Umorul, o meserie?

Umorul…o meserie? Promovarea excesiva a showului „Epic” pe Adevărul m-a făcut să văd un fragment din mult lăudatul umor prea îndrăzneț să fie găzduit de un post Tv cât de cât normal. Pe bună dreptate pentru că băieții de la ”Epic Show” nu sunt decât niște amatori stângaci care se înscriu pe linia binecunoscută inaugurată de ”brigăzile de agitație” din vechime și continuată în zilele noastre de tot felul de neprofesioniști. Unii au succes, temporar, mai ales că am importat și moda stand-up comedy .Oare Constantin Tănase sau Mircea Crișan făceau și ei stand up comedy, fără să știe? Evident că da, genul monologului comic e de când lumea dar ce contează mai mult este substanța artistică, atât în conținutul textului cât și în calitatea interpretării. Altfel …ne bazăm pe succesul la noi al filmelor cu proști, gen „Las Fierbinți” . Sau insistăm pe linia imitației care e de mult politica oficială a unor posturi, în special Pro Tv. „Săptămâna nebună” difuzat acum e un remake după un serial BBC „The Worst Week of my Life”, ceea ce nu înseamnă nimic, dar imitația merge de la asemănarea fizică a interpreților până la copierea cadrelor, mișcărilor de aparat, decupajului regizoral, ceea ce e prea mult! Persistența în imitația de suprafață mi se pare o eroare și ea există în toate serialele proteviste adaptate după originale străine, cum a fost „Om sărac, om bogat”, inclusiv în alegerea juraților de la Master Chef! Felul în care se îmbracă și masca pe care o adoptă S Bontea este o copie a lui Joe Bastianich, corpolența lui Graham Elliot are corespondent în Scărlătescu iar de la Gordon Ramsay juratul nostru nu are decât ciuful rebel…dar cu ce ne ajută ? Ce să mai spun despre copierea modului în carea fost cinematografiat scenariul…dacă vrem să oferim copii-paste de ce mai avem nevoie de regizori? Nu-mi place să evoc lucrări proprii dar am văzut cum au adaptat polonezii „Numai iubirea” facând din „Tylko miloscz” un serial mai scurt și mai mult așezat pe psihologia personajelor. Spre norocul publicului actorii noștri fac diferența…în cazul de la care am pornit e vorba de Mălăiele, Tora Vasilescu, Diana Cavaliotti… E umorul o meserie? Sigur, dacă pui în balanță multe prestații jenante ale profesioniștilor gen Țociu și Palade e preferabil să dai întâietate amatorilor. Aici nu e vorba de o hârtie, de o diplomă pe care o ai sau nu ci de talent și de creație. Și, evident, de manageri sau producători care să stimuleze creația. Mie mi se pare un exemplu de dat Toni Grecu, cel care evident e plin de idei și a știut mereu să înoiască formatele, să adune interpreți potriviți, să se adapteze pieței și iată că proiectele sale supraviețuiesc în timp ce colegii de drum s-au estompat iar alte formate, gen „Trăzniții” rezistă dar în categoria filmelor cu proști. Cândva se spunea „spontaneitatea este o chestiune de elaborare” la fel și umorul…Într-o țară în care înjurătura s-a deghizat în pamflet umorul de calitate își face greu loc. O speranță poate…„Știrile Times New Roman”. Grupul de tineri care animează site-ul mi-a atras de mult atenția iar versiunea ecranizată e evident mai îngrijit elaborată, să sperăm că vor evolua și nu se vor scufunda în anonimat, gen Cațavencii. Se poartă acum formula autor-interpret în aceiași persoană și adesea ambiția băieților cu umor de a fi și actori se lovește de stângăcii evidente. Dar nu totdeauna…iată că la ”Cârcotași” Mihai Găinușă, autor de calitate, se descurcă mai bine și mai cu haz decât actorul poreclit Dezbrăcatu, adesea insuportabil și cabotin. Deci nu există reguli…cât timp există substanță comică reală….iar ceea ce ni se ofera este un act artistic .

O fotografie veche de 20 de ani

Prix Jeunesse 1994

Am găsit în albumul cu amintiri câteva fotografii de acum vreo 2 decenii…eram cu colegii mei de la redacția Copiii TVR la Munchen, la Prix Jeunesse…nu doar cu 20 de ani mai tânăr ci și cu vreo 30 de kilograme mai slab….Dar nu acesta e subiectul. Oana Ionescu –azi Oana Firică- fusese o tânără scenografă care adesea șoca producătorii și șefii prin unele rezolvări ieșite din șabloane, avea spirit creator și imediat când am preluat redacția după revoluție i-am propus să devină realizatoare de emisiuni pentru copiii. Avusesem intuiție, Oana avea forță de creație și conta pa originalitate, nu doar cu ”Tip Top Minitop” a făcut succes dar și cu alte showuri sau ficțiuni. Plină de talent dar lipsită de calități manageriale Oana a devenit șefă după plecarea mea la ProTv în 1998 – dar eu nu am recomandat-o, așa cum credeau colegii rămași cam disperați de purtarea ei exagerat autoritară- și din două motive…nu m-a întrebat nimeni și eram sigur că funcția o depășește. Dacă puteam aș fi recomandat-o pe Liana Săndulescu care, iată, azi e directoarea TVR 2. Oana a dat totul la o parte pentru creația ei ”Kiki Riki Miki” unde era factotum și s-a ales cu …o plecare din instituție, acum știu că lucra la B1 Tv cu soțul ei, regizorul Matei Firică. Își mai aduc din când în când aminte de mine și-mi trimit cate un mesaj de sărbători…pentru care le mulțumesc. În schimb Ruxandra Ion avea calități manageriale din plin și a reușit să facă din „Abracadabra” nu doar o emisiune de succes ci un fenomen și o instituție. Ruxandra lucra la Teatrul Mic iar eu eram dispus să dau credit celor veniți din lumea artei, în detrimentul publiciștilor. Ruxandra a pus pe picioare postul de nișă Acasă Tv, a girat producția de seriale și telenovele timp de zece ani și sunt sigur că a plecat din trust cu fruntea sus! Principala calitate a unui bun manager? Să formeze o echipă în care să atragă oameni de valoare și să se folosească de capacitățile lor creatoare, fiecare pe competența lui! La „Abracadabra” Ruxandra lucra pe scenariile mele și mergea regizoral pe mâna lui Marian Râlea, apoi l-a angajat regizor pe Petre Năstase, la telenovele regizor era Iura Luncașu…Când ai asemenea realizări în spate nu există motive să-ți fie rușine că pleci, e mai rușinos să vegetezi pe vreun post călduț dar sigur cum se întâmplă mai ales prin instituțiile statului. Și eu am plecat din TVR și am lăsat în urmă ani de succese, am construit o redacție din care s-a ales apoi praful…iar în 2009 după ”Îngerașii” m-am pensionat și am preferat să scriu romane dar dacă mă uit în urmă nu are de ce să-mi pară rău. Iar Ruxandra, în mod sigur, nu și-a spus ultimul cuvânt….În fine, Radu Popovici. Era fiul lui Alecu Popovici, om de teatru și scriitor cu care colaborasem, devenise regizor și mi-a arătat căteva scene filmate cu păpuși care m-au convins să-l angajez. Am colaborat excelent cu el la ”Arlechino”, alături de Cristina Nistor, producătoare, care i-a devenit soție. Radu era ambițios, ne-am asociat chiar la o revistă, ”Baby star”, ba chiar am deschis un magazin cu același nume dar mi-am cedat repede partea pentru că aveam nevoie de bani, fiul meu se stabilea în SUA. Nu știu de ce, după cearta și despărțirea lui Radu de Mihai Gruia Sandu care era un Arlechino perfect relațiile scenarist-regizor s-au subțiat, am mai colaborat totuși la cîteva filme, Radu elabora îndelung, cu migală și de aceea filmografia lui nu e suficient de bogată …din păcate, la început de nou secol, s-a stins neașteptat și tragic din viață lăsând în urmă regrete, o carieră neterminată, o fetiță superbă care astăzi e domnișoară…Timpul a trecut, inclusiv de la parastasul lui de 7 ani când am mai întâlnit câțiva vechi colegi…Amintiri…

Moda adaptarilor ne sufoca

Pe cât de multe roluri sau situații comice am scris pe atâta am apreciat interpretarea lor cu mijloace reținute, economice. Sunt actori care solicită râsul, zâmbetul cu simpla lor prezență…La ”Îngerașii” am imaginat un duplicat, un personaj serios chiar malefic pentru Rodica Popescu Bitănescu și a fost perfect cu dânsa în dublu rol…Acum mă uit la sitcomul ”O săptămână nebună” pentru actori ca Tora Vasilescu sau Horațiu Mălăele și admir ce poate face economia de mijloace dintr-un rol banal…Mălăele e magnific! Adaptat după un sitcom BBC, ”The Worst Week in My Life”, un film modest care a făcut totuși 3 sezoane, e drept, scurte, varianta noastră câștigă prin această interpretare economicoasă, distanțată a protagoniștilor, și aici îl aplaud pe Paul Ipate, un tânăr actor care exprimă totul străduindu-se să nu exprime nimic! Închipuiți-vă ce dezastru ar fi fost dacă se strâmba și se exterioriza în stil Mr. Bean sau, mai rău, în stilul cuplului Bartoș-Smiley care sunt lăsați să polueze un show de succes lăsând pe plan secund chiar obiectul showului, adică talentul românilor ”care este” sau nu…Cât despre sitcomul nostru – lăsând deoparte dificila sforțare de a adapta personaje /luptătorul din Bosnia??/ și situații /bucățile de miel din closet, moartea câinelui/ care sunt agreate de un alt fel de public decât al nostru /dar ce ar mai rămâne din situațiile comice șablon,ușor previzibile în rest?/ filmul e acceptabil într-un peisaj sărac în ficțiune sau dominat de gusturi îndoielnice. Personal am plăcerea să văd că o tânără actriță ca Diana Cavaliotti a acceptat un nou rol pe micul ecran și-l face cu brio. Prin 1996 sau 97 am imaginat și am produs la TVR concursul ”Trei pentru o mască” unde, în colaborare cu Teatrul Creangă condus pe atunci de Cornel Todea, am căutat să descoper și să promovez copiii cu talent deosebit care putea evolua oricând pe o scenă de teatru, Diana Cavaliotti –care avea pe atunci 12-13 ani- a câștigat primul sezon. Și a confirmat. Concluzia mea? A cam trecut vremea umorului grosier, expri mării prin mijloace clovnești, folosirii caricaturii în detrimentul sugestiei ….Jim Carrey și-a schimbat stilul, genul ilustrat de Mr.Beam și înaintașii lui – ca să nu mai amintesc de Jerry Lewis- a rămas istorie. Așa cum la începuturile teatrului publicul râdea de improvizațiile cu păpuși gen commedia dell.arte s-au dus vremurile comediei funambulești. La circ a apărut stilul Cirque du Soleil! Dar noi avem o atracție spre menierisme învechite. După ce am abandonat aproape total creația originală în favoarea adaptării de formate cumpărate le-am tratat în felul nostru, poate cel mai aproape de rigoarea și relieful originalului fiind ”Milionarul” lui Ianțu. În rest…ne-am bătut joc până la sufocare de ”Roata norocului””, am făcut din ”Dansez pentru tine” o poliloghie lacrimogenă , ”Master chef” se cantonează în psihologie de doi bani pe un spațiu dublu decât cel în care evoluează cu prestanță Gordon Ramsey iar ”Românii au talent” sucombă sub apăsarea prestației așa zișilor prezentatori. Totul sub acoperirea girului audienței. Dar ăștia suntem…nu numai la televizor.
P.S. M-am încăpățânat să mai văd câteva episoade din „Săptămâna nebună” dar trebuie să renunț…deși prestația unor actori merită respect adaptarea e subțire, serialul tot mai slab, personajele false, lipsa de imaginație comică pune stăpânire peste tot filmul…justificând exact titlul postării mele. Păcat!