se va întâmpla prea repede să nu neglijăm faptul că 84% din români se uită la televizor, preferând știrile și filmele. Să analizăm ce fel de producții fac constant în jur de un milion spectatori. Să nu mai băgăm bani în fleacuri și să terminăm cu acordarea de spații pentru prieteni, rude sau angajați care nu-și pot justifica salariul. Desigur, să furăm mai puțin. Dacă se poate.

S-a inventat o sintagmă menită să ne sperie – Binomul SRI-DNA. Fantoma vechii securități încă face victime. În ceea ce mă privește nu plec urechea la elucubrațiile „maestrului„ Cristoiu /poreclit foarte potrivit „țața mecanică”/  cu binomul, „rața mecanică„ sau ordinele pe unitate. Important e că se continuă acțiunea de curățare a corupției și hoției din țară  iar dacă la asta contribuie și SRI – foarte bine! Repet, interesul național e combaterea corupției la toate nivelele și nu aducerea la putere a unora sau altora, chiar dacă și-au afișat asemenea lozinci pe tricouri. Cât despre atacurile furibunde la stilul lui Iohannis hai să ne gândim puțin ce s-ar fi întâmplat dacă era ales Ponta președinte. Ce a obținut Băsescu din relația lui contondentă cu Ponta? Nimic. Ce a rămas? Doar scandalul, gălăgia. Ori iată că Iohannis a obținut un Cod Fiscal din care s–au eliminat prevederi discutabile prin aducerea la negocieri a partidelor. Iată că Ponta a fost mai întâi marginalizat și lăsat să latre în gol după care silit să iasă de la guvernare. Iată că votul prin corespondență – pe care nu-l  dorește de fapt nici un partid- prinde viață. Sunt lucruri concrete și nu „măcăneli„, uitați-vă cine e în pușcărie sau în drum spre ea și mai așteptați surprize. Chiar dacă mai există interese ascunse, partizanat nedeclarat și alte fisuri procesul s-a pornit și nu mai poate fi oprit. Dar, pe cât de optimist sunt pentru îmbunătățirea vieții noastre politice, pe termen lung, tot atât de sceptic sunt în privința mediei, tabloidizarea cuprinzând, ca o cangrenă, noi și noi teritorii…

 

Amintiri de la „Abracadabra” – ProTv

Odată cu trecerea echipei la ProTv puteam spune „Duminica e Abracadabra„ se împlinea astfel un deziderat important, Desigur cu titlul au fost ceva dispute juridice, chiar dacă i s-a spus acum SuperAbracadabra dar  ce conta, Magicianul șii copiii erau aici. Acum grupul de asistenți se mărise, cei vechi au crescut, au apărut alții precum Iulia Stănescu, Dana Rogoz care a făcut cu Geo Morcov perechea „abramburiților„. De fapt trecerea vârstelor s-a marcat și cu un cântec al Micăi Niculescu…„sunt domnișoară la vârsta mea„ care începea exact așa- ”nu mai sunt mică”…Mici erau însă Dana, Iulia și ajutoarele …Carina Furtunescu –a fost puțin timp Abramburica- Oana Pancu-azi mămică!, Oana Tache –azi DJ, surorile Raluca și Denisa Tănase-azi trupa Bambi, Iulia Sfârlea sau David Morar –azi departe de țară și alții. Înainte de a mă transfera efectiv  de la TVR la ProTv s-a întâmplat numirea Ruxandrei Ion ca director al postului Acasă, cu flerul său Sârbu știa pe cine să mizeze. Un moment de reflexie, voiam să vin dar amânasem până după Summitul televiziunilor pentru copiii de la Londra din primăvara lui 98, eram raportor pentru Europa de est și nu puteam abandona. De fapt la Londra au fost și Ruxandra și Rîlea, deși nu eram oficial colegi eram români! Așa s-a întâmplat și în Polonia unde Ruxandra a fost împreună cu Brenda Petre iar eu eram ca deobicei singur, TVR nu miza pe noi cei de la „copiii„, nici telefoane nici computere nu primisem. M-am transferat sub condiția fermă de a mă dedica scrisului, fără atribuții manageriale, dar n-a fost integral posibil, aveam o vârstă și o experiență în meserie care contau. După plecarea Ruxandrei a fost oarece agitație, o dispută pentru șefie între Cosmin Ion și Râlea, desigur Magicianul a preluat atribuțiile de director, destul de mult pentru el dar a funcționat. Echipa lăsată de Ruxandra era bună, Brenda plecase cu ea și am lucrat împreună la pornirea, mai târziu, a primului serial ”Numai iubirea”, dar erau aici Mihaela Alexandru, Mihaela și Claudia Dima, Mihai Neguț, Carmen Marinescu…un compozitor autentic, Virgil Popescu, a scris zeci de cântece devenite populare, lucrau Petre Năstase și Bebe Cojocaru, în fine, aveai cu cine produce o emisiune pe săptămână ! La sediul de la Teatrul Giulești, unde nu ajungeam prea des, exista o atmosferă plăcută…Despre multitudinea de emisiuni conținând zeci de povești originale sau inspirate din clasici am mai scris, e greu de remarcat ceva, poate seriile cu Bebel – care a și luat premiul la Festivalul de la Sandanski- sau  Dosarele A, Cui i-e frică de întuneric ,1002 de nopți, Poveștile lui Moș Ene, Domnul Timp  sau adaptările după Peter Pan, Cenușăreasa…Îmi amintesc cu plăcere turneele de vară de la mare. Luasem în antrepriză un mic hotel din Eforie Sud și-l populam în fiecare an, aveam de făcut filmări pentru serialele toamnei, organizam și filmam concursuri de vacanță, ofeream spectacole pe scenele litoralului unde realmente năvăleau copiii cu familiile lor veniți din toată țara. O versiune nouă și prelungită a „revoluției Abracadabra!… Îmi amintesc și răgazurile petrecute adesea la micul local ținut de un italian unde ne vizita prietenește Andrei Blaier, ”nașul” cum îi spuneau cei mici, și conversațiile îndelungi la un pahar de Galbenă de Odobești cum îi plăcea regretatului cineast…Eram scenaristul programului dar am făcut orice era nevoie, am fost bodyguard pentru Magicianul asaltat de micuții fani, am ajutat adesea la  asigurarea sunetului la spectacole. Cred că exageram dar am făcut-o, chiar am ajuns să asigur sunetul la showul devenit tradițional din centrul orașului Focșani…pe atunci Marian Oprișan ținea să bucure copiii locului invitând anual pe Magi și  echipa lui. Cât fusesem în TVR, indiferent de funcție, făcusem adesea ce era nevoie, m-am cățărat pe macarale telescopice făcând pe mașinistul, am urcat ca sunetist pe o barcă pneumatică manevrată greu de militari pe apele furioase ale Oltului ca să filmăm un taraf de copiii când bunul meu amic și coleg Dan Cira n-a mai avut curaj să meargă…Altădată am pus luminile la o filmare cu ”Trei pentru o mască” la Teatrul Creangă pentru că șeful operator, un sindicalist încăpățânat, voia să anuleze totul din cine știe ce motiv…Principiul meu era că din cauza adulților nu trebuie să sufere copiii. Așa că am făcut pe sunetistul și la Abracadabra sub privirile amuzate ale unor colegi de la producție care preferau să nu se bage, unul din ei era de fapt doctor și a ajuns acum în Texas, bravo lui. Eu  nu eram nici doctor, nici sunetist dar îmi plăcea, de pildă, să filmez. Am fost operator la Londra cu Rîlea ca protagonist, am filmat un serial de 6 episoade, ”Poveștile Londrei” dar și câteva secvențe integrate ulterior într-un scenariu după un basm englezesc, asemenea mici bucăți de autentic dădeau culoare. Țin minte că l-am grăbit pe Marian, care e un ardelean așezat, să iasă la filmare din incinta Teatrului Globe dar cum să te desparți de atmosfera shakespeariană de acolo…aproape că l-am tras cu forța! Nu era prima oară când se apela la secvențe filmate ”afară”, la ”Arlechino” s-a filmat cu Gruia la New York pentru un episod din ”Mașina Timpului”, la Paris am filmat –de data asta cu un profesionist- la Disneyland dar și pentru o posibilă adaptare după ”Cei 3 mușchetari”care nu s-a mai finalizat. Atunci ne-am dus în Place des Vosges unde se țineau duelurile medievale, pe Rue du Bac la casa atribuită lui  D’Artagnan, la statuia lui Dumas…Vremuri frumoase…La un moment dat a apărut fenomenul Andre care a acaparat publicul teen-agers și ne-a făcut, voit sau nu, concurență, popularitatea stilului lor anunțând schimbări de mentalitate și gusturi. Andreea  Bălan era de altfel o voce importantă, tatăl ei Săndel o adusese de câteva ori la spectacolele noastre și a fost primită cu plăcere dar noul trend nu se putea adapta ușor stilului Abracadabra, puteam noi cânta „la mare la soare fetițele sunt goale”? Am fost scenarist al programului “Abracadabra”de la începuturile sale /cu o scurtă perioadă când am semnat cu pseudonimul Ioan Munteanu/…am avut o avalanșă de povești și cântece /compozitorul nostru principal fiind Virgil Popescu/ ,pentru că showul era săptămânal. Să amintesc câteva: Dosarele Abra-serie de 12 episoade,Desființați etajul 2-8 ep.,Răzbunarea lui Peter Pan- 5 episoade,Cui i-e frică de întuneric? -17 episoade , adaptări ale unor povești clasice ca Greuceanu, Cenușăreasa,Jack și fasolea fermecată, Robin Hood, Robinson Crusoe…Au mai fost: Poveștile lui Moș Ene -4, Poveștile Magicianului- 4, emisiunile speciale de sărbători sau ”Abramacabra” /1999 în regia lui Ducu Darie/ ,Familia Fulger, Singură la tata-2 episoade. De mare succes s-au bucurat Vânătoarea de vrăjitoare – 9 episoade, Bebel cel urâțel -10 ep.,Visul unei nopți de toamnă – Premiul Mediafest 1997. Au fost lansate 51 de cântece pentru copiii,majoritatea compuse de Virgil Popescu și câteva de Ștefan Elefteriu, Adrian Pleșca, Cristi Sandu. S-au editat casete audio,albume…. Scrisesem în trecut texte de muzică ușoară pentru soliști ca Dida Drăgan, scrisesem desigur mult pentru copiii iar acum mi-a făcut plăcere să scriu versuri pentru zecile de cântece lansate de Magi și copiii, majoritatea compuse de Virgil Popescu, de la Duminică e Abracadabra, Eu pot eu sunt Magician, Nu e rău să visezi, Să ne plimbăm pe Calea Lactee, Fata din Marte, etc…au apărut numeroase casete audio.  Dar o extindere a posibilităților de contact cu publicul era necesară. Astfel au apărut jocurile, enigmele, directul. ”Povești magice” era ideea care m-a amuzat teribil, se difuza zilnic ,de luni până vineri patru personaje diferite ofereau varianta lor a poveștii iar sâmbăta se reluau toate împreună. În tinerețe am fost un admirator al capodoperei lui Kurosawa ”Rashomon” alcătuită din relatările diferite ale unor personaje implicate într-o crimă, de aici mi-a venit ideea peste ani. Am început cu ”Fara moșului și fata babei” , am trecut la „Albă ca zăpada” – unde personaje erau Vânătorul, Piticul purtător de cuvânt, Împărăteasa cea rea, Prințul și Vânzătorul din piață, un personaj inventat dar adesea aveam nevoie de rezoneuri- ”Sarea în bucate” ”Prâslea cel voinic”, ”Făt Frumos din lacrimă” ”Dumbrava minunată„…și am enumerat câteva ca să  vedeți paleta folosită.  Inutil să mai spun că personajele erau interpretate de Marian iar cele 48 de ediții, deci de săptămâni, au parcurs practic o istorie a poveștilor românești și universale. De altfel, la invitația lui Valentin Nicolau, pe atunci director la Nemira, a apărut și o cărticică însoțită de o casetă audio… Era vorba de ”Peștișorul de aur”  unde ultimul personaj care relata întâmplările era… Ghidul turistic!  Nu era prima oară când se încerca intrarea pe zona tipărită, la sfârșitul secolului trecut copiii din România nu beneficiau de suficiente programe TV sau publicații. Cât fusesem la TVR, cu îngăduința dlui Răzvan Theodorescu, un director deschis înoirii, încercasem să valorific ceva din vechea mea experiență de presă asociindu-mă cu Radu și Alecu Popovici la ”Baby Star”, o revistă pentru copiii dar și un magazin, pe lângă piața Rossetti, a trebuit să mă retrag repede, fiul meu emigrase în America și aveam nevoie de bani. Succcesul Abrei ne-a împins să facem și o revistă ”Abracadabra” împreună cu Marian Râlea și fratele său Andrei dar n-am rezistat mult. Peste ani trustul lui Sârbu a produs și o revistă care arăta profesionist și a rezistat mai mult deși nu prea avea contact cu emisiunea-mamă, cum s-ar fi cuvenit. De menționat și altă formă de antrenare a publicului, ”Jocurile magice”. Dimineața la 7,20, înainte ca elevii să plece la școală Magicianul prezenta o enigmă iar la ora 16, înainte de…”Tânăr și neliniștit” venea cu răspunsurile și oferea premii. Jocurile au ținut 13 săptămâni..ceea ce reprezintă ceva, ținând cont că zilnic trebuia să vii cu ceva nou de la ”cuvinte în oglindă, cum se scrie pepene, lupul capra și varza, animale ascunse în cuvinte, cuvinte numai din vocale, pasărea care-și strigă numele” și câte și mai câte…  Desigur directul a fost cea mai importantă experiență, ”Abracadabra Live” a început cu emisiunea 207 pe 13 februarie 2000. Acum mergeam mereu la sediul din Pache pentru că era nevoie de toate forțele pentru a asigura transmisia. Dar spre toamnă au început problemele, ni se cerea să ne înoim și poate proiectul din septembrie, ”Nava spațială Abracadabra” nu a avut impactul sperat, la începutul lui 2001 a venit finalul. De atunci nicio televiziune privată nu a mai produs ceva notabil pentru copiii, cât despre realizările TVR n-are rost să mă pronunț dar rămân cu întrebarea..dacă mulți tineri, chiar adulți, pot spune azi că Abracadabra a fost emisiunea copilăriei lor ce se va spune mâine? Copiii de azi, când vor crește mari, ce vor spune?

Amintiri de la „Arlechino”

Pe Facebook sau pe  Twitter sunt postări gen „ Generația cu cheia la gât„,„Emisiunile copilăriei noastre de care ne este dor„…pe blogul meu sunt mulți care au căutat postările despre Arlechino iar refrenul „Arlechino unde ești/ vino să ne spui povești„ – cântecelul generic interpretat de grupul Allegretto condus pe atunci de Adriana Codreanu e rememorat adesea deși au trecut atâția ani.. Cum să nu-mi amintesc și eu? Era chiar în 1990 când mă străduiam să alcătuiesc o redacție pentru copiii competitivă la TVR când a apărut regizorul Radu Popovici, o persoană educată și inteligentă, și mi-a arătat înregistrarea unor miniaturi cu păpuși. Era fiul dramaturgului și omului de teatru Alecu Popovici, cu care colaborasem adesea la emisiunile concurs, ultima oară avea să fie după 1996 când după plecarea Abracadabra am inventat Trei pentru o mască, concurs de teatru ce avea loc chiar la „Ion Creangă„ unde Alecu fusese director și unde ne-a primit acum cu căldură Cornel Todea.  . Radu mi-a inspirat incredere …mai mult, în toamna acelui an l-am trimis in locul meu la Amsterdam, la o intâlnire profesională, un gest ca o investiție. Eram prins din scurt și n-am vrut să renunț la o plecare la Paris, orașul meu preferat…La început Radu a lucrat în echipa „Abracadabra”- la „Prinț și cerșetor”, dar stilul său mai elaborat deci mai lent nu a fuzionat cu dinamismul echipei. Împreună cu Radu am încercat să conturăm o emisiune pentru el. Mă tenta să fie un mijloc de apropiere a copiilor cu lumea teatrului – lume pe care Radu o cunoștea bine- de unde și alegerea personajului cheie- Arlechino! Până la urmă el, ca regizor, prefera să facă filme scurte așa că emisiunea s-a populat cu povești…deși scriam scenariile de la „Abracadabra” am căutat să scriu și pentru Radu , într-o altă tonalitate. Repet, chiar dacă ușor dublam „Abracadabra”, personajul Arlechino fiind tot un fel de Magician care se transforma în erou de poveste, uneori jucând mai multe roluri mi se părea că nevoia de ficțiune a publicului era mai bine servită..Mulți est-europeni aveau tradiție, în special cehii, am mers la vizionări în fosta Cehoslovacie și am rămas uimit de bogăția de producții pentru copiii – filme și seriale cu povești de calitate impecabil profesional- celebrul serial Arabella a fost realizat între anii 1979-1981!! La noi nici nu ne puteam gândi….Ca să faci desene animate pentru copiii era exclus, nu aveam dotarea nici știința iar timpul presa…am tratat cu cei de la Disney care, amabili, ne-au invitat la Paris unde am filmat cu Magicianul în Disneyland dar difuzarea programelor lor în România era condiționată – dublaj nu titrare! În anii 90 nu puteam, nu dispuneam de tehnica și know-how-ul necesare, o mai veche tentativă a colegilor de la Teleșcoală de a dubla Sesame Street a fost un eșec. Ca să le redăm copiilor lumea poveștilor nu exista altă soluție decât să producem filme și seriale pe măsura puterilor și dotărilor noastre umane și materiale, inclusiv financiare. Ceea ce se producea la Arlechino cu actori, decoruri, costume etc. necesita o pregătire mai mare și o elaborare îndelungată de aceea producția a fost, numeric, puțină, pentru a avea mai multe emisiuni și a consolida brandul ar fi trebuit poate și un alt format, alternativ, evident legat de teatru. Mai târziu am introdus Trei pentru o mască un concurs unde copiii talentați –aici s-a lansat Diana Cavaliotti- jucau scene celebre din Caragiale sau Moliere alături de actori consacrați dar nu era destul, poate am avut o obsesie pentru invitarea copiilor spre teatru, dovadă că și la Abracadabra aveam personajele Arlechino și Colombina – jucate de Ducu Ion și Andreea Caranda. Cert este că bogăția de producții pe care o visam, pentru care îi invidiam pe alții, cu apariția unor numeroși producători, scenariști, regizori care să se dedice copiilor nu s-a realizat și e păcat. În televiziunea publică producția pentru copiii a fost tratată dintotdeauna marginal, ca o „cenușăreasă„ și a rămas așa cu toate eforturile noastre de a schimba ceva…Ceea ce s-a făcut mai târziu cu „Abracadabra” – e drept la ProTv- și anume un show pe săptamână incluzând și filme, nu s-ar fi putut face cu „Arlechino”, de fapt în anii aceia singura soluție era diversitatea. Cristina Nistor, ulterior Popovici, de meserie arhitectă, i s-a alăturat ca producător și cuplul lor a dat rezultate excelente. Astăzi Cristina lucrează la Porsche –Romania iar fiica lor Dona e o domnișoară mare și frumoasă dar din păcate Radu s-a prăpădit. Eram plini de entuziasm atunci și am încercat să colaborăm pe multe planuri, cu Radu și Alecu am făcut o firmă Baby Star care avea un magazin pentru copiii chiar lângă Piața Rosetti, am editat scurt timp și o revistă dar eu m-am retras repede având nevoie de bani după plecarea  fiului meu în SUA iar firma n-a rezistat mult. Gruia Mihai Sandu a fost actorul potrivit care a contribuit la succesul programului. Să amintesc Hainele cele noi ale împăratului (1992) Yeti, omul zăpezilor(1992) Dănilă Prepeleac(1992) Făt-Frumos cu moț în frunte (1993) Tarzan al 2-lea (1994) Ali-Baba și cei 40 de hoți (1995) –cu un cântecel superb scris de Romeo Vanica. Membru fondator al trupei Mondial Romeo a decedat recent la numai 69 de ani…Scenariile mele porneau mai puțin de la adaptarea originalului, parafrazam și cream situații similare…de pildă Robin Hood jr era fiul leneș al celebrului erou, obligat să devină și el erou de prieteni, tradiție, împrejurări, deși nu prea voia iar de reușit reușea din întâmplare! Diferența față de Abracadabra era clară, Magicianul ajutat de copiii-asistenți duceau audiența în povești accesibile în special vârstelor mici,  Arlechino, jucat doar de actori adulți, reinterpreta teme clasice adăugând sensuri noi, moderne, accesibile și unor vârste mai mari. De pildă în finalul de la Ali Baba aflam că adevărata comoară descoperită e petrolul iar Ali și família puteau sta cu burta la soare înconjurați de sonde iar cântecelul ne spunea că în lumea lui Ali Baba nimic nu merge fără bacșiș. Asta nu înseamnă că la Abracadabra lipseau aluziile pe înțelesul adulților, vezi refrenul Vrăjhitoarei „când ceva nu merge bine/dați vă rog vina pe mine” …Seria „Mașina timpului” /5 episoade/: Mașina timpului (1993) Mașina timpului se întoarce • Mașina timpului în pericol • Mașina timpului se răzbună • Mașina timpului în vacanță … a reprezentat contribuția noastră la lumea poveștilor originale, moderne…cu Gruia în rolul profesorului distrat Cicerone și Mihaela Teleoacă, de la Teatrul de Comedie în rolul soției. Copilul, Ticu, era Viorel Ionescu (născut 1984 apoi a făcut IATC secția păpuși marionete) pe care l-am revăzut abia la parastasul de 7 ani al lui Radu… La acest serial am reușit tentativa filmării unor secvențe la New York, integrate apoi într-un episod ”american”. Sigur,nu era vorba de cheltuieli, pur și simplu se profita de plecarea echipei la o gală organizată de Biblioteca Română de la New York. La filmele din Arlechino au contribuit câțiva actori din teatrele de păpuși, pe care Radu îi cunoștea și i-a scos din spatele cortinei, ca Liliana Gavrilescu de la Țăndărică sau Călin Mocanu, actorul Cristian Nicolae azi la Nottara…dar și colegii noștri actori Claudia Nicolau sau Bogdan Ghițulescu,  ba chiar și electricianul redacției Gabriel Florea sau operatorul programului Traian Popescu. Dorind o autonomie de lucru obținusem ca membri esențiali ai echipelor, operatorii de film și electricienii, cu scule cu tot, să fie în redacție și nu la grămadă. Cu sunetiștii n-am reușit dar oricum erau repartizați pe preferințe. Gabi Florea, un băiat strașnic, a dovedit că are și talent fiind folosit cu succes în diferite roluri iar când s-a mutat la ProTv dincolo de asigurarea luminilor a mai prestat și ca actor prin telenovele, începând cu Lacrimi de iubire. Acum, noua strategie a ProTv de desființare a creației românești i-a obligat pe mulți profesioniști să plece iar Gabi, cu frumoasa lui familie, lucrează  prin Anglia. Traian Popescu, fiul scriitorului D.R.Popescu a „comis„ și el câteva apariții hazoase în Arlechino, cum ar fi intrarea lui Arhimede în baia apartamentului profesorului Cicerone…Cât despre Bogdan Ghițulescu, actor, fiul cunoscutului om de radio și cronicar sportiv Ion Ghițulescu, lucra în redacția lui Tatulici care mi l-a dat cu mențiunea că n-am să scot mare lucru de la el. Dar dincolo de actorie Bogdan s-a integrat bine, a învățat să facă emisiuni pentru copii  și e și astăzi în TVR, eu l-am ajutat scriindu-i cîteva scenarii pentru „Aventurile lui Ex„, un copil de extratereștri ajuns pe pământ pentru că nu era cuminte…un fel de Bebel. Odată cu „Ivan Turbincă” [al cărui adaptare-scenariu aparținea lui Alecu Popovici] colaborarea lui Gruia cu Radu s-a încheiat cu o ceartă ale cărei amănunte n-am reușit să le pricep dar era o ciocnire de orgolii. Mare păcat, atunci Arlechino așa cum fusese conceput s-a încheiat. Nici relația mea cu Radu n-a mai fost aceiași poate și pentru că, vizibil, preferința mea mergea spre „Abracadabra” care impusese un stil mai dinamic de lucru. Dar ca „Head of Department” n-am facut discriminări, îmi amintesc că am trimis la festivalurile internaționale și filmele lui Radu și ale Ruxandrei Ion și ale Oanei Ionescu. Ba chiar am fost împreună cu toții la Prix Jeunesse de la Munchen. Filme pentru copiii se puteau face atunci, din ce în ce mai elaborate, de oarecare anvergură. Și am făcut cu noul Arlechino – actorul Armand Calotă de la Național, Gâsca de aur și Privighetoarea fermecată.  alături de Mihaela Teleoacă, Cornel Vulpe, Eudjenia Brenda, Delia Nartea, Luminita Erga –cu care am colaborat peste ani la LDI, Tudorel Filimon, Marius Florea Vizante, Cristian Nicolae, Marinela Chelaru, Silvia Năstase, Tomi Cristin și și să nu-l uităm pe Valentin Uritescu care a făcut un rol de excepție… Prin 2013 aceste filme dar și altele din seria Arlechino au fost reluate de TVR sub genericul Ora Poveștilor. Frumos …dar trist când știi că asemenea preocupări au dispărut din preocupările colegilor de la TVR. Radu și Cristina au mai făcut câteva povești pentru „Arlechino” pe care eu nu le știu…am plecat la ProTv în 1998 unde am primit vestea dispariției tragice a unui om talentat care mai avea multe de spus. S-a stins nu mult timp după moartea tatălui sau, Alecu, decedat in 1997, lăsând în urmă o carieră prea scurtă și o fetiță superbă care a crescut venerându-i amintirea înscrisă și în casetele pe care s-au păstrat emisiunile „Arlechino”.

Audiența TV singurul criteriu al valorii?

Secretul bunului management – echipa de colaboratori, competenți, capabili, creativi. Cine crede că e un manager priceput fiindcă dă ordine unor executanți nu reprezintă nimic și nu va avea succes. Discuțiile despre meritocrație sunt valabile și în TV. În vechea televiziune se lucra la grămadă….îmi amintesc ședințele faimoase în care se împărțeau „paiele la măgari„, repartizarea către redacții a mijloacelor, echipe de filmare, care de reportaj –unele cu UMI, unități mobile de înregistrare, niște hardughii pe roți. Noroc de bun-simțul și calmul celui care conducea ședințele, inegalabilul Nea Țânțu dar sistemul n-a rezistat după revoluție. Atunci am avut și o revoluție tehnologică în televiziune, s-a trecut pe beta, vechiul sistem de lucru pe peliculă developată cu sunet separat a devenit istorie, o grămadă de oameni și-au schimbat meseriile, de pildă fetele de la montaj film au devenit redactori, au apărut transmisiile prin satelit etc. Dar sistemul „la grămadă„ funcționa până sus, programele săptămânale se făceau adunând ofertele redacțiilor pe o grilă iar o ședință de șefi condusă de directorul general le valida, să tot faci televiziune competitivă, noroc că tv private încă nu apăruseră /norocul cui??/. Devenit șef de redacție în 1990 îmi era clar că pe asemenea sisteme nu se poate performa așa că am căutat să formez o echipă pe 2 principii –producători noi, cu experiență artistică, pentru că voiam să abandonez în programele pentru copiii „gazetăria„și 2, formarea unor echipe de lucru complexe. Am reușit să aduc în redacție operatori cu camerele beta și electricieni ajungând astfel la propria programare, în plus fiecare echipă își avea preferații – la sunet, regie, scenografie, montaj electronic, etc. – și i se repartizau astfel că s-a trecut de la stilul colhoz la grupuri de lucru sudate. Televiziunea e acuzată că s-a umplut de rude, soții, frați, copiii, nepoți etc. și e adevărat dar nu orice adevăr e neproductiv. Mie mi s-a părut firesc și avantajos să angajez oameni între care existau afinități, regizorul Radu Popovici m-a înduplecat să-i angajez prietena, pe Cristina Nistor, care a devenit producător la Arlechino, cu care s-a căsătorit. Oana Ionescu l-a adus pe Matei Firică, regizor, care i-a devenit soț. Liana Săndulescu a avut inspirația să se asocieze cu regizoarea cu experiență Luminița Dumitrescu, ele nu se puteau căsători dar echipa a funcționat de la Club Anda la Ba Da, ba nu…O vreme l-am găzduit în redacție și pe Ion Ion soțul Ruxandrei dar unul din șefii vremelnici poreclit Pipă a hotărât că regizorii de montaj trebuie să rămână la grămadă. Ruxandra și-a adus totuși un ajutor, pe Adina Sava – Slave, care mai târziu s-a temut să treacă alături de prietena ei la ProTv și a rămas în anonimatul din Dorobanți. Avea un rost această formulă de lucru, evita animozitățile și ciocnirile de orgolii mutându-le pe terenul familiei, permitea brain-stormingul prietenesc dincolo de barierele unui program de muncă strict, stimula contribuția creatoare a fiecăruia, asigura organizarea echipei știindu-se că de obicei femeile se pricep să conducă…Iar eu cred că programele din acei ani, în special Abracadabra, Arlechino, Club Anda, Ba da, ba nu, Tip Top Minitop mi-au validat ideile. Iar cea mai bună dovadă e felul în care au evoluat principalii producători, realizatorii programelor pentru copiii din anii 90-98…Ruxandra Ion a plecat în ProTV în 1996, după cel mai mare succes internațional înregistrat la noi, Marele Trofeu Prix Danube de care TVR-ului nu-i păsa. A fost urmată de operatorul cu care lucra, Florin Țolaș iar mai târziu și de alți colegi, secretara noastră Carmen Popescu, electricianul Gabi Florea, de soțul ei Ion  care fusese la început temător în fața marii aventuri. Ruxandra, nu e nevoie să o mai spun, a impus Super-Abracadabra la ProTV, a devenit directoarea  postului AcasăTv, a constituit echipa care a produs telenovelele românești, atâtea câte au fost. După instaurarea noii politici a Pro de a obține profit restructurând la sânge și vânzând – vânzarea Studiourilor Buftea fiind un dureros semn al renunțării- Ruxandra încă speră că experiența ei și talentul organizatoric mai pot fi valorificate, ceea ce eu îi doresc. Liana Săndulescu e o bună organizatoare de acțiuni ample, ea a sărit la timp din barca pe cale să se scufunde a activiștilor și a învățat din mers televiziune. Dotată cu o mare ambiție, alături de Luminița, profitând de forța expresivă a unor vedete ca Anda Călugăreanu, Anca Țurcașiu, Mihai Constantinescu, Daniela Anencov ea a evoluat spre emisiunile de divertisment, a condus o vreme echipa Eurovision, a fost directoarea TVR 2…Oana Ionescu-Firică a fost numită „ Head of Youth and Children Department” pentru Copiii în 1998, după plecarea mea, iar emisiunea ei Kiki Riki Miki cu care a înlocuit vechile programe, ștergând trecutul, a durat până în 2001 când ea a fost nevoită să plece, capacitățile manageriale fiind mult sub cele creatoare. Excelentă autoare de videoclipuri acum are o firmă Media Biz dar mie mi se pare că greșeala principală care i-a definit cariera a fost risipirea în prea multe direcții, ea a făcut și scenografie și matematică și filme-cu scenarii proprii și adesea regie-  și clipuri și concursuri, și documentare …prea mult pentru un singur om. Am observat-o odată când ne aflam amândoi la o reuniune la Salonic, vorbea la telefon cu redacția Kiki Riki Miki dând ordine, sfaturi, hotărând, dictând texte și versuri, dovedindu-se un factotum care probabil îi copleșea pe subordonați,  un stil de conducere total opus de al meu. Dar de ce să nu o spun sunt mândru că oamenii în care am avut încredere și-au dovedit calitățile. E drept, nici Ruxandra nici Oana nici Liana-care se ocupa de copiii de pe vremea pionierilor și șoimilor- nu au rămas în domeniu. Și eu, după  ce s-a încheiat Abracadabra la ProTv am avut o perioadă de nesiguranță deși mă îndeptam spre deceniul 6 de viață, chiar am cochetat cu ideea de a deveni profesor la Universitatea Media a ProTv sub oblăduirea lui Andrei Blaier. Mai lucrasem o vreme cu studenții de la Facultatea de Jurnalism unde îmi amintesc că singurul cursant mai dezghețat și deci mai nedisciplinat era Adrian Fulea, azi ofițer purtător de cuvânt al STS. Scenaristica nu se învață, poți deprinde tehnici dar talentul nu e transmisibil. A face televiziune pentru copiii presupune și oarece experiență de viață, am văzut în numeroasele contacte internaționale din acei ani că producătorii  importanți de la, de exemplu BBC sau din Australia, SUA sunt persoane de anume vârstă și experiență. Aveam și noi asemenea profesioniști care lucraseră de pe vremea marilor succese cu Daniela și Așchiuță, Iura și Mihaela, Val-vârtej…, era Erika Petrușa, tocmai se pensionase regizoarea Tatiana Sireteanu de la care am învățat multe, dar nu a dorit să se întoarcă. Puțini producători cu talent au insistat să rămână în domeniu…un exemplu e Brenda Petre care a lucrat la Abracadabra ProTv, apoi a fost prima producătoare cu care am colaborat la Numai Iubirea dar nu s-a încadrat în echipă și s-a dedicat muncii cu copiii la „Contrapunct”- o „academie de talente” unde o ajută Virgil Popescu, compozitorul preferat al „abracadabrei”, grup din care ies multe valori –cum ar fi micuța Jenifer Dumitrașcu care a strălucit în Îngerașii. O asemenea producătoare dedicată și inimoasă aș promova oricând dacă ar fi posibil să dau timpul înapoi ….Tot ce am spus până aici arată că nu se pot afirma specialiști în producția pentru copii, nici nu pot apărea sau crește fără interesul unor instituții de broadcasting, în special al Televiziunii publice. Posturile private pot interveni pe piață întâmplător, cazul notabil fiind Antena 1 cu Next Star –că un titlu românesc nu au găsit,  concurs devenit repede o bună emisiune de divertisment pentru adulți. Doar când te gândești la tradiționalul Zecchino d oro descoperi că muzica pentru copiii n-a murit ,e drept, s-au străduit și ai noștri cu o Mamaie a copiilor, dar nici Mamaia adulților nu mai face purici…Repet, oameni de calitate, creatori de valoare pot fi atrași dacă ar exista interes și stabilitate, altfel vor trece ani, decenii și nu se vor forma profesioniștii necesari, cererea și oferta funcționează și aici. Nu mai amintesc de italieni unde RAI are 2 canale dedicate copiilor dar si Ceska Televize a deschis în 2013 un canal pentru copiii între 4-12 ani ce emite zilnic de la 6 la 20. Iar la noi nu doar televiziunea pentru copiii a fost marginalizată dar creația de ficțiune, câtă era, a fost omorâtă. O veste bună  – Masterchef, o palidă imitație, lungă și plictisitoare, a mai pierdut audiența. E trist de asemenea să vezi ce s-a ales din Roata Norocului, un alt brand puternic făcut țăndări de incompetența executanților noștri…Presupun că dacă Virgil Ianțu ar fi pus să defileze pe masă câteva fătuci dezbrăcate Vreau să fiu milionar s-ar fi menținut în scheme. E drept la Masterchef nu goliciunea putea fi atracția, se caută alte găselnițe aiurea și se merge tot mai apăsat pe cheia succeselor ProTv, cazurile sociale, dramele personale, situațiile plângăcioase care au invadat și Vocea României, nu mai vorbim de Visuri la cheie…Lacrimile aduc audiență. O veste proastă – serialele turcești se impun după ce din încercările autohtone s-a ales praful, rămânând doar Las Fierbinți, un serial despre, cu și pentru proști care obține încă rating pentru că publicul se încăpățânează să vrea producții originale. Cât despre Vacanța Mare nici să nu vorbim! O veste și mai proastă, ProTv va realiza un nou serial, Atletico Textila despre o măruntă echipă de fotbal de cartier. Așa că se va adăuga o nouă creație la seriile gen Las Fierbinți, Trăsniții, Vacanța mare care va întregi „valorile„ tipic autohtone din lumea mahalalei, lumpenului, marginalizaților că doar normalitatea, iubirea adevărată, dorința de autodepășire, generozitatea dezinteresată și câte și mai câte mărunțișuri nu aduc audiență. Oare?

 

Povestea mea la ProTv

Pe 5 martie 1996 “Super Abracadabra” a debutat la Protv…emisiunea 259 din 25 februarie 2001 avea să fie ultima! Din aprilie Marian Rîlea avea sa treacă pe scena Teatrului Național pentru Copiii organizat de TNB condus de Dinu Săraru și fundația Abracadabra. Echipa avea să se destrame…doar Mihaela Dima a rămas lângă el. O inițiativă bună dar fără mare viitor, din păcate. Noroc că Marian e un actor dotat, scena și filmul îl vor folosi din plin, dar dragostea dintâi rămâne…La Protv Abracadabra s-a încheiat în 2001. Piața media se schimbase, apăruseră canale noi,  publicul era mai pretențios, elaborarea se cerea mai pretențioasă. Totuși se prefera cumpărarea de formate și nu creativitatea, se evolua spre alt gen de emisiuni. Dar fără îndoială, conștient sau nu, publicul foarte tânăr, mai ales cei de 10-12 ani, teenagerii, era neglijat. Când în 2006 am făcut un turneu prin țară pentru lansarea romanului ”Lacrimi de iubire”am descoperit că mulți dintre fani erau copiii, de pe la 8 la 13-14 ani. Câțiva din cei care se îmbulziseră cu un an înainte la întâlnirile cu protagoniștii din ”Numai iubirea”, tot un serial care nu era teoretic destinat acestor vârste.
Pe mine mă aștepta ca scenarist o nouă carieră pe care nu mi-o bănuiam…Câți ani i-am petrecut scriind povești și seriale pentru copiii? Era timpul să mă…maturizez. Dar n-a fost ușor iar singura care mi-a oferit un sprijin total a fost Ruxandra Ion, mai târziu aveam să mă revanșez contribuind la succesul primelor telenovele românești. Am început în 2002 cu un mini-sitcom. Se numea “2+2” și a fost urmat de “Dădacă la 2+1” în 2003 apoi două sezoane cu un sitcom mai lung și mai elaborat, ”Căsătorie de probă”….toate produse de Carmen Bunea pentru Mediavision. Nu văd de ce aș omite din amintirile mele bucuria de a vedea actori ca Alexandru Papadopol și Mirela Oprișor alăturându-se proiectului dar și mirarea că mi se cere să imit nu știu ce mini-sitcom franțuzesc, Mona Segall –care era directoarea Mediavision- dovedind de pe atunci apetența pentru import de idei. Am luat acasă „modelul„ și l-am văzut alături de soția mea, ideea de a folosi doar două personaje era incitantă chiar și formatul de a se filma totul dintr-un cadru –ceea ce ducea la franțuji la o ciudată filmare în baie unde cineva își făcea nevoile- dar conținutul trebuia să ne aparțină. Așa că am scris ceea ce m-a dus mintea, am trimis scenariile spre aprobare, am acceptat chiar și sugestiile regizorului dar…văzând filmul acasă, după primul episod, am descoperit că nimic din ceea ce vedeam nu-mi aparținea? Ce se întâmplase mi-a explicat Ruxandra după ce am reclamat situația…regizorul cu pricina, Radu Dragomir, luase inițiativa de a înlătura scenariile mele și a pune pe altcineva să scrie, lăsând-o și pe Ruxandra în fața faptului împlinit. Sigur, lucrurile au revenit repede la normal dar întâmplarea mi-a dat de gândit, prea des acordăm încredere unor indivizi care se dovedesc ulterior lipsiți de caracter…E drept, la celelalte sitcomuri am început să colaborez cu Iura Luncașu…O altă mirare a fost dispariția de pe ecran, după prima serie, a Mirelei Oprișor, o actriță excelentă pe care am regăsit-o cu plăcere într-o secvență superbă din filmul nostru ”Lacrimi de iubire”. N-am explicații, n-am investigat misterul, cert e că a apărut Cristina Cioran, „dădaca” și am lucrat pentru ea multe episoade. În fapt „2+2„ a avut 75 episoade și n-am să  uit nici de Marius Maftei, producător dar mai ales de Bebe Cojocaru, directorul de imagine. Pe Bebe l-am cunoscut în 1998 când mi-a fost recomandat ca un profesionist și l-aș fi angajat în TVR dar eram pe picior de plecare așa că l-am recomandat Ruxandrei și așa am colaborat și eu cu el la ”Abracadabra”, la sitcomuri, la seriale…”Dădaca…„ a avut tot 75 de episoade iar ”Căsătoria de probă” i-a adus în distribuție și pe Rodica Popescu Bitănescu, Valentin Uritescu, Pavel Bartoș, Livia Taloi –care s-a alăturat ulterior echipei „trăzniților”. În fine la a doua serie au apărut ca noutăți Daniela Nane, Vitali Bichir, Ingrid Bișu, am început colaborarea cu Iura Luncașu, a apărut și Dorian Boguță, un actor foarte bun căruia regret că nu i-am scris roluri pe măsură…

Era momentul să apară o încercare mai curajoasă, un serial românesc de largă respirație, prima telenovelă românească. În perioada de tatonări mi s-a cerut să adaptez scenariul unui serial din Venezuela, era practic imposibil, cele două lumi sunt atât de diferite! Se încercase la altă televiziune adaptarea unui serial strain, ”În familie”, fără mare succes și poate asta speriase dar până la urmă curajul a triumfat la AcasaTv și am scris ‘Numai iubirea”. La început a fost castingul…tot ce se facea era nou pentru mulți. Regizorul Iura Luncașu debutase în meserie la ’Căsătorie de probă”. Adela Popescu era o elevă de 17-18 ani – îmi amintesc că dădea bacalaureatul când se filma la biserica Sf Spiridon nunta protagoniștilor…De altfel Adela, ca și Dan Bordeianu, actor talentat, s-au impus prin probele filmate la casting și au devenit vedete ale serialului iar succesul lor m-a obligat să le dezvolt partiturile. Oana Zăvoranu a aparut și s-a impus ca o certitudine când practic rolul Deei rămăsese de izbeliște. Proba ei i-a convins pe toți după ce se încercaseră multe variante, inclusiv Corina Danilă. Până la urmă Corinei, care era angajata casei și insista să joace, i-a revenit rolul “fetei bune”, Ana. Eram cu soțía la mare când s-a definitivat distribuția și titularizarea Corinei despre care am aflat la telefon cerea schimbări drastice în scenariu. Ana era inițial învățatoare, o tânară de vreo 20 de ani neștiutoare în ale dragostei…acum am făcut-o profă de engleză cu ceva trecut amoros! Un compromis care, spre norocul tuturor, n-a dezechilibrat balanța mai ales că strălucirea în joc a Oanei, a cuplului Adela-Dan, a lui Papi erau atuuri suficiente. Deși s-a achitat corect de rol și s-a asociat la succesul imens al proiectului Corina n-a fost niciodată multumiță , simțindu-se eclipsată de impactul  personajului Oanei Zăvoranu. Desigur,vina era a scenaristului. O recunosc, e vina mea, am acceptat compromisul și nu era pentru prima sau ultima dată.

Încă un lucru important. Deși nu părea Adrian Sârbu a vegheat în permanență la realizarea serialului iar la întâlnirea pe care a avut-o cu echipa am avut prilejul să constat viziunea lui, îndrăzneala de a privi spre cotele înalte de calitate pe care noi parcă ne temeam să le vedem. Oricâte necazuri ar avea acum și oricâte reproșuri i s-ar face astăzi Sârbu rămâne un mare om de televiziune fără de care peisajul media de acum ar fi foarte sărac…
În octombrie 2004 eram cu soția la Las Vegas unde locuia fiul nostru cu soția lui Anne și primeam pe mail știri…sâmbată 2 octombrie a fost premiera și ratingul era neașteptat de mare 9,5 cu vârfuri de 11,`12… Dupa ce am asistat la mutarea familiei în noua casă unde locuiesc și astăzi ne-am întors în România, aflasem că ratingul din prime-time, pentru vineri 29 ora 20 fusese de 10 cu varfuri de 13…Era abia episodul 9…Bănuiam că avântul luat va cere dezvoltări deosebite, inițial “Numai iubirea” ar fi trebuit să aiba cam 50-60 de episoade dar Ruxandra mi-a spus că merită să încercăm 100 episoade, m-am pus pe scris…filmul mergea iar excelenta mașină de PR a trustului Media Pro își făcea din plin datoria… …De ce se entuziasma publicul, format nu din femei cu educație sumară sau pensionare, cum se vehicula cu superioritate falsă despre publicul telenovelelor ci mai ales din adolescenți, tineri cu diferite studii si profesii? Întregi generatii, de la 13 ani în sus, nu-și găsiseră programele tv potrivite, dar mai ales era o foame de ficțiune, de producție autohtonă. Și nu era ușor de făcut, costa bani și cerea profesioniști. …Pe atunci se instalase o mentalitate elitistă după care genul ‘romance” era de disprețuit iar actorii care acceptau roluri aici o făceau doar pentru bani. Unii chiar- nume mari- se lăudau ca au refuzat oferte – deși nu li se facuseră niciodată. Nominalizarea unor tineri ‘necunoscuți’ ca Adela sau Dan în topurile actorilor români era socotită o blasfemie dar publicul avea ca de obicei dreptate și s-a impus.

Un serial de 100-200 de episoade nu este o glumă nici o improvizație . Tot mai multe nume mari ale scenei și filmului românesc ni se alăturau, de la Florin Piersic, Papaiani, Tora Vasilescu la Adrian Pintea sau Bebe Cotimanis, Carmen Tanase, Rodica Negrea și Gh. Visu. Îmi amintesc de începuturi, de seriozitatea și maturitatea Oanei Zăvoranu care rezolva neașteptat de bine scene dificile, de respectul cu care îmi cerea “dom’Patriche, îmi dați voie să bag ceva texte de la mine?” și acceptam, așa cum îi lăsam pe Tora, pe Vlad Radescu, pe Papaiani sau, la “Lacrimi” pe Bebe Cotimanis [care avea delicatețea să-mi arate uneori în ciornă ce modificări își propunea] pentru că unii actori căutau să adapteze personajul modului lor de exprimare. Alții puneau de la ei la bunul plac…nu m-a deranjat nimeni, cu excepția lui Bartoș care juca toate rolurile in acelasi stil. Îi stă mai bine ca prezentator cu cască în urechi…Dar să ne gândim că un serial presupunea cam 3000-3500 de pagini scrise ..dialoguri în special…Un caz aparte a fost Bordeianu, actor tânar și valoros, adesea nemulțumit de scenarii dar prefera să critice și să schimbe pe la spate, fără să încerce o discuție cu cărțile pe masă…Oana a făcut rolul vieții, a fost un atu pentru film, prestația ei fiind ușor ținută în loc de interdicția caraghioasă dată de Pepe de a nu se săruta cu alții!! După primul episod unde Oana s-a cam giugiulit în pat cu Papi omul a devenit deplasat de gelos [și la ce i-a folosit?] …Din păcate Oana n-a confirmat, viața ei luând alte întorsături. În schimb cu Adela a fost un noroc că între ea și Bordeianu s-a născut prima ei dragoste…relația lor a făcut bine serialului și celui viitor, a adus un plus de autenticitate. Iar Adela a dovedit, mai târziu, că nu e persoana multor relații amoroase…cât despre talentul ei nativ sper că s-au lămurit toți detractorii.
Și Nicoleta Luciu a depășit emotiile debutului. N-am întâlnit femeie mai bine crescută și mai serioasă ca Nicoleta…Frumusețea ei naturală, prezențele prin Playboy, ușurința cu care poza în ipostaze sexy te făceau să o crezi o ființă ușuratică, până o cunoșteai. Am admirat străduința ei de a învăța, de a performa, păstrându-și firea așezată și politicoasă…o politețe dusă până la a se adresa cu vechiul “sărut mâna” unor oameni mult mai în vârstă, eu și soția mea…După ce filmase, cu totală naturalețe, o scenă de amor cu Lucian Viziru [o mare dezamăgire pentru mine] , ieșind din pat doar în slip…
”Lacrimi de iubire” a avut și urmări..un film și un roman. Mai fusesem îndemnat să scriu un roman și înainte dar nu mi-am putut gospodări timpul, mi-ar fi trebuit cam 3 luni libere și nu le aveam. Totuși, în anii dinainte de “NI” scrisesem un roman pe care nu l-am mai publicat, ”Ploaia de vară” din care am folosit din plin personaje și situații în primele mele 2 telenovele. Cât despre film…a fost destul de banal, excepție fiind câteva prestații savuroase – Bebe Cotimanis, Carmen Tănase și Elvira Deatcu, Mirela Oprișor , Papadopol ….Și totuși am trăit o premieră…am pășit prima dată pe covorul roșu…Cu ocazia unui An Nou petrecut “afară” am coborât cu soția pe covorul roșu al Festivalului de la Cannes, era un moft de turist dar pentru mine făcea parte dintr-un vis, cel al criticului de film devenit autor..
Pe diferite situri sunt creditat ca scenarist și pentru “Păcatele Evei”, 2005. .De fapt scenariul scris de Veronica A.Cara, un psiholog-scriitor nu rezistase decât câteva episoade..Nemulțumiți, după ce au renunțat la d-ra Cara, Ruxandra și Andrei Boncea m-au chemat ca să salvăm serialul, altfel trebuia retras, ceea ce era o rușine. Am citit scenariile episoadelor deja difuzate și am căutat soluții… am propus linii noi de acțiune dar scenariul propriu zis l-au scris, cu îndrumarea mea, Sorina Ungureanu și Maria Marinescu.
Următorul meu serial [110 episoade] “Daria, iubirea mea” n-a avut succesul pe care i l-am dorit…în ciuda unor interpreți de exceptie: Adrian Pintea –care a trecut in neființă puțin după încheierea filmărilor- Elvira Deatcu, Bebe Cotimanis, Papadopol, Andreea Bibiri, Tora și Papaiani, Vladimir Găitan… Dar în “linia a doua”nu e prea comod…”Daria” a fost mutată de colo colo în grila postului, obicei care pe mine mă stresează, dă senzația că programatorii se sabotează singuri. Un serial iși familiarizează publicul tocmai prin constanța difuzării, mutarea nu aduce de obicei creșteri de audiență și, în plus, un lucru început prost sfârșește și mai prost, cum a spus Murphy. Victoria Răileanu, o puștoaică expresivă și frumoasă, pe care mulți o asemănau cu Romy Schneider și Adrian Ștefan, care excelase dar în plan secund în NI și LDI nu au putut face pasul în față .Se întâmplă des în meseria asta…e greu să ai mereu protagoniști care să atingă stacheta de sus…

 „Numai iubirea” – o poveste

Continui să depăn amintiri, fără pretenția de a face istorie, gândul meu e mai mult spre prezent și poate se va alege ceva din experiența mea legată de succesele dar și neîmplinirile serialului românesc. „Numai iubirea” și ”Lacrimi de iubre” au fost succese incontestabile, se reiau cu insistență și nu văd de ce n-ar folosi o discuție despre ele. E drept, de mare suces s-au bucurat și telenovelele cu țigani dar eu nu le-am văzut și nu mă pot pronunța…Povestea NI începe cu o amintire, melodia genericului, cântecul lui Pepe ascultat în grădina Ruxandrei Ion la un grătar făcut de soțul ei Ion Ion..Nu știu de câte ori, sigur zeci, am ascultat piesa inspirată a lui Pepe și nici eu, nici soția mea Lucia, nici gazdele nu ne-am plictisit. Era un semn de bun augur sub care atacam curajos un proiect deosebit. Prima telenovelă românească..E drept, un alt serial își revendica, după unii, întâietatea dar „ În familie” era de fapt o dramă produsă de Prima Tv în 2002 , adaptată după un scenariu străin și abandonată . Jucau acolo actori cu care am colaborat și eu mai târziu, Clara Vodă, Andreea Bibiri, Denis Ștefan, Andrei Aradits, Ana Maria Moldovan, Cristian Popa, Adela Popescu…regizorul Adrian Sitaru dar lipsa de experiență a echipei se vedea. Eșecul lor era un semnal de alarmă, trebuia să te pregătești temeinic înainte de a ataca un serial de mari dimensiuni.
Încercarea de a adapta o telenovelă din Venezuela fusese o tentativă la care AcasăTv se gândise, originalitatea era încă un risc…Și astăzi este. Am trudit ceva la adaptare, era o poveste cu un fel de Cupidon, acțiunea se concentra în stradă, locuitorii trăiau, se certau și se împăcau în aer liber, afară, în piața orașului, în jurul unei frizerii…poate firesc și specific la ei unde e mereu cald dar la noi așa ceva era nefiresc …poate mergea în lumea lui Take, Ianke și Cadâr.…
Curajul de a face noi înșine un serial „romance” a fost îmbrățișat cu entuziasm și s-a format o echipă care și-a câștigat, nu fără opinteli, profesionalismul. Misiunea mea era să scriu un scenariu de telenovelă…de aceea am ales una din temele majore ale genului, lupta pentru dragoste, disputa între două rivale…De altfel conflictul între două femei care cred că sunt însărcinate cu același bărbat a fost ideea care a ridicat audiența. Ca și o altă reușită – excelent exploatată de regie și interpreți, violul Adelei Popescu/ Alina Damaschin, confundată cu victima desemnată…Am scris sinopsisul, am definit principalele personaje, a avut loc castingul…probele le-am vizionat împreună cu Iura Luncașu . Eram de acord că Papadopol –cu care lucrasem de la mini-sitcomurile anilor 2002 se potrivește mănușă pentru rolul protagonistului. Mai mulți actori consacrați aveau să ne asigure „forța„, la început Tora Vasilescu, Vlad Rădescu, Carmen Ionescu…Problemele se ridicau la nivelul personajelor „tinere”…s-a impus Dan Bordeianu, profesionist cu ceva experiență iar Adela Popescu a fost o revelație. Acum, privind înapoi, aș putea spune că doar odată la mulți ani ai șansa de a contribui la descoperirea și lansarea unei vedete adevărate. Adela avea nu doar prospețime ci și talentul de a se exprima pe micul ecran unde spontaneitatea e rodul elaborării și profesionalismului. La capitolul „tinerețe„ am apelat și la actori care puteau mai mult decât ofereau pe scenele teatrelor…Ana Maria Moldovan, Strunilă, Pavel Bartoș, Ioana Ginghină …Cu cele două protagoniste era mai dificil. Mai ales personajul „negativ” – Andreea Damaschin, a rămas mult timp în suspens…Corina Dănilă, care beneficia de statutul de angajată a trustului și-a dorit acest rol la casting și m-am speriat vizionând proba ei , prezența sa fizică nu se potrivea deloc cu ceea ce imaginam și n-am ezitat să-mi exprim dezacordul în fața Ruxandrei… Corina era o actriță cu experiență și palmares, până la urmă s-a ales cu un rol principal, dar cel al Anei Dogaru, „fata bună”. Necazul Corinei e că pe ecran arăta mai plinuță decât în realitate și nu poseda acel aer de sexualitate agresivă care avea să fie atuul Andreei Damaschin…dar mie nu-mi inspira nici acel parfum de puritate și inocență cu care dotasem personajul „pozitiv” .. Eram la Mamaia cu soția mea Lucia–noroc de niște zile ploioase, ca să înfrunt modificarea cerută…inițial Ana trebuia să fie o educatoare de grădiniță modestă și eventual fecioară …a devenit o profesoară de engleză cu ștaif, cu trecut amoros …care în primele episoade era pieptănată și aranjată de parcă trăia prin cluburi de fițe nu în căsuța amărâtă de la țară a unui învățător pensionar văduv. A fost nevoie de intervenții de sus ca să îi schimbe look-ul, să o mai ”ciufulească” sau să o pună în blugi . Nu mai vorbesc de nevoia de a se dezbrăca puțin într-o scenă de amor…Poate sunt subiectiv dar prestația ei e singura din serial care nu m-a convins, invidia profesională o împingea spre spectaculos…de fapt a încercat să-i țină piept Oanei la o scenă când rivalele se întâlneau în fața biroului de arhitectură, amândouă au ieșit din text, Corina căutând replici usturătoare dar era pe un teren unde Oana nu poate fi bătută. De vină era desigur scenaristul, adică eu, pentru că ea – așa declara presei- n-ar proceda în viață ca personajul atât de subțire al Anei Dogaru pe care îl scrisesem…Adică o actriță divorțată, despărțită de un iubit celebru, mai în vârstă, mamă a unui copil făcut cu alt iubit care până la urmă nu i-a oferit căsătoria nu accepta statutul moral al unui personaj care se retrage din fața iubirii de teamă să nu sufere, care se sacrifică spre a nu suferi ființa iubită și e răsplătită în final cu împlinirea iubirii…Eu măcar i-am făcut bucuria de a apărea alături de fetița ei într-un episod din februarie 2005 …Proba Oanei Zăvoranu ne-a făcut, în sfârșit, să respirăm ușurați…am dat lovitura!

Întâlnirea de la Adrian Sârbu care a discutat cu echipa mi-a plăcut. Chiar dacă tuturor ni s-a părut super-optimistă promisiunea Ruxandrei de a ajunge la un rating mare, de vreo 7 %. Părea un vis..în fapt s-a ajuns spre 12%. Am reținut îndemnurile lui Sârbu de a fi mai curajoși în ceea ce privește scenografia, toate erau îndemnuri de a ținti mereu spre ce e mai bun, de a nu te mulțumi cu puțin, de a te autodepăși. De altfel s-a trecut la fapte, s-a construit în curtea studiourilor de la Buftea ”casa Bratu” care a fost ulterior modificată, i s-a adăugat piscină și a devenit „vila Varlam” din „Lacrimi de iubire” și așa mai departe…Oana Radu, scenografa noastră a pus să se construiască alături și căsuța familiei Dogaru, cu gospodăria țărănească aferentă…„Casa Zeffirelli” care găzduia deja birourile echipei a oferit și ea locații – a fost școala din serial…bucătărioara din interior a servit pentru garsoniera surorilor Damaschin…clădirile studiourilor au oferit încăperi pentru alte secvențe, inclusiv o magazie unde s-a amenajat magazinul de antichități și unde era frig mereu și Tora se plângea…
Primele repetiții cu text s-au ținut la o școală din zona Moșilor- era vacanță- unde am făcut cunoștință cu unii actori și îmi amintesc că Tora s-a mirat, își închipuise scenaristul, adică pe mine, mult mai tânăr după felul în care cunoșteam și foloseam în scris limbajul străzii…Primele decepții n-au întârziat, fetița adusă cu surle și trîmbițe pentru că jucase în nu știu ce film afară s-a dovedit necompetitivă și a apărut pe ultimii metri Bianca Neagu ..un actor venerabil din teatru avea pretenții la program și a fost eliminat deși a apărut prin pozele oficiale, nu se puteau accepta mofturi așa că a venit Papaiani, un om deosebit …Copiii nu trebuie nici ei uitați…unii au continuat cu noi în alte filme, până la „Îngerașii”…
Serialul avea 60 de minute dar adesea depășea, nici unul dintre noi n-avea experiența rigorii timpului. S-a difuzat din octombrie 2004. Eram cu soția la Las Vegas unde locuia fiul nostru cu soția lui Anne Louise și primeam pe e-mail știri…sâmbătă 2 octombrie a fost premiera iar ratingul era neașteptat de mare 9,5 cu vârfuri de 11,`12…de fericire am mers duminica la un Champagne Brunch la Harrah’s!! Inițial se difuza sâmbata și duminica la ora 18, am primit vestea pe 18 octombrie că se va muta în prime-time începand de vinerea. Succesul producea! După ce am asistat la mutarea familiei noastre americane în noua casă unde locuiește și astăzi ne-am întors , aflasem că ratingul din prime-time era și mai mare, pentru vineri 29 ora 20 fusese de 10 cu vârfuri de 13…Se difuzase abia episodul 9…
La București Ruxandra mi-a spus că merita să încercăm 100 episoade, deci m-am pus pe scris…filmul mergea iar excelenta mașină de PR a trustului Media Pro își făcea datoria…Au urmat turnee și întâlniri ale actorilor cu publicul prin țară, adevarate “băi de mulțime”. Eu n-am participat decat la întâlnirea finală din București în piața din fața Parlamentului…Cunoscându-i mai îndeaproape pe acești fani am realizat că întregi generații, de la 13 ani în sus, teenagerii, nu-și găsiseră până acum programele tv necesare, în plus era o foame de ficțiune, de producție romănească. Și nu era ușor de făcut, costa bani și cerea profesioniști. TVR-ul renunțase chiar și la producția de teatru, mai simplu de făcut și mai ieftină decât un serial, Antena a intrat în concurență abia mai târziu când a constatat că o luasem înainte…dar Antena , de fapt, Lazarov, a crezut că va câștiga apelând la scenariști din Argentina …E drept că la noi meseria asta nu prea exista iar Sorina Ungureanu, care a preluat mai târziu stafeta era încă script-editor la mine la “Lacrimi”…
Înca ceva…dincolo de invidiile actoricești de care nu scapă nimeni prin comentarii [și datorită internetului au fost numeroase, doar pe Forumul de la Acasă Tv erau vreo 90 de mii de postări la NI] se strecura ideea că alegerea unuia sau altuia din actori se făcea pe pile sau favoruri sexuale. Nu pot nega că asemenea proceduri există, sunt prea bătrân în meserie… Însă…Nimic mai fals de pildă în ceea ce privește principalele ținte- Oana Zăvoranu sau Adela Popescu.
Pe Adela am cunoscut-o văzând proba de casting…habar n-aveam și nici nu mă interesa că apăruse deja într-o adaptare de pe un serial străin, nu știam că are voce și cântă superb…când am aflat am pus-o să cânte un colind de Crăciun și a fost emoționant…M-a impresionat familia acestei copile, care a educat-o impecabil, mi-au plăcut modestia și hărnicia ei, mai ales că nu a fost deloc afectată de succesul amețitor care a plasat-o – desigur temporar- printre primele 10 actrițe din țară, am apreciat comportarea ei fără fițe și figuri, ceea ce a ținut-o departe de lăcomia de senzațional a tabloidelor , discreția din viața personală…Am aflat mult mai târziu că Adela a cântat la 13 ani la „Ba da ba nu„ așa cum Andra a fost la „Tip Top Minitop„, deși ambele emisiuni erau atunci în parohia mea…Despărțirea de Dan a marcat-o enorm, fusese o fată de provincie care își făcuse visuri, învățase mult, profesional și uman de la un actor și bărbat mai experimentat, fusese răsfățată de tot anturajul dar nu afișa fumuri …motivul despărțirii nu am eu voie să-l dezvălui…

Ana era rolul feminin principal…ne gândisem la o tânără cântăreață blondă abia apărută în showbiz, probabil ar fi făcut față pentru că am văzut-o mai târziu jucând prin seriale…Corina Dănilă a fost opțiunea producătorilor și nu mai am nimic de zis. Papadopol, excelent, din păcate cu Corina nu avea chimie, cum se spune…poate dacă Oana n-ar fi ascultat orbește de interdicția lui Pepe de a evita contactele fizice – o gelozie prostească și, cum s-a văzut, nefolositoare- serialul ar fi câștigat….Sărutul, mângîierile pe ecran au rolul lor în genul romance și tot greul „sentimental” a rămas pe umerii –ca să spun așa- cuplului secund. Aici s-a impus Dan care a rupt multe inimi cu rolul pictorului rebel. Dar cum fiecare din noi are o slăbiciune…Dan se credea mai inspirat decât alții și poate că era dar n-avea răbdarea de a-și propune ideile prin dialog….M-a deranjat..dar este incontestabil un actor cu talent și carismă – a doua calitate predominând chiar la tv- eliminarea sa brutală deși meritată a sărăcit telenovela românească abia afirmată. Nici Adela n-a rămas protagonista care merita să fie …a ajuns să-l aibă partener ca „june prim” pe Mihai Petre/ căruia i-am oferit un rol în „Îngerașii„, zic eu, pe măsură iar acolo se vedea cu ochiul liber că nu percutează ca partener al Adelei/ Cu încetul și Adela și Papi au trecut pe roluri secundare deși, după mine, erau asset-urile principale ale genului, despre Oana Z nu mai spun nimic…Desigur, dacă produci doar un serial pe an, ba chiar mai puțin, e normal să cauți figuri noi…chiar dacă zadarnic.
N-a fost greu să ne dăm seama că motorul succesului îl reprezintă Oana, Papi cu Bianca și cuplul Adela-Dan căruia i-am crescut importanța în scenariu… E drept că Papi – actor cu talent abundent- n-a mai primit rolurile de protagonist pe care le merita, după un timp…Ideea că personajul negativ e mai generos pentru un actor se bazează pe un spectaculos aparent. Totul depinde de interpret și mai ales de rețeaua de interese și conflicte pe care le determină în acțiunea filmului. Astfel se întâmplă ca unul din personaje sa devină cheia de boltă pe care se sprijină construcția serialului mai ales dacă actorul performează ..în „Lacrimi de iubire„ totul se va relaționa cu personajul lui Bebe Cotimanis magnatul Grigore Varlam, în NI maestra de ceremonii a fost Andreea Damaschin, admirabil jucată de Oana. Oana cea de atunci…
Cât de mult cântăreau la edificarea succesului și alți profesioniști… De exemplu Vlad Rădescu, un actor cu personalitate puternică a făcut o bijuterie din rolul avocatului…deși deranja pe unii care au căutat să mă convingă să-i reduc sau elimin rolul, dar nici n-am vrut să aud….Abia la „Îngerașii„ au reușit, după retragerea mea, să-l scoată din film fără nicio justificare. ..Că așa e în tenis…În fine să nu o uit pe minunata Tora Vasilescu, prestația de excepție a lui Papaiani, pe Anca Pandrea, apoi mai tinerii Ana Maria Moldovan, Cristina Cioran, Geo Dobre, Adrian Ștefan, Dorian Boguță, Mirela Oprișor …Iurie Darie reprezenta pentru mine o situație aparte…colaborasem cu dânsul la TVR….ne mai vedeam în familie – la regretatul Cezar Tabarcea…de altfel și cu Ducu Darie lucrasem la „Abramacabra„… Plănuiam chiar ca momentul din serial când Iura și Anca se căsătoreau să devină realitate…atunci chiar am avut îndrăzneala să mă strecor, într-un sacou de cașmir roșu, printre figuranții de la ceremonia filmată la primăria din Banu Manta…dar n-a fost să fie. Iura a avut probleme de sănătate și am fost chiar silit un timp, cu regret, să-i reduc partitura, apoi și-a revenit și a jucat rolul până la capăt ca un adevărat profesionist ce era. Dar a fost ultimul său rol… La neprofesioniști o remarcă pentru Lili Sandu ….ca și în cazul lui Augustin Viziru la LDI dacă primești un rol scris pe măsură iese bine și chiar începi să te crezi actor! Așa și cu Lili Sandu, după prestația pe o partitură care i se potrivea au distribuit-o în „Păcatele Evei„  și necazul e că deja se credea actriță! În schimb Oana Zăvoranu a avut noroc să primească doar ce i se potrivea, au fost doar două roluri din păcate și au însemnat cât o carieră…Exista un anume ton de seriozitate și respect pentru meserie pe care actorii profesioniști nu-l abandonează niciodată, cum ne-a dovedit în scurta ei vizită, Gabriela Spanic. Micuțul rol pe care i l-am improvizat și explicat în timp ce i se făcea coafura a fost pretextul unei evoluții scurte dar sclipitoare.
Echipa de peste 100 de oameni s-a constituit și a funcționat minunat…cei care n-au rezistat au lăsat locul altora mai perseverenți…i-am admirat pentru munca lor eu care la 60 de ani semnam un serial de 100 de episoade dar lucrasem o veșnicie în televiziune și știam cu ce se mănâncă meseria. Brenda Petre a demarat producția preluată de Alex Cseh…Iura Luncașu, care se antrenase tot cu mine la „Căsătorie de probă„ a devenit prim regizor, Bebe Cojocaru la imagine,.Gabi Florea electricianul-actor cu care lucrasem si in TVR, Oana Radu scenografia , Florian Sever muzica, Monica Popa asistent regie ca și Radu Ilie, Ion Ion regia de montaj, Elena Radu script-supervisor, Radu Mada stilist costume , Alex Cseh producător , Mihai Mitici montaj, Sorina Ungureanu ca script editor …sunt doar câteva nume de colaboratori cărora le mulțumesc..
Filmările au mers într-un ritm alert…nu aveam timp dar la unele am asistat cum ar fi scena oglinzii pe care Oana a rezolvat-o perfect, secvențele de la bar – filmate la Clubul Office…apoi apariția Gabrielei Spanic…Fenomenul ”caravanei” care a continuat și la serialul următor, ”Lacrimi de iubire” a însemnat un contact nemijlocit cu publicul cum nu mai existase. La început îmi aminteam de succesul Abracadabra…prima ieșire a Magicianului și asistenților săi în Parcul Herăstrău a declanșat o aglomerație de fani încât, uimit, am urcat în biroul directorului general de atunci, Răzvan Teodorescu, să-i arăt „minunea” . Era o mini-revoluție…Forumurile pline arătau că telenovela nu e nici pe departe destinată femeilor cu oarece vârstă și educație puțină…din păcate denumirea s-a banalizat prin utilizarea excesivă pentru tot felul de istorioare mondene și nu mai contează că publicul, mai ales cel tânăr, are o sete de valori reale mereu nesatisfăcută iar faptul că i se oferă distracții ieftine și prostioare tabloidizate nu-l satisface.
Finalul „caravanelor” a fost o întâlnire cu publicul la București în Piața Constituției unde am avut misiunea de a conduce pe scenă 3 viitoare prezențe în serialul care urma, Nicoleta Luciu, Nicole Gheorghiu, Mihaela Bărluțiu….niciuna n-a dezamăgit…
Sigur, la o asemenea producțíe de dimensiuni mari nu puteau fi toțí mulțúmițí, am avut și eu destule nemulțumiri dar ce mai contează? De pildă controversa cu genericul. Când ne-am întors din America și am vazut primele episoade din “Numai iubirea” am observat că genericul de început nu cuprindea numele principalilor autori. Petre Năstase, mi se pare, făcuse un clip pe melodia lui Pepe. Echipa era trecută pe lista finală care, de obicei, nu se urmărește, uneori, la reluare, din criză de timp, se taie genericul de final …o dăm anonimă! Ceea ce e cel puțin o lipsă de respect pentru propria producție .. Persoane din anturajul Ruxandrei nu prea mă agreau deși nu eram o amenințare pentru nimeni, nu doream să parvin sau să mai ocup funcții. Sau..era aceiași concepție despre scenariști ca în cazul unor fani, un puștan întrebându-mă în direct la “De 3 ori femeie” de ce nu sunt cuiere în casa Bratu…el crezând că scenarist și scenograf e tot una…iar alt naiv socotea că replicile actorilor sunt scrise de ei înșiși. De data asta am protestat și, în compensație, Ruxandra a dispus să se treacă pe genericul de început care și așa se termina în coadă de pește numele principalilor autori, scenariu, regie ,producători. Ar fi meritat și alții…Oricum, de atunci telenovelele românești au beneficiat de generice corecte… E nevoie de puțin respect pentru creație…
Un loc aparte, în prima telenovelă românească s-a acordat unor tradiții și ritualuri creștine care apăreau întâia oară pe ecran, rugăciuni, obiceiurile de Crăciun și Paște, slujba de logodnă Dan – Adela care a fost reală, logodna personajelor fiind dublată de logodna actorilor, slujba nunții cu preoți adevărați în biserica Sf Spiridon…atunci eram deja cu gândul la viitoarea telenovelă și ne-am retras cu Ruxandra să ascultăm propunerea muzicală pentru LDI…
Fenomen sau nu „Numai Iubirea” poate fi revăzut –și slavă Domnului s-a tot reluat- chiar după zece ani, rezistă timpului și asta mă bucură. În Polonia și Slovenia s-au dăcut remake-uri. Dar, cum spuneam, denumirea de telenovelă s-a deteriorat, se acordă acum oricărei certe mai contondente, din motive de amor sau nu, divorțurilor mondene, zăpăcelilor politice etc. Apariția in viața de zi cu zi a unor scene violente, scandalul și bătaia poartă eticheta de „telenovelă”, socotită un spectacol pentru telespectatorul semianalfabet. Desigur, restul exhibițiilor de pe micul ecran sunt cultură!? Nu am ocolit ba dimpotrivă am folosit situații tipice melodramei romantice pe care le-am întors, de pildă falsa graviditate. De câte ori în filme femeile n-au abuzat de o sarcină inventată ca argument pentru capturarea bărbatului prin căsnicie…Am folosit tema dar am spulberat-o repede cu ajutorul unui accident care a dovedit impostura. Mult m-a preocupat finalul. De obicei femeia „cea rea” luptă până la ultima picătură de energie, distruge, omoară, devine un monstru paranoic care sfârșește prin a fi omorâtă la rândul ei ceea ce transformă personajul într-un evadat al spitalului de nebuni înainte de a primi un glonț izbăvitor. Nu-mi pot alunga din amintiri imaginea Gabrielei Spanic, cu care am colaborat mai târziu, o femeie delicată și generoasă trăgând cu pistolul, cu pușca, cu mitraliera în finalul unei telenovele oarecare, era o rezolvare paroxistică pe care m-am străduit s-o evit. Mi s-a părut mai potrivit ca „vinovata” să își asume înfrângerea…iar imaginea Oanei Zăvoranu/Andreea Damaschin întorcându-se acasă la țară prin noroaie, cu copilul nedorit în burtă e o pedeapsă sal o izbăvire nu o iertare…
Această primă telenovelă românească mă interesează și astăzi mai mult prin ceea ce s-ar putea întâmpla după ce pe micul ecran a apărut cuvântul „sfârșit”. De fapt cele mai multe telenovele au happy end, se încheie cu fericita căsătorie a protagoniștilor, eventual cu o naștere…”și au trăit până la adânci bătrâneți etc…..” Oare așa se întâmplă în realitate, oare căsătoria e un sfârșit sau un început…nu cumva e mai interesant ce se petrece după sărutul și jurământul din final? Scriind mai târziu “Lacrimi de iubire” am încheiat cu un bad-end, cu o despărțire între cei doi protagoniști, Alexandra și Andrei. A fost mare tevatură, fanii dezamăgiți, postări pline de indignare pe forumuri. Desigur trebuia să-mi răscumpăr păcatele cu un epilog, dezvoltat în romanul LDI și filmul pentru marele ecran unde dragostea învinge și cei răi sunt pedepsiți, cum nu se prea întâmplă în viață…dar finalul serialului a rămas. Revenind la „Numai iubirea” am dreptul să mă întreb ce se întâmplă mai târziu cu eroii? Ana și Dan vor fi fericiți după căsătorie și nașterea pruncului, micuța Bianca va căpăta mama pe care și-a dorit-o, Alina și Victor vor rămâne un cuplu, Andreea își va reveni și își va schimba mentalitatea, etc? Fiecare își poate construi povestea lui. Și eu am o variantă pe care am transformat-o într-o carte…„A fost odată Numai Iubirea”,, publicată de Texarom…după zece ani, o variantă poate neașteptată. Eu voi continua să cred în nevoia de poveste, convins că publicul are nevoie de serial românesc. E ceva anormal că publicul dorește să vadă lucrări de ficțiune complexe în loc să se mulțumească doar cu glumițe? Din păcate asistăm la o retragere de pe micul ecran a serialelor dramatice în favoarea unor sitcomuri sau povești muzicale, rămânând mai mult unele false reality-showuri fara miez să facă față abundenței de producții turcești, coreene sau latino-americane. Dar să fim optimiști, nevoia de poveste, de ficțiune autohtonă e aceiași la adolescenți ca și la maturi și ea nu poate fi hrănită la infinit cu surogate.

 

E nevoie de Numai Iubirea 2 ?

Nu, nu e nevoie. Răspund unor fani care au trimis mesaje probabil după ce au găsit romanul meu „A fost odată numai iubirea„ pe elefant.ro sau pe siturile americane. În 2014 când se făceau 10 ani de la premiera serialului am scris cartea știind că nu va deveni și scenariu, chiar dacă Oana Zăvoranu, căreia i-am trimis-o, credea că ProTV va fi interesat. Nici vorbă, era prea târziu. Dacă Adela Popescu ar fi strălucit ca de obicei Oana nu mai putea fi și nu va mai fi niciodată protagonista unui serial. E drept, cu ani înainte, încercasem un proiect care bănuiam că ar putea revigora tele-serialul românesc aducând împreună doi „abandonați„ dar adorați de public, Oana Zăvoranu și Dan Bordeianu în 2 roluri inspirate de „Steaua fără nume„. Ba chiar amestecasem în acel proiect destinul unor personaje din „Lacrimi de iubire„, cele interpretate de Mihaela Bărluțiu-care sigur ar fi venit din Los Angeles la filmări- Nicoleta Luciu, Dorian Boguță, Augustin Viziru. Dar producătorii cu care lucram nu mai aveau drept de decizie …și proiectul a devenit roman. Așa cum o carte a fost „Schimb de vieți„ – cea mai căutată de cititorii de e-books- scrisă după un proiect abandonat din vina mea, pentru că nu am înțeles că se dorea realizarea unui vehicul muzical pentru câțiva adolescenți. La 71 de ani sunt prea bătrân să mai sper în resuscitarea serialului autohton dar mai am destulă putere să scriu și voi veni în curând cu o nouă carte, „Destinul unei femei„ concepută fără să mai mă gândesc la micul ecran. De fapt cine ar putea readuce creația românească în fața publicului? ProTv a fost ani de zile postul-fanion, după plecarea lui Adrian Sârbu, îmi pare rău să o spun ProTv se transformă pe zi ce trece în ceva ambiguu, chiar nociv. Sigur că înțeleg politica unor multinaționale de a subordona totul profitului dar ignorarea creației românești are și va avea o influență nefastă asupra publicului prezent și viitor. Antena 1 nu se clintește din poziția sa de imitator, când rivalii au încetat producția de seriale Antena a renunțat și ea, brusc, întrerupând o producție abia lansată. Kanal D a profitat de situație impunând telenovela turcească, acum găsești peste tot seriale turcești și nu e de mirare că poate vom avea o moschee la București. În fine Prima TV ar fi singurul post care ar putea face ceva dar nu are forță, nu o țin curelele. Desigur, cine s-ar cuveni să fie în fruntea creației românești de film, serial, teatru ar fi Televiziunea Română, care însă nu există –sau nu contează, ceea ce e același lucru. Să fie o soluție renunțarea de a numi în fruntea TVR un scriitor, cineast, jurnalist, politruc etc în favoarea unui specialist în insolvență?  Poate că da. Am citit recent părerile lui Remus Borza – un nume de reținut- despre cum s-a distrus sistemul de irigații din fostul „grânar al Europei„ și cum o politică de refacere a sistemului poate îngloba capacități de producție latente, descoperind o viziune amplă pe care ar fi trebuit s-o aibă guvernul. De asemenea oameni e nevoie peste tot. Violul din „Numai iubirea„ a șocat mii de telespectatori, violul de la Vaslui a zguduit o țară întreagă, dovadă că viața bate filmul, uneori. Dar dacă nu avem filme deloc e mai bine

 

 

Fata bună și fata rea în seriale

 

Există concepția că rolurile negative sunt de preferat celor pozitive în seriale. Chiar și Adela Popescu crede asta, ea care a căpătat notorietate cu două roluri de fată bună în NI și LDI…Nu e adevărat! În telenovele a făcut școală motivul ”cenușăresei”, fetișcana săracă, modestă dar cu fire puternică, în stare să se ia la trântă cu bogații, să învingă nedreptatea, personaj jucat perfect atunci de Thalia care se impunea prin identificare. Milioane de adolescente dar și de femei mai în vârstă care nu reușiseră asemenea victorii se identificau cu personajul dar, atenție, cu personajul jucat astfel de o anume actriță dotată.            Cheia succesului e în mâna interpretului și în capacitatea lui de comunicare. Iată, la NI rolul surorii „bune” a căpătat contur și s-a lărgit pe parcursul serialului pentru că Adela l-a făcut credibil, a reușit să facă publicul să se identifice cu personajul. E valabil și pentru rolurile de „fată rea” ! E valabil și pentru protagoniștii masculini..de pildă, la LDI, puteți alege între personajele interpretate de Bordeianu și Bebe Cotimanis? Actorul sfințește locul, cred asta cu tărie. Iar când scenaristul nu crede în actorul desemnat pentru un rol, se vede…Îmi pare rău să evoc din nou numele Corinei Dănilă dar la NI, serialul la care țin mult, felul în care ea a jucat rolul fetei bune dar și felul în care eu l-am scris au marcat neîmpliniri, au fost verigile slabe…După ce vizionasem proba ei –își dorea rolul negativ dar era neconvingătoare și, regret s-o spun, părea mai grasă pe ecran decât în realitate- am găsit-o în biroul producătoarei generale și n-am ezitat să-mi exprim rezervele. În cele din urmă Oana Zăvoranu a strivit orice concurență pentru rolul „fetei rele„ dar Corina, fiind de-a casei, a primit rolul protagonistei „bune„ insă  datele ei personale – vârsta, aspectul, experiența- nu mi-au permis sau n-am fost capabil să o fac o „cenușăreasă„ cum intenționam. De aici poate neîmplinirile textului pe care mi le asum dar nici jocul actriței nu ne-a salvat pentru că, accentuez cheia, nu era credibilă, făcea pe doamna atunci când trebuia să fie modestă, era rece atunci când trebuia să fie dulce, îngăduia iubirea, nu o trăia. Într-un serial de 100 sau mai multe episoade asemenea aspecte sunt esențiale pentru că publicul nu te iartă iar oricât feedback ai primi nu poți schimba peste noapte totul. La NI am avut norocul reușitei Adelei, identificarea publicului cu personajul, de fapt cu felul în care Adela juca personajul, ajutând la transformarea practic a „perechii secunde„ în protagoniști. Din nou subliniez, să nu ne lăsăm furați de faptul că „personajul negativ„ are la îndemână la suprafață un arsenal bogat de gesturi și acțiuni – minte, fură, bate, omoară etc., până la urmă e mai greu și mai profesional să joci personajul „bun„ să exprimi, să comunici trăiri interioare profunde. Din păcate seriale nu se mai produc iar a impune personaje gen Rață, Brânzoi sau Aspirina ar fi penibil. E nevoie de actori buni, și avem, în seriale bune, dar nu avem. Poate peste câțiva ani producătorii se vor trezi că nu mai au „celebrități” cu care să-și populeze showurile și se vor sătura să apeleze la eternii Augustin, Dorian, Vica/?/, Doinița și alți neica-nimeni care au devenit ”vedete„ la înghesuială în timp ce actorii adevărați, de talent, se chinuie să supraviețuiască din reclame și alte expediente sau, măcar, se agață de puținele scene unde se mai joacă teatru, și acolo cu mii de probleme și impedimente.

 

CNA a dat sancțiuni pentru încălcarea articolului 14 din Codul audiovizualului, potrivit căruia „Orice emisiune de tip reality show, al cărei scenariu se bazează pe fapte sau situaţii reale din viaţa unor persoane, conţinând însă şi elemente de ficţiune, se semnalează, la început şi la sfârşit, precum şi la reluarea după pauze publicitare, prin menţiunea «Acest program este o ficţiune», afişată lizibil. Era vorba de ”Schimb de mame” și alte reality showuri dar mulți telespectatori au rămas uimiți, ei chiar credeau că povestea era reală și au înghițit păcăleala!

Am să încep cu câteva afirmații în care cred. Ficțiunea bate realitatea, în ciuda vechiului slogan „viața bate filmul„  Realitatea prelucrată să pară ficțiune nu va bate niciodată ficțiunea elaborată să pară realitate.

Desigur, abundența și audiența tabloidelor, a emisiunilor tv sau publicațiilor care conțin probleme de amor, bârfe, intrigi, pare a justifica situația. Am să citez câteva din textele care promovează cea mai nouă încropeală de gen = „Lecții de viață le va arăta rom

nilor povești cel puțin interesante, pline de emoții, trădare, suspiciune, dezamăgire, iubire, pasiune și multe altele…„ este o producție de tip ficțiune, bazată pe situații și intâmplari reale, din viata cotidiană a familiilor. ..In fiecare emisiune, aventuri palpitante, răsturnări dramatice de situație, procese de conștiință și procese în tribunale vor transforma rudele în străini și prietenii în dușmani. Toate acestea, expuse în scenarii care transmit într-un mod

cât mai autentic și apropiat de realitate experiențe prin care trec unele familii in viața de zi cu zi….Telespectatorii vor urmări povești de iubire, desfrâ, lacomie, teamă, minciună și violență, care le vor deschide ochii asupra intâmplărilor care se pot desfășura, în orice moment, chiar lângă ei. „ Măi să fie…parca ar urma un serial inspirat din Shakespeare…

Multe filme americane poartă pe generice inscripția „inspirat din fapte adevărate…de un caz real„.

Iată o definiție= Reality-based television is a genre of television programming that documents unscripted real-life situations, and often features an otherwise unknown cast. It differs from documentary television in that the focus tends to be on drama and personal conflict, rather than simply educating viewers. Reality TV programs also often bring participants into situations and environments that they would otherwise never be a part of.

Actorii profesioniști  fac  cel mai bine pe proștii! In tinerețea mea Tanța și Costel, personaje superb creionate de Ion Băieșu erau jucate de Octavian Cotescu și Coca Andronescu, tipul omului „simpluț„ avea un farmec și un rafinament inegalabile departe de clovneriile gen „Vacanța mare” Și, din păcate, serialul la modă azi ”Las Fierbinți” nu e departe de stilul ”Vacanța mare”….Dar nu doar filmele cu proști atrag ci și cele cu exotism. Poveștile turcești bat acum poveștile latino-americane pentru că backgroundul moral, tradițiile și valorile societății turce sunt diferite de cele creștine și aduc  în fața noastră o altfel de lume ….S-a încercat și la noi o asemenea abordare, fie prin serialele cu țigani –dar câte filme cu țigani poți să faci?- fie prin confruntarea prilejuită de iubirea între un musulman  și o creștină – invers decât în ”Clona”.

Nevoia de audiență duce la falsa idee că acumularea de violență bate orice, de unde tendința de a înlocui realitatea cu surogate, chiar la principalele emisiuni tabloide „Acces direct„ și  „La Măruță„ apărând tot felul de înscenări sau întâmplări scenarizate în care personaje mai puțin sau mai mult  cunoscute se hărțuiesc, se înjură, se încaieră. ”Farsa” a pălit, nu mai produce pentru că publicul e deja informat așa că formatele de emisiuni cu farse au dispărut. A vorbi despre scandal e mai puțin tare cu a vedea scandalul live, chiar înscenat! O altfel de păcăleală este „camera ascunsă” – vezi formatul cu detectivul particular din „Ochii din umbră„ care ți-ar înlesni să vezi adevărul, tot o formă de scenarizare a unor situații jucate de amatori. Prima constatare – se preferă poveștile scurte în care acumularea de duritate se consumă ca un chibrit care se stinge într-o unitate de timp. Genul e cunoscut, s-a făcut și la noi la AcasăTV, tot pe un format cumpărat, n-a percutat la concurență cu seriale mai solide dar avea un atu – interpreții erau majoritar profesioniști. Câte un actor de meserie e și acum invitat să se alăture echipei din, de pildă, „Lecții de viață„ dar e doar o cârpeală. Fondul problemei e altul – ce primează, efortul de a avea bugete mici sau aparența de viață reală ce o oferă absența unor figuri de actori cunoscuți? Revin la afirmațiile de la început…sub orice formă ar exista toate producțiile au nevoie de scenarii. Doi, de ce să nu apelăm la actori adevărați ? Un profesionist știe să ofere credibil orice, inclusiv improvizația, senzația de verite! Iată de ce insist asupra afirmațiilor de la început- ficțiunea bate realitatea. Turcii n-au modificat mare lucru în telenovelele lor, au aceleași povești de dragoste, trădare și ură, aceiași pendulare între pușcării și spitale ca și scenariștii latino americani doar că în societatea lor motivațiile diferă și sunt mai multe crime. Pe episod! Important e că publicul dorește ficțiune, seriale, filme proprii iar cine nu produce n-are decât să cumpere de la cei care produc, ceea ce se și întâmplă. Ca audiență serialele –acum cele turcești- vor fi mereu deasupra puzderiei de reality showuri, și ele pe formate cumpărate, că noi la execuție suntem tari, cu creația merge mai greu.

 

2015 -10 ani de la LACRIMI DE IUBIRE

Desigur,după succesul neașteptat de mare cu Numai Iubirea trebuia să continuăm și nu oricum, cu un serial de o durată dublă, 200 de episoade! Au trecut zece ani de atunci….

Era o perioadă de emulație, ratingul mult peste așteptări de la NI a adus un plus de încredere, s-au investit mai mulți bani și, deodată, s-a pornit la lucru pe 2 fronturi, protagoniștii au fost și ei împărțiți, Adela și Dan au rămas la LDI, Papadopol și Oana Zăvoranu au trecut la „Păcatele Evei”, scris la început de o tânără pe nume Veronica Cara de care nu-mi amintesc altceva decât o podoabă capilară abundentă…Din păcate „Păcatele” au fost un eșec din start devenind  o frână în ceea ce vedeam ca o impunere a genului …culmea e că în Imdb –Internet Movie Data base-am fost mult timp creditat ca autor deși doar am ajutat, după episodul 10- la salvarea serialului. Dar asta e altă poveste. Ca de obicei la început, mi-am conturat personajele, ele asigură substanța serialului și, dacă sunt bine elaborate, capătă propria viață și își cer singure acțiunile și cuvintele potrivite, având obiceiul să mă trezească noaptea din somn ca să-mi spună ce și cum să scriu.

Dacă premiera „Lacrimilor„ a fost în toamnă am început proiectul și am scris primele episoade încă din primăvară așa că preproducția putea porni din timp…chiar dacă titlul, provizoriu, era unul oribil…„Îngerul răzbunării„  Când s-a încheiat „Numai Iubirea „ și caravana care adunase zeci de mii de fani prin țară a poposit în Piața din fața Parlamentului am fost și eu invitat la gala finală. La sediul ProTv din Pache se înghesuiau cu toții, actorii, echipa, așteptând marea sărbătoare dar deja castingul pentru T2 –așa cum era desemnat noul serial- se apropia de finalizare. Am niște amintiri amestecate despre ziua aceea de vară, orgoliul meu a dat în fierbere văzând că, pe rând, interpreții și producătorii luau loc în limuzine pentru a ajunge la scenă traversând covorul roșu în aclamațiile fanilor…Am ajuns și eu cu un microbuz însoțind cele 3 frumoase fete care urmau să joace în LDI – Nicoleta Luciu, Mihaela Bărluțiu, Nicole Gheorghiu, se pare că misiunea mea era să le prezint pe scenă publicului dar până atunci m-am învârtit fără rost prin culise unde se amenajase un cort. Iura Luncașu, la fel de stingher ca și mine, propunea la un moment dat că ar fi mai bine să plecăm la o bere. Poate era mai bine…Din spate se simțea reacția publicului, NI plăcuse…eu n-am reținut decât vocea Oanei Zăvoranu care-și urla „șlagărul” pentru care scrisesem câteva versuri strîmbe iar Iura le inventase o „muzică„…„Ești soarele meu, ești viața mea, ești aerul pe care îl respir…” fragmentul parodic pe care de multe ori l-au reluat Cârcotașii chipurile „pe  bune„…

Apropo de casting doar puține lucruri…Al doilea rol feminin de „subretă„ a fost dificil de distribuit, pe probele vizonate eu optam pentru Nicole Gheorghiu dar o vreme a fost antrenată pe aceiași partitură și Simona Ștefănescu. Nicole nu a dezamăgit, deși nu avea vârsta personajului –era mai mare- exact invers ca în cazul Mihaelei Bărluțiu care a înfruntat un rol complicat, peste vârsta ei, dar s-a descurcat excelent…Mai greu a fost cu personajul care trebuia să apară doar în primele episoade și să „moară„…s-au pronunțat nume mari, gen Sergiu Nicolaescu, Dorel Vișan dar a acceptat Florin Piersic cu care am colaborat de parcă eram prieteni din tinerețe. Lui Florin i-a plăcut mult și ar mai fi jucat iar eu m-am conformat și i-am inventat un personaj de lungă durată, fratele geamăn venit din Canada. Dar greul urma să cadă pe umerii Adelei și ai lui Dan Bordeianu. Adela Popescu fusese o revelație în NI prin prospețimea și naturalețea ei pe care i le-am regăsit intacte la ultima noastră colaborare cu „Îngerașii”.  În vacanța dinaintea filmărilor, pe o plajă din Grecia, Adela aproape a cedat nervos de teamă că nu va putea înfrunta complexitatea personajului Alexandra. N-a fost așa, a muncit și a izbutit dar scrupulele ei o onorează, cu adevărat și-a construit o carieră de profesionistă și aș revedea-o oricând cu plăcere într-un film…

Lucruri frumoase am de spus și despre alți actori cu personalitate care ne-au ajutat să construim un serial puternic …Bebe Cotimanis, Sebastian Papaiani, Carmen Tănase, Elvira Deatcu, Rodica Negrea…Am avut din păcate și o reacție neplăcută din partea Cezarei Dafinescu, nemulțumită că personajul ei a fost „suprimat„  Desigur, lucrul la un serial înseamnă mult și pentru un actor, oricâtă carieră ar avea în spate sau în față..prezența pe sticlă, extrem de importantă și nu în ultimul rând banii. E oare vina lor că din salariile oferite de teatre ca și din pensiile primite după ani de strălucire pe scenă nu se poate trăi? Cu oarece ipocrizie în acei ani a avut loc un fel de controversă, „puriștii„ considerau o decădere să joace în telenovele – mai ales că nu erau invitați. Am ajuns să citesc în presă declarația unui actor onorabil –nu-i mai spun numele pentru că între timp s-a stins din viață- care afirma sus și tare că a refuzat să joace în LDI pentru că i se pare o degradare a meseriei. Mirat l-am întrebat pe Alex Cseh, producătorul nostru, dacă maestrul respectiv primise vreo ofertă de la noi, ei bine, nu, nici vorbă! Apoi s-au înmulțit ofertele, mai multe posturi tv au produs ficțiune si nemulțumiții s-au risipit, oare astăzi cand nu se mai produce mare lucru e mai bine?

Apropo de suprimarea personajului interpretat de Cezara…Recunosc că am cedat cerinței producătorilor și am „omorât-o„ mai devreme decât prevăzusem dar asta face parte din „frumusețea„ meseriei de scenarist…

Nici nu realizam că trebuie să ajung la 200 de episoade…aveam atâtea personaje încărcate cu probleme care-și cereau dreptul la acțiune. Astăzi revăzând „Clona„, un serial  din 2001 care rămâne un blockbuster strângător de audiență datorită originalității unor abordări, mă irită lungimile evidente, în partea „musulmană„ personajele parcă n-au altă treabă decât să dea petreceri interminabile și să danseze, în partea „catolică” combaterea drogurilor a permis introducerea exagerată a documentarului în ficțiune….Cum să ajungi la capătul poveștii evitând repetițiile și lungirea peste măsură a unor acțiuni? Prima soluție este introducerea, treptat, a unor noi personaje și acest lucru m-a ajutat din plin în LDI mai ales când aceste apariții noi erau jucate de Florin Piersic, Gh Visu, Ioana Ginghină, Ilinca Goia …Condiția este însă ca noile personaje să fie integrate cu adevărat  în povestea principală și să nu rămână simple apariții decorative. Alt secret profesional ar fi…descoperirea pe parcurs, mai ales spre final, a unor legături nebănuite între personaje – relații de rudenie, de dragoste sau dușmănie etc- sau a unor fațete ascunse ale personalității lor pe care nu le bănuiai– cazul ”Combinatorului ”din LDI-jucat perfect de Gelu Nițu, actor cu un stil discret care mă va fermeca și în „Daria…”, al trecutului criminal al Amaliei etc.

Câteva cuvinte despre finalul serialului, cartea și filmul care au urmat… Mai fusesem îndemnat să scriu un roman și înainte  dar nu mi-am putut gospodări timpul, mi-ar fi trebuit cam 3 luni libere dar nu le aveam. Totuși, în anii mai ușori dinainte de “NI” scrisesem un roman pe care nu l-am mai publicat, ”Ploaia de vară” din care am folosit din plin personaje și situații in primele mele 2 telenovele.  Acum se punea problema finalului serialului. Era ”Lacrimi de iubire” o telenovelă tipică? Eu zic că nu.  “Cine se mulțumește cu un final in care eroii și-au găsit fericirea intr-un sărut sau o nuntă ar fi bine să afle ca au de a face nu cu un sfărșit ci cu un nou început” mi-am permis să scriu in postfața carții ”Lacrimi de iubire”. Uram finalurile pline de falsitate cu nunta ca încununare a iubirii. Cu Ruxandra Ion am cazut de acord că succesul LDI merita urmat de un film de lung metraj și o carte iar sfârșitul serialului să fie o poartă deschisă spre film. Astfel, cei doi protagoniști, în serial Adela și Dan, se regăseau la malul mării, locul unde se înfiripase iubirea lor . Țin mult la acest final și îl citez așa cum apare în roman:  “Alexandra se opri brusc pentru că simți prezența cuiva care îi tulbura liniștea. Își șterse o lacrimă și ridică ochii. Atunci il văzu pe Andrei la câțiva pași de ea, privind-o in tăcere, era el și nu o iluzie, era chiar Andrei iar pe obrazul lui se zărea o boabă de lichid cristalină. Poate era o picătură rătăcită de ploaie. Poate erau lacrimi de iubire”. Ideea ca ei doi să termine ultimul episod in tăcere, nemișcați, privindu-se unul pe altul mi s-a parut expresivă și suficientă dar am avut un șoc privind ce ieșise la Tv…cei doi își intorceau pur și simplu spatele, plecând in direcții opuse. Nu mai exista nicio rază de speranță, cat de mică și pe bună dreptate fanii au explodat pe forumuri, strigându-și nemulțumirea. Pe de altă parte din nou regia dovedea că nu stăpânește și nu valorifică adevăratul atu al ecranului, figura umană, expresivitatea imaginii și nu a vorbelor.. Chipurile era o soluție de promovare a filmului menit  să aducă la lumină dragostea dintre cei doi și să ii trimita spre o posibila nuntă…dar serialul e o lucrare de sine stătătoare și merita sa nu aiba un final dezamagitor. Happy endul nu e obligatoriu chiar după 200 de apisoade. Plecarea celor doi in direcții opuse, decisă fără să fiu întrebat, mi-a lăsat și mie un gust amar. Cât despre film…a fost destul de banal, excepție fiind câteva prestații savuroase, Bebe Cotimanis, Carmen Tănase și Elvira Deatcu, îndeosebi, Mirela Oprișor într-o secvență micuță, fermecătorul Papadopol ….Și totuși am avut o premieră personală…am pășit prima dată pe covorul roșu…cu toate că nu sunt deloc mândru de scenariul în care și-au băgat contribuția mai mulți  binevoitori știuți sau neștiuți…S-a terminat aici povestea celor doi tineri acum alergând pe motocicleta spre…viitor? Cine știe? Poate s-au căsătorit, au copiii și se vor iubi pana la adânci bătrâneți. Poate căsătoria n-a mers, ținând seama de antecedentele lor sentimentale, poate au și  divorțat, fiecare perseverând pe cariera lui de succes. Poate nu s-au căsătorit…Poate au avut un accident…Cea mai plauzibilă variantă ar trebui să se sprijine pe caracterele personajelor. Forumiștii, și LDI a avut 51.000 de postari…obișnuiau să-și imagineze mereu alte soluții comentând, criticând, propunând acțiuni, atitudini pe care, în general, le citeam din curiozitate. Dar …fiecare imaginează povestea așa cum vrea el, scenaristul prezintă povestea lui.…feedbackul e folositor dar există un singur serial nu o multitudine, cel care acum împlinește 10 ani de istorie.

E adevărat că și lipsa de viziune regizorală și-a spus cuvântul adesea dar câți adevărați regizori de film avem și câți au lucrat pentru serialele tv? Cei mai mulți sunt la bază actori neîmpliniți și asta se vede în tratarea cadrelor, în efortul chinuit de a da de lucru ceva actorilor ca să le creeze mișcare a corpului sau a mâinilor, în preferința pentru cadrul general „de scenă„, în necunoașterea expresivității prim planului sau detaliului. Eu am fost foarte rar la filmări și atunci n-am spus nimic, e adevărat, dar anumite reacții am avut către producători, fără succes. De pildă, la „Îngerașii”, faptul că episoadele ieșeau prea scurte se datora după mine viziunii preponderent teatrale, lipsei de tratare cinematografică a relației dintre personaje. Cei care au lucrat mereu în platouri, actorii, operatorii de imagine, tehnicienii pot cel mai bine evalua prestația regizorală și au făcut-o, dar puțini cu voce tare. Pe de altă parte…să nu exagerăm. Serialele noastre, câte au fost ele, au avut și alte vulnerabilități…

 

„Daria, iubirea mea” – o nouă poveste

Am revăzut recent „Daria, iubirea mea”, un serial pe care-l credeam îngropat, și mi-am dat seama că e viabil și nu doar atât. Contextul în care l-am scris era dictat de împrejurarea că mă încăpățânam să cred că trebuia să se acorde o pauză cuplului Adela-Dan, să joace eventual separat pentru a nu se uza dar n-am avut câștig de cauză așa că m-am retras în „linia a doua„ Ei au jucat în „Iubire ca în filme”, serial pornit de la un format sud-american și, culmea, cuplul s-a separat în viața reală chiar în timpul filmărilor! Eu am scris „Daria…” -recunosc că nu le am la titluri, și aici Ruxandra a stabilit titlul- pentru câțiva actori de prima mână, Bebe Cotimanis, Adrian Pintea, secundați de Elvira Deatcu, Tora Vasilescu și Papadopol care a făcut un rol „rău„ de excepție! Problema spinoasă o punea cuplul de protagoniști tineri iar aici au apărut slăbiciunile. Mai întâi personajul masculin. Din nou m-am încăpățânat și am refuzat să-l iau în considerație pe Lucian Viziru…în LDI jucase plat, n-avea stofă de actor dar era extrem de arogant, nici nu considera că poate fi altceva decât protagonist! Mai târziu viața l-a făcut să renunțe la asemenea fumuri. Pe afișul de la ”Numai iubirea” figura și poza lui deși nu jucase în film – exceptând faptul că făcuse pe escorta Gabrielei Spanic…A fost ales Adrian Ștefan, actor tânăr care făcuse corect două roluri secundare în serialele anterioare, Adrian s-a achitat la fel de corect de rol dar nu se ”pupa” cu personajul. Văzut la reluare mi-am dat seama că el a fost veriga slabă a filmului dar e prea târziu să-mi fac reproșuri. E drept melodia cântată de el pe generic a plăcut fanilor, atunci, dar asta se întâmplă adesea în muzică, multe șlagăre apar și dispar, rareori rezistă. Eu, recunosc, nu mă dădeam în vânt după cântec nici solistul n-avea cine știe ce voce…În fine, pentru protagonista feminină fusese inițial propusă Crina Semciuc- ea a fost prezentă și la prima reuniune a distribuției- o actriță care a performat cu timpul dar atunci avea o problemă de look, cu părul- greu de rezolvat. Chiar și acum, văzând-o în „Selfie” mi se pare că problema a rămas…Cineva a adus-o pe Vicki Răileanu, o puștoaică de o distincție rară, unii zic că abia avea 15 ani dar ea e născută 1988 deci atunci avea 18,  cu un chip angelic adesea asemănat lui Romy Schneider și ne-a impresionat. Vicky era la începutul unei cariere care încă nu s-a consolidat dar  și-a gândit bine partitura, din păcate între ea și Adrian nu s-a stabilit acea comunicare în măsură să provoace o „chimie„ atât de necesară, relația lor din film a fost una rece, de fațadă. E o problemă dacă protagoniștii nu sunt la înălțimea așteptărilor și oricât am încercat pe parcurs să trec greutatea filmului pe umerii cuplului Elvira-Papi și să supralicitez rivalitatea greilor Pintea-Cotimanis ceva neîmpliniri au rămas. Am mai povestit că îi destinasem un rol Oanei Zăvoranu care atunci s-a despărțit de trustul Pro, e vorba de rolul Silviei, antagonista dar am avut norocul să accepte să joace o actriță cu stofă, Andreea Bibiri, și totul a fost perfect. Serialul a avut și ghinionul unei programări, zic eu, neinspirate. S-a muncit mult, s-au construit două case – cea a familiei Pintea și cea a lui Bebe, din inspirația Oanei Radu. Din păcate, Adrian Pintea a încetat din viață pe 8 iunie, încă nu se terminase difuzarea serialului. Ne-a dat telefon Elvira Deatcu și m-am dus cu soția la catafalcul lui, la Teatrul Bulandra, sediul din Izvor. Se întâmplase deci! Știam cu toții că marele actor se lupta mai de mult cu o ciroză hepatică, la o filmare unde am fost împreună cu Luci îi povestise soției mele despre îndârjirea cu care Lavinia îl ajută și îl monitorizează dar avea acea culoare rău prevestitoare pe față…Nu știu ce nebunie inconștientă m-a cuprins să-i scriu ultimul rol ca un personaj răpus de cancer iar scena morții în brațele soției sale regăsite, ca o premoniție, mă cutremură și astăzi. În schimb la capitolul monden a rămas și ceva bun în urma serialului, Papi și Ioana Ginghină s-au căsătorit și mă bucur pentru ei, iată, astăzi sunt părinți! Sebastian Papaiani, cu care am avut onoarea să colaborez la trei seriale succesiv, merită de la noi toți mai mult decât a primit. Tora Vasilescu, minunată actriță și gazdă desăvârșită a invitat odată în grădina ei de atunci din Băneasa, la un grătar cu pâine proaspătă de casă, familia Papaiani, Sebastian și doamna Marcela. Un actor cu o carieră extraordinară, cu zeci de filme din 1963 cam până prin 87…abia în 2004 cu NI a revenit cu adevărat pe ecran dar deja avea alt look, nu mai era tânărul simpatic și descurcăreț, nici Păcală nici plutonierul Căpșună, ceea ce spune multe despre impactul ecranului asupra publicului și mai ales al absenței de pe ecran….

Cuvinte bune despre regia lui Alex Fotea care, dintre toți regizorii cu care am lucrat, avea o viziune cinematografică reală. Recunosc că mă obosise insistența lui Iura Luncașu de a supra încărca secvențele cu acțiuni, mișcări, actorii primeau „ceva de făcut„ ca un student la examen, totul în detrimentul emoției, sentimentelor și era nevoie de talentul acestora de a comunica audienței chiar și în lipsa procedeelor de limbaj cinematografic pe care Iura, actor de meserie, nu le stăpânea. Am să insist și pe reușitele a doi actori de excepție…Cândva, într-o îndelungă discuție privată Alexandru Papadopol îmi mărturisise dorința lui cea mai mare..să joace! E firesc pentru un actor să vrea să joace și mă întristez acum când îl văd apărând în tot felul de reclame inepte. Spre norocul tuturor iată că s-a întors la film. Papi a ales ecranul în detrimentul scenei dar o creație remarcabilă a fost chiar în „Daria„, acum aproape 10 ani! Bebe Cotimanis are o carieră bogată de actor de teatru, cu roluri memorabile pe scena de la Nottara și nu numai, dar tocmai expunerea pe ecran l-a făcut celebru și mă refer desigur la rolul lui Varlam din LDI și nu la prezența în juriul unui show de talente. Văzându-i din nou în „Daria„ mi s-a accentuat regretul că producția autohtonă s-a diminuat și a renunțat la un sector tematic ce putea înflori.

Telenovelele  rezistă?

 

“Publicul pretențios râde de ele, iar snobii le repudiază de-a dreptul, ca pe manele. Și totuși, telenovelele românești sunt cu un pas înainte pentru industria autohtonă de televiziune, prin ratinguri și complexitatea producției…. scria  in 2005 Iulian Comănescu… O telenovelă este dintru început o afacere rentabilă: costuri mici de producție și un public-țintă asemănator cu cel al produselor precum detergenții, ustensilele de bucătarie ori cremele de înfrumusețare…Fără relevanță estetică în sine, prin complexitatea producției, telenovelele sunt premise pentru apariția altor seriale, mai interesante…” Așa se gândea în 2005 –și în citatele de mai sus se ascunde disprețul, superioritatea, nu atât față de autori cât mai ales față de public. Au trecut 10 ani și telenovela românească a fost îngropată, spre satisfacția multor pretențioși ..problema e ce s-a pus in loc? Dacă e dupa audiență serialele turcești domină piața și au câștigat bătălia, Imperiul Otoman e resuscitat! Aruncându-mi privirea abia la reluare pe „Suleyman„ nu pot să nu remarc cât de omenos și drept era sultanul, cum îi pedepsea el pe impilatorii poporului –tocmai ei, impilatorii popoarelor-  cum  îi cucerea el pe  ghiaurii necredincioși între două povești de alcov … sau de harém. Cam în stilul în care evocau istoria cineaștii noștri pe vremea lui Ceaușescu, desigur, fără încurcături amoroase….Telenovelele latino-americane reușesc totuși să reziste și AcasăTv – adăugând mai nou seriale americane -se menține pe un loc bun în topul audiențelor, deci are un public fidelizat. Recunosc, nu am reușit niciodată să mă apropii de ele – cu excepția unor seriale braziliene, Clona și Terra Nostra. Melodramele hispano-americane păcătuiesc prin șablonizare dar și aceasta e rezultatul unei hiperproducții, mexicanii în special le fabrică în serie iar conflictele și tiparea personajelor sunt deja banalizate…după reluarea Clonei am încercat să privesc Las Bravo cu Edith Gonzalez și mi s-a aplecat repede, am renunțat. …e interesant de văzut evoluția genului, felul în care melodrama romantică inițială a incorporat în timp teme de actualitate socială legate de violența urbană, consumul de droguri, homosexualitate, rasism, adaptarea tradițiilor la mediul modern, schimbările din societate și familie ..diversificându-se de asemenea categoriile clasice ale genului – melodrama clasei de jos- tipul Cenușăreasa, fata săracă îndrăgostită de un tânăr bogat în ciuda opoziției familiei, melodrama istorică, avatarurile adolescenței /teen-drama/, comedia romantică /cum am încercat cu Îngerașii/ etc. Punerea în discuție a unor valori sociale sau morale nu poate fi negată și, dincolo de șabloane și  artificialitate care nu puteau lipsi genul „romance„ nu merită a fi înlăturat cu un simplu gest disprețuitor de elitist iar neînțelegerea faptului că publicul are nevoie și de asemenea vehicule care aduc în discuție valori, atitudini, experiențe e dureroasă. Întotdeauna celor care strâmbă din nas am să le spun, bine, dar ce propuneți în loc? Pe de altă parte prezența în distribuția acestor seriale a unor actori importanți a adus un plus de profesionalism. E o jignire să spui că un Florin Piersic, Sebastian Papaiani, Iurie Darie, Adrian Pintea și mulți alții au acceptat rolurile pentru bani, așa cum e o jignire că salariile și pensiile lor sunt amărâte! Dar în țara asta în care s-au furat miliarde este normal ca un profesor să aibă ca pensie puțin peste 1000 de lei pe lună, așa cum are și un actor ca Mircea Albulescu.! Nici măcar TVR care avea  prin tradiție șansa de a produce teatru de televiziune nu-și mai face datoria, frecvența reluărilor din anii când se producea oferindu-ne doar șansa de a vedea sau revedea monștri sacri ai genului. Dacă nici teatrul Tv nu mai  corespunde exigențelor epocii să-i folosim pe actorii noștri, mulți de excepție, în alte producții cum se spune „mai interesante”…dar care? Manele nu știu să interpreteze…Trebuie să așteptăm să decadă,  să-i vedem la mila oamenilor, așa cum se întâmplă cu Mitică Popescu? Presa, în deceniul trecut,  a fost plină de „curiozități„ din spatele serialelor realizate de ProTv și Antena1 speculând latura comercială, căutând să afle ce bani sunt în joc …de pildă s-a considerat că un episod putea costa cam 20.000 de euro ceea ce, să recunoaștem, nu e deloc mult. Nu am informații despre aspectul financiar știu doar că nu m-am îmbogățit, vorba fiului meu, cu cele 5 scenarii de serial realizate poate aș fi făcut avere în altă parte dar asta e o iluzie, suntem ceea ce suntem. Prefer să-l cred pe Florin Piersic care spunea despre prezența lui în LDI „… la urma urmei, de ce n-aş fi fost curios, chiar tentat să interpretez un rol în această telenovelă care mi-a dat ocazia să intru din nou pe platourile de filmare, locul unde m-am simţit atât de bine în cele patruzeci şi şase de apariţii în filme româneşti?“ . De ce nu? …ar trebui să fie întrebarea cheie. Cât timp serialele făceau audiență deși invidioșii strâmbau din nas toți ne gândeam la creșterile din viitor, acum e mai bine fără seriale, fără invidioși, fără viitor? Nu pot să neg că peste ruinele unor eforturi pe care nu le pot trece uitării a rămas un singur serial original care are publicul său și merge, Las Fierbinți. Cui îi place, să fie sănătos…

 

Meseria dar și orgoliul de scenarist

Scenaristul trebuie adesea să se conformeze unor comenzi mai ales pe durata unui serial, să găsească soluții, să schimbe scene în caz de forță majoră…astfel s-a întâmplat cu rolul lui Iurie Darie în NI, Iura era bolnav, a suferit o operație și cu părere de rău i-am restrâns partitura, avea de altfel să fie ultimul său rol…Cu mare bucurie am inventat un personaj pentru Florin Piersic în LDI care avea poftă să joace. Dar  mi-e mai greu să înțeleg argumente gen „are copiii și trebuie să-i hrănească„ sau că respectivul e dificil la filmare …De pildă nu știu cui nu plăcea Vlad Rădescu dar nici vorbă să accept să-i reduc partitura din NI, absolut importantă în dramaturgia filmului  cât despre Îngerașii am descoperit că, după plecarea mea înaintea ultimei treimi din serial, personajul său a dispărut…Ca scenarist  îmi asum anumit orgoliu pentru o meserie în care mi-am dorit să las ceva în urmă, cer scuze celor pe care i-am supărat, dar regret enorm că n-am reușit să impun mai mult respect pentru persoana care mânuiește condeiul. În mulții mei ani de televiziune, în special la TVR, am făcut de toate și management și producție, am fost și sunetist, regizor de montaj, regizor de scenă, operator, am cărat decoruri, am scris texte de cântece și versuri …chiar și mai târziu, la Abracadabra, am ajutat la sunet, la producție dar ținta mea principală a fost să impun scenaristul ca profesionist. E o meserie care nu se învață la  școli, cere talent dar și experiență, are reguli scrise și nescrise, nu oricine visează noaptea „povești„ le poate și transpune în realitate artistică. Când am părăsit orice altă activitate de producție pentru a scrie doar scenarii am crezut că boom-ul va continua, multe televiziuni investeau în ficțiune, dar n-a durat mult. Și cum cerere nu e nici meseria nu se va statornici. Ce-i drept e riscant să experimentezi cu începători pe un serial cu buget mare. Avântul declanșat de NI putea să dea roade, de pildă, cu Păcatele Evei unde fusese atrasă să scrie o tânără scriitoare, Veronica Cara și i se oferise o distribuție de zile mari cu Oana Pellea, Răzvan Vasilescu, Mihai Constantin etc…și nu în ultimul rând Papadopol sau Oana Zăvoranu, abia ieșiti din baia de succes de la NI. Eșecul a fost dureros și producătorii, Ruxandra Ion și Boncea, au decis să rezilieze contractul cu domnișoara nici după 10 episoade. Contează mai puțin că am fost chemat să ajut colaborând cu cele două scenariste care au preluat filmul –cu Sorina Ungureanu mai lucrasem, era script editor la mine și vedeam în ea un scenarist de viitor, ceea ce s-a confirmat. Dar asemenea experimente pot falimenta orice intenții bune. Cum nici achiziționarea unui scenariu străin – cum s-a întâmplat în special la Iubire ca în filme dar și ulterior în multe seriale ProTv- nu e o soluție simplă. Poate cheia ar fi să nu respecți cu strictețe originalul. Întrucât în contractele mele cedam producătorilor toate drepturile nici măcar nu am știut /darmite să primesc bani/ când unele scenarii au fost vândute și produse aiurea. Astfel doar întâmplător pe internet mi-am găsit numele ca scenarist al serialului polonez Tylko Miloscz! Era vorba de Numai Iubirea /și le mulțumesc pentru decența de a-mi păstra semnătura/ dar polonezii adaptaseră perfect acțiunea, restrângând-o, micșorând numărul de episoade etc… Îmi pare rău, de pildă, că unul din puținii scenariști talentați, Mimi Brănescu nu găsește comenzi pe măsura posibilităților sale, regret că puținii colegi în care am crezut, cum este Sorina Ungureanu, au fost dați la o parte în favoarea unor neaveniți. Am o vârstă când sunt puține speranțe să mai văd un reviriment important al ficțiunii românești. Nu se va întâmpla prea repede așa cum va persista alt regret al meu, dispariția programelor tv originale pentru copiii. Sigur, puteam sa mai prelungesc colaborarea cu producătorii mei dar n-am reusit, nici eu nici ei, sa trecem peste orgolii. Recunosc, după succesele cu NI și LDI orgoliul meu creștea…mi-am permis să mă aliez vocilor care spuneau că pentru a fi protejați Adela și Dan nu  trebuiau să mai joace  împreună în următoarea producție, am preferat să vin cu alt proiect – Daria, iubirea mea în timp ce în Iubire ca în filme /pornit după scenariul unui serial sudamerican/ cei doi au rămas protagoniști chiar dacă, ironia sorții, relația lor s-a frânt brusc. Și la Daria…m-am băgat mai mult decât se cuvenea insistând să nu scriu pentru un Lucian Viziru care nu mă convinsese în LDI. Poate că Adrian Ștefan n-a strălucit dar era actor și serialul n-a ieșit deloc rău deși a fost programat aiurea…Dar abia la Îngerașii a avut loc controversa care m-a făcut să renunț și să mă retrag. Practic, nu reușeam să găsesc o continuare de substanță a poveștii mai mult de 130-135 de episoade dar serialul fusese bugetat pe 175 și mi se cerea să mă supun. Nu am făcut-o pentru că mi se părea mai important adevărul  dramaturgic, nu imi plăcea să lungesc „pelteaua” mai ales că acceptasem destule concesii. Între mine și Ruxandra Ion a fost o colaborare și prietenie de durată, am avut încredere în ea când am angajat-o la TVR, am scris aproape toate scenariile de la Abracadabra și pe mâna ei am venit în ProTv unde, după ce s-a încheiat Abracadabra, ea m-a păstrat consilier, am scris sitcomuri, am ajutat formatul de la Cu dădaca în bucătărie /își mai amintește cineva de emisiunile culinare cu Cristina Cioran?/  după care au urmat  telenovelele din anii 2004-2009.  Relația producător-scenarist a fost excelentă…Dar… când Bianca Popescu – numită „producător creativ” – o aberație care ascundea consultanța pe care ea i-o oferea Ruxandrei, de mulți ani, devenind un fel de interfață- m-a anunțat că unele episoade „au ieșit mai scurte„  și să fiu de acord ca altcineva să cârpească găurile… Am făcut această concesie și am greșit, secvențele adăugate când și colo erau lungimi lipsite de miez. Apoi s-a trecut la reașezarea episoadelor ceea ce presupunea că finalul episodului intervenea când se epuiza timpul, ce rămăsese se raporta în episodul următor ceea ce e o aiureală, distruge cu totul construcția. Iar am greșit și n-am protestat. Mi s-au cerut secvențe multe și mărunte, așa ca fiecare episod să aibă ca pagini vreo 30-32. Cu cântarul ca la piață…sau cu metrul… Singura mea formă de protest, ca să nu explodez, a fost să trimit episoade super-lungi că și așa le tăiau ca la frizerie. Orgoliu de autor, fără îndoială, dar scrisesem  până acum mai bine de 500 de episoade pentru diferite seriale, credeți-mă că știam să stăpânesc raportul cu timpul! Iar acum, ca bomboana de pe…tort a venit și disputa pe tema unui personaj secundar pe care am vrut să-l suprim ceeace nu mi s-a permis. Aici e cheia. Are scenaristul drept de viață și moarte asupra personajelor create de el?  Cazul mamei jucate de Cezara Dafinescu în LDI e un exemplu că NU. Producătorii au cerut, au impus dispariția personajului, eu m-am supus. Acum eu am propus ei nu au acceptat. Producătoarea „creativă” a observat la un moment dat dispariția personajului și eu am recunoscut că, într-un exces de orgoliu, l-am suprimat. Actorul bătea câmpii de mult, nu respecta ce scriam și mai ales juca la fel, în același stil bonom, jemanfișist dar superficial cu care abordase și personaje anterioare, toate erau la fel, o apă și un pământ, iar bâiguiala replicilor dovedea superficialitate și, după mine, lipsă de respect față de autori și față de public. De mai multe ori mi-am permis să-i atrag atenția prietenește, l-am sfătuit și pe regizor să-l țină mai în pielea personajului…Degeaba.  Noroc că în România, ca și în America, există zeci și sute de scenariști talentați, pregătiți să ocupe locurile goale. Trecând peste lupta de orgolii trebuie să recunosc că întotdeauna cine are pâinea și cuțitul are și dreptatea de partea lui. Cert e că după Îngerașii am încetat să mai scriu scenarii Tv, la 5 ani după succesul cu Numai iubirea…au mai trecut 5 ani și fabrica de seriale de la AcasăTv a trecut în istorie, cu bune, cu rele. Poate de aceea, cu anumite îndoieli, am cutezat să „dau din casă„ ceea ce ați citit mai sus. Meseria de scenarist de ficțiune n-a reușit să se impună la noi, decât pe ici pe acolo și sunt destule aspecte pe care le povestesc cu gândul că vor folosi, că vor fi judecate în viitor…Dar când interesele personale sau financiare sau de altă natură primează creația nu poate decât suferi.

 

Dosarul cu idei ratate…

Am o strângere de inimă când văd că se reiau, pe 2 canale, serialele anilor 2004-2010 dintre care cele 5 cărora le-am scris scenariile, mă bucur și mă întristez totodată, exact ca în cazul filmulețelor pentru copiii de la Abracadabra sau Arlechino care s-au reluat multă vreme după care au rămas în istorie. Tristețea vine tocmai de la faptul că istoria s-a închis prea repede…Soarta serialului românesc nu mi-a fost și nu îmi e indiferentă. După 2009 am așteptat ca producția proprie să înflorească dar n-a fost așa. O vreme s-a crezut că sub cupola CME românii vor da tonul creativității în serialul est-european /chiar am fost invitat la Praga pentru a vedea castingul și pregătirile pentru remake-ul la LDI la Nova Tv/ Cu timpul s-a dovedit că producțiile noastre nu erau destul de consistente pentru a se impune pe piață. Dar idei existau. Prin 2010 sau mai târziu, oricum după incendiul de la Maternitatea Giulești m-a chemat Ruxandra Ion cu propunerea de a relua colaborarea, pornind de la o posibilă schimbare de bebeluși. Am acceptat ba chiar, într-o ședere mai lungă la un Spa, am făcut greșeala să mă grăbesc și să elaborez un synopsis extins, de 30 de pagini, cu substanță pentru vreo 50 de episoade. A durat mult până ce „producătoarea creativă„, interfața Ruxandrei mi-a comunicat cerințele…Eu reflectasem îndelung și nu mi se părea credibil ca doi bebeluși –fată și băiat- să fie schimbați fără să-și dea seama mamele care îi născuseră, doi prunci de același sex mai mergea…și construisem o poveste care se baza tocmai pe descoperirea identității. În plus, nu realizasem că se dorea cu totul altceva, un serial cu liceeni, muzical, o lume de care eram străin, schimbarea bebelușilor era doar un pretext de pornire. Și mai era ceva, fătuca pe care Ruxandra aproape o adoptase, gest frumos omenește, creștea și trebuia să devină vedetă cu toate că nici fizicul nu o ajuta nici talentul nu o dădea afară din casă. Ea trebuia să joace pe sora care e bolnavă grav și când se face analiza sângelui membrilor familiei pentru eventuale transfuzii se descoperă că fratele e un străin. Mi s-a părut o aiureală, un șablon de neacceptat și am renunțat la colaborare, mai ales că se profila un gen de film cu care nu aveam nimic în comun. Astfel a ieșit Pariu cu viața iar eu, având deja material, am trecut la proză și am scris romanul Schimb de vieți – poate cea mai apreciată din toate cărțile mele… Iată deci o regulă de aur pentru un scenarist, nu te grăbi să dezvolți ideea, proiectul trebuie negociat cu producătorii! Dar mai întâi a fost o altă idee care a devenit tot un roman… Steaua fără nume, altfel-sau Necunoscuta. Ceea ce mi se părea decăderea telenovelei românești putea fi, credeam eu atunci, încheiată printr-o lovitură puternică, readucerea pe ecran a unor vedete cu mare carismă, Dan Bordeianu și Oana Zăvoranu care, împreună, puteau da viață unor personaje puternice actualizând și parafrazând celebra „stea fără nume” a lui Sebastian. În anii aceia Oana ar fi putut reveni ca protagonistă, acum e deja târziu. Cât despre Dan… un actor bun cu un caracter dificil dar care s-a dovedit greu de înlocuit, variantele găsite de producătorii care l-au eliminat din motive, să le spunem, colaterale, nu au funcționat. Culmea mis-castingului a fost alcătuirea cuplului Adela Popescu-Mihai Petre în Aniela…/Nu mai spun că perechea de pitici – Mihai și Bartoș- păreau caraghoși ca mândri ofițeri de roșiori …pitici, dar așa e când unii trebuie să joace cu orice preț/   Ideea a rămas în dosarele mele, niciodată nu am bătut la porțile cuiva ca să vând idei…până când din nou Ruxandra mi-a solicitat o propunere. I-am trimis-o și printr-un telefon mi-a dat de înțeles că nu-i displace , urmează să decidă mai marii de la CME …dar eu mi-am văzut de treabă și am scris povestea ca un roman. Romanul a apărut prin 2013 răspunsul nu l-am primit nici azi când nu mai e cazul. Bani nu mai sunt pe piață, nici interes iar Ruxandra a ajuns să bată pe la felurite porți cu proiecte … Deci idei există și eu nu pot vorbi decât despre mine. Îmi e tot mai clar că nu poți avea televiziune competitivă și de largă audiență fără ficțiune proprie. De altfel și ProTv care, cu toate cutremurele interioare, rămâne televiziunea-fanion a României știe acest lucru și promovează puternic Las Fierbinți. Uitați-vă pe topul audiențelor și veți vedea că acest serial pe care unii îl detestă /inclusiv eu/ bate tot, dovadă că ficțiunea românească e dorită, așteptată și e vorba de lucrul făcut profesional nu înjghebările amatoricești văzute pe la Prima sau Kanal D. Că domină gustul pentru comedie /inclusiv gen Trăsniții/ e de acceptat dar când nu există efort de a produce nu sunt perspective de diversificare. A avea comedie, dramă, ficțiune istorică, romance nu din când în când ci simultan! …e un vis care se îndepărtează pe zi ce trece. Dar idei sunt, o repet…căutați prin sertarul oricărui scenarist cu talent cum ar fi Mimi Brănescu sau Sorina Ungureanu, atrageți scenariștii cu experiență în cinematografie și mai ales priviți în jur. Realitatea românească e atât de ofertantă iar noi alegem doar glumițele nevinovate. Mi-am permis să mă întreb de ce nu ar interesa un serial dedicat unei personalități atât de complexe și controversate cum a fost Cuza. Am venit și cu 3 subiecte de serial ..De pildă viața unui procuror care se zbate să facă justiție în contextul în care corupția și traficul de influență se opun…șantajul, amenințările, înscenările care încearcă să-l blocheze, necazurile pe care le cunoaște nu numai în profesie dar și în familie, în viața personală. Avem nevoie de o „caracatiță”, de un erou precum era comisarul Cattani? Eu zic că da. Și nu e nevoie de nicio imitație, realitatea din jurul nostru e mai bogată decât vechile povești cu mafioți. Marele ecran a făcut deja pasul, filmul  De ce eu? este inspirat de cazul real al procurorului Cristian Panait, care s-a sinucis în 2002, la doar 29 de ani, în contextul anchetei asupra unui alt procuror și a presiunilor exercitate asupra sa. Ar mai fi povestea unei frumoase fete din provincie care crede că se poate realiza trecând prin diferite aventuri până când obține interesul și cererea de căsătorie a unui magnat. Întreaga viață a Monicăi Gabor-Columbeanu e mărturie că subiectul rămâne fierbinte, cu implicațiile de telenovelă – copilul dorit dar abandonat, eventual o iubire adevărată pentru un tânăr de condiție normală, iubire care-i dă peste cap planurile. În ”Numai iubirea” am folosit ideea în creionarea personajului Deei, jucat de Oana Zăvoranu pe care – paradoxal- am auzit-o și azi spunând că se crede o divă ?? De 10 ani încoace subiectul nu s-a perimat …iar recentul scandal cu asistentele TV porno arată cât de actuală și bogată e tema. În fine permanent  în actualitate ar fi povestea unei familii de parveniți …în frunte cu un bărbat descurcăreț care a făcut avere peste noapte –ceva în genul personajului Grigore Varlam din ”Lacrimi de iubire” și care nu concepe ca singurul lui băiat să nu fie o beizadea, să nu-i pese de bani, să prefere o carieră normală prin muncă, să se îndrăgostească de aleasa lui etc. Am încercat un asemenea conflict în ”Daria, iubirea mea” dar mai ales în romanul ”Schimb de vieți”, subiectul însă mi se pare că atinge o posibilă discuție despre valori extrem de actuală și utilă. Dar cine nu are idei?

 

Live sau Playback

Observația adresată unei artiste invitată la „Vocea României” că a făcut playback și răspunsul că ea „a dovedit déjà până acum că are voce„ m-au pus pe gânduri…poate că da, vedeta are voce, dar e cel puțin lipsă de respect să apari mimând într-un show în care necunoscuți își dovedesc cu adevărat calitățile vocale …și ce voci au! Nu există o paralelă între a cânta live și playback, de fapt playback nu înseamnă a cânta ci e un fel de karaoke pe vocea proprie. În lumea cântecului adevărat nu există playback!

„Cats„ a  fost primul musical văzut de mine la Londra și imediat a urmat „Phantom of the Opera” pe care-l iubesc /am văzut și varianta de scenă americană și filmul, desigur/…stăteam în rândul 3 din stal și căutam să descoper unde erau lipite microfoanele în machiajul și perucile artiștilor, uimit de performanța laolaltă tehnică și artistică, cu admirație pentru oamenii din umbră, pentru  maeștrii care „amestecau” sunetele…Am văzut „Chicago„  pe scena de la București…Adrian Pintea m-a invitat cu puțin înainte de a trece în neființă la spectacolul pregătit cu studenții săi „Jesus Christ Superstar„….Cu câte repetiții și probe de sunet se pune la punct un asemenea show? În SUA 1 din 5 oameni pot vota electronic dar noi, afirmă un oficial, nu avem experiența și oamenii …Așa e și cu sunetul, printre altele…

În muzica de operă nu există playback, nici nu poate fi vorba, în afara unor filmări speciale, altfel chiar și operele televizate sunt înregistrări ale unor spectacole de scenă. Dar…ați văzut minunea  numită „Tosca live in Rome„ un unicat inegalabil…Zubin Mehta și orchestra aflați într-un depozit la 6 kilometri depărtare de locurile unde Placido Domingo, Raimondi și Amalfitano cântau opera puccininană? Dar noi nu transmitem de atâta vreme Festivalul Enescu? Problema captării și mixării sunetului, mai bine zis sunetelor, nu e doar o problemă tehnică, de echipamente, ci mai ales una artistică, ai nevoie de veritabili maeștri de sunet ca vechii mei colegi din TVR, Alexandra Cepraga, Jolt Kerestely, Paul Enigărescu deci nu suntem pe terenul imposibilului. Dar e mai simplu și mai ieftin să păcălești, să furi! A merge într-un târg de provincie cu un solist cunoscut, a le lua oamenilor banii și a le oferi mimarea unor șlagăre e mai mult decât lipsă de respect…adăugați și minciuna de  a pune solistul să se prefacă în fața unui microfon fals. Măcar de s-ar cânta cu vocea live, peste negative instrumentale…Pe vremea când lucram în TVR am fost implicat în multe colaborări cu interpreți de toate vârstele…nu-mi amintesc să se fi pus problema unor transmisii live…de altfel pe atunci se fugea de live pe toate planurile, din motive mai mult neprofesionale, mai ales de frică, atunci chiar și folkiștii făceau uneori PB. Da, există multe  motive – inclusiv tehnice sau financiare- pentru a prefera playbackul nu doar la TV dar și pe scenă, cu toate că în contactul direct cu publicul nu ar trebui admis. Poți accepta să se cânte pe negativ , vocea transmite o emoție irepetabilă…

Am văzut showul de la Caesars Palace al lui Cher, la o vârstă când mulți sunt la pensie, cântând admirabil în condiții de performanțe fizice speciale, aidoma am admirat-o pe Madonna –pe care de altfel nu o suport!- într-un mini-show de excepție în pauza unui SuperBowl, avem și noi artiști, ca Loredana sau Bănică pentru care live-ul e sfânt. De altfel în Las Vegas – unde există un cult pentru Elvis sau pentru magnificii din Rat Pack-  se perindă absolut toate vedetele cântecului, trecute, prezente și viitoare…a vorbi despre playback ar fi o blasfemie. Iar la „Vocea României„ unde domnișoara vedetă a noastră a venit cu playback există condiții tehnice și echipamente de excepție. Pur și simplu în asemenea locuri karaokiștii n-ar trebui admiși! Totuși ceva oameni și experiență avem iar televiziunile importante ar trebui să blocheze accesul celor care nu sunt în stare să cânte pe bune! Să vedem atunci cum și-ar asigura popularitatea… Sunt prea mulți soliști, dar mai ales soliste, pe care dacă îi scoți din înregistrarea bine prelucrată în studio își arată puțintica voce, e ca și cum ai ignora Photoshopul, ți s-ar vedea imperfecțiunile!…iar numărul așaziselor vedete inventate și susținute în media e îngrijorător. Pentru mine playbackul cu public – în platoul Tv sau în sală- este anti-muzică.

 

Personaje și actori

 

Identificarea cu protagoniștii e una din cheile succesului unui serial …și e vorba mai ales de eroine, pentru că audiența e dominată de marea masă de fete –adolescente încercând să-și identifice speranțele, visele, proiectele de viitor cu personajul sau de femei cu mai mică sau mai mare experiență care-și examinează trecutul sau prezentul prin ochii protagonistei cu care se identifică. Un argument zdrobitor ar fi succesul  personajelor „cenușăreasa” jucate cândva de Thalia.

În Numai iubirea aveam ca protagoniste două rivale, Ana și Andreea, jucate de Corina Dănilă și, respectiv, Oana Zăvoranu. Rolul Oanei se baza pe un tip de femeie prezent și azi în realitatea românească –vezi tabloidele- provinciala hotărâtă să parvină cu orice chip, vânzându-și farmecele, acceptând compromisuri, valorificându-și puțina voce pentru a se proclama vedetă, luptând să se asigure printr-o relație, mai ales o căsătorie, cu bărbați bogați. Distribuită după mai multe castinguri nereușite Oana ne-a adus noroc, făcând rolul vieții ei chiar dacă nu era actriță de meserie! Ca scenarist trebuia -și mi-a reușit- să valorific  potențialul pe care i-l întrezăream, să o stimulez „să pună de la ea”, să-i satisfac dorința de a domina ecranul chiar acceptând ca anumite ipostaze sau vorbe să se repete…Prin contrast rolul rivalei urma să  fie al unei ființe pline de sensibilitate, gingășie, generozitate sufletească,  modestie…modest dar nu șters. Decizia producătorilor de a-i oferi rolul Corinei Dănilă mi-a creat probleme pentru că actrița avea alt profil, nu o puteam vedea ca o începătoare în ale vieții și dragostei așa cum gândisem. Poate, tot prin contrast, personajul din mintea mea era mai banal, mai schematic, din învățătoarea provincială ușor naivă a trebuit să o transform într-o profesoară cu un eșec amoros care a marcat-o până la a adopta deviza „fericirea nu e de mine” și a se închide într-o carapace greu de deschis. Corina a avut inabilitatea de a se purta și a se îmbrăca la început ca „o doamnă„ până când producătorii s-au grăbit să-i schimbe look-ul și, după mine, n-a reușit decât să joace partea de „victimă„ a personajului. Mi-a reproșat că nu-i ofer șansa de a se bate pentru personajul iubit, asta mai lipsea, o încăierare între ea și Oana Zăvoranu…oricum ar fi pierdut! Dar îi recunosc și dreptul de a mă critica, odată ce am acceptat să fasonez rolul pentru ea puteam face mai mult…

Norocul ne-a scos-o atunci în cale pe Adela Popescu. Era o adolescentă, abia termina liceul iar eu îi rezervasem un rol greu, sora mai mică a Andreei, un alt tip de provincială care crezuse că se salvează prin dragoste și fusese crunt păcălită de un oarecare iar acum se deschidea cu greu spre viață și iubire. După câteva episoade de acomodare era evident că Adela Popescu are talent iar prospețimea și autenticitatea jocului ei îi oferă șansa de a încerca mai mult. Ceea ce am și făcut, relația ei din film cu Dan Bordeianu, actor de talent, trecând repede pe prim plan, reacția audienței fiind pe măsură! Publicul se identifica, pe bune, cu personajul ei [dar și cu cel al lui Dan] iar faptul că am avut dreptate e confirmat de evoluția ei ulterioară, e suficient să revedeți Îngerașii pentru a-i admira încărcătura de expresivitate de pe chip…

Pe un serial de sute de episoade scenariul trebuie obligatoriu să țină seama nu doar de feedbackul oferit de public – forumurile erau pline de păreri- dar mai ales de contribuția adusă de actori în conturarea personajelor. Și, ca să revin la punctul de pornire, personajele trebuie să aibă rădăcini și corespondențe în realitate – în cazul meu în realitatea românească- ceea ce poate mi-a reușit cu surorile Damaschin dar mai puțin cu „Ana” chiar dacă succesul global al serialului NI a lăsat pe plan secund asemenea reflecții…îmi asum și împlinirile și neîmplinirile.

 

Personajul preferat de mine în marea majoritate a scenariilor pe care le-am scris este cel pe care-l consider o emblemă a societății noastre…Ciocoiul..combinatorul –am folosit acest cuvânt pentru un personaj din Lacrimi de iubire–  îmbogățitul cu ifose, magnatul cu mulți bani și puțină educație, adesea cu schelete în dulap – de la cadavrele peste care a călcat până la trecutul securist, mă rog, e suficient să te uiți în jur și să citești presa pentru a vedea de unde m-am inspirat. Noroc că DNA a început curățenia și mulți din acești pușcăriabili au ajuns acolo unde e locul. Din păcate, cum au semnalat mulți, mare parte din bogăția furată nu se întoarce la noi….În fine, fenomenul e important  și  tipul de personaj m-a obsedat, fie că e vorba de mafiotul țigan Sică Ciomag din Numai iubirea,  fie de rafinatul magnat jucat de Adrian Pintea în Daria iubirea mea sau de  foarte terestrul Chiriac din Îngerașii perfect închipuit de Vlad Rădescu.  În prim plan însă rămâne Bebe Cotimanis atât în Daria..cât mai ales în Lacrimi de iubire…

Deși avea două povești de dragoste împletite LDI s-a construit în jurul unui personaj cheie cu care relaționau practic toate celelalte personaje, protagonistul pe care Bebe Cotimanis l-a interpretat magistral, magnatul Grigore Varlam. Un nume în care am adunat amintirea unui personaj al lui Sebastian, Grigore Bucșan din „Ultima oră„ și al unui vechi coleg din TVR pe care-l respect mult, dl. Varlam. Bebe este un profesionist desăvârșit, deseori mi-a arătat foile de scenariu adnotate, propunerile lui de a schimba anumite fraze sau situații, dovezi ale unei pregătiri minuțioase care a dat relief unui personaj de neuitat. Bon viveur, amuzant, hâtru și în același timp solid și profund Bebe rămâne un prieten adevărat  și la muncă…și la șpriț. Dar să revin…Actorul potrivit la rolul potrivit mi se pare o axiomă. Îngerașii a fost gândită ca o comedie romantică și a cârmit-o spre telenovelă așa că adesea personajelor le-am cârmit destinele văzând și făcând. Printr-o întâmplare Mihai Petre  -foarte prizat de public pe atunci-s-a nimerit pe la casting dar cum mi-l puteam închipui în rol de june prim? Rolul protagonistului i-a revenit lui Isaiu dar acasă soția mea , și ea sub „vraja„ noii vedete m-a împins să-i imaginez un rol lui Mihai Petre ceea ce am și făcut, plasându-l în postura unui dansator celebru, ceea ce și era. Dacă între el și Adela Popescu s-ar fi creat o chimie pe ecran probabil aș fi schimbat scenariul pentru că undeva în sinea mea aveam îndoieli că asemenea chimie s-ar putea crea între Adela și Isaiu, poate diferența de vârstă conta. Dar Isaiu e un actor serios iar Adela atât de expresivă, au creionat împreună un cuplu credibil iar pe Mihai l-am revăzut peste ani într-un serial de epocă unde era junele prim partener al Adelei!? A fost un eșec…după mine previzibil. Trebuie să fii un profesionist, un actor cu o paletă largă și exersată de exprimare să faci față unor asemenea provocări iar Mihai nu era. În schimb minunata doamnă Rodica Popescu Bitănescu a reușit tot în Îngerașii să alterneze jocul femeii simpatice, de vecină cu suflet bun cu fățoșenia surorii gemene ajunsă mare bogătașă și ”viperă” fără suflet. E vorba de meserie.

Sunt mulți amatori solicitați să joace în seriale, mai ales pentru că aspectul lor fizic corespunde intenției autorilor de a defini personaje. Dacă reușești să menții interpretul în propriile sale limite, dacă nu-i ceri să facă lucruri posibile numai pentru un profesionist va merge bine. Iar dacă amatorul chiar are talent atunci vei simți și îl vei ajuta să-și ia zborul. Este o problemă creată de diferența între film și scenă, pe micul ecran se vede vârsta, ca să spun așa nu poți să folosești pe oricine în rolul Julietei…Nu întâmplător Olivia Hussey avea rolul la doar 15 ani în filmul lui Zefirelli iar în varianta din 2013 Julieta era Hailee Steinfeld, născută în 1996! Castingul e rege mai pretutindeni și abundă biografiile unor vedete care au fost la început chelneri sau casierițe…Există și țări care au o legislație protectivă, de pildă când am fost la Praga pentru a vedea rezultatul  castingului pentru un eventual remake la LDI am aflat că cehii nu au voie să distribuie în filme decât profesioniști, absolvenți de facultăți de profil ceea ce din start ridică vârsta interpreților, mai ales a fetelor care trebuie să reprezinte exact generația tânără, adolescenții, pe cei care au nevoia să caute modele, să se identifice cu personajele de pe ecran. Cum e mai bine?

E adevărat că, în afară de Adela Popescu, tinerele protagoniste „fără școală„ care s-au perindat prin serialele noastre n-au „rupt gura târgului„ dar n-aș spune că Mihaela Bărluțiu, Nicole Gheorghiu, Nicoleta Luciu în Lacrimi… Vicki Răileanu sau Monica Dumitru în Îngerașii n-au performat mulțumitor deși n-au făcut carieră. Nicoleta Luciu avea, de pildă, destulă experiență în fața camerelor ca să nu se lase intimidată și dispunea de ambiție și perseverență care au ajutat-o să dea substanță unor roluri de țigancă cu năbădăi. Pe ansamblu, evoluția lor nu a fost sub cea a unor actrițe mai tinere care au meseria la bază dar nu e suficient… Desigur, când produci  doar 1-2 seriale pe sezon riscurile sunt mari să o dai în bară așa că e mai bine acum când s-a renunțat. Pe locul lăsat liber vor înflori așa zisele reality showuri, ieftine la propriu și la figurat, jucate de amatori fără pretenții.

 

Cine ne duce cu zăhărelul?

Dincolo de orice considerații partizane serialele numite fie „romance„ fie „telenovele„  aveau viață, nu erau făcute să distreze ci să stârnească întrebări, să pună în balanță valori, să pledeze pentru unele din aceste valori și să nege altele, să aibă deci atitudine. Insistența detractorilor genului de a demonetiza cuvântul „telenovelă„ care nu înseamnă altceva decât „tele-roman” a avut până la urmă succes ceea ce, poate, face neobservabilă absența de azi a genului în creația românească, atât cât mai e. Probabil supra producția sudamericană e de vină pentru căderea de public- Cristoiu crede că e un spectacol pentru telespectatorul semianalfabet din America latină-  cât și ascensiunea unor producții exotice, de pildă turcești. .De pe ecranele TV unde domnește tabloidizarea, umorul îndoielnic, specularea voyeurismului chiar lipsa de moralitate nu cumva lipsește problematica reală a vieții, mesajele socioculturale vehiculând valori importante? „Telenovela este un zăhărel social primejdios, cu ajutorul căruia atenția consumatorilor poate fi îndepărtată de la problemele reale ale vieții lor, viața care va rămâne în aceleași tipare fără ca ei să priceapă vreodată acest lucru pe deplin” scria cineva în 2009…afirmație cu care sunt total în dezacord! Niciodată n-am scris dulcegării și nu am poleit zăhărel, după mine sunt mai primejdioase trucatele reality-showuri ca și puzderia de emisiuni tabloid pline de sexualitate, false scandaluri, cancanuri inventate, totul lasând pe ansamblu impresia unei societăți neinteresate în cultivarea de valori morale autentice. Odată, la Las Vegas, am vizionat în familie DVD-ul cu “Lacrimi de iubire”…atât nora mea, americancă get-beget cât și Christian [care a revenit în România în vizită abia in 2012, după 21 de ani!] au fost șocați la o scenă amoroasă unde Adela era filmată complet goală, totuși cu spatele. Așa ceva nu se poate în America unde există un cod etic strict pentru filme și o clasificare riguroasă a acestora. Ei, s-au mai dat pe brazdă și americanii, priviți-o pe frumoasa Mădălina Ghenea defilând goală în „Youth” prin fața unor monștri sacri ca Michael Caine..doar e și ea actriță?” La faimosul „50 Shades of Grey„ s-a făcut și o versiune porno, altfel…E drept, în Europa, mai ales în Franța vei vedea în multe filme scene lipsite de orice pudoare iar noi suntem membri…nu-i așa? Să mă refer la puzderia de prezențe feminine mai mult sau foarte mult dezbrăcate care s-au instalat în programele tv sau în presa noastră ,tiparită și online…ar fi inutil. Cele mai  multe își visează o carieră în cinematografie ceea ce duce numărul candidatelor spre 300 pe an, bravo nouă, stăm bine la capitolul actrițe. Dincolo de imagistica aceasta există o apetență sporită pentru scandalul sexual…și e greu să te ferești într-un serial ‘romance” de tentație chiar dacă secvențele amoroase sunt uneori bine interpretate regizoral cum ar fi scena senzuală din “Îngerașii”când Dana Rogoz și Răzvan Fodor se pictau reciproc .Sau scena șampaniei cu Zăvoranu și Vlad Rădescu în NI…Acum aș putea spune că, la NI, faptul că Oana Zăvoranu avea interdicție de la Pepe pentru contacte fizice iar Corina Dănilă era excesiv de pudică a fost un noroc…inclusiv pentru Adela și Dan care și-au desfășurat în deplină naturalețe idila. Dar excesul de sexualitate gratuită de pe piață –ca și excesul de violență- are un efect nociv asupra publicului și, prin ricoșeu, impune autorilor să fie în pas cu moda sub imperiul aceleiași lozinci false „așa dorește audiența„ sau…„vrea zăhărelul„ salivând precum cățeii pofticioși. Succesul comediilor cu „proști„ gen „ Las Fierbinți„ sau „Trăsniții„ ,mă îndeamnă să cred că ne poate salva o revenire a poveștilor țigănești, măcar femeile lor poartă fuste! Ca de obicei extremele nu sunt niciodată acceptabile.Tabloidizarea excesivă și fără limite din presă sau tv. a dus practic la o formă de discriminare dacă nu de exploatare a femeii. În numele audienței de parcă publicul nostru ar fi format doar din bărbați…frustrați. Excesul de reglementare sau cenzură e nociv ca și absența oricărei reglementări. În numele libertății de expresie și al democrației se poate difuza totuși orice? Nimeni nu se bagă, CNA-ul se ocupă de politică, Biserica nu e interesată de morala publică, Ministerul Educației se încurcă în reforme, legislatorii au alte interese. Iar publicul? Ca de obicei, pe bloguri, prin declarații publice toată lumea condamnă dar în practică se consumă intens…urmăriți audiențele sau tirajele, manipulate sau nu. Poate o perioadă de destindere totală după ani de austeritate /morală/face bine unui popor. Dar nu cumva durează prea mult? Cât despre generațiile care se succed …ele ce vină au? Să dau din nou exemplul polonezilor care produc toate genurile de seriale și fime TV? N-are rost, noi suntem balcanici și preferăm, ca și publicul din lumea arabă, serialele turcești, la fel de numeroase- numai Kanal D are listate 36 de titluri proprii. Pot fi acuzat de pledoarie pro domo dar n-am să renunț în a insista pe nevoia de poveste, de filme autohtone refuzând imitațiile facile după cine știe ce formate de import. Îmi amintesc discuțiile purtate la Praga pe marginea proiectului ca Nova Tv să producă o variantă a LDI. Deși făceau parte din CME ca și ProTv-ul cehii nu se grăbeau să asimileze un scenariu străin fără să analizeze în amănunt diferențele de mentalitate, tradiții, valori și atitudini etice. Nu orice fel de import reușește  și o dovadă e ultima încercare de la Pro cu adaptarea unei comedioare de la BBC dar să nu uităm de zbaterile de lungă respirație cu implantarea unor subiecte sud-americane. „Iubire ca în filme” a avut un scenariu cumpărat până când adaptarea s-a ciocnit cu realitățile românești și a trebuit „cârmit”, croită altfel acțiunea dar cu personajele date, ceea ce e dificil dar nu mai ai ce face, greșeala din start trebuie plătită. Și mai e ceva. Între tot ce se întâmplă la noi în vața publică, economie, cultură, educație, media există o legătură. Dar nu insist.

De la Oana la caiafa…

Am avut șansa de a lucra de-a lungul timpului cu multe tinere care au devenit actrițe…e un vis pe care multe fete îl nutresc dar puține reușesc cu adevărat iar cele care reușesc nu sunt din cele care fac tapaj pe această temă. Îmi amintesc de Dorina Chiriac care era, ca pionieră, din echipa colegei mele Tatiana Sireteanu, o fată sfioasă al cărei talent se vedea de la o poștă, avea și voce, cânta cu plăcere dar nu erau ani prea favorabili afirmării talentelor, mă bucur că a răzbit, în teatru, unde se supraviețuiește greu. Regret că nu am mai văzut-o mulți ani, odată la un spectacol de la Bulandra am ezitat să o vizitez în cabină, mă temeam că n-o să mai mă recunoască…. Prin 1997 am descoperit-o pe Diana Cavaliotti, avea cam 12 ani, era elevă și a câștigat cu brio concursul pe care-l lansasem ”Trei pentru o mască” exact cu scopul de a găsi talente reale. Juriul, din care îmi amintesc de regretatul Alecu Popovici, doamna Alexandrina Halic pe care o rugasem să îi pregătească pe concurenți, au simțit că avem de a face cu un bulgăre de aur. Cu bucurie am revăzut-o peste ani ca actiță profesionistă, jucase într-un episod din niște povești adaptate pentru AcasăTv și mi-am dorit să-i scriu un rol dar mi s-a spus că preferă să joace teatru. A apărut recent într-o comedioară la ProTv, prezintă o emisiune la TVR dar continui să aștept mai mult de la ea…

În fine, să vorbesc mai mult despre tinerele cu care am lucrat frecvent și au ajuns actrițe profesioniste. Dana Rogoz era o copilă când a devenit Abramburica, prin 1996. Vioaie, isteață, descurcăreață Dana și-a păstrat calitățile ca și o anumită inocență chiar când a dat de greu. A ales să devină actriță, poate la sfaturile lui Marian Râlea, dar mai are o licență și aș fi văzut-o cu plăcere într-o postură importantă în cine știe ce firmă mare sau corporație dar încă mi se pare că n-a decis nimic definitiv, nu a atins o stabilitate necesară și se apropie de schimbarea prefixului… Dana face de toate, e designer, model, bloggeriță, joacă din când în când pe scena unor teatre, apare în reclame, nu lipsește de la ocaziile mondene, jurizează concursuri de dans, se alătură diferitelor campanii și nu în ultimul rând e mama unui băiețel simpatic! Dacă rolul lui Mimi Curcă din „La bloc” a menținut-o mult timp în față reputația „abramburicăi„ nu se stinge niciodată, a devenit un fel de substantiv comun folosit în presă, în politică etc. Eu aș revedea cu plăcere poveștile pe care le-am scris de mult la ”Abracadabra” în care Dana și colegii ei îl însoțeau pe Magician în aventurile lui Peter Pan, Bebel sau Moș Ene. I-am scris cu drag un rol pentru ”Îngerașii” care aparent nu se potrivea cu ființa serioasă și intelectuală care era, un personaj care miza pe sexualitate ca să-și ascundă slăbiciunile…și Dana a dat măsura faptului că se profesionalizase, acordând rolului substanța necesară. Nu știu dacă voi mai scrie pentru ea dar m-aș bucura să o văd jucând în continuare …că eu cu fashion-ul nu le am…

Despre Adela Popescu am scris în numeroase rânduri, o consider purtătoarea de drapel a tinerei generații de actrițe și mă rog să nu treacă prea mulți ani ca să o văd iarăși în roluri pe măsură. Pe Adela am cunoscut-o văzând proba de casting…habar n-aveam și nici nu mă interesa că apăruse deja într-o adaptare de pe un serial străin, nu știam că are voce și cântă superb…când am aflat am pus-o să cânte un colind de Crăciun și a fost emoționant…M-a impresionat familia acestei copile, care a educat-o impecabil, mi-au plăcut modestia și hărnicia ei, mai ales că nu a fost deloc afectată de succesul amețitor care a plasat-o – desigur temporar- printre primele 10 actrițe din țară, am apreciat comportarea ei fără fițe și figuri, ceea ce a ținut-o departe de lăcomia de senzațional a tabloidelor , discreția din viața personală…Am aflat mult mai târziu că Adela a cântat la 13 ani la „Ba da ba nu„ așa cum Andra a fost la „Tip Top Minitop„, deși ambele emisiuni erau atunci în parohia mea…Despărțirea de Dan a marcat-o enorm, fusese o fată de provincie care își făcuse visuri, învățase mult, profesional și uman de la un actor și bărbat mai experimentat, fusese răsfățată de tot anturajul dar nu afișa fumuri …motivul despărțirii nu am eu voie să-l dezvălui…Azi îmi pare că a găsit iubirea vieții ei și sper din toată inima să aud despre ea numai de bine…

Victoria Răileanu a debutat și ea la 18 ani cu un rol principal. Era o fată de o distincție rară, cu un chip angelic adesea asemănat lui Romy Schneider și ne-a impresionat. Vicky era la începutul unei cariere care încă nu s-a consolidat dar  și-a gândit bine partitura, din păcate între ea și Adrian Ștefan nu s-a stabilit în „Daria iubirea mea” acea comunicare în măsură să provoace o „chimie„ atât de necesară, relația lor din film a fost una de fațadă și nu a percutat. N-aș da vina pe sărăcia de mijloace expresive ale actriței, mai avem de văzut mult de la ea, din păcate toate aceste cariere promițătoare sunt ținute în loc de absența producțiilor Tv. După ”Doctori de mame” serial AcasăTv din nefericire neterminat, a mai prins vreo 3 apariții pe marele ecran dar în aproape 10 ani de la debut e nesemnificativ…

La capitolul protagoniste, regret că nu am scris nimic pentru Diana Dumitrescu, după Adela o membră din echipa Acasă dotată pentru meserie.   N-am scris nimic semnificativ nici pentru Crina Semciuc  căreia i se încredințase inițial rolul Dariei. Crina a fost prezentă chiar și la prima reuniune a distribuției- a devenit ma târziu o actriță care a performat atât în teatru cât și în film dar atunci avea o problemă de look, cu părul- greu de rezolvat. Chiar și acum, văzând-o în „Selfie” mi se pare că problema a rămas…Crinei i s-a găsit un loc în distribuție dar probabil merita mai mult. Am colaborat bine cu Andreea Doinea, Ana Maria Moldovan, Ioana Ginghină, Cristina Cioran și, desigur, cu talentatele  Alina Grigore, Mirela Oprișor, Andreea Bibiri…mă rezum la generația tânără, desigur.

Au existat de-alungul anilor colaborări cu multe tinere care nu erau și nici nu-și doreau să devină actițe. Mai mult sau mai puțin. Lili Sandu mă obligă să accentuez o remarcă, adesea neprofesioniștii par a reprezenta  o mare descoperire dar, ulterior, folosirea lor în roluri mai mult sau mai puțin potrivite dă greș.  Ca și în cazul lui Augustin Viziru la LDI dacă primești un rol potrivit sau scris pe măsură iese bine și chiar începi să te crezi actor! Așa și cu Lili Sandu, după prestația pe o partitură care i se potrivea au distribuit-o în „Păcatele Evei„  și necazul e că deja se credea actriță! Oana Zavoranu e un caz aparte, se spun și se scriu multe despre ea dar nimeni nu-i poate lua înapoi sau nega prestația din ”Numai iubirea” unde a strălucit de parcă avea în spate îndelungă pregătire de specialitate. Am fost la câteva filmări și am remarcat jocul ei intuitiv, rezolvările pe care le găsea –vezi scena oglinzii când ajungea să-și privească chipul mutilat- fără cine știe ce indicații regizorale. Mulți fani, nu doar pe Forum, insistau că Oana se joacă pe sine, că reușitele ei se datorează potrivirii între personaj și propriul ei caracter dar vă mărturisesc că atunci, în 2004, n-o cunoșteam, n-aveam habar ce fel de ființă e și în nici un caz nu gândeam acțiunile personajului în funcție de asemenea criterii dar admit că în timp, pe parcursul dezvoltării serialului, i-am dat mână liberă în limbaj, chiar am folosit expresiile ei favorite și am accentuat partea de voluntarism și obstinație. Pe de altă parte, potrivirea dintre personaj și temperamentul interpretului, mai ales când nu e profesionist, e benefică. Dar cu riscul de a nu mai regăsi altădată potrivirea și de a rămâne omul unui singur rol. Inocența și prospețimea adevărate pot fi valorificate într-un film cu debutanți sau amatori, actorii de meserie le știu elabora.

 

Nicole Gheorghiu a venit la castingul de la ”Lacrimi de iubire” deși terminase managementul la ASE, apăruse prin reclame și poate showbizul o fascina, nu e de mirare că și după aparițiile ei în LDI se consideră vedetă. Pe probele vizionate eu optam pentru ea deși Nicole nu avea vârsta personajului –era mai mare -dar o vreme a fost antrenată pe aceiași partitură și Simona Ștefănescu. Nicole nu a dezamăgit, nici Mihaela Bărluțiu care a înfruntat un rol complicat, peste vârsta ei, dar s-a descurcat excelent.  Apoi fiecare și-a văzut de viața sa…Nici Nicole, nici Mihaela Bărluțiu sau Monica Dumitru – o apariție corectă în ”Daria…” nu au urmat o carieră profesionistă doar Nicoleta Luciu a rămas permanent în showbiz. O femeie de o subliniată seriozitate, cu ambiție și dorință de perfecționare care știe să-și folosească atuurile fizice, farmecul personal fără vulgaritate și ostentație.

Oana Zăvoranu este absolventă de drept în acte dar actriță în fapte, născută în același an cu Gabriela Spanic /1973/  căreia s-a întâmplat să-i serbăm aniversarea la o petrecere la Keoke…dar câte filme are în palmares venezuelana? .. Dacă mă uit și la actrița care a jucat rolul în adaptarea poloneză după NI ”Tylko milosc”…cam de aceiași vârstă /de fapt mai tânără cu 3 ani /are vreo 25 de filme și seriale la activ, nemaivorbind de teatru… De altfel polonezii au produs puzderie de filme și seriale…aventuri, biografice, comedii, polițiste..iar la capitolul soap-opera veți găsi peste 40 seriale de televiziune plus nenumărate filme Tv …dar noi suntem mai obișnuiți cu serialele turcești care, ca și kebabul sau baclavaua, ajung mai ușor pe malurile Dunării…Cantitatea poate nu spune nimic dar n-am vrut să ne comparăm cu americanii iar de la polonezi am avea multe de învățat pe toate planurile dar nu vrem! Contează însă și cantitatea pentru că de aici ies multe beneficii, profesionalizarea oamenilor, folosirea potențialului actoricesc…Totul e să faci ceva! Unii din foștii mei colegi din TVR insistă să creadă, pe bloguri, că politizarea TVR și mai ales directorul general numit politic poartă vina dezastrului de acolo ceea ce e fals. Dacă TVR va avea la conducere un finanțist, sau un jurist specializat în insolvență cum se zvonește, va deveni brusc competitivă? Cine i-a împiedicat pe cei capabili să producă filme sau seriale notabile? Eu cât m-am ocupat de producția pentru copiii știu că nu te împiedică decât propria mărginire sau alte interese…Dar să revin .. Poate că sărăcia numerică a producției autohtone de filme și seriale Tv a contribuit la lipsa de perspective a actorilor și creatorilor ca și pretenția de exclusivitate  a unor firme. Una e fidelitatea alta exclusivitatea. Iată, acum când „gașca s-a spart” fiecare fuge, caută un loc sub soare la concurența de altă dată. Îi dau dreptate și lui CT Popescu când vorbește despre  facultățile de la UNATC, iar eu aș adăuga și firmele particulare, care adună un număr mare de tineri visători ca ”să ajungă șomeri de lux…”, ” La secţia Regie, de pildă, 7 studenţi ar fi o cifră de bun-simţ şi eficientă – dar sunt peste 20 pe serie. La CAV „lanterna roşie” a trenului facultăţii, nici 1 la sută nu ajung să-şi câştige existenţa ca scenarişti sau critici de film; dacă apucă un post de copywriter într-o agenţie de publicitate sunt super norocoşi…, pot fi număraţi pe degete studenţii de la Imagine, Montaj, Sunet care vor ajunge să lucreze la un lungmetraj – cei mai mulţi trăiesc greu, din expediente, mici comenzi de pe la televiziuni şi agenţii de PR sau de publicitate.” Iar cei cărora le strălucea succesul cândva văd cu repeziciune că soarele apune…Oana Zăvoranu, care e mânată de o ambiție nemăsurată și o încredere totală în propriile forțe a încercat să se mențină în prim plan cântând deși calitățile vocale îi sunt reduse. În 2007 a lansat albumul ”Mai bună ca niciodată” – un titlu grăitor pentru mentalitatea ei. De apreciat efortul dar cu ce s-a ales afară de prelungirea unei prezențe efemere pe micile ecrane, alimentată mai ales de ipostaza de clientă a tabloidelor? Nu e singura care crede că muzica e soluția. Pe vremuri am poposit îndelung prin studioul muzical TVR unde maeștri de sunet ca Sanda Cepraga, Jolt Kerestely sau Dani Constantin vrăjeau vocile prelucrându-le electronic caz în care play backul devine obligatoriu. Vremea pentru vocile aranjate nu a apus dar până la urmă curentul live și afirmarea vocilor adevărate se impun, inclusiv la ”Vocea României”, un show model. Oana n-a mai avut soluții dar e prezentă constant în atenția publicului prin dispute, ținute, orice altceva în afară de creație artistică. Dar ce pot face alții și altele cu potențial dar fără dramul de tupeu necesar pentru a răzbi pe o piață săracă în producții? Mai ales că vârsta nu te iartă, anii trec și nu poți trăi la infinit din expediente. Argumentul menit să-ți închidă gura e lipsa banilor. De aia nu avem producția de filme TV pe care ne-am dori-o, nici autostrăzile nici multe alte lucruri pe care ni le-am dori…trebuie să ne mulțumim cu surogatele de serial numite reality și cu drumurile cu gropi. Trebuie deci să acceptăm că polonezii se scaldă în bani ca și cehii, slovacii, ungurii și alți „estici”. Atunci să ne fie de bine! A purta cu vorba sau a trimite de la Ana la Caiafa e singura preocupare românescă de succes….

Mă obișnuisem cu postările Oanei în care, alături de insistența de a-și arăta trupul ca nu cumva să creadă lumea că după 40 de ani s-a fleșcăit se războiește cu tot felul de neprieteni, e stilul ei de ieși în piața publică și a-și da poalele peste cap. Păcat. Acum renunț la toate amintirile bune. Trebuie să-mi dau seama că e o ființă irecuperabilă din punct de vedere al meseriei de actriță, că va trăi cu realitatea unei cariere începută în forță acum  zece ani dar prăbușită repede. Cu toată forța vitală de care dispune Oana și-a risipit nu doar ambițiile ci și calitățile cu care era dotată pentru a fi o vedetă care are un cuvânt de spus nu doar în tabloide. Oare ce a provocat drama, despărțirea de Pepe, trecerea implacabilă a anilor până după pragul de 40 fără să mai fi clădit ceva serios în urmă? Nu cred că e vorba numai de caracterul ei nărăvaș care a preluat puterea în tot ce spune și face. Dar îmi pare rău, sincer.

 

Povestea ”îngerașilor”

 

În 2015 se împlinesc 10 ani de când a apărut ”Lacrimi de iubire” iar Acasă Gold îmi face surpriza să reia, imediat după ”Daria…” ultimul meu serial, ”Îngerașii” așa că  am să încerc să-mi amintesc câte ceva. Destul de greu pentru că un obicei mai vechi al producătorilor de la Acasă și al PR-ului protevist face ca scenariștii să rămână ignorați așa că pe tot felul de situri alții se dau drept creatori. În cazul de față Ruxandra Ion mi-a cerut să scriu o poveste despre o mamă tânără care angajează ca dădacă un  bărbat și se îndrăgostește de el, un subiect  extrem de original…sau nu? Trebuia să fie o comedie romantică dar a ajuns un hybrid, după injecția cu scheme telenovelistice dar cel puțin în partea pe care am scris-o eu, până la episodul 117, compromisul a funcționat. Difuzat din toamna lui 2008 la ora 19,30-oră care s-a dovedit bine aleasă pentru acest gen- “Îngerașii” a însemnat pentru mine plăcerea de a scrie un serial agreabil cu Adela Popescu revenind ca protagonistă, cu Marian Rîlea, în sfârșit mai scriam pentru Magician, cu Rodica Popescu Bitanescu, un dublu rol, cu Ioan Isaiu, Dana Rogoz, Alina Grigore sau Dana Dembinski. Mai întîi câteva cuvinte despre Adela. După NI și LDI ea și Dan Bordeianu au primit rolurile din  ”Iubire ca în filme”, o adaptare după un serial sud-american, ”Como en el cine”, 2001, cu Lorena Rojas și Mauricio Ochmann. Ce se întâmplase? Și eu, ca și alții, inclusiv mulți fani, consideram că perechea Adela-Dan trebuie să ia o pauză ca protagoniști, să joace eventual cu alți parteneri pentru a nu suprasolicita succesul de public. Am preferat să scriu alt scenariu iar producătorii au oferit cuplului adaptarea cu pricina…pe timpul filmărilor însă s-a produs despărțirea, încheierea relației dintre ei care transferase substanță și succesului artistic. Dan Bordeianu a fost îndepărtat din serialele Acasă deși cu toate păcatele lui lumești și caracterul dificil este un actor de mare talent a cărui  absență, cred eu, n-a putut fi suplinită. Adela, prin ricoșeu, a trecut o vreme în umbră, în ”Războiul sexelor”a avut o apariție nesemnificativă ..aveam misiunea de a o aduce din nou în prim plan ca protagonistă și cred că am reușit. Ce a urmat? Adela nu a mai avut pe micul ecran un partener cu care să lege o ”chimie” artistică adevărată iar Acasă Tv nu a mai găsit un protagonist care să se impună alături de ea deși au încercat cu Denis Ștefan, Ioan Isaiu, Mihai Petre, Bogdan Albulescu….Cât despre Adela …a mai primit un singur rol de protagonistă, în ”Aniela” , un eșec ambițios care a anunțat din 2010 ultimii ani ai serialelor românești iar în „Iubire și onoare”, tocmai când se înfiripa relația ei cu Radu Vâlcan juca un rol secundar în timp ce în față fusese împinsă o fătucă de care n-a mai auzit nimeni, Mădălina Drăghici …Păcat.  Adolescenta timidă care a ridicat audiențele cu două roluri grele în „Numai iubirea” și „Lacrimi de iubire” merita o carieră importantă în ficțiunea românească și timp mai este. Deocamdată cântă pentru că producția autohtonă de seriale a căzut din păcate. Când scriam scenariul NI am auzit întâmplător că Adela are voce și am pus-o să cânte un colind de Crăciun, apoi a cântat un șlagăr al Nataliei Oreiro…abia ulterior am aflat că fusese remarcată din copilărie pentru vocea ei dar Adela are o sensibilitate artistică, o prospețime în joc care ar fi păcat să rămână în umbră. Film sau serial – iată terenul pe care îi doresc să se întoarcă și așa se va întâmpla, chiar dacă n-am să apuc să-i mai admir evoluția. Succes, Adela!

Dar să mă întorc la povestea „Îngerașilor”. Am avut câteva revelații, asistând la casting… simpatica Jenifer, puștoaica minune, Ioan Isaiu ,un profesionist deosebit…Jenifer Dumitrașcu făcea parte din trupa de copiii păstoriți cu dragoste și talent de Brenda Petre care a fost producătoare atât la „Super Abracadabra” cât și la o bună parte din ”Numai iubirea”. Brenda avea chiar la ea acasă un puști minune, pe Achi, și dezvoltase o pasiune din educarea artistică a copiilor iar Jenifer făcea bună dovadă. Despre Isaiu numai de bine….doar că dintotdeauna l-am văzut mai puțin potrivit  în postura de ”june prim” și mai expresiv în compoziții /de altfel perechea care o face cu Diana Dumitrescu, tată și fiică în ”Aniela” reprezintă una din puținele părți bune ale serialului/  Mi l-am închipuit, peste ani, într-un personaj de genul celui creat de Cotimanis în LDI, un magnat mai tânăr și mai rafinat într-o remodelare a unui subiect superb, ”Steaua fără nume, altfel” care nu a apucat să fie transpus pentru micul ecran și a devenit un roman….Apoi, „cazul” Mihai Petre. Mihai se făcuse celebru la “ Dansez pentru tine” și era pe val. Nu știu ce intenții avea dar Mihai părea că a venit la casting la întâmplare…nici prin cap nu ne-a trecut că ar reprezenta o variantă pentru rolul de partener al Adelei! Și totuși…Acasă, soția mea Lucia mi-a sugerat să inventez un rol pentru vedeta pe care o admira și așa a debutat Mihai ca actor…dar personajul lui era dansator! Poate, dacă ar fi existat chimie între el și Adela, pe parcurs, puteam duce relația mai departe…Mai târziu l-am văzut cu uimire protagonist-amorez, alături tot de Adela, o îndrăzneală asupra careia prefer sa spun doar ca a făcut parte din eșecul numit „Aniela„..Alina Grigore mă impresionase pentru talentul și delicatețea ei așa că i-am imaginat un personaj deși nu fusese la casting. Nici Dana Rogoz nu era în intențiile inițiale dar prestația Abramburicăi a fost excelentă …Regret că nu a fost cooptat în distribuție Andrei Aradits, un actor dotat care a ales apoi să treacă în echipa Antenei 1. În fine, fiind vorba de o comedie romantică filonul comic voiam să-l asigur cu Marian Rîlea pentru care am gândit un personaj cameleonic, un detectiv particular care apela des la deghizări. Tot pe filonul comic apărea și Lucian Ifrim cu povestea lui de amor cu Flavia Tronca. Aceasta cîștigase un concurs de interpretare la AcasăTv și s-a descurcat onorabil printre profesioniști…De ce să-i uit pe Rodica Popescu Bitănescu, Dana Dembinski, eternul meu amic Cătălin Cățoiu, pe Răzvan Fodor, Rodica Lazăr, pe micuța Lili Sanboeuf…

Atâția ani ținta mea principală a fost să impun scenaristul ca profesionist. E o meserie care nu se învață la  școli, nicăieri în lume, cere talent dar și experiență, are reguli scrise și nescrise, nu oricine visează noaptea „povești„ le poate și transpune în realitate artistică. Când am părăsit orice altă activitate de producție pentru a scrie doar scenarii am crezut că boom-ul va continua, multe televiziuni investeau în ficțiune, dar n-a durat mult. Și cum cerere nu e nici meseria nu se va statornici. Ce-i drept e riscant să experimentezi cu începători pe un serial cu buget mare. Avântul declanșat de NI putea să dea roade, de pildă, cu ”Păcatele Evei” unde fusese atrasă să scrie o tânără scriitoare, Veronica Cara și i se oferise o distribuție de zile mari cu Oana Pellea, Răzvan Vasilescu, Mihai Constantin etc…și nu în ultimul rând Papadopol sau Oana Zăvoranu, abia ieșiti din baia de succes de la NI. Eșecul a fost dureros și producătorii, Ruxandra Ion și Andrei Boncea, au decis să rezilieze contractul cu domnișoara nici după 10 episoade. Contează mai puțin că am fost chemat să ajut colaborând cu cele două scenariste care au preluat filmul –cu Sorina Ungureanu mai lucrasem, era script editor la mine și vedeam în ea un scenarist de viitor, ceea ce s-a confirmat. Dar asemenea experimente pot falimenta orice intenții bune. Sigur, puteam să mai prelungesc colaborarea cu producătorii mei dar n-am reușit, nici eu nici ei, să trecem peste orgolii la „Îngerașii„. Recunosc, după succesele cu NI și LDI, prin 95, orgoliul meu crescuse…mi-am permis să mă aliez vocilor care spuneau că pentru a fi protejați Adela și Dan nu  trebuiau să mai joace  împreună în următoarea producție, am preferat să vin cu alt proiect – „Daria, iubirea mea” în timp ce în ”Iubire ca în filme” cei doi au rămas protagoniști chiar dacă, ironia sorții, relația lor s-a frânt brusc. Și la ”Daria…”m-am băgat mai mult decât se cuvenea insistând să nu scriu pentru un Lucian Viziru care nu mă convinsese în LDI. Poate că Adrian Ștefan n-a strălucit dar era actor și serialul n-a ieșit deloc rău deși a fost programat aiurea…Dar abia la ”Îngerașii” a avut loc controversa care m-a făcut să renunț și să mă retrag. Regulile scrise și nescrise ale comediei romantice și nu numai impun ca pe la 80-85% din lungimea filmului separarea protagoniștilor să se încheie precipitând finalul fericit. Nu-mi plăcea să respect regulile și în NI nici vorbă de așa ceva iar LDI l-am terminat cu un bad end care a revoltat fanii ducând spre un film de reparație. La ”Daria” am respectat schema și împăcarea celor doi îndrăgostiți s-a produs în episodul 105 din 110.…În cazul scenariului la ”Îngerașii” s-a produs mai repede pentru că nu-mi propusesem să scriu mai mult de 130-135 de episoade…dar realitatea a arătat altfel.

Practic, nu reușeam să găsesc o continuare de substanță a poveștii mai mult de 130-135 de episoade dar serialul fusese bugetat pe 175 și mi se cerea să mă supun. Nu am făcut-o pentru că mi se părea mai important adevărul  dramaturgic, nu îmi plăcea să lungesc „pelteaua” mai ales că acceptasem destule concesii. Între mine și Ruxandra Ion a fost o colaborare și prietenie de durată, am avut încredere în ea când am angajat-o la TVR, am scris aproape toate scenariile de la Abracadabra și pe mâna ei am venit în ProTv unde, după ce s-a încheiat Abracadabra, ea m-a păstrat consilier , am scris sitcomuri, am ajutat formatul de la  ”Cu dădaca în bucătărie” /își mai amintește cineva de emisiunile culinare cu Cristina Cioran?/  după care au urmat  telenovelele din anii 2004-2009.   Relația producător-scenarist a fost excelentă…Dar… când Bianca Popescu – numită „producător creativ” – o aberație care ascundea consultanța pe care ea i-o oferea Ruxandrei, de mulți ani, devenind un fel de interfață a șefei- m-a anunțat că unele episoade „au ieșit mai scurte„  și să fiu de acord ca altcineva să cârpească găurile am făcut această concesie și am greșit, secvențele adăugate când și colo erau lungimi lipsite de miez. ….Producător creativ? Creația nu e a Ruxandrei Ion, cum scrie pe site-ul din Wikipedia? Mă rog…Apoi s-a trecut la reașezarea episoadelor ceea ce presupunea că finalul episodului intervenea când se epuiza timpul, ce rămăsese se raporta în episodul următor ceea ce e o aiureală, distruge cu totul construcția. Iar am greșit și n-am protestat. Mi s-au cerut secvențe multe și mărunte, așa ca fiecare episod să aibă ca pagini minim 30-32. Cu cântarul ca la piață…sau cu metrul… Singura mea formă de protest, ca să nu explodez, a fost să trimit episoade super-lungi că și așa le tăiau ca la frizerie. Orgoliu de autor, fără îndoială, dar scrisesem  până acum mai bine de 500 de episoade pentru diferite seriale, credeți-mă că știam să stăpânesc raportul cu timpul! Cei care nu știau erau regizorii! Iar acum, ca bomboana de pe…tort a venit și disputa pe tema unui personaj secundar pe care am vrut să-l suprim ceeace nu mi s-a permis. Aici e cheia. Are scenaristul drept de viață și moarte asupra personajelor create de el?  Cazul mamei jucate de Cezara Dafinescu în LDI e un exemplu că NU. Producătorii au cerut, au impus dispariția personajului, eu m-am supus. Acum eu am propus ei nu au acceptat. Producătoarea „creativă” a observat la un moment dat dispariția personajului și eu am recunoscut că, într-un exces de orgoliu, l-am suprimat. Actorul bătea câmpii de mult, nu respecta ce scriam și mai ales juca la fel, în același stil bonom, jemanfișist dar superficial cu care abordase și personaje anterioare, toate erau la fel, o apă și un pământ, iar bâiguiala replicilor dovedea superficialitate și, după mine, lipsă de respect față de autori și față de public. De mai multe ori mi-am permis să-i atrag atenția prietenește, l-am sfătuit și pe regizorul Brătilă să-l țină mai în pielea personajului…Degeaba.  Mi s-a replicat că omul nu face decât să respecte indicațiile regizorale – aiurea!- și, în plus, are copiii de crescut, argument contondent care m-a dat gata.  Trecând peste lupta de orgolii trebuie să recunosc că întotdeauna cine are pâinea și cuțitul are și dreptatea de partea lui. Cert e că după „Îngerașii” am încetat să mai scriu scenarii Tv, la 5 ani după succesul cu „Numai iubirea”…au mai trecut 5 ani și fabrica de seriale de la AcasăTv a trecut în istorie, cu bune, cu rele. Poate de aceea, cu anumite îndoieli, am cutezat să „dau din casă„ ceea ce ați citit mai sus. Meseria de scenarist de ficțiune n-a reușit să se impună la noi, decât pe ici pe colo și sunt destule aspecte pe care le povestesc cu gândul că vor folosi, că vor fi judecate în viitor…Dar când interesele personale sau financiare sau de altă natură primează creația nu poate decât suferi. Iar faptul că întrega dispută scenarist-producători s-a consumat de la distanță, prin mailuri, mi-a lăsat un gust amar. Când le-am transmis că mă retrag nimeni nu m-a chemat să stăm de vorbă, pur și simplu s-a trecut mai departe de parcă abia așteptau să scape de mine. Poate aveau dreptate și, cu trecerea anilor, devenisem prea conservator, învechit. Dar să nu așteptați să recunosc. …Nu știu de ce dar mi-am amintit atunci de plecarea mea din TVR în 1998 când Stere Gulea practic nu a vrut să mă primească semnând doar hârtia prin care cerusem transferul și eram totuși cogeamite directorul. Noroc că în România, ca și în America, există zeci și sute de scenariști talentați, pregătiți să ocupe locurile goale.
“Ingerașii” a reprezentat momentul retragerii mele, în iarna lui 2009 am depus actele de pensie și am lasat ultimele vreo 50 de episoade pe seama altora care au apelat la singura soluție posibilă..noi personaje și o nouă linie de acțiune. Descoperisem o hipertensiune de care nu știam și care provenea din stres, am preferat să mă retrag. E greu de crezut că un om care lucrează acasă în fața computerului, își face programul cum vrea și nu se ceartă cu nimeni decât cu nevasta se plânge de stress. Dar în această meserie sursele de stress și nemulțumire sunt multe și o spun ca învățătură pentru alții.
Un băiat de succes, Dan Negru, a scris că Endemol vrea să cumpere formatul Next Star și consideră că piața tv de azi exact ca aceea din anii 90 e una de consum nu de creație. „ E ca aborigenii ăia cărora le dai o oglindă şi zic „Mamă, ce mişto!“. Noi doar cumpărăm, nu inventăm să vindem. Noi suntem o piaţă de consum. Ăia scot ceva în Franţa, dă la proştii de români că îl cumpără! Scot ceva în Olanda? Dă la tâmpitul de român care cumpără orice! Toate televiziunile din România cumpără, cumpără!„ …. Copiii sunt tot mai mult obiectul [nu subiectul] showurilor Tv, succesul Next Star e ca de obicei imitat de alții, a apărut Kids Song, am avut emisiuni culinare cu copiii, s-au speculat „lucrurile trăznite„ spuse de cei mici etc. Pentru că în anii 90 m-am ocupat de programele cu și pentru copiii știu că moda- sau obiceiul- cumpărării de formate a venit mai târziu și nu a început cu copiii. Chiar s-a uitat de „Tip Top Minitop„ showul făcut de colega mea Oana Ionescu-Firică, animat la început de Ioan Luchian Mihalea și care conținea nu doar concurs de talente dar și „lucruri trăznite”,  fiind mai ales un program pentru familie, parte a unei strategii în care „minitopul„ sau „Feriți-vă de măgăruș„ se adresau întregii familii „Abracadabra”  sau „Arlechino„ spuneau povești celor mici iar „Ba da, ba nu„ antrena puștii din clasele mai mari. Vorbesc de strategie pentru că, spre deosebire de posturile care pot îngloba ocazional copiii în preocupările lor TVR ar trebui să aibă o componentă importantă, inclusiv în ponderea din grilă,  de programe pentru copiii. Profilarea posibilă a TVR1 în post de știri, economie, agricultură, continua lipsa de coloană vertebrală a TVR2 mă îngrijorează nespus. În toată Europa – dar nu numai- posturile publice își asumă preocuparea de a produce pentru copiii, există festivaluri internaționale de profil, asociații și organisme de cooperare la care m-am zbătut să ne alăturăm, există reglementări legislative care protejază  și stimulează producția de gen. Poate că „baba se piaptănă„ în timp ce altele sunt preocupările la ordinea zilei dar scăderea atenției acordate copiilor va avea consecințe grave. E o raritate dar și o încântare să vezi pe micul ecran un copil talentat dar nu e vorba doar despre asta, oricât de reușite showurile cu copiii sunt pentru adulți, sunt pentru familie, nu pot înlocui programele în care cei mici sunt subiect, nu obiect, în care e implicată o educație prin promovarea unor valori autentice și importante precum cinstea, dreptatea, curajul prin modelele propuse –reale sau imaginare. Altfel exemplele, modelele rămân cele oferite în zona  tabloidă…Azi există numeroase canale Tv de desene animate ceea ce nu absolvă televiziunea publică de datoria de a produce pentru copiii și de a avea o strategie clară în domeniu. Sau de a produce ficțiune. În cazul copiilor educația nu se face cu  vorbe, cu declarații, nici cu povețe sau sfaturi , e nevoie de povești, de personaje în acțiune. Nu doar copiii beneficiază de injectarea cu imaginație petrecută în special în filmul american unde niciodată nu  au existat atâtea „basme” fabuloase care însă cultivă cu obstinație valori importante, fie că e vorba de „Jocurile foamei” „Stăpânul inelelor„”Harry Potter” „Războiul stelelor” și câte multe altele…Sigur că nu avem forța financiară de intra pe o asemenea piață dar și„Abracadabra” sau„Arlechino” se finanțau mai mult din entuziasm, anii au trecut, vremurile s-au schimbat, pretențiile sunt mai mari dar soluția nu e să abandonăm. Și acum revenim de unde am plecat…abundența de „cumpărări” și imitații se datorează – dar a și încurajat- dominația producătorilor „executanți” în dauna autorilor, a creatorilor. Realizarea unui format cât mai aproape de originalul din afară devine merit extraordinar, creația se ascunde prin cotloane, cedează pasul în fața imitației. Îmi amintesc că m-am împotrivit propunerilor unor colegi de a pune copiii să mimeze vedete, mi se părea o barbarie să pui o fetiță să imite pe Madonna, acum un show gen „Te cunosc de undeva” e ceva firesc. Sigur, cererea determină oferta și cu cât mai rar  autori, scenariști, creatori vor fi solicitați cu atât mai mult se vor împuțina, oricâte școli vor pretinde că îi cresc….Culmea imitației mi s-a părut serialul aparent agreabil „O săptămână nebună„ în care până și mișcările de aparat au fost copiate după originalul BBC, dacă vom persevera pe calea aceasta – unde oricum se cheltuiesc bani- viitorul e tot mai sumbru. În final să reamintesc tuturor …ziua copiilor nu trebuie să fie doar 1 iunie…

 

Ce mai fac actorii nostri

 

Insuccesul evident al ProTV cu ”Lecții de viață” repune în discuție nu doar firava tratare a poveștilor pentru micul ecran ci mai ales folosirea actorilor. Interpreții – că actori nu pot fi numiți- sunt folosiți în reality-showuri sub pretextul că seamănă mai bine cu ”omul de pe stradă”, într-un demers de neorealism târziu. Sigur că nu noi am inventat asta, castingul cu amatori s-a mai folosit în film sau Tv dar n-a rezistat decât ca excepție. Dacă publicul ar fi adoptat sistemul, pe scară largă, actorii profesioniști ar fi fost măturați și în loc de Julia Roberts sau Al Pacino i-am fi văzut pe Jane Doe și John Doe, cu avantajul că aceștia din urmă ar fi mai ieftini. Avantaj pentru producători, desigur. Dacă totul se rezumă la bani atunci putem pune punct discuției. După mine, dacă pui capăt unei activități care pe lângă belele are și clare realizări trebuie neapărat să așezi ceva în loc. Și ProTv după ce a închis ”fabrica de seriale” românești a pus în loc producțiile turcești. Evident turcii au bani și produc, marfa lor fiind prezentă pe multe televiziuni și e la modă, până și prin reviste au început să apară poveștile despre starurile turcești și cine vrea află că actrița Wilma Elles e însărcinată! Bravo ei, vai nouă! O să-mi spuneți că se mai produce ”Las Fierbinți”, cât despre ”Trăsniții” luați-i dvs. acasă. Dar actorii noștri ce mai fac, v-ați întrebat? Unii mai apar pe micul ecran ca prezentatori, membri în jurii, concurenți în reality-uri alături de mari vedete ca Vica nu știu cum, fostă amantă, Larisa nu știu cum fostă soție de celebritate sau mai ales Alina Plugaru, fostă vedetă porno. Îi mai vedeți prin reclame. Aflați despre ei că trăiesc, au proiecte, joacă mai mult sau mai puțin pe scenă, cântă…Am avut norocul să-i văd pe viu, mult prea de mult, pe un George Vraca, Birlic, Giugaru, Calboreanu, Costache Antoniu și alte nume mari cu care aș putea umple pagini întregi, am avut șansa să colaborez cu Iurie Darie, Sebastian Papaiani, Florin Piersic…cu toții avem norocul că există filme, și nu puține, care au păstrat pentru posteritate memoria unor asemenea interpreți. Dar generațiile de actori care sunt acum în plină putere creatoare ce șansă au să nu rămână ascunși publicului de azi și de mâine? Să fiu mai concret. Bebe Cotimanis, un mare actor care s-a împlinit pe scena de teatru dar s-a făcut larg cunoscut prin câteva compoziții de excepție în seriale Tv o să rămână pe veci cu acele filme de arhivă care, oricât se reiau, rămân fixate în trecut? Că doar n-o să facă epocă în rolul de jurat așezat un timp alături de Mihaela Rădulescu /pe care,în treacăt fie spus, unii se încăpățânează s-o numească divă deși singura noastră divă adevărată este Angela Gheorghiu. Dar atunci de ce te miri că orice cântăreț, nici măcar manelist, e socotit vedetă…./ Sau Alexandru Papadopol, din generația mai tânără, un actor care și-a dat măsura în film ca și în seriale/rolul făcut de el în ”Daria, iubirea mea” fiind excepțional!/, e sortit să rămână o prezență obscură prin reclame? Nu mai vorbesc despre tinerii care, încercând parfumul meseriei cu destul succes, gen Adela Popescu, Diana Dumitrescu, Vicky Răileanu, Răzvan Fodor etc. au ajuns să-și caute alte preocupări în lipsa de oferte actuală. Desigur actori de teatru ca Elvira Deatcu, Dan Bordeianu, Gelu Nițu  își văd mai departe de meserie chiar dacă strălucirea de pe ecran s-a stins iar Carmen Tănase are mai mult timp să dedice pasiunii ei principale, cățeii. Octav Strunilă se mai zbate, și bine face, încercând să fie și scenarist și actor și regizor dar cu sprijin firav. Cât despre șansa pe care ar oferi-o micul ecran, în special serialul, descoperirii și încurajării de noi talente să nu mai vorbim.

 

 

Sportul și educația

Îmi amintesc că în ciuda dominației politicului existau probe sportive în concursurile pionierești – profesorul Constantinescu, un om deosebit, se străduia să stimuleze calitățile fizice ale celor mici. Nu știu ce influență a avut ”Daciada” dar știu că practicarea sportului e sau trebuie să fie o componentă a educației. A existat pe vremuri un efort al statelor socialiste de a-și crea o imagine de forță prin performanțe sportive, nu doar că s-au băgat bani ca să se obțină succese și medalii /am văzut niște baze sportive excelent dotate în Berlinul de est/ dar s-a apelat  la orice mijloace necinstite – dopaj /chiar și astăzi avem scandalul produs de atleții ruși/ mită, minciună – inclusiv falsificarea actelor pentru ca să aranjeze favorabil statutul sportivilor. Odată cu dispariția lagărului comunist s-a terminat și cu performanțele false. Dar celelalte, succesele reale câștigate prin luptă cinstită? Eu n-am să intru în dispute complicate pentru că banii au pervertit de mult performanța sportivă pretutindeni în lume,  mă interesează doar ideea sportului ca o componentă esențială a educației, a formării personalității. Nu e vorba nici de bugete, nici de mărirea numărului de ore de sport în școli, e vorba de mentalitate. America e un exemplu dificil de urmat dar nu poți neglija felul în care sportul e tratat aici de familii, de instituțiile școlare fără ca statul să se implice prea mult financiar. Practicarea sportului dar și spectacolul sportiv au prim planul. Multe locuințe au coșuri de baschet în curte, copiii se antrenează cu aruncări de baseball sau pase cu mingea ovală de fotbal. Sezoanele principalelor sporturi iubite de americani se succed în așa fel încât acoperă tot anul. Stadioanele și sălile sunt pline ochi și asta zi de zi pentru că sunt sporturi ca baseballul sau basketul, de pildă, unde se joacă aproape zilnic în campionatele profesioniste sau de college. La noi, faptul că s-au băgat bani în săli de sport rurale nu  e neapărat o comedie. E de râs că unele s-au transformat în depozite de legume? Nu, e de plâns. Dacă așteptăm să cadă din cer bani pentru revigorarea sportului e o iluzie periculoasă, schimbarea trebuie stimulată la nivelul mentalității din familie, inițiativele trebuie îndreptate spre școli, facultăți, statul poate cel  mult ajuta prin reducerea taxelor privaților care bagă bani în sport pentru copiii nu pentru performanță. Se ocupă cineva din presă, de pildă, de altceva decât cancanurile din sport? Există un curent de opinie stimulat de vreun ONG sau fundație? Soarta câinilor maidanezi a adunat  o vreme mai mult interes public decât a meritat…Dar să fim optimiști…

Jurnal de Las Vegas

1

Înainte de a ajunge la Vegas am trecut prima dată oceanul, cu soția mea Lucia, în 1994 mergând la Cleveland, Ohio unde se așezase de puțin timp fiul nostru Christian. E drept, povestea mea se va concentra pe viața din Las Vegas dar nici primul contact cu America nu merită trecut cu vederea.
Prima aterizare- aeroportul din Chicago, O Hare International. Trecusem deja prin aeroporturi destul de mari, Roissy la Paris, Amsterdam, Copenhaga, Frankfurt, Madrid, Roma, Sidney dar aici, cum mă prevenise Christy la telefon și nu-l crezusem, era un infern…coridoare interminabile pe care circulai pe walkwayuri unde erai avertizat vocal să fii atent că se termină ca să nu cazi în nas, aerogări diferite pentru companii diferite, un tren care le lega, semne care anunțau că aici totul e „mare”, în primul rând pentru că dispun de spațiu…Într-un fel, pentru că spațiu de decolare nu era suficient și pilotul de la American Airlines ne-a ținut de vorbă o oră cât a așteptat la imensa coadă să-i vină rândul…asemenea așteptări, incluzând aterizările, sunt peste tot, de la New York la L A datorită unui trafic uluitor de aglomerat, chiar și în Vegas sunt peste 700 de curse care vin sau pleacă zilnic ceea ce duce la o rată de 1 minut pentru fiecare…
A doua constatare- prohibiția, interdicțiile sociale. Fumatul interzis aproape peste tot. Pe atunci fumam și trebuia să caut locuri disponibile, în general în stradă sau la un cafe bar cum a fost cel de pe aeroportul Detroit unde plăteai 5$ pe o cafea insipidă – totuși mă bucuram de prețurile mici -1,94$ pachetul de Marlboro. 15,45$ cartușul dar în anii următori s-au scumpit, ca și benzina. Sub 18 ani nu poți cumpăra dar nici vinde băuturi alcoolice, nu mergea cu ”du-te puștiule până la colț și ia-mi o votcă!” Iar la market ca să-ți taxeze berea era chemat un vânzător având vârsta legală! De altfel în supermarketuri erau raioane protejate pentru băuturi alcoolice sau existau liquor-shopuri speciale și nu se vindeau pe toate străzile…De asemenea nu toate localurile aveau licență de a servi alcool – lucru pe care l-am întâlnit și în Australia unde, ciudățenie, există localuri unde îți poți aduce băutura de acasă! Cât despre fast-fooduri..dacă le spui americanilor că la noi se vinde bere la McDonald fac ochii mari de uimire! Ați văzut în filme cum unii duc la gură o sticlă ascunsă într-o pungă de hârtie…nu e voie să bei pe stradă! -cu excepția Vegasului dar și pe acolo s-au mai restrâns ”libertățile” . Dacă la mașină ți se găsește o cutie de bere goală se presupune că ai băut și se lasă cu pușcărie…Odată, la Greenville în Carolina de sud, am văzut cum angajații erau obligați să fumeze afară, în ploaie și mă bucuram că la mine în TVR era boierie, tăiai fumul cu cuțitul – ca să nu mai vorbim de băutură. Când m-am lăsat de tutun mi-am dat seama că ei au dreptate! Iar acum citesc că guvernul respinge nu știu ce directivă europeană care ar interzice un tip de țigări pe motiv că ar suferi pierderi bugetul…halal! Bine că există tot felul de asociații care luptă din gură pentru România Curată în timp ce nu poți intra într-un local din cauza fumului iar pe stradă…te așteaptă maidanezii, câți mai sunt, apărați și ei de ONG-uri cu duiumul.
A treia constatare…lumea ”bună” se retrage din centru spre periferie, fenomen care se simte acum și în Europa. Downtownul, centrul compus din câteva clădiri înalte, sedii de bănci, birouri, administrație e un loc unde muncești și nu unde locuiești. Orașul rezidențial nu înseamnă blocuri ci case, de obicei case de familie mai mici sau mai mari, cu etaj sau mai mult fără, cu piscină sau nu dar mereu cu un front-yard unde ești obligat să tunzi la timp iarba și cu un backyard, curtea din spate unde te odihnești, unde faci un barbecue, unde se joacă copiii…și obligatoriu cu garaj. Chiar și la Vegas casele au garaj deși, datorită climei, mașinile pot rămâne parcate afară. Te miri că pe străzi nu întîlnești deloc copiii! Nu aleargă, nu bat mingea, nu fac gălăgie…copiii se duc la școală cu autobuzele galbene sau cu părinții iar acasă stau înăuntru sau în curtea din spate. Atât. De altfel pe jos nu umblă mai nimeni…cu excepția Manhattanului, desigur, a Stripului din Vegas sau a downtownurilor marilor orașe acestea din urmă fiind dominate tot mai mult de o populație informă, pestriță, neatrăgătoare ceea ce contribuie la migrația spre zonele liniștite și mai sigure din periferii.
Spațiul a fost atuul Lumii Noi. Poate nu mai e…. Specific american nu sunt zgârie norii – cum mulți au crezut- ci casele înconjurate de curți, întinse pe artere lungi și perpendiculare…pentru că s-a construit, și încă se mai face, pe mari întinderi libere. De ce să se înghesuie oamenii în blocuri când pot trăi comod așa? De aici locul de seamă acordat automobilului. Spații mari înseamnă drumuri lungi și fără mașină nu poți exista, de unde o industrie înfloritoare care a produs automobile mari și încăpătoare potrivite cu șoselele suficiente și cu prețul redus al benzinei. În timp benzina s-a mai scumpit – dar tot e mai ieftină ca în Europa- iar mașinile au devenit mai mici deci mai puțin consumatoare. Lăsând deoparte New Yorkul care e un oraș special – mai ales Manhattanul- tipic american este strada lungă bordată de case și curți, fără magazine și vitrine, pentru că nu prea există pietoni care să se zgâiască pe ferestre. La intersecțiile principale se amenajează câte o Plaza unde sunt localizate diferite shopuri, restaurante, servicii, avertizate și întotdeauna cu spații de parcare. Vrei să te duci la supermarketul „din colț” o poți face și pe jos, dacă ai de mers nu mai mult de 15-20 de minute dar e mai bine cu mașina, cum să transporți cumpărăturile, doar n-ai să vezi lume cărând sacoșe pline pe stradă…Pe alt plan asemenea orașe au și un aspect arhitectural plăcut, se evită haosul urban găsit adesea în Europa. Parisul, dacă are aspectul acela elegant pe care îl admiri se datorează mai ales interdicției ca vreo clădire să depășească standardul de 6-8 etaje /25 de metri/ ceea ce conferă un stil și o unitate de admirat. /Dar, în paranteză fie spus, face ca excepția, Tour Montparnasse, să fie dezagreabilă/ . Cum oare să se înghesuie fără să stea la bloc 12 milioane de oameni în aria metropolitană Los Angeles-Long Beach-Santa Ana? Când vii cu avionul acolo practic traversezi orașul – aeroportul e pe partea dinspre ocean- vezi o uriașă, nesfârșită întindere de case, grupate frumos pe diferite artere ca nervurile unei frunze, racordate printr-o rețea de autostrăzi uluitoare…sunt 80 de districte incorporând comunități, localități și enclave anexate marelui LA. Downtownul, de la distanță, pare un pumn minuscul de săgeți înfipt într-o mare de căsuțe. Totuși, deși dispun de un complex sistem de transport, mai există 3,4% din populație care merg la muncă pe jos…Iar dacă vii cu mașina – am trecut și prin experiența asta- pregătește-te să înfrunți un calvar al aglomerației care, pentru cei antrenați în infernul traversării Bucureștiului, poate nu e mare lucru. Dar tot spațiul te ajută pentru că el permite o organizare a circulației de care profiți…
Mâncarea – obiceiuri, practici, prețuri- va fi un subiect dezvoltat mai târziu dar nu pot de la început trece peste realitatea fast food. Dacă hot-dogul, acel cârnat frankfurter servit într-o chiflă specială, asezonat cu multe dar mai ales cu ketchup și muștar, pe care-l încercasem prima dată la o tarabă din Montparnasse mai mergea, cu burgerul am probleme. Americanii nu pot trăi fără hamburgeri și derivatele lor, o invenție justificabilă de faptul că milioane de oameni pot mânca în pauza de prânz ieftin, curat, simplu și rapid. Cât e de sănătos sau îngrașă să spună specialiștii, eu la Mc D nu servesc nimic, dar am mâncat un cheeseburger foarte bun acasă la o familie, făcut la grătar electric, cu ceapă spaniolă, tomato relish etc ..și s-a dovedit gustos. Chiar și acum nu disprețuiesc un burger bun, gătit médium rare din carne de vită Angus…cum poți savura la BurGR, localul specializat al lui Gordon Ramsay de la Planet Hollywood. Cum soția mea e o mare admiratoare a lui GR – de două ori am luat lunchul la Londra- a trebuit să suporte și burgerul dar a fost greu pentru ea. Ceea ce îmi displace e stilul de a încărca dishul cu „de toate!” Este stilul de sendviciuri „submarin” dar folosit nu doar la Subway ci pretutindeni chiar și acasă, în care așezi între felii de pâine maioneză, salam, șuncă, ouă fierte, piept de curcan, roast beef, brânzeturi, ceapă, roșii, salată și mai câte..plus inevitabilul muștar sau ketchup în așa fel încât conglomeratul e extrem de consistent dar nu are niciun gust! .Am construit cu strângere de inimă astfel de orori pentru Christy care s-a americanizat repede, nu mă pronunț asupra efectelor asupra sănătății dar la gust nu le accept. Desigur e de înțeles succesul unor rețele de fast food – și sunt vreo 80, de la Mc Donald la Burger King, KFC sau St John Silver, – pentru că milioane de consumatori au acces la mâncare de anume calitate, sigură, controlată și nu e de mirare că s-au extins în toată lumea. Totuși Pizza Hut și Red Lobster le-am reținut pentru o serie de dishuri mai pe placul meu. Cum aici jobul e pe primul loc și cu programul de muncă nu te joci s-a transformat în tradiție ca meniul de prânz la restaurante să fie diferit de cel de la cină – spre deosebire de Europa- și bazat mult pe burgeri, pizze, salate. Acum nu mai e vorba de localuri de fast food, majoritatea francize. Uniformizarea meniurilor la scară mare nu e, după mine, favorabilă calității dar asigură accesul la o alimentație serioasă și elimină riscul improvizațiilor. .
Dar de ce să nu gătim acasă? American kitchen cu care e dotat orice apartament are tot ce-ți trebuie până la dishwasher machine. Gunoiul menajer pe care-l produci este, culmea, fără mirosurile date de resturile alimentare care ne terorizează la noi…oare de ce? Pentru că în gunoi predomină ambalajele, chiuveta din bucătărie are și un tocător, acolo pui resturile de legume, de pildă, apeși pe un buton, ele sunt tocate și evacuate. Confort ecologic? Poate. Sau confort pur și simplu ca în cazul cutiilor poștale din fața casei, ele au o limbă de metal care se poate ridica în semn de atenționare, poștașul știe că are ceva de luat de acolo, o scrisoare de pildă. După care îți umple cutia cu tot felul de mesaje inutile, în special reclame sau cupoane. Ziare nu…dacă ești abonat trece dis de dimineața pe stradă o camionetă și ziarul ți se aruncă, ambalat, la intrare, e practic și rapid, angajatul nu coboară din mașină iar prin poștă s-ar pierde timp…Și ziarul cuprinde multe reclame și cupoane de ieftinire care sunt adesea folositoare, mulți oameni caută să-și economisească bănuții…Sunt multe soluții mărunte, toate izvorâte din preocuparea de a nu răpi din timpul oamenilor și cum aici stai mult în mașină au apărut și drive-in la fast fooduri sau Versateller, serviciul bancar din mașină…
Pe cât de multe canale de televiziune există americanii au puține ziare, practic doar unul în fiecare oraș – la New York sau LA sunt mai multe. La Cleveland era The Plain Dealer…unul singur la nivel național, USA Today, se mai vinde Wall Street Journal. La Vegas există Las Vegas Review-Journal . De obicei ziarul are mai multe fascicule – News, Entertainment, Business, Sports, Autos, Homes, Travel, Family etc ca să poți alege ce te interesează, desigur, jumătate din fiecare pagină fiind lăsată publicității, la care se adaugă pliantele atașate, în special dumineca, altfel nu pot supraviețui…Dincolo de problemele supraviețuirii print-ului să observăm că nu se pune problema partizanatului politic care duce, ca la noi, la o profuziune de ziare care se bat să supraviețuiască, aici firește există opinii și comentarii diferite dar sunt acceptate în aceiași publicație.
Alte câteva observații preliminare s-ar cuveni asupra relațiilor umane. Prima dată în Cleveland patronul car dealershipului unde lucra Christian ne-a oferit un Ford Taurus pentru familie să ne plimbam prin Ohio, Pennsilvania și Niagara . La Vegas va fi un Lincoln Town Car pentru Marele Canion oferit de alt patron care socotea mașina angajatului său prea îngustă pentru toți /ca orice tânăr la începuturi Christy se încăpățânase să-și ia un Ford Probe sport, spectaculos dar incomod pentru pasageri/ . Atunci am aflat că patronul își ținea propriul fiu și moștenitor ca mecanic de atelier ca să învețe meserie…departe de lumea beizadelelor răsfățate care primesc mașini de lux din copilărie americanii cu bani obișnuiesc să-și lase odraslele să dea singuri piept cu viața ceea ce e cea mai bună școală…
În fine, zburând de la Detroit la Greenville/Spartanburg South Carolina la invitația unei televiziuni private am avut prilejul altor reflecții de data asta legate de viața din Sud. Total diferit de ce am văzut în Ohio-ul yankeu unde ca să mergi până la piața de fermieri escortat de tot felul de ciudați pilotând motociclete zgomotoase e o aventură neplăcută iar sfatul principal când ai de a face cu afro-americani e să nu-i privești prea insistent, s-ar putea ofensa! De altfel despre denumirea de afro-americani nu mă pronunț ca și în cazul denumirii de rom de la noi. La Greenville pe Main Street politețea sudică te impresionează…oamenii se salută chiar dacă nu se cunosc și nu au pielea de aceiași culoare, își scot pălăria în fața unor necunoscuți, zâmbesc, sunt destinși și mai ales nu au acel aer războinic și rebel pa care l-am văzut adesea în unele cartiere din LA sau New York pe care ești sfătuit să le eviți. Nordul a câștigat războiul dar Sudul e mult mai civilizat și mai primitor, aici problemele nu le crează azi atât negrii cât hispanicii, dar despre asta mai târziu. Deocamdată mai mult observații la suprafață decât opinii sau concluzii…

Luni 16 octombrie 1995 am pornit prima dată spre Las Vegas..Christian se stabilise la Las Vegas, oraș în dezvoltare, în plină creștere, ceea ce aveam să constat singur pe parcursul a vreo 20 de ani..deci unde găseai joburi…Sigur, faima orașului vine de la gambling..Fusesem la Melbourne cazat chiar la Centra Hotel unde se afla un imens cazinou – primul în care călcam și care m-a uimit, mai multe etaje aglomerate cu mese de joc, aparate, baruri… la telefon Christy mi-a spus să nu mă ambalez, ce văd e floare la ureche față de Vegas….Din nou a avut dreptate …Acum am traversat oceanul prin Shanon-Irlanda, tot spre Chicago de unde după mai bine de 3 ore zbor de noapte am aterizat în LV..Prima priveliște LV by night este de neuitat, o mare de lumini în care se conturează clar cazinourile de pe Strip…aeroportul fiind chiar în capătul Stripului, nu departe de faimoasa inscripție „Welcome to fabulous Las Vegas”. Aeroportul Mc Carran – unde nu lipsesc mașinile de joc- are 95 de porți pe care trec anual cam 46 de milioane de oameni…

Las Vegas are o istorie scurtă, începută cam prin 1829-90 orașul fiind fondat la 15 mai 1905 iar din 1931 când s-au legalizat jocurile s-a declanșat boomul. Populația în 2013 depășește 2 milioane rata de creștere fiind de 4,9 la sută anual.
Ce e de fapt Stripul, „fâșia”, Las Vegas Boulevard? O arteră de 4,2 mile /6,8 km/ de-alungul căreia se înșiră, de la Mandalay Bay in sud la Sahara în nord, celebrele hotel-cazino-resort-uri care, după toate modernizările și transformările petrecute în ultimul timp, atrag milioane de turiști. Aici sunt azi 15 din cele mai mari 25 de hoteluri din lume /!/ cu peste 60.000 de camere. Paradisul turiștilor se schimbă continuu și am fost martorul multor asemenea transformări. Nu am mai prins primul hotel construit pe Strip – Rancho /care avea 63 camere/ distrus de un incendiu în 1960 dar am văzut mai vechile Frontier, Desert Inn, Dunes, Stardust, Sands, Aladdin, Westward Ho, Grand Adventures Park la MGM și altele care nu mai există…Spre anii 2000 cu deschiderea Bellagio, Venetian sau Wynn s-a tins spre segmentul de mare lux iar în 2006 s-a lansat proiectul City Center inaugurat în 2009, pe 27 de hectare, între Bellagio și Monte Carlo, pe locul unde îmi amintesc de măruntul Boardwalk…. Au mai supraviețuit unele micile cazinouri.. precum O, Sheas, Casino Royale, Slots-A-Fun …dar să nu anticipez…
Să reținem că orașul, inclusiv comitatul Clark care-l conține are o regulă de curfew, interzicere a circulației celor sub 18 ani pe Strip neînsoțiți de părinți seara după ora 9 iar accesul la jocuri e admis doar dacă ai împlinit 21 de ani și vă asigur că regulile se respectă. Cât privește alcoolul legile sunt mai permisive, dar nu cumva să fii prins băut la volan…

Ce este un casino? Nimic și totul. Un complex conține hotel, casino, sport book, restaurante, săli de spectacole, magazine, expoziții, spa etc. tot ce ai nevoie ca să nu ieși de acolo, de altfel zona de jocuri nu are ferestre sau ceasuri, nu știi dacă e zi sau noapte, nimic nu te atrage afară…Să iau ca exemplu complexul pe care-l admir cel mai mult, Bellagio resort and casino, conceput de faimosul Steve Wynn, inaugurat în 1998 cu un cost inițial de 1,6 miliarde $. Ce are Bellagio? . Un hotel cu peste 3000 de camere într-un turn originar de 151 metri și 36 etaje plus Spa Tower de 33 etaje și 985 camere. Un Casino care înglobează Poker Rooms cu limite ridicate de miză unde profesioniști ca Daniel Negreanu fac sau pierd averi. O atracție de neegalat, fântânile care dansează pe muzică într-un lac artificial de 3,2 hectare…au 1200 de tuburi și 4000 de lumini…o frumusețe. Am văzut și fântânile construite de aceiași firmă în Dubai la poalele imensei Burj el Arab dar sunt prost plasate și nu le poți simți impactul emoțional la fel de bine. Bellagio mai are o Grădină Botanică în spatele recepției care se schimbă la fiecare anotimp plus de Anul Nou Chinezesc. Există o Galerie de artă din care nu lipsesc Monet, Picasso, Warhol, Calder. Există sală de pariuri sportive, există piscină, fitness..capele și facilități pentru căsătorii, Spa și Salon..sala de spectacole…unde se oferă de ani de zile celebrul show acvatic O- Cirque du soleil, 3 cluburi de noapte. . Restaurante sunt destule- 5 de lux, aflate în exterior, pe malul lacului cu vedere la fântâni, 6 casual, 4 snacks și quick-eats, obișnuitele Cafe, Pool Cafe și Bufetul..cu mențiune specială pentru Barul Petrossian din casino și Jean Philippe, un faimos autor de dulciuri unde soția mea se abonase la niște clătite cu zmeură delicioase…un local străjuit de o uriașă fântână de ciocolată…Ar mai fi cumpărăturile…Shopurile de pe Via Bellagio/ de gen Chanel, Dior, Armani, Fendi, Prada, Tiffany , Hermes, Gucci, Louis Vuitton și Fred Leighton – unde am admirat expuse bijuterii cu adevărat regale/ sau Via Fiore și altele…Iată ce înseamnă un complex resort-casino!
Toate locațiile importante au asemenea structură…la Caesars punctul forte este Forum Shops, un mall interior unde pereții și acoperișul sunt pictați să imite cerul, ai senzația că te plimbi printr-o stradă din vechea Romă unde se luminează sau se întunecă, șmecherie preluată și de alte mari complexe ca Venetian. Pe galeriile din Forum Shops există două atracții cam kitchoase, cea care a rezistat fiind Fall of Atlantis dar noul Forum, cu o intrare groaznică imitând Fontana di Trevi, inaugurat în 2004, unde am văzut în vitrina de la Harry Winston un ceas-bijuterie de 1 milion $ este elegant, având și prima scară rulantă circulară din America…Există și un Colosseum- teatru unde am văzut-o pe Cher într-un show reușit.
La Mirage te atrage intrarea unde sunt expuși tigrii albi –eroii showului dat de Siegfried and Roy, atracția centrală a orașului multă vreme, din păcate încheiată tragic…acvariumul imens de la recepție, – vulcanul care erupe spectaculos seara…Sands, unde am văzut primul show Viva Las Vegas nu mai există…Altă atracție majoră era lupta din buccaneers bay de la Treasure Island ..o poveste în care un vas englez ataca vasul piraților, cascadorii, acrobații și iluzii de bună calitate, înlocuit între timp cu un insipid show cu sirene, se poartă și la ei fetele în chiloți…Flamingo/ un loc important pentru că aici fiul meu a organizat ceremonia căsătoriei sale cu Anne Louise- / deschis în 1946 de legendarul cap mafiot Bugsy Siegel- are în grădină flamingi, păsări delicate și frumoase, avea și pinguini dar au fost mutați la Dallas Zoo. În schimb aici s-a deschis din 2003 Margaritaville, cafenea și shop cu specific tropical.. „margarita” – vă spun confidențial, înseamnă un pahar imens plin ochi cu gheață și vagi urme de tequila și lămâie…cocktailul nr.1 al americanilor. Alături însă, la Imperial Palace, poți vizita o colecție de automobile de epocă senzațională. Există vreo mie de mașini din care prin rotație se expun 200 și nu trebuie să-ți ia ochii neapărat Lincolnul Capri 1955 al lui Marilyn Monroe, Cadillacul 1938 al lui W.C.Fields, Chryslerul lui Eisenhower, Town Carul 1928 al Regelui Siamului sau Alfa Romeo 1939 a lui Mussolini…ci mai ales extraordinarele Duesenberg sau Mercedesurile din anii 30 – multe le văzusem doar la Muzeul uzinelor Mercedes din Stuttgart…Cazinoul s-a transformat în The Quad, muzeul a rămas…
Deja se remarcă tendința tematică – în arhitectură, decorațiuni, atracții- accentuată în anii următori prin apariția coloșilor New York New York, Bellagio, Venetian, Paris…Exista deja Luxor, ca o piramidă străjuită de un sfinx uriaș care părea făcut din ghips și vopsit cu ruj de buze dar interiorul, cu coridoarele de hotel mulate pe pereții piramidei era agreabil. Alături, Excalibur era castelul din legendele cu Merlin, atracția de atunci era o luptă cu dragonul în șanțul de apă, spre deliciul copiilor dar diner-showul combinat cu un turnir medieval, în genul celui cu Buffalo Bill de la EuroDisney rezistă și azi, abia în 2014 am mers și noi în familie. La Tropicana găseai papagali de mari dimensiuni. Proiectul New York New York era în lucru dar avea să impresioneze printr-un roller-coaster gigant…MGM Grand Adventures s-a desființat dar era un parc de distracții amuzante pentru mari și mici, Au dispărut și fântânile cinetice de la Stardust, Westward Ho …vor dispărea multe , vechiul Alladdin unde am aflat că pentru a avea o aruncare corectă la craps zarurile trebuie să atingă marginea mesei, a fost înlocuit cu un nou Aladdin, cu tematică orientală, destul de kitchos, noroc că fațada nereușită a fost refăcută după preluarea locației de Planet Hollywood. A mai rămas pe unul din coridoare o atracție modestă, ploaia în deșert…Landmark..hotel distrus prin implozie în 13 secunde fusese cea mai înaltă clădire din Nevada, deschis în 1969 și închis de câțiva ani…
S-au împuținat și au dispărut aproape total în anii crizei micile atracții stradale, slot machines gratuite cu premii ca să te atragă înăuntru sau alte oferte- lozuri pe care le răzuiai ca să câștigi o bere, animații cu …animatoare, false concursuri la care câștigai bilete la spectacole ca să nu mai vorbim de carnețelele cu tichete de reduceri. Au fost în fine evacuați zecile de hispanici cu aer de cerșetori care distribuiau pe Strip cartonașe cu pozele tariful și telefonul unor „gagici” care-ți promiteau masaje pentru 29 sau 47 de dolari…dar despre „fete” mai târziu.
Kitchul e vizibil adesea și se spune că ar fi justificat de faptul că cei mai mulți vizitatori, americani sau asiatici, n-au văzut și poate nu vor vedea niciodată aievea vestigiile Romei sau piramidele sau Turnul Eiffel sau gondolele venețiene…Ar fi fost Vegasul mai atractiv și mai autentic dacă în loc de imitații ar fi fost numai locații impersonale? Deja ultimele construcții au renunțat la inspirația tematică, Wynn sau Encore sau City Center sunt moderne, de un lux contemporan, eu le prefer…Dar o concluzie nu se poate trage, fiecare reține ce vrea din ce vede. Mie, de pildă, îmi place atmosfera italiană de la Bellagio, cu arhitectura inspirată din celebrele galerii milaneze, cu lobbyul decorat cu un magnific candelabru din flori colorate de sticlă, Fiori di Como, opera sculptorului în sticlă Dale Chihuly , toate de un bun gust desăvârșit. Dar când te apropii de imensele grupuri statuare imitând sculpturile romane din Caesars ai o reținere iar când pe trotuar vezi o copie a Victoriei din Samotraces spui că e prea mult . Vizavi la Venetian, unde există un muzeu Madame Tussaud, te poți fotografia lângă imaginea din ceară a lui Pavarotti /trăia încă/ sau Harrison Ford …sunt statuile de ceară kitch? Sunt de prost gust? Nu. De ce ar fi așa reproducerea exactă a lui David de Michelangelo? Se spune că kitchul imită, copiază frumosul transformându-l din artă în obiect utilitar. Posibil, dar mulți privitori nu-și bat capul cu subtilități….
Transportul într-un oraș turistic e esențial….autobuzul merge pe Strip 24 de ore spre satisfacția turiștilor și e destul de ieftin…de o vreme, pentru a face față, s-a introdus double decker bus, mașina cu etaj, ca la Londra și înghesuiala e mare. CAT –Citizens Area Tranzit își face datoria. Dar oricâtă coadă ar fi regulile se respectă, se intră numai prin ușa din față unde, lângă șoferul care te supraveghează, se află aparatul de taxat unde validezi permisul sau cumperi bilet – introduci doar hârtii de un dolar sau monede, șoferul nu dispune de cash. Mai nou au apărut busuri rapide iar automate de bilete se află în unele stații, scurtând timpul de așteptare pentru că mașina nu pleacă până nu urcă toți pasagerii și plătesc!…Disciplina într-o circulație aglomerată e benefică , asigură rapiditate plus că e un semn de civilizație – și la Paris sau Londra se practică urcarea prin fața șoferului- și e valabilă și pe celelalte rute din oraș unde circulă autobuze simple dar pe un orar riguros respectat. Cei care folosesc autobuze ca să meargă la lucru sunt evident mai puțini și mai modești. De aceea orarul e adaptat, pe unele linii mai importante, cum ar fi marile artere Tropicana sau Flamingo mașinile trec la 20 de minute, pe alte rute la o oră. Se poate întâmpla să întârzie câteva minute dar dacă ajung mai devreme nu pleacă din stație decât la ora stabilită. În plus au rampe pentru a îmbarca scaune cu rotile, bicicletele se pot fixa în față, la motor, dispun de camere video de supraveghere iar adesea puținii clienți de pe o rută se cunosc și se salută între ei…Mulți ani ca să schimbi ruta de pe Strip spre alte cartiere mergeai până la terminalul de la sud, la Vacation Village unde, desigur, era și un mic casino, între timp s-a construit un terminal RTC nou..Prețurile au mai crescut, un drum costă 2 dolari iar un abonament pe o lună 65$ – în 2009 era 50$ și-l puteai lua cu jumătate de preț dacă aveai legitimații cu fotografie de senior citizen, valabile 5 ani…
Sunt și alte mijloace de transport mai ales pentru turiști. Mașinile închiriate…inclusiv cele de fițe gen Ferrari sau Lamborghini…Las Vegas Strip Trolley te plimbă lejer cu 2,50$. În fine pe Strip este Monoraiul. Când am ajuns prima dată circula doar de la MGM la Bally ..apoi s-a extins până în nordul Stripului, la Sahara. O călătorie plăcută deși linia trece prin spatele cazinourilor și nu oferă super priveliști..Mai există două trasee scurte cu monoraiuri- ”tramvaiul” dintre Mirage și Treasure Island, apoi trenul care leagă Excalibur-Luxor-Mandalay Bay ..iar recent avem trenurile suspendate Bellagio-Monte Carlo-Aria.  Cu mașina proprie e o plăcere să circuli oriunde, în afară de Stripul aglomerat, parcările sunt numeroase, fiecare complex dispunând de parcare liberă la sol sau supraetajată sau poți folosi valet parking.

Jurnal de Las Vegas

2

Prima oară am intrat la un bufet all you can eat în 1995 la vechiul Harrah’s – prețurile erau mici pe atunci , 5-6 dolari…și poți avea refill la soft drinks…Acolo am gustat întâia oară prime rib și m-am îndrăgostit de acest antricot făcut la cuptor. Este un roast beef clasic copt medium-rare în suc propriu – au jus- cum nu găsești în altă țară. Atunci am încercat și bufetul de la Stardust- 8 dolari și pe cel mai renumit, Carnival de la Rio la 7,85 …Aici pe lângă meniul obișnuit americano-italiano-mexican găsești o secție japoneză cu sushi și teppan yaki. Prețurile de acum sunt spre 16-17$ dar și mai mari cu șampanie sau vin dar tot nu e mult. Ce este un bufet- all you can eat ? Fiecare cazinou are un asemenea local unde poți servi oricare din cele 3 mese ale zilei la prețuri accesibile ca să-și rețină clienții și mereu e coadă! Să nu uităm că aici restaurantele mai importante, mai ales steak-house-urile nu servesc decât cina și se deschid după ora 17. Așadar bufetul e o locație mult căutată, te duci și-ți umpli farfuria din tot ce-ți face cu ochiul, oysters, clams, shrimps, chinese duck, beef fajitas…la standul de carving țí se oferă faimosul prime rib sau turkey sau ham…cu sosurile adecvate /gravy/ …totul e organizat etnic, standuri de bucătărie locală, asiatică, italiană, mexicană …dar poți să le întorci spatele la toate ofertele astea și să înfuleci americănește un burger sau o bucată de pizza. Noi nu! Pentru că ești servit cu soft drinks lași un bacșiș de 1-2 $…Sigur, merită mers la unele bufete mai sofisticate, cum ar fi la Wynn sau la Paris unde standurile sunt cu bucătărie franceză regională…
Toți marii chefi , Gordon Ramsay, Joel Robuchon, Guy Savoy, Wolfgang Puck, Daniel Boulud sau Alain Ducasse au deschis localuri aici…dar nu și bucătarul de circ Jamie Oliver cu improvizațiile lui fără cap și coadă. Poți găsi în Vegas bucătării etnice de o mare diversitate, opțiunile sunt nesfârșite. Clasificarea simplă împarte localurile în american/continental, asiatic, francez, german, italian, indian, internațional /rusesc, fusion, brazilian-ar merita să povestesc un festin churrasco/, irlandez, mediteranean /spaniol, grec/, mexican-sud american, seafood, steakhouses, sushi. Marile complexe au 10-15 / Palazzo are 17/ restaurante în medie de 3-5 stele, fără a pune la socoteală bufetele sau ”café”, locații mai populare. Un New York Steak cu crab legs e de neuitat… Am amintit despre prime rib. Alături de barbecued ribs…de crab legs și alte delicii cu fructe de mare specifice precum clam chowder .. și plăcinta cu mere- apple pie- iată câteva vârfuri ale bucătăriei americane!
Cum sunt un fan al stilului asiatic localurile thai, japoneze, chinezești sunt pe primul loc dar românii nu găsesc nimic de-al lor? Am găsit ceva prin 2009 și am să revin…
Bucătăria americană nu e atât de plată ca și cea engleză, faimoasă prin vestiții săi chefi dar total neinteresantă în realitate. Mai întâi, breakfastul conține de obicei „2 eggs (fried or poached), sliced bacon or sausages, sliced bread or toast with jam/jelly/butter, pancakes with syrup, cornflakes or other cereal, coffee/tea, orange/grapefruit juice” Pare că e mai puțin consistent decât breakfastul tradițional englezesc care are bacon and eggs, cârnați sau un fel de sângerete, ciuperci și roșii prăjite, uneori iahnie de fasole, plus porridge, cereale , muffins…Dar și în America dacă ți-e foame dinineața poți cere steak and eggs sau lobster sau sausages cu hash potatoes…În America dacă spui friptură e vorba de carnea de vacă, porcul e pe locul 4 în preferințele lor, după miel și pui. Steakul nu poate fi decât de vacă dar calitatea cărnii n-are nicio legătură cu ce se vinde la noi unde poate doar mușchiulețul e comestibil. Dar e mai greu să găsești un steak sau un prime rib la prânz…lunchul e mai frugal, restaurantele cu fripturi deschid doar la cină. Mă rog, dacă insiști poți merge la Capitol Grille în Fashion Mall sau la Smith and Wollensky pe Strip dar te costă. Doar la Londra am mai mâncat asemenea carne, angus beef irlandez, francezii se laudă cu vitele lor inutil, sunt sub calitatea celorlalți dar poți găsi Red Angus la București…
Carnea de vacă – adesea maturată minimum 28 de zile, notată în categoria ”Prime” de USDA cuprinde filet mignon, filet, tenderloin, sirloin, rib eye, bone-in rib eye, T-bone, tot atâtea delicii servite la alegere cu cartofi –french fries, piure, la cuptor- spanac, sparanghel, porumb dulce, ciuperci, fasole verde etc. La celebrul Smith and Wollensky am servit un bone-in rib eye fabulos cu un baked potato mare cât pentru 2 persoane iar gustul de neuitat a meritat un efort de 50$!
Acum, cu burta plină să trecem la elementul definitoriu al Vegasului- jocul, gamblingul…Legalizat în 1931 jocul devine o industrie profitabilă și primele cazinouri se deschid pe Fremont Street în Downtown, prima stradă asfaltată din oraș…În filmele făcute în LV această faimoasă stradă e adesea prezentă, luminile strălucitoare de la cazinourile aliniate unul lângă altul- gen Horseshoe, Golden Nugget, Binions, Four Queens, Golden Gate terminându-se cu hotelul -cazinou Plaza fiind denumite „glitter gulch” , strălucire încununată cu construcția a ceea ce se numește Fremont Street Experience. Practic strada a fost închisă cu un acoperiș de vreo 15 milioane de becuri susținut de 16 coloane imense și seara, iluminația luxuriantă a cazinourilor se stinge iar pe sus vezi cu admirație un show de sunet și lumini, pus la punct ultima oară în 2004. Aici a fost inima Vegasului înainte de mutarea ”puterii” pe Strip și de aici a început domnia Mafiei, a crimei organizate. Gangsterul evreu Bugsy Siegel a construit Flamingo în 1946 și boomul a început. Desigur, când am ajuns noi în LV mafia era istorie, acum proprietarii, marii investitori sunt corporații uriașe cu miliardari faimoși ca Kirk Kerkorian – principalul acționar la MGM-Mirage care deține 10 hoteluri pe Strip cu vreo 38.000 camere, Steve Wynn – care înființase și deținuse multe complexe inclusiv Bellagio dar a fost eliminat printr-o preluare ostilă de Kerkorian în 2000, și-a revenit și a ridicat Wynn/Encore… Sheldon Adelson, mult timp al treilea bogat al Americii, proprietar la Venetian/Palazzo…familia Fertitta care deține cazinourile off-strip Stations, destinate mai mult localnicilor – Sunset Station fiind mai aproape de noi am devenit clienți statornici pe mulți ani. Desigur printre proprietari se numără firme mari ca Hilton, JW Marriot, statul Dubai în ciuda interdicției islamice pentru gambling, Donald Trump dar și mii de fonduri sindicale, de pensie sau de investiții din toată America. Interesant ar fi de enumerat apariția de la an la an a unor complexe…1990: Rio și Excalibur, 1993: MGM Grand, Treasure Island, Luxor,1996: Stratosphere Tower și Monte Carlo 1997: New York-New York 1998: Bellagio 1999: Mandalay Bay, Venetian, Paris 2000: Planet Hollywood (fost Aladdin) 2001: Palms 2005: Wynn 2007: Palazzo 2008: Encore 2009: CityCenter 2010: The Cosmopolitan. Există un site, VegasTodayandTomorrow.com unde se pot urmări în amănunt toate proiectele, inclusiv cele oprite sau amânate din cauza crizei, dar Vegasul continuă să înflorească în ciuda legalizării jocului în alte state, a apariției cazinourilor deținute de comunitățile de indieni sau off-shore…
Ce se joacă? La mese poker de diferite feluri, în special Texas hold’ em, baccara, ruletă, blackjack sau craps – zaruri după care se dau în vânt americanii…la mașini aceleași jocuri dar mai ales jackpots, celebrele slot machines denumite caraghios la noi păcănele. În fine keno – un fel de bingo și, pe un plan special, pariurile sportive din Sports Books. Mai mult atras de poker și blackjack , pe mărunțiș, desigur, am preferat mașinile, iar Luci jocurile pe slots…pentru că e imposibil să fii în Vegas și să nu joci, nu doar în cazinouri dar ești îmbiat pretudindeni, la aeroport, în magazine, chiar pe stradă. A fost amuzant de remarcat cum, de-alungul anilor, tehnologia a evoluat, mașinile au trecut de la manetele incomode de care tragi pentru a alinia niște pictograme la softurile tot mai diversificate, un joc devenind adesea un fel de desen animat foarte atractiv. Pe un touch-screen poți gâdila o maimuțică pe burtă provocând o reacție de joc sau poți anima mâna unui dealer la un joc de cărți. A evoluat și încasarea câștigului. La început bănuții cădeau în pahare de plastic personalizate pentru fiecare cazinou cu desene colorate simpatice, făcusem o adevărată colecție .Căderea monezilor în pahar producea și un clinchet plăcut urechilor, fără îndoială o idee cu efect psihologic. Acum monedele și paharele au dispărut, câștigul se oferă pe tichete printate ..dar sunetul uneori a mai rămas pe undeva din off, căderea monezilor care făcea deliciul învingătorilor și atrăgea vecinii entuziamați de cascada de metal nu poate fi înlăturată așa ușor…Orașul e plin de turiști inclusiv mulți californieni vin în weekenduri pentru a juca…atunci când am mers la LA am văzut de ce vin, erau cazinouri până la state line între California și Nevada, iar de la LA la Vegas faci 3,5-4 ore pe autostradă
Sport Book-urile merită o atenție specială. Mai întâi se știe ce importanță are aici practicarea sportului dar și spectacolul sportiv. Multe locuințe au coșuri de baschet în curte, copiii se antrenează cu aruncări de baseball sau pase cu mingea ovală de fotbal. Sezoanele principalelor sporturi iubite de americani se succed în așa fel încât acoperă tot anul. În fine, aici se joacă pentru a câștiga, pentru a învinge, nu există egalitate /doar la hochei și desigur la soccerul adesea plicticos. Un meci se decide neapărat în over time! Stadioanele sunt pline ochi și asta zi de zi pentru că sunt sporturi ca baseballul sau basketul, de pildă, unde se joacă aproape zilnic în campionatele profesioniste sau de college. De altfel, când am înțeles regulile fotbalului american mi-a plăcut că se bazează pe ofensivă, pe înaintarea spre terenul advers, că o decizie poate fi contestată și verificată video, totul având la bază ideea de dreptate și de valorificare a spiritului de învingător împotriva oricărui obstacol. Pariurile sportive sunt legale în Vegas și extrem de interesante. O să dau exemplu doar pentru fotbal, mai ales că am pariat adesea. Esențial e că se stabilește o cotă pentru fiecare echipă, un handicap, o diferență pe care echipa aleasă de tine trebuie să o îndeplinească pentru ca tu să câștigi. De exemplu la meciul Patriots- Giants se oferă un spread /handicap pentru Giants – 3, ceea ce înseamnă că, la un scor pe teren de 14-10 pentru Giants trebuie să scazi 3, râmăne deci 11-10 și ai căștigat. Dar dacă a fost 12-10 ai pierdut! Cam aste e în mare și interesant e să pariezi un ticket cu mai multe jocuri de la 2 la 10!– un parlay sau un teaser/ în așa fel încât să-ți mărești șansele de cîștig. În plus, vii la sportbookul din cazinou și urmărești pe 10 mari ecrane simultan jocurile trăind cu intensitate evoluția scorurilor, făcând calcule în timp ce bei o bere adusă gratuit…Când am intrat cu Christian prima dată în sportbookul de la Hilton am crezut că s-a amenajat Hala Obor, o sală imensă cu zeci de ecrane și afișaje împărțită, deja e o tradiție, între amatorii de curse de cai sau ogari pe stânga și cei de alte sporturi pe dreapta. Dar primul teaser câștigător..cu 5 meciuri, cost 5$ câștig 30$ , l-am reușit abia în 1997…Sigur și aici au avut loc modernizări, poți paria de acasă, poți urmări de acasă mai multe meciuri simultan pe mai multe televizoare – Christy, un fan înfocat, o face pe 3 ecrane plus laptopul- dar atmosfera de la sport book rămâne de poveste, cum era la Sunset Station unde ajungi să te cunoști cu dealerii, cu pariorii obișnuiți, socializezi, servești dumineca bufetul special cu chicken wings ca să las pe altă dată ce se întâmplă la un Superbowl!

Jurnal de Las Vegas

3

Să încep prin câteva observații de civilizație cotidiană. În Vegas, oriunde te duci, pe stradă, în cazinouri, la shopping se poartă ținuta casual și, ținând cont de vreme, pantalonii scurți domină! Rareori seara vezi costume și rochii elegante la cei care au rezervări pe la localuri de lux sau cluburi de noapte . Fără nicio jenă poți intra în cele mai luxoase locații în sandale, șort și tricou sau top…Pantofii ușori, confortabili, ochelarii de soare nu lipsesc, ideea e că te îmbraci ca să te simți bine, comod, simplu . Altceva… aerisirea excelentă, pentru că în cazinouri sunt sute de clienți într-o sală imensă unde se și fumează dar nu se simte, aerul e ventilat, lumea se comportă civilizat, liniștit, rareori izbucnește un ropot de aplauze și râsete când cineva face jackpotul. Apoi confortul e pretutindeni, toaletele sunt de fapt rest rooms unde găsești gratuit cosmetice de tot felul și lustruitori de pantofi, ăștia pe bani….
Locuința, reședința pe care ți-o alegi în funcție de venit îți oferă de asemenea confort. Ca să beneficiezi de apartamente cât mai mari și mai bune obiceiul e, pentru cei singuri, să-și caute un room mate, un tovarăș de apartament. Christy, până când s-a însurat și au cumpărat casă a locuit în diferite condo-uri mutându-se mereu la mai bine, pe măsură ce câștiga mai bine ..De aceea americanul nu se încurcă să adune obiecte și mobile peste măsură, tot ce are transportă în mașină sau închiriază o dubiță U-Haul…în caz că partenerul vine cu o masă mai bună pe a ta o ții într-un storage până când ai nevoie…Să dau ca exemplu Pacific Islands Apartments pe Green Valley Parkway unde am trăit acest tipic resort-style living…case cu etaj, apartamente cu intrare separată și 1-2-3 dormitoare cu băile aferente, living comun cu fireplace, dining room și bucătărie comună…la 2 dormitoare prețul de azi este între 845-1080$, partea leului, cam 3/4 o plătește chiriașul principal care dispune de master bedroom. Accesul cu animale e permis/ darr nu peste tot/..aveam pe atunci un cățeluș simpatic, Newman, care ne aștepta privind pe geam și se bucura nespus să-l scot afară – eu aveam timp mai mult. …Singurui inconvenient, tomberoanele erau la poartă dar adesea Christy ducea gunoiul cu mașina!…Complexul are dotările necesare…piscină cu cascadă , jacuzi, club, sală de fitness , spațiu de parcare, unele au terenuri de tenis, pentru golf te deplasezi la un club…Am locuit și înttr-un complex de lux, Meridian pe East Flamingo, unde prețul pentru u apartament cu 1 bedroom și tot confortul era mai mare dar merita. Acest sistem de conviețuire s-a răspândit și în Europa / vezi complexele din Băneasa…Când s-a însurat și au cumpărat casa de familie din Henderson în 2004 am asistat la procesul achiziției…foarte interesant, în prezența agenților imobiliari se chema un expert care cerceta starea casei și întocmea pe loc un raport pe care îl printa și unde găseai toate evaluările făcute și remedierile necesare. Confortul e practic același…două dormitoare, living, dining și bucătărie dar ai piscina ta în curtea din spate, garaj închis și spațiu unde să zburde cățelușii familiei, din 2012 în număr de 4…
Las Vegas e situat în nordul deșertului Mojave, are vegetația săracă tipică dar te impresionează prin diversitatea culorilor florilor plantate, frumusețea gazonului de iarbă lipit de sol deși adesea e vorba de iarbă artificială! Sigur, la Mount Charleston –35 de mile depărtare, destinație de recreere preferată de localnici – găsești pini și arbori de munte ca și zăpadă. Palmierul e prezent peste tot, îl găsești și în curțile caselor iar, în plus, la Christy în fața casei există un măslin sălbatec. Dar deși te afli în deșert totuși poți să cumperi orice produse vegetale sau animale dorești…Supermarketurile gen Raley’s, Albertsons, Smith’s sunt pline de oferte. Există rețele de magazine speciale ca Trader’s Joe sau organice – Whole Foods dar și piețe de producători! Chiar și Anne a crescut în backyard căteva legume și verdețuri, mai mult de distracție…Prețurile sunt accesibile și la un drum prin supermarket nu lași mai mult de 20 de dolari ca să iei ce-ți trebuie. Iată cumpărături prin 2001 la Riaey’s…0,99 pâine italiană, 2,64 roast beef, 2,94 swiss cheese 1,32 bavarian ham, 2,04 mortadella 1,48 smoked turkey /mezeluri, brânzeturi luam cam 200 de grame/ 0,90 coleslaw, 1,49-6 ouă, 1,29 unt, 1,69 orez Uncle Ben, 0,43 roșii, 2,49 pui gătit, 0,41 cartofi Idaho pentru copt, 3,95 carne tocată pentru perișoare, 0,08 ardei iute jalapeno, 0,17 morcovi, 0,52 ceapă, 1,29 capellini Barilla, 1,19 oțet, etc. Ca băuturi: 1,39 Perrier, 5,49 – vin Chianti de 1,5l, 0,99 Ice Tea, 0,59 apă plată, 0,89 tonic water, 0,99 pepsi… Sigur, peste ani prețurile au mai crescut dar nu mult și media cheltuielilor s-a păstrat…
A găti acasă e pentru mine o plăcere dar românul nu se poate lipsi nici aici de o ciorbă bună. Așa că am dat zor cu ciorbele, ba chiar l-am dotat și pe Christy cu rețete…mai ales că pentru o ciorbă de văcuță nu e nevoie să fierbi 2 ore carnea ca la noi….Dar plicuri de „borș magic” trebuie aduse sau trimise din România ca și leușteanul uscat, altfel te mulțumești să acrești cu lămîie…acum le poți comanda de la Amazon. Abia prin 2009 doamna Lili, o româncă angajată la un local din vecini ne-a îndrumat să cumpărăm foi de varză murată și murături de la niște magazine bulgărești și georgiene și am putut face sarmale iar pentru salata de boeuf adorată de fiul meu am găsit cu greu gogoșari ungurești la 1,9 dolari borcanul…Există desigur sauerkraut, varza murată pe care ei o servesc adesea cu hot dog dar se vinde tăiată fideluță și nu e chip să găsești altfel. Acum și nora mea Anne a învățat să facă sarmale și salată de boeuf… Despre diversitatea restaurantelor și bufetelor am mai vorbit dar, dintr-o mulțime, hai să aleg câteva care mi-au rămas în memorie…La Mon Ami Gabi pe terrasa de la Paris de unde poți vedea vizavi showul fântânilor am mâncat prima dată în 2004 când am primit vestea că Numai iubirea făcuse la debut un rating surpriză…Un lunch în 2009 costa 71 dolari pentru 2 persoane cu escargots, soupe a l’oignon, moules marinieres, truite, 2 pahare de Riesling. Alt local preferat italianul Capri din Sunset, deschis seara pentru o cină elegantă de 3 persoane se începe cu un coș de delicatese de panificație pe care le poți servi cu olive oil și oțet balsamic, cu antipasti smoked salmon carpaccio și mozzarela buffalo iar ca entrées, adică feluri principale, Lobster Fra Diavolo, Veal Chops, Pasta Alfredo, cu o salată ca intermezzo din care nu lipsesc lettuce, mushrooms, ham, cheese, olives, artichokes, cu Chianti Classico doar un pahar pentru mine, tiramisu și cheesecake – total 106$ . Merge! Mai nou m-am atașat de faimosul Lawrie – cel mai bun prime rib! Localnicii se îndreaptă adesea spre chain restaurants, rețele sigure și de calitate, cum ar fi Red Lobster sau Olive Garden. Aici nu se face rezervare, aștepti să se elibereze o masă și uneori ți se dă un fel de pager ca să te anunțe că ești invitat înăuntru. La Olive Garden – unde am mâncat și la New York tocmai pentru că apreciam stilul – o supă pasta e fagioli e 5,25, o pizza 12,25, pastele în jur de 11-14 dolari, un seafood Portofino, preferatul meu și al lui Christy, 16,50. Masă de 3 cu vinul meu 2 pahare de Chateau St Michelle, un riesling petillant de California- 67 $ plus 10$ bacșiș…Cum îmi plac fructele de mare punctez pentru Oyster Bar …la cel din Sunset ne-a oferit o masă de rămas bun David, un fost room-mate al lui Christy și am gustat un fel de bouillabaise, la Oyster bar din Miracle Mile – la Planet Hollywood- ,alt loc preferat, felurile merg în jur de 21-23 dolari. În fine, de mai multe ori am fost cu Christy și Anne la Kings Fish House in The District unde ni s-a pus o babețică la gât ca la copii ca să degustăm un cioppino teribil de bun …Să nu uităm Red Lobster în care am pășit prima dată la Cleveland dar l-am găsit și la Vegas sau Joe’s Crab Schack unde 3 crabi – Dungeness, Alaska White șu Kings fac 54$ …Vreți o friptură? Dacă la Smith and Wollensky e prea scump recomand The Capitol Grille pentru un lunch cu dry aged sirloin steak cu asparagus hollandaise sauce, o sticlă de Coppola Merlot pentru 95$…dar îndrăgitul meu prime rib mă așteaptă mai ales la Outback, lângă casă, o rețea australiană.
În perioada 1997/1998 am cunoscut prima dată felul în care se petrec sărbătorile cele mai importante ale anului..Halloween, Thanksgiving, Christmas, New Year. De departe Halloweenul beneficiază de un marketing incredibil, parcă peste Crăciun, rafturile sunt pline cu decorațiuni, costume, gadgeturi destinate să te îngrozească, oamenii își atârnă felinarele din dovleci la uși sau ferestre, curțile se transformă în lăcașuri pentru vampiri sau vrăjitoare, fetele care servesc prin cazinouri își pun urechiușe de drăcușori dar nu-și ascund pulpele dezgolite. Crăciunul e de asemenea abundent marketizat dar senzația de stânjeneală o dă clima, un Crăciun fără iarnă, fără zăpadă pare neterminat deși Santa Clauși tipici distrează copiii prin malluri. Acum, important e bradul artificial pe care-l împodobești acasă și masa din care de obicei nu lipsește curcanul. De ce e preferabil să stai acasă? De Crăciun și de Anul Nou aglomerația crește, se fac cozi, localnicii ies și ei în masă ca să profite de reduceri, năvălesc turiștii din Extremul Orient care n-au parte de asemenea sărbători, mulți ies să admire luminile de Crăciun.. La Revelion merită să ieși, Stripul se închide de la 9 seara devenind un paradis al pietonilor, se anulează curfew-ul așa că și liceenii din oraș ni se alătură, peste tot se distribuie trompete de hârtie, pălăriuțe, se circulă cu berea în mână printre oameni veseli și amabili care te felicită, fac poze cu tine, e o nebunie plăcută iar la miezul nopții încep artificiile. Fiecare cazinou important are showul său de artificii și doar dintr-un elicopter te-ai putea bucura de o privire de ansamblu…La Paris deși am fost de multe ori n-am prins revelionul de pe Champs Elysées dar am petrecut evenimentul la Roma, la Nisa, la Dubai în 2012 – cu jocul de artificii de la cea mai înaltă clădire din lume dar atmosfera și spectacolul Vegasului sunt unice…sunt lucruri care trebuie trăite nu văzute la televizor…
Dar să revin la curcanul de pe masa de Thanksgiving, tradițional și parcă obligatoriu [într-o vreme chiar patronii ofereau angajaților un curcan premiu. De altfel am fost invitați și la un banchet de Crăciun oferit de patroni angajaților la Sugarloaf Room în Rio] . Și nu e greu de gătit, de exemplu un Carolina turkey de 13 pounds făcut de mine conform instrucțiunilor iese delicios și asta datorită unui indicator, un mic termometru înfipt în pulpa păsării care țâșnește afară când e gata, ceea ce mă duce cu gândul că la acea oră curcanul de pe mesele a milioane de americani are același gust! Mă rog, se servește cu dulceață de merișor- cranberry sauce, capul famiiliei are obligația să-l decupeze și să-l împartă, există și tradiția curcanului umplut iar side-dishuri sunt o sumedenie. Ca eveniment important al sfârșitului de an 1997 … am abandonat fumatul amândoi, eu și Christian. Definitiv. Cât despre evenimentele anului 1999 nu pot uita fabuloasa finală la TV Manchester United – Bayern Munich 2-1, văzută la ora 11,30…datorită diferenței de fus de 10 ore /9 ore cu Europa Centrală/multe lucruri din Europa, în special sportive, se pot vedea la micul dejun sau la prânz ori, dacă pică pe timpul nopții sau când ești la muncă, le înregistrezi.
În sfârșit ploaia…prima ploaie trăită de noi aici a fost pe 2 iunie 1999, afară erau 73 grade Fahrenhreit/cam 22 Celsius…și cum ei nu au canale de scurgere străzile s-au uscat repede…Las Vegas are mai bine de 300 zile însorite pe an, ploaia totalizează 10,5 cm anual, umiditatea e cam 29% și aerul uscat e o binecuvântare, nu transpiri, hainele nu ți se lipesc de corp, respiri fără greutate..Îmi amintesc că în Los Angeles curgea apa de pe mine, era o umiditate insuportabilă, de parcă mă aflam la Bangkok unde am suferit similar…Vara poți frige ouă pe capota mașinii dar cui îi pasă, peste tot e climatizare. Totuși în vara lui 2013 s-au înregistrat deja temperaturi record de 47 Celsius, vă vine să credeți?
Am prins în acel an noua clădire Caesars .. am văzut noua atracție Star Trek Experience de la Hilton. iar pe 16 iunie am fost la deschiderea Canal Shoppes la Venetian… The Venetian e o experiență interesantă pentru un european care, întâmplător, a văzut Veneția adevărată. Dincolo de fațadă ne-a uimit construcția dinăuntru…urci o scară rulantă sub acoperișul pe care e pictată o frescă super colorată și pătrunzi pe…Canal Grande. Gondole te plimbă pe apă, treci poduri, ajungi în Piazza San Marco unde sunt restaurante italienești, admiri cerul pictat pe tavan, și uiți că te afli de fapt la etajul întâi ! Sigur, gondolierul îți cântă canțonete și pe unul l-am făcut să-i cânte soției Santa Lucia dar ei nu sunt italieni ci de tot felul de etnii… Construit pe locul vechiului Sands distrus prin implozie în noiembrie 1996 The Venetian s-a ridicat în numai 2 ani!” Astăzi, cu vecinii săi Palazzo și Sands Expo reprezintă un complex cu 4049 apartamente, 4059 camere și 11.000 metri pătrați de cazinou… Cât despre shopuri, altădată…

Jurnal de Las Vegas

4

Cel mai faimos show din Las Vegas a fost, neîndoielnic, Siegfried and Roy la Mirage, inaugurat în 1990 și sfârșit dramatic pe 3 octombrie 2003 când un tigru l-a atacat în timpul spectacolului pe Roy Horn. Numiți „magicienii Secolului” ei au uimit audiența cu un show gigantic de pe urma căruia n-au mai rămas decât amintiri, tigrii care se mișcă leneș în vitrinele de pe coridorul de intrare în Mirage sau în Secret Garden. A fost un fenomen de neegalat deși tigrii continuau să fie protagoniștii multor showuri magice ..cum ar fi Rick Thomas …
Showurile din Las Vegas sunt o componentă principală a ofertei. Există cam 116-120 de spectacole în teatre fără a mai socoti sutele de concerte din lounge unde vin toți artiștii care contează. Doar Parisul are mai multe teatre dar diversitatea entertainmentului aici e fabuloasă…Servești o băutură – multe săli de spectacol au mese dar nu este sistemul francez de diner show decât la Tournament of the Kings la Excalibur unde plătești cam 50$- și asiști la spectacol iar adesea participi…Țin minte că David Copperfield alegea spectatorii aruncând baloane în sală și Christian s-a străduit zadarnic să prindă unul ca să vadă pe pielea lui cum se produce o magie… Poate la originea showului american stă cabaretul francez. Le apropie durata lungă de existență – pentru că o asemenea producție e costisitoare și se poate menține pe afiș ani îndelungați, publicul, predominant turistic, se înoiește permanent. Accesibilitatea e accentuată de lipsa textului vorbit, dansul, muzica și magiile de cabaret fiind suficiente, pe această linie a apărut și câștigat Cirque du Soleil…Durata lungă e de tradiție, la Paris la Moulin Rouge am văzut Feerie de 2 ori…aceleași tablouri dansante doar momentele de iluzionism se schimbă, multe muzicaluri țin afișul decenii…la Londra am văzut Cats în 1998 care se juca din 1981 iar favoritul meu, Phantom of the Opera a sărbătorit deja 25 de ani, se juca și în 2010 la His Majesty s Theatre când am mers la teatrul Adelphi pentru Love Never Dies, continuarea pe care a oferit-o fanilor Lloyd Weber. Credeți că nu m-am bucurat să văd Phantom…și în varianta de la Venetian?
Revistele de tradiție pariziană există și în Vegas, cu trupele de showgirls topless /de regulă la spectacolul de seară de la 10 p.m./…au în frunte Jubilee de la Bally care se pare că joacă de 28 de ani, Folies Bergere la Tropicana, Crazy Horse la MGM, Crazy Girls la Riviera, Oh La La la Paris…Există un film din 1995, Showgirls, cu Elisabeth Berkley care merită văzut pentru a te apropia de culisele teatrelor de gen din Vegas…La Tropicana am câștigat biletele la o loterie pe care o organizau în hol ca să aducă clienții, având ca punct de atracție câte o fată în costumația tipică, puteai să faci fotografii cu ele dar mă întreb cum arată acum, peste mai bine de 10 ani Crystal sau Jennifer, două superbe showgirls…că eu știu cum arăt…Din păcate Tropicana a înlocuit decorativa loterie cu o banală acrobație aeriană deasupra meselor de joc, poate din invidie pentru succesul celor de la Rio…. Folies Bergeres se joacă din 1959, e cel mai vechi show din SUA și se încheie în bună tradiție pariziană cu un can can de mare ansamblu! Iar dacă vreți ceva și mai sexy, poate combinat cu puțin masochism sau vampirism mergeți la Bite de la Stratosphere…Iar pentru spectacolele cu male dancers la mare preț sunt australienii cu Thunder la Excalibur sau Chippendales la Rio.
Showurile înseamnă tablouri dansante de amploare, costume costisitoare și extravagante, efecte sonore și vizuale deosebite, tematici exotice sau SF…De altfel și showurile Cirque du soleil, azi la modă, care au ocupat cele mai importante teatre au tematici diferite, două sunt pe apă, unul merge pe ideea de atracție sexuală, altul pe magie, altul omagiază Beatleșii…Cirque du Soleil are același avantaj de a nu folosi text…conglomeratul de etnii care populează America sau vin în vizită nu stăpânesc toate subtilitățile limbii engleze ca să guste, de pildă, spectacolele de proză sau comedie… David Copperfield vorbea uneori excesiv de mult, ne-a ținut un speech interminabil despre bunicul său dar era un truc, câștiga timp pentru ca mașiniștii să monteze în secret….Și la Cirque du Soleil apar componente ale showului tipic american bazat pe multe efecte tehnice, costumația extravagantă , tematica ..e necesară povestea, scenariul fiecărui moment indiferent că e vorba de O la Bellagio /O adică Eau-apă/ Ka la MGM, Love la Mirage /un omagiu Beatles, show realizat după dispariția vestitului Siegfried&Roy/…Zumanity la NY, Mystere la TI și Le Reve la Wynn…Artiștii de circ sunt completați de acrobați, gimnaști celebri – cum este britanicul Terry Bartlett care a devenit clown în O, românul Rareș Orzață, Dașa Nedorezova din echipa de înot sincron a Rusiei devenită coregraf acvatic la Le Reve și alții. Sunt și muzicaluri clasice cum ar fi Menopause la Hilton, Jersey Boys la Palazzo, desigur Phantom of the Opera la Venetian….să adăugăm aici omagii aduse unor idoli muzicali – Legends in concert la Harrahs, Rat Pack is Back la Plaza, American Superstars la Stratosphere unde sunt imitați desigur Elvis dar și Michael Jackson, Britney Spears, Christina Aguilera…se inventează concertul care n-a avut loc niciodată- Sinatra și Barba Streisand împreună, să pomenim La Cage la Riviera, mulțimea de comedieni imitatori ca Danny Gans, George Wallace, Gordie Brown, showurile concert ale unor celebri de mult Wayne Newton cu 50 de ani de carieră sau Barry Manilow,, spectacolele care se succed la Coliseumul din Caesars cu Celine Dion, Cher, Elton John sau Bette Midler….programele moderne de la House of Blues la Mandalay Bay și sutele de prezențe muzicale în lounge…Pe favoritul meu în country music, Garth Brooks, Wynn l-a convins să revină în 2009 pe scena de la Encore…Sunt și o mulțime de spectacole de comedie ..Ar urma spectacolele de magie cu unii protagoniști celebri…Rick Thomas la Tropicana, Lance Burton la Monte Carlo, Hans Klok la Planet Hollywood, Penn și Teller la Rio, Blue Man Group la Venetian. Pe David Copperfield care vine des și de obicei la Caesars l-am văzut la MGM… Aici nu se pactică iluzionismul mărunt, se mizează pe iluzii grandioase…în fața noastră care stăteam în primul rând la Rick Thomas tigri imenși apăreau și dispăreau. În copilărie…tare de mult deci…am fost uimit la circ de un rus care suspendase două cabine de lemn la distanță și apărea când în una când în alta de parcă se teleporta…asemenea trucuri multiplicate de n ori țin și astăzi,executate cu o logistică importantă și secretă…. De altfel Magiile sunt la mare preț și peste tot găsești mici shopuri unde se vând tot felul de gadgeturi cu care poți să-ți uimești familia și prietenii.…
Prețurile sunt destul de mari dar cum există la Londra în Leicester square sau la Paris in place de la Madeleine agenții care scot la vânzare bilete disponibile pentru aceiași zi sunt și aici …Apoi există showuri de matineu, ieftine sau chiar gratuite, care speculează prezența clienților în cazino… Am văzut destule dar deosebit era Masquerade Show in the Sky de la Rio …Pe niște șine montate pe tavanul unei mari săli de joc circulă vehicule alegorice pline cu dansatori și cântăreți, jos alții evoluează pe o scenă în timp ce mulți clienți continuă să joace imperturbabili la slot machines…
Desigur, spectacolul merge mână în mână cu marketingul…fiecare cazinou are un shop unde se vând obiecte care poartă logoul showului sau devine un suvenir…la spectacolele temporare magazinele funcționează adesea mult timp înainte și după prezența vedetei. Am văzut astfel un shop dedicat lui Elton John cu vestminte și pantofi despre care nu vreau să povestesc sau unul pentru Cher, o vedetă deloc tânără dar al cărui show, agrementat cu tablori dansante, decoruri luxuriante și efecte vizuale a fost tipic american, dinamic și plin de vervă. Apropo, nu este permis să filmezi sau să fotografiezi, adeseori aparatura se lasă la intrare pentru mai multă siguranță…
Ar mai fi multe de spus despre showurile de la Vegas, important e că multe dintre ele merită văzute…

jurnal de Las Vegas

5

Shopurile sunt un alt pilon al vieții în Vegas, aici fiind prezente toate brandurile importante de vestminte, pantofi, bijuterii sau cosmetice din lume. Dacă te uiți la magazinele din Forum Shops de la Caesars vei găsi orice dorești, de la Armani, Burberry, D&G, Versace, Valentino, Victoria s Secret, Dior, Gucci, Bulgari, Tiffany, Sony Jimmy Choo și am dat câteva exemple doar din sutele de branduri. Vreți și de la The Grand Canal Shoppes de la Venetian? Să caut altele..Davidoff, Tolstoys, Ann Taylor, bebe, dar să nu omit faimoasele măști de carnaval venețiene sau cristalurile de Murano care bat orice jucărie Swarowski…Înconjurând Planet Hollywood se găsește un paradis al cumpărăturilor numit Miracle Mile ..între Mandalay Bay și Luxor s-a făcut un culoar populat de magazine, Mandalay Place ,Via Bellagio sau Wynn Esplanade au shopuri de un lux incredibil…dar mallurile propriu zise sunt separate de cazinouri. Ce este de fapt un mall? Când formatul de shopping mall s-a dezvoltat prin anii 1959 era nevoie de o stabilitate financiară pe care o dădeau Department Stores/ magazine universale legate între ele cu coridoare pline de buticuri plus un food court, parcări și cîteva restaurante. Diferența față de sistemul de Shoppes …acolo nu există magazine universale. Nici la noi în malluri nu avem [ afară de Debenhams sau Peek and Cloppenburg dar la scară mică/. Diferența față de noi…mallurile lor nu se bazează pe hpermarketuri și…lumea e mai mult prin magazine să cumpere decât se plimbă ca la muzeu. Fashion Show Mall are 7 department stores, ca Neiman Marcus, Saks Fifth Avenue, Macys, Dillards , Robinson-May, Bloomingdales și 250 magazine, Galleria Mall are 140 magazine plus Dillards, Mervyns sau JC Penney.
Made in China e la ordinea zilei peste tot, cum inspirat scria Huffington Post , în curând apple pie făcut de bunica va rămâne singurul produs american observând că și mingile de baseball vin din Costa Rica. În primii ani parcă mă jenam să cumpăr mici cadouri pe care scria Made in China dar m-am lămurit repede că nu găseam altceva. Dacă aici e mai ușor să reții produsele japoneze, care vin cu denumirile firmelor lor restul e Made în China, echivalent cu Made in Vietnam, Bangladesh sau Honduras, oriunde mâna de lucru e ieftină. Gama produselor e imensă, de la iPhones, laptopuri la ace de cusut, mănuși de bucătărie sau suveniruri din Vegas, haine cu branduri importante – și eu am cumpărat un D&G original făcut în China. „Made in America” devine o etichetă de lux cu preț mărit…venitul mediu al unei familii era în 2011 de 50.000$ care-ți ajung să cumperi bunuri de import ieftine, în rest…Deci să reținem中国制造….Cineva calcula cât costă clasica ținută „born in USA” – blue jeans, T-shirt alb, cizme + 421$, toate ajung sub 100$ în bunuri importate! Deci, un Levi s 501 făcut în SUA face 178$ dar un Gap classic blue jeans e 60$…Măcar într-un magazin din Paris Luci și-a luat o superbă bluză cu dungi colorate care era Made in Romania…
Outlets sunt mai multe dar nu foarte ieftine. Turiștii se înghesuie în autobuzele double-dekker care, înainte de capătul de sud al liniei te lasă la unul din acestea, Las Vegas Premium Outlets Mall unde sunt 140 de magazine diverse ca Adidas, Aeropostale, Brooks Brothers, Calvin Klein, DKNY, Guess, Nike, Polo Ralph Lauren, Reebok, Timberland, Tommy Hilfiger…fiecare vrea să ducă acasă cât mai multe obiecte cu ceva rabat la preț, americanii aleargă după ieftiniri și solduri și chilipiruri…Folosesc cupoane decupate de reduceri, vin în groceries cu liste comparative de prețuri și au dreptate, banul se câștigă greu.
O nouă inaugurare la care am avut noroc să participăm a fost Green Valley Ranch /pe 18 decembrie 2001/un „station casino” din suburbia unde locuiam cu Christy, Henderson, cu un foc de artificii grandios, primul pe care l-am văzut pe viu pentru că, orice s-ar spune, la televizor nu au nici un impact emoțional. În 2004 a început aici să funcționeze The District – o surprinzător de plăcută zonă de shopping și agrement, diferită de stilul kitchos cu care mă obișnuisem. The District – ca și mai târziu Town Square, ca astăzi strada din spate de la Flamingo spre marea roată The Linq – este foarte european, străzi pietruite, iarbă, totul îmbiind la o plimbare liniștită printr-un orășel sau poți să circuli cu un tramvai sau să asiști la mini-concerte de seară oferite de trupe tinere…Town Square, la sud de Mandalay Bay are în plus arii de distracții pentru familie și copiii, cu un labirint, și – nu vreau să uit- restaurantul Texas do Brasil unde afli ce este churrascaria și cum se servește un grătar ca la Rio, cu picanha, acel vârf de mușchiuleț ce pare perfecțiunea…E spectaculos să stai la masă unde niște cartoane pe care le întorci pe verde semnalează băieților/gauchos care umblă cu țepușele de pe care descarcă bucățile de carne de vită, porc, miel, pui sau cârnați că mai vrei sau nu mai poți…La 3 persoane cu salad bar din care nu lipsea feijoada plus ½ Chianti Ruffino a fost 180$, scump dar face!
Sărăcia se vede mai ales în North Las Vegas –socotit oraș de sine stătător – zona de la Stratosphere spre nord e dubioasă, mai ales noaptea. Vegasul are – după criză- cam 14.000 homeless. Mulți trăiesc în tuneluri subterane. Totuși aici e Stratosphere Tower care are 109 etaje și cu liftul ajungi sus în câteva secunde fie pentru restaurant fie pentru priveliștea de pe terasă, seara e magnific…dacă nu vrei să te dai cu Montaigne-russe-ul din vârf care te zdruncină contra cost. Noi n-am avut curaj… De la Turn spre nord e mai bine să nu circuli pe jos, poți găsi moteluri ieftine și dubioase, localnici dubioși, mizerie. Criza și-a spus însă cuvântul peste tot . Pe Strip nu prea mai sunt oferte…micile magazine de suveniruri s-au rărit, lăsând loc marilor construcții..pe ici pe colo mai apar vânzători de apă rece care iau din magazine sticlele cu câțiva cenți și le vând cu 1 dolar, desigur speculanți mărunți pe care poliția îi mai gonește. Altfel, cerșetorii sau homeleșii sunt interziși în zona turística, teoretic…doar în North Las Vegas poți vedea în abundență – preferabil din mașină – ceva din lumea pestriță a celor învinși.
Criza a lovit puternic din 2008…am văzut multe afaceri mai mici închise / era un local familiar franciză Chili’s lângă noi care a dispărut, făceam câțiva pași să ne aprovizionăm cu barbecued ribs/…am văzut casele scoase la vânzare de bănci. For sale era anunțul pus pe vreo 2 case din 5 în vecini…Au fost bani de pensie pierduți, venituri reduse în unele domenii, /din fericire Christy lucra la rent a car…închiria track-uri/…rata șomajului a depășit 14% și foreclosures au crescut, se spunea că sunt 2 din 4 case în 2009 /e drept că vedeam listele din ziar unde mai bine de 90% din numele datornicilor erau hispanice sau asiatice……peste 70% din proprietarii de case cu mortgages datorau băncilor mai mult decât fac casele, intrarea în insolvență era frecventă, la fel scăderea veniturilor, falimente, mai puțin turiști, multe cazinouri goale – cum a creat o vreme frica după atentatele de la 11 septembrie că Orașul Păcatului va fi țintă a terorismului, atunci veniturile din gambling au scăzut brusc cu 1%, în 2008 cu 4%…bănci falimentate preluate de altele…proiectele stopate…cum ar fi Fontainebleau,, un proiect de 3,1 miliarde sau Ritz-Carlton…Acum își revin încetul cu încetul ..politica lui Bush jr dă roade deși a fost acuzat de socialism! …Programul TARP a însemnat ajutarea băncilor cu bani de la stat, ajutor care deja s-a cam rambursat dar colapsul financiar a fost evitat.… Turiștii se reîntorc, noi locații se deschid încetul cu încetul ..în timp ce Europa se clatină în continuare, în special zona euro care se îndreaptă spre colaps…

Jurnal de Las Vegas

6

Într-o vreme Stripul se colora -negativ zic eu- cu tot felul de hispanici întinzându-ți cartonașe cu ”fetițe” care-și ofereau serviciile de ”masaj” sau ”dansuri în poală”…un nume scurt, un număr de telefon, un tarif- Rozy 29$, Jasmine 100$, Kelly 50$…Sigur, pentru tacâmul complet negociai în cameră. De râsul lumii a fost un turist care a cerut restul pentru serviciile sexuale reclamând că fata nu a stat cu el tot timpul plătit, la poliție l-au acuzat că solicită prostituție ilegală! Mexicanii care împărțeau pliante cu oferte de fete disponibile au cam disparut, poate unii amatori de asemenea joburi de stradă așteaptă ridicarea vizelor dar nu știu că fără viză trebuie să primești totuși acceptul de intrare. Mă rog, acum apar la noi pe la intersecții gen Obor fătuci amărâte cu invitații la saloane de masaj..daca maseuzele seamănă cu ele businessul e destinat falimentului! … Statul Nevada e singurul stat american care admite prostituția dar în bordeluri cu licență situate de obicei în zone rurale – în 2008 erau doar 28 de bordeluri. În Vegas și Comitatul Clark prostituția e interzisă oficial pentru că toate cazinourile au încurajat turismul de familie. Dar barurile sunt pline de fete care vânează clienții, sistemul de servicii Escort ocupă 140 de pagini „galbene” și în fiecare an poliția culege cam 400 de copiii care se vând pe străzi …Oricum, fetele cât de cât atractive lucrează pentru agenții și autobuzele acoperite cu reclame imense pentru ”babes” străbat orașul. Cele care fac strip tease în barurile specializate – stabilimente care arată ca în filmele americane sunt de genul ”afară e vopsit gardul”…clienții se amuză, beau bere cu prețuri piperate, aruncă hârtii de un dolar, le agață de jartelele fetelor sau pe unde găsesc loc ori plătesc un ”lap dance” care e un fel de partidă sexuală ”pe uscat”. Din nou vă trimit la filmul ”Showgirls”…
Cât despre Tv…Cu mulți ani în urmă era un canal de ” naked news ”, îmi amintesc de o chinezoaică , ea vorbea despre Dracula Park, proiectul vehiculat pe atunci în timp ce se dezbrăca mai abitir ca la chat. Mă amuza ideea să o văd pe Andreea Esca făcând strip-tease la Știri…Acolo programele Tv se supun unor reguli reglementate azi mai mult de bun simț și tradiție decât de legi și interdicții…Totuși, Codul Hays a lăsat urme. Am mai scris despre asta și mențin concluzia: .Codul Hays și Codul bunelor practici pentru Tv au avut rolul lor în formarea unor atitudini atât ale autorilor cât și ale audienței..chiar dacă au fost depășite ele au dat roade, au instituit bariere și standarde pe care atât autorii cât și publicul și le asumă. Urmăriți nu doar filmele și serialele americane dar și emisiunile lor cotidiene și veți vedea că rezultatul unei cenzuri depășite formal de societate este atât decența cât și folosirea sexului sau nudității în special sub forme artistice. Despre emisiunile tabloid de la noi și obiceiul de a plimba în fața camerelor tot felul de trupuri de fete dezbrăcate americanii ar crede că sunt pe altă planetă. Și ar avea dreptate.
Dar și ei se distrează. Sportul are milioane de fani. Am prins Superbowlul din 3 februarie 2002 , finala de fotbal american câștigată de New England Patriots din Boston, favoriții mei …e greu să descriu cohorta de activități care au precedat-o, vânzările de suveniruri, pariurile pe tot felul de posibilități –de la cine înscrie primul la cine ratează primul – petrecerile cu temă, o mie de moduri de a trăi din și pe marginea unui eveniment major. Familia se distrează în week-end făcând sport, jucând volei în parc, golf la un Club – un sport unde m-am făcut repede de râs- ieșind la un picnic – sunt locuri amenajate, nu e nevoie să arunci gunoaie peste tot…sau merge spre unele zone de recreere mai apropiate ca Mount Charleston sau Valley of Fire – un fel de canion cu rocă și pământ roșu. La Marele Canion ajungi în 4 ore prin Arizona…e poate cel mai spectaculos loc din lume. În sfârșit poți merge la Lake Mead. Format pentru hidrocentrala Hoover Dam care dă viață acestor ținuturi lacul de pe râul Colorado /doar 39 km de Vegas/ îți oferă șansa de a face multe sporturi acvatice sau a te plimba cu vaporașul. Am fost odată în familie completă, cu Christy și Ann, într-o asemenea croazieră, cu Desert Princess și Hoover Dam văzut de pe apă m-a impresionat…dar în rest sunt doar maluri de nisip și piatră..Mă rog, lor le place…mai iei un hot dog sau un burrito, mai faci poze …Dar chiar în Henderson a apărut un lac artificial de peste 1400 hectare – Lake Las Vegas ! Intrat în faliment în 2008 dar salvat parțial în 2010 . Poți închiria o ambarcațiune pe care o conduci singur și te plimbi pe un lac mărginit de vile somptuoase care-ți lasă gura apă- cu proprietari gen Celine Dion, treci pe sub un pod care seamănă cu Ponte Vecchio din Florența, vizitezi magazine de pe străduțe în stil toscan, joci la Casino Monte Lago…Relaxant – un colț de Italie în deșert…
Mai puțin relaxante sunt drumurile peste ocean. Noroc că din 2009 s-a inaugurat o linie directă B.A. Londra-Las Vegas altfel transferurile sunt dificile mai ales cu schimbarea de terminale. Am încercat tot felul de variante – Chicago, New York, Minneapolis, Los Angeles, Dallas…În 2001 am venit mai confortabil…prin Londra cu cazare la Novotel, nu atât de grozav ca la Meridien în 1999 …întrucât nu existau legături avantajoase B.A. îți oferea cu un mic supliment de preț cazare lângă aeroport…Traversarea lungă spre L.A. a fost îndulcită de o priveliște incredibilă …Lake District, sud de Hebride, sud Islanda, peste Groenlanda- sud de Angmangsalik  spre Canada, sud Baffin Island, Winipeg, Bismark, Rawlings, South Lake City, Las Vegas  și apoi LAX…Aici surpriză, după un drum obositor de 8.771 km…o polițistă cu un câine se apropie de mine și cere să-mi controleze sacoșa!? M-au trecut transpirații reci…era o sacoșă deschisă, luată tot din Vegas…dacă cineva mi-a strecurat droguri în sacoșă..sunt scenarist așa că țeseam tot felul de povești. Aveam ceva care atrăsese atenția câinelui dar nu droguri, Doamne ferește, ci o lămâie luată de Luci de la micul dejun. O prostie dar în SUA n-ai voie să introduci alimente…odată într-un avion de Londra am cunoscut o doamnă care ducea fiicei ei din UK o oală cu sarmale și alte bunătăți de sărbători, așa ceva aici e de neconceput, e infracțiune și devii pușcăriabil…Polițista a mai chemat o colegă cu un cățel ca să vadă dacă și celălalt animal simte lămâia și după ce au terminat experimentul mi-au dat lămâia înapoi și m-au lăsat în pace. Afară am aruncat la gunoi obiectul ”delict” ca un prost și am trecut de la transpirațiile reci la cele calde, era caniculă….

Jurnal de Las Vegas

7

Scriu la acest jurnal pe 1 mai 2014, o zi obișnuită de muncă in America. Când intri in oraș puzderie de turiști fac fotografii in fața celebrului panou cu inscripția Welcome in fabulous Las Vegas Nevada aflat în mijlocul bulevardului, înainte de a ajunge la Mandalay Bay si ai crede ca nimic nu s-a schimbat în anii de după criză…Și totusi…Am văzut în aproape 20 de ani multe schimbări, transformări, demolări, noi construcții iar noua tendință îmi place …kitchul lasî loc bunului gust! Primul exemplu – City Center, un complex de 7 clădiri înalte, cea mai mare investiție privată in constructii din istoria Americii, realizat de MGM International – la care s-au alăturat cu bani cei din Dubai World. CC a desăvârsit trecerea de la imitație, de la imageria tematică la modernismul unei arhitecturi de calitate. Gata cu Egiptul Luxorului, cu Roma cezarilor, cu gondolele Veneției…ies din prim plan copiile dupa piramide, sfincși, Tour Eiffel, Fontana di Trevi. Acum, pe lângă turnurile moderne, simple și impunătoare de la Aria, Cosmopolitan, Vdara sau Mandarin miniturnul Eiffel sau fațada imitație a Luvrului de la altădată admiratul Paris pare stingher și demodat, deși au disparut falsele fântâni de tip Concorde iar pe Arcul de triumf e proiectată o reclamă luminoasă cu Gordon Ramsay! [are în cazinou cel mai bun și cel mai scump local]CityCenter e străbătut de un tram de la Bellagio la Aria/Monte Carlo. La Aria domină luxul simplu , eleganța retinută, modernă, un stil care se impusese deja la Wynn sau Encore. La victoria asupra kitchului aș adauga tendința spre un stil mai european, mai puțin exagerat, mai prietenos, deja arătat de The District de la Green Valley Ranch, un mic cartier pietonal de shopuri, strazi bordate de arbori, piațete unde pot cânta muzicieni, terase primitoare, o atmosferă caldă intima, fără șocul unor showuri cu orice preț…ceea ce s-a repetat, mai aproape de Strip, la Town Square. În total contrast cu arhitectura de mucava de la Lake Las Vegas, imitație banală după stilul italian, florentin. Acum, chiar în centrul Stripului, continuă înoirea. Vechiul Barbary Coast a fost înlocuit cu The Cromwell, elegant, simplu, The Linq nu e doar o imensă roată, un roller coaster socotit cel mai mare din lume, de 550 picioare, cu 28 de cabine sferice în care încap 40 de persoane…ci și un mic cartier cu același aer european. Oricum, plimbarea cu această roată ne-a oferit o priveliște frumosă, nu se compară cu London Eye pentru că Londra are altceva de oferit ochiului. Toată zona din spatele unor vechi cazinouri a fost reevaluată, întinerită, Imperial Palace a devenit the Quad dar a păstrat superba Auto Collection…Margaritaville a devenit cazino…Spațiul din față de la Bally va fi amenajat ca un Grand Bazaar pentru 2015…Deși multe proiecte nu s-au putut realiza din cauza crizei Vegasul rămâne ca de obicei un oraș dinamic…

Jurnal de Las Vegas

8

Criza a trecut peste America, orașul e din nou plin de turiști, cazinourile fac sute de milioane profit, oferta de joburi crește dar evident a scăzut calitatea umană. Mai intâi au proliferat, ca efect al crizei, marginalizații, homeleșii, săracii. Vei gasi pe Strip cerșetori din abundență, oameni cu nevoi reale, existențiale și nu prefăcuți, în variante diferite. Sunt puzderie de amărâțti care întind o cutie a milei afișând sau nu cartoane cu inscriptii [inclusiv unele cu umor gen De ce sa mint îmi trebuie bere …sau E ora prânzului, plătești tu] la muzicieni sau la personaje costumate care se oferă pentru o fotografie. Pe mine, pentru 2 dolari, m-au „furat” doua showgirls banale care, la un casting real n-ar fi lăsate nici să treaca de ușă. Ele măcar erau mai dezbrăcate dar o mulțime de oameni –de obicei hispanici- se îmbracă pe căldura aia cu diferite costume imposibile imitând personaje din Disney sau Star Trek…Stripul populat de turiști atrage dar zonele cu probleme sunt în special in estul orasului sau în Downtown țn ciuda repetării faimoasei inscripții de intrare- Welcome in fabulous Downtown Las Vegas…Tot mai multi bețivi, drogați, homeleși – chiar dacă primăriile au o gramadă de agenții destinate ajutorării lor…Ca și în alte orașe americane oamenii cu stare, clasa mijlocie ca și cei avuți s-au mutat in cartiere securizate abandonând centrul …Cum treci de Bally  pe East Flamingo parcările sunt pline de mașini obosite și demodate, la autobuze fac coadă îndeosebi hispanici sau negri care lucrează prin cazinouri dar locuiesc departe și nu-și pot permite o mașină. Ceea ce e o problema de viață! În schimb etnicii de culoare veniți ca turiști au proliferat și le simți distinct prezența fie prin șinutele lor adesea extravagante fie prin gălăgia nestavilită pe care o afișează. Nu pot să nu mă gândesc ca așa va arăta viitorul când Bucureștiul va fi plin de palate cu turnulețe și din limuzine vor coborî romanași de-ai noștri in ținute multicolore și impodobiți cu aurării…Americanii s-au batut pentru abolirea segregației rasiale. Aici discriminarea e o crimă și aduce repercusiuni. Scandalul verii 2014 îl reprezinta cazul Sterling, un bogataș de 81 ani patronul Los Angeles Clippers, echipă aflata în playofful NBA, care a refuzat să plăteasca șantajul amantei sale și ea a dat publicității o înregistrare intimă în care acesta spunea că nu vrea negri în echipa lui….o prostie, baschet american fără negri ar fi imposibil. Consecința? A fost imediat suspendat pe viață de NBA, amendat cu vreo 3 milioane și împins să vânda echipa! Sigur, el va putea câstiga mai bine de jumatate miliard de dolari după vânzare dar bătrânul amant s-a atins de un subiect tabu, nu-ți manifesta public părerile despre semenii de culoare! Cu reversul medaliei, de care am vorbit, toți oamenii trebuie să fie egali dar unii trebuie ajutați să fie mai egali ca alții,,,,

Jurnal de Las Vegas

9

În Las Vegas apa se joacă în fântânile de la Bellagio, în cascadele de la Wynn, Palazzo sau Aria, poartă gondole pe canalele Veneîian sau ți se oferă în nenumăratele piscine, jacuzzi, spauri…Ba chiar un proiect ca Lake Las Vegas se bazează pe un lac artificial în jurul căruia s-au aglomerat cazinouri și vile luxoase pe care le admiri navigând într-o ambarcațiune. Totul e facut să uiti că te afli într-un oras clădit în deșert. Apa este elementul vital esențial pentru supraviețuirea în deșert și înțelegi asta vizitând Springs Preserve care e și un muzeu și o gradină și o proiectie spre viitor. Cine s-a plimbat prin Jardin des Plantes, St James Park, Englische Garden din Munchen sau El Retiro din Madrid – ca sa nu amintesc de favoritul meu, drumul spre Castelul Peleș…poate fi dezamăgit de ariditatea pietrelor și vegetației, de canioanele de carton dar cheia e apa. Am văzut aici un documentar impresionant despre munca titanică de a construi barajul pe Colorado, Hoover Dam, care e plămânul deșertului, inaugurat în 1936, oferind Nevadei energia necesară ca și statelor învecinate. Lake Mead, imensul lac de acumulare cu malurile zdrențuite a devenit loc de vilegiatură – mai de mult l-am străbătut intr-o mică croazieră…in jur doar piatră, stânci amorfe, un peisaj dezolant dar silueta copleșitoare a uriașului baraj îți dă fiori. Apa, stăpânirea apei e victoria omului în lupta cu deșertul. Sigur, la Springs Preserve poți vedea multe momente ale istoriei locurilor transformate în elemente de show. Las Vegas fără show e de neconceput! Fostul primar, faimosul Godman – care și-a lăsat soția pe scaunul lui- poza cu showgirls, bea în fiecare seară o sticla de gin, avea în birou un tron și oferea vizitatorilor un simbolic „chip” de cazinou, totul un show menit să stimuleze afluența milioanelor de turiști care fac Vegasul să traiasca deși noile construcții obligă la discounturi permanente dar lumea trebuie să vină aici nu la Missisippi River Boats sau Indian casinos…Povestea luptei omului cu natura s-a încheiat cu înfrangerea definitivă a nisipului. Văzut de sus, de la înălțimea cabinelor high-rollerului The Link Vegasul e un conglomerat de șantiere…În ciuda urmărilor crizei – creșterea numărului de saraci, homeleși, șomeri [dar pe majoritatea celor ce lucreaza în servicii ii auzi vorbind spaniola!] Vegasul privește spre viitor.

Jurnal de Las Vegas

10

Orașul e busy, week-endurile în special sunt aglomerate cu turiști, găsești cu greu un loc de parcare la resorturile de pe Strip …trebuie să urci 7-8 nivele în self-parkingurile supraetajate și cu puțin noroc să ghicești un loc printre sutele și sutele de mașini. Prosperitatea orașului care trăiește din turism a revenit și unele proiecte oprite în anii crizei se reiau. Dar a crescut vizibil numărul de cerșetori homeleși, sunt bărbați, albi, invariabil neîngrijiți, cu bărbi în dezordine și priviri pierdute. Mi se spune că sunt americani, adesea roși de vicii, droguri, învinși ai crizei care nu găsesc joburi – fie că nu vor fie că nu inspiră încredere. E drept că sistemul de ajutorare a celor nevoiași nu e de neglijat, inclusiv perioada când se acordă ajutor de șomaj s-a mărit. Atunci cine muncește în Las Vegas? Populația hispanică și latino a trecut de 41 milioane în State ceea ce prezintă importanță pentru partide, se ține cont de ei la alegeri cel puțin în 15 state .Nevada are 27,3%, California 38% New Mexico 47% Texas 38% – dar Nevada e un stat mai puțin populat, are doar vreo 3 milioane de locuitori. Cu 150 de ani în urmă teritoriul Nevadei aparținea Mexicului și a devenit stat american în 1864. Există o controversă locală…prezența tot mai mare a imigranților duce la scăderea calității vieții în oraș? În școli copiii hispanicilor n-ar trebui să învețe mai bine engleza – într-un loc unde sunt nenumărate canale Tv, inscripții  bilingve sau publicații în limba spaniolă? Subiectul e delicat și orice părere diferită aduce acuzații de rasism care, în America, sunt devastatoare. Imigranții ilegali reprezintă, desigur, o pătură săracă, ne- educată și sub- calificată dar oamenii muncesc! Poate că nu vor face Nevada mai bună dar se pare că nu doresc, nu intenționează să asimileze cultura gazdă. Sunt inevitabile paralelele cu situația din Uniunea Europeană unde libera circulație a muncii ridică probleme în special când cei veniți pentru un job decid să se stabilească în țările alese. Dacă milioane de români preferă să rămână în Vest de ce să nu bănuim că într-un oarecare timp mulțime de asiatici sau arabi sau africani se vor stabili în România, această migrare a populațiilor spre zonele mai atractive fiind chiar globalizarea atât de discutată. Sigur, China sau Japonia sunt mult mai atractive ca noi dar vedeți vreo năvală de imigranți acolo? Văzut de sus, din turnul Stratosphere sau din nacelele Linq-ului Las Vegas arată ca un oraș în plină dezvoltare, șantiere sunt peste tot, se lucrează din nou cu îndârjire. Am văzut în 20 de ani prefaceri, transformări uluitoare, ca în basmele cu pruncii crescând într-un an cât alții în șapte dar dacă faci abstracție de milioanele de turiști care dau viață locurilor ce rămâne? O comunitate compozită, alcătuită din etnici de o diversitate evidentă, dispuși să-și clădească viața pe valorile muncii și disciplinei sociale – esențiale în democrație. O comunitate deloc ferită de probleme sau excese dar concentrată pe eficiență. Aici contează ce știi să faci iar calitatea vieții tale e decisă de fapte, de felul în care acționezi. N-am văzut nicăieri ca într-o zonă de parcare suficient de întinsă să se refacă asfaltul într-o singură zi, de dimineața până seara iar explicația e simplă, dacă firma contractată nu e în stare să rezolve rapid sarcina concurența așteaptă la rând! Și mai e ceva de învățat – nu generaliza! Am mai văzut și alte orașe americane – New York, Cleveland, Los Angeles, Greenville S.C. și altele – cu specific și probleme diferite și nici pe departe nu-mi permit să emit judecăți definitive despre civilizația americană. Un lucru însă mi-e clar, oriunde în State e suficient să fii bun în jobul tău și ai acces la ceea ce-ți dorești pentru o viață mulțumitoare, cu cât performezi mai mult poți trece de la un banal truck la un Cadillac, de la o locuință ieftină la alta mai confortabilă, la o slujbă mai bănoasă, totul fără șpăgi sau „pile, cunoștiințe, relații” . Sigur, corupția nu e apanajul nostru balcanic …sau poate mă înșel? Există corupție pretutindeni dar sunt popoare care excelează, unde tot angrenajul vieții economico-sociale e construit pe influență și șpagă, unde obiceiul de a da și a primi o atenție, un bacșiș, o mită e înrădăcinat în mentalul populației iar cei care se cred cinstiți și curați au dat sau au primit mai puțin….Va rezolva justiția asemenea probleme, așa cum sunem împinși să credem? Nici vorbă…Vom continua să ascundem gunoiul sub preș și gata….scuzați scepticismul dar e nevoie de generații întregi care să schimbe lucrurile…Iar ca să revenim la Las Vegas…nu e paradisul dar nici iadul, vizitați-l pentru că merită și întoarceți-vă acasă….e mai palpitant aici, doar „ viața e o telenovelă”, nu?

 

 

 

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s