Noi în anul…3000

În multe privinţe Clujul a luat-o înaintea Bucureştiului dar ce mi-a atras atenţia recent este informaţia privind modernizarea liniilor de tramvai cu ajutorul fondurilor europene. Problema infrastructurii învechite e mai gravă decât credem, linii de cale ferată sau tramvai, poduri, tuneluri, clădiri sunt cu toate construite cu mulţi ani în urmă, poate peste 40, şi  numai au mult până să se prăbuşească….Tot felul de incidente poate izolate sau mărunte dau semnal că e pe cale să se petreacă adevărate drame. Primăriile dau bani pentru tot felul de festivităţi,zeci de milioane se duc la biserică, alte fonduri sunt îndreptate spre un referendum inutil, de fapt un fel de sondaj ca puterea să vadă câţi o mai sprijină…dar spre investiţii nimic.  Circulau două hărţi comparative cu autostrăzile din România – 800km- şi Polonia-3000km- ultimele realizate în special cu bani europeni, să fie adevărat că nu suntem în stare să facem proiecte adecvate pentru că e vorba de bani care nu se pot fura? Nu trebuie să aşteptăm un cutremur -ferească Dumnezeu!- ca să vedem cum se dărâmă lucrurile în jurul nostru. Iar dacă la Cluj sau Timişoara se poate de ce nu se poate şi la Bucureşti…sau la Constanţa, oraş care se degradează de la o zi la alta.. şi nu e vorba doar de Cazinou. E o problemă de competenţă, integritate sau întâmplare? Desigur, Bucureştiul e mult mai mare decât Clujul dar la noi linii de tramvai reabilitate cu bani grei se desfiinţează – vezi cazul tramvaiului 5. Multe competiţii sportive importante, meciurile internaţionale de fotbal sau tenis s-au mutat la Cluj în timp ce la Bucureşti ne hrănim doar cu proiecte, promisiuni, planuri …adică vorbe nu fapte. Mai rău este că oamenii vorbesc, oriunde te duci realizezi că lumea ştie care sunt hibele şi cine sunt vinovaţii , ne-am obişnuit să ne lamentăm şi să îndurăm scumpirea vieţii de la o zi la alta . E adevărat, am câştigat libertatea de mişcare, nu mai avem nevoie de vize de ieşire din ţară, călătorim, ne mutăm în alte ţări mai primitoare, lăsăm în urmă copiii – până cresc, şi bătrânii – până mor şi gata. E adevărat, am câştigat libertatea cuvântului, nu mai stăm ascunşi cu frica în sân ascultând Europa Liberă, protestăm, înjurăm iar când se apropie ziua votului ne căutăm altceva de făcut şi girăm, conştient sau nu, aceiaşi stare de lucruri. Degeaba. La fel cum şi cuvintele pe care eu le scriu aici sunt degeaba…Zadarnic. Indiferent cât voi mai avea de trăit, un an sau mai mulţi, nu se va întâmpla nimic sau, dacă vreţi, nimic bun. Iar să mă mut la Cluj sau Timişoara e cam târziu. Vreţi un exemplu, e simplu şi îl cunosc foarte bine…am plecat din Televiziunea Română în 1998, când audienţa emisiunilor pentru copiii era importantă de atunci s-a vorbit mult dar s-a făcut puţin, TVR fiind depăşită la toate capitolele nu doar de toate posturile generaliste dar şi de unele de nişă. Simptomatic pentru soarta companiilor de stat care abia se târăsc să supravieţuiască şi să achite salariile atât cele babane cât şi cele vai de capul lor. Va fi mai bine mâine? Care mâine? S-au mărit pensiile şi nu pot spune că nu-s mulţumit cu toată creşterea preţurilor dar câtă vreme există unii „mai egali ca alţii” cu pensii uriaşe nu pot renunţa la scepticism, sau poate nu văd eu viitorul. Care viitor? Pe vremuri era un cântec…”noi în anul 2000, când nu vom mai fi copiii” Ce rămâne de făcut, să aşteptăm anul 3000?

Reclame

La ce foloseşte libertatea?

Am văzut o fată tânără plimbând un câine. Când era cazul strângea dejecţia câinelui într-o punguţă, ba şi îl ştergea la poponeţ. Un asemenea gest de civilizaţie e de admirat mai ales că aparţinea unei tinere din generaţia care vrea să trăiască altfel în România şi a înţeles ce înseamnă cu adevărat libertatea. Altfel ne-am obişnuit cu libertatea de a face ce ne taie capul, doar de asta s-a făcut revoluţie. Cu ceva mici precizări…

Mai întâi când mergi pe stradă priveşte mereu în jos. Asta deoarece sunt gropi, denivelări, spărturi în asfalt sau rahat de câine, gunoaie, scuipat, ambalaje, doar pe copiii i-am învăţat să fie curaţi şi când ies de la şcoală să arunce ambalajele.

Dar să priveşti şi în spate pentru că pe trotuarul tău, tot mai îngust din necesitatea de a oferi spaţiu parcărilor poate apărea cineva pe bicicletă sau trotinetă electrică, doar n-au pretenţia să beneficieze de piste separate…

Traversează pe unde poţi . chiar şi prin locurile marcate ca trecere de pietoni dar fii atent…nu se ştie…Treci la noroc peste liniile de tramvai până nu le blochează primăria cu garduri sau aşteaptă să se desfiinţeze vreun tramvai. Ca în cazul tramvaiului 5 care, după ce s-au băgat bani grei în reabilitarea liniei şi construirea de staţii pur şi simplu s-a desfiinţat. Acum se parchează pe linii într-o veselie.

Parchează unde ai chef sub pretextul întemeiat sau nu că n-ai găsit alt loc…dacă pe unele artere gen Moşilor s-au amenajat alveole civilizate tu să opreşti pe prima bandă şi lasă aprinse luminile de avarie, cui să-i pese? Ai grijă să te fereşti de parcometre-nici nu sunt- şi de ţiganii parcagii.

Fumează pe stradă doar fumatul s-a interzis în spaţiile închise dar neapărat aruncă mucurile pe jos!

Să mai continui, are vreun rost?

Nu-i aşa că e mai multă libertate la noi la Bucureşti decât, să zicem, la Paris?

 

Cum a continuat păcălirea generaţiei mele?

Prima mea ieşire în occident, urmată de altele în Franţa, Germania, Italia, Finlanda m-au îmbătat pe moment…deci s-ar putea, cine ştie, să ajungem să trăim ca dincolo într-o bună zi. N-a fost să fie…n-am înţeles regula simplă că, deşi ni se cerea să muncim din răsputeri ca să ajungem din urmă Occidentul nici ăia nu stăteau pe loc. Culmea..am mai fost în Cehoslovacia în timpul ocupaţiei şi mi se părea ciudat că ei o duc bine mersi…iar astăzi, când nu mai există lagărul sovietic, şi nici picior de Armată Roşie pe pământul lor Cehia  e departe în faţa noastră ! Nici un moment nu mi-a trecut prin cap atunci că dezgheţul românesc se va termina curând. Şi se va termina în dictatură. În 1969 am fost cu Teatrul Podul la festivalul de la Nancy,,,era perioada când De Gaulle şi-a pus funcţia în joc la un Referendum şi a pierdut. În tevatura aceea n-am observat că un coleg a rămas pe străzile Parisului, mie nici nu-mi trecea prin cap să fug. Mult mai târziu fiul meu, acum cetăţean american, mi-a reproşat destul de serios că n-am rămas atunci şi eu ca să mă reunesc cu familia mai târziu. Avea dreptate oare? Familia Sergiu Huzum-Mioara Cremene care trăiau la Paris mi-au arătat că se poate atunci când, după revoluţie, am putut ajunge iar în Vest. Cât despre ploieşteanul student la actorie care a rămas în Franţa mult mai târziu am citit în ziarul clujean Tribuna că Julien Negulesco a fost luat ca partener de film chiar de…Jeanne Moreau! O cunoştiinţă a lui, regizoarea Luminiţa Dumitrescu, care-mi era colegă la TVR mi-a confirmat că băiatul avea mare succes la femei, un talent de care nu beneficiam… Norocul lui.

Să nu uităm că în anii comunismului aveai nevoie de viză de ieşire din ţara care ţinea graniţele închiseşi proprii cetăţeni prizonieri. ….Îmi amintesc ce dramă trăia fostul meu coleg Andrei Covrig, şeful Redacţiei Teleşcoală, care avea fiul plecat în SUA şi plângea că n-o să-l mai revadă niciodată! Noi, după revoluţie am traversat oceanul de nenumărate ori… şi Christian s-a întors de 2 ori în România, .libertatea de mişcare am câştigat-o măcar şi e tot ce folosim…N-am să uit niciodată imaginea Berlinului sfâşiat în două datorită Războiului Rece şi nici, mai târziu, aceiaşi sfâşiere la Nicosia cu oraşul împărţit între ciprioţi şi turci. Iată unde duc contradicţiile ideologice…

Plin de optimism în 1972 am trecut la Televiziunea Română. L-am regăsit aici pe Tudor Caranfil care m-a lăsat să colaborez cu el, dorinţa mea de a rămâne în lumea filmului părea o vreme satisfăcută. Dar n-a fost chiar aşa. Am intrat într-o dictatură pe care nimeni n-a bănuit-o şi fără compromisuri nu puteai trăi, nu puteai ţine familia, creşte copiii…Păcăleala s-a desăvârşit. Până şi o mândrie naţională ca Nadia Comăneci a sfârşit prin a-şi asuma riscul de a fugi din ţară, desigur după ce acceptase mulţime de favoruri. Totuşi, mai târziu, în 1974, a apărut o şansă nesperată, Iuliu Fejes, vicepreşedintele maghiar al TVR şi mare ştab pe la Adunarea Naţională, altfel un om blând, educat şi integru m-a propus pentru un post UNESCO cu sediul în Malaezia. Nu era glumă, propunerea a avansat dar s-a oprit la secţia de cadre aflată sub oblăduirea tovarăşei Elena…un politruc oarecare, parcă Ungureanu, m-a întrebat scurt de ce fusese exclus din partid tatăl meu prin anii 50. Ce ştiam eu era că fusese acuzat că a locuit într-o casă confiscată, poate era adevărat, poate vina era a mea că refuzasem cândva o ofertă a securităţii cert e că n-am mai plecat. Cine ştie pe unde am fi ajuns din Malaezia…în nici un caz înapoi acasă aşa că tovarăşii m-au ghicit, nu eram de încredere. Dar eram bun de trimis la Moscova la o vizionare de filme, alături de Dumitru Fernoagă, Platon Pardău şi Viorica Bucur unde a trebuit să înghiţim şi o poveste moldovenească despre amorul unor tineri de pe malurile Prutului persecutaţi de români, dar şi microfoanele din camerele de la Rossia. Îl supravegheau pe Emil Loteanu, care ne vizita, moldovean şi el dar deloc agreat de tovarăşi… Era pe vremea lui Brejnev şi mi s-a părut că văd şuvoaie de apă amestecată cu sânge curgând pe sub o poartă nu departe de Piaţa Roşie, sper că mi s-a părut.

În 1989, la revoluţie, era prea târziu să-mi schimb drumul…aveam 45 de ani şi generaţia mea ar fi luat-o cu greu de la capăt. Dar se  deschideau perspective nebănuite..Traian Puşcaşu, vicepreşedinte TVR dar şi el un om de treabă mă îndemna să urc la etajul 12, acolo era Ion Iliescu şi se punea la cale soarta României ca şi carierele multora…unii colegi de ai mei au urcat, eu am preferat să rămân la etajul 5 Lucrasem atâţia ani emisiuni pentru copiii, era momentul să-mi dovedesc mie însumi că pot face onest această meserie. Şi a început o nouă păcăleală în capcana căreia am căzut toţi cei care au crezut atunci că după 1990 ţara asta va avea un alt destin…n-am bănuit că se va instaura o altfel de dictatură, dictatura mediocrităţii şi incompetenţei care îi va goni pe români afară peste graniţe . Ce s-a ales din ţară după 30 de ani vedeţi cu toţii..Ce s-a ales din visele şi speranţele noastre ştie fiecare. Atunci când înaintezi în vârstă ai o singură şansă, să laşi ceva în urmă. Se zice că nu eşti împlinit dacă n-ai sădit un pom, n-ai construit o casă, n-ai crescut un copil. Pomi n-am sădit, casa construită de tata am vândut-o dar băiatul meu are familie şi casă în America. Dacă rămâne ceva în urmă poate e vorba de recolta de emisiuni pentru copiii din anii 1990-98, ca Abracadabra, Arlechino, Feriţi-vă de măgăruş şi multe altele, ca Abracadabra la ProTv până în 2001 sau serialele scrise pentru AcasăTv gen Numai iubirea, Lacrimi de iubire, Daria iubirea mea sau Îngeraşii şi nişte cărţi, multe în format electronic. E suficient ca să fiu mulţumit? Acum generaţiile tinere au măcar şansa de a se mişca liber…Dana Rogoz, fosta Abramburica, Adela Popescu, Andreea Caranda, Nicoleta Luciu şi alti tineri cu care am lucrat circulă, adesea cu micuţii lor, oriunde în lume. Poate am glumit când am spus că Vlăduţ, fiul Danei, e plimbat de mic prin multe ţări…ca să-şi aleagă unde va trăi mai târziu..dar era o glumă amară.

Ţara de pe faţa nevăzută a Lunii

Puţin după reunificarea Germaniei am fost într-o călătorie de documentare organizată de – îl mai ţineţi minte?- Klaus Brambach. Singurii din estul Europei eram eu şi albanezul. În timp ce amicul din Peru îmi lăuda mâncarea lor naţională, ceviche, albanezul se lamenta că decenii la rând ei au trăit într-o ţară ca pe faţa nevăzută a Lunii. El se bucura de tot ce vedea, fie casa memorială Bethoven din Bonn, Podul de la Remagen pe Rin făcut celebru de filmul-şi cartea- A Bridge Too  Far dar şi ceasurile de lux cu preţuri exorbitante din vitrinele de pe Kurfurstendamm. Avea dreptate, Albania a fost decenii la rând atât de închisă în sine de parcă n-ar fi existat dar acum au scăpat de dictatură şi doresc să intre în UE. Noi am fost admişi în UE dar trăim ca într-o ţară de pe faţa nevăzută a Lunii. Există acum în Europa tot felul de tendinţe, Macron lansează teoria cercurilor concentrice, italienii şi nemţii şi-au descoperit necazurile interne, noi suntem mândri şi vrem să nu fim excluşi de la masa bogaţilor dar se întreabă cineva dacă merităm acolo? Vorba ceea…unde nema putirinţa…

Nu sunt Nostradamus dar ştiu că Europa va fi prima victimă a globalizării. Nu ştiu când, oricum nu voi apuca, Europa va fi un amestec de populaţii cu aportul crescut nu doar al musulmanilor, alţi asiatici, africanii din Africa Neagră care visează să devină afro-europeni vor trăi de-a valma pe bătrânul dar micuţul continent. Am văzut recent cum nişte imigranţi au ajuns cu barca pe o plajă spaniolă şi după ce au debarcat au luat-o la fugă care încotro spre uimirea privitorilor.De altfel noul prim ministru al Spaniei a cerut ajutor UE…îşi face iluzii. Miile de imigranţi înghesuiţi în bărci care n-ar putea singure traversa niciodată Mediterana sunt salvaţi de ONG-uri miloase şi transportaţi pe continent, probabil traficanţii cotizând pe sub mână. Noul guvern italian pare a se opune dar e greu într-o ţară catolică şi plină de, comunişti. pardon,  democraţi . UE discută dar nu se ia nicio măsură. De fapt nu mai e nimic de făcut, globalizarea va învinge. Mai ales că există şi altă cale…emigrarea masivă  a forţei de muncă şi înlocuirea ei cu vietnamezi, indieni sau alte naţii. Pe de altă parte Erdogan ameninţă că deschide barierele pentru milioane de orientali şi desigur negociază şantajând tot felul de avantaje de la UE dar până la urmă imigranţii vor năvăli iar…

Cu patru ani în urmă, scria un editorialist, guvernul australian și-a atras un potop de critici după ce a conceput și difuzat un mesaj publicitar care urmărea să-i descurajeze pe solicitanții de azil ilegali. „No Way” („Nici gând”) scria pe afiș. „Nu veți face din Australia casa voastră! Dacă vă îmbarcați fără viză spre Australia, nu veți pune niciodată piciorul în Australia. Orice navă descoperită că se află ilegal în apele teritoriale australiene va fi interceptată și dusă dincolo de frontierele noastre.” Politica dură a australienilor în problema imigraţiei ilegale a dat roade deşi ONU s-a agitat degeaba. Pe aeroportul din Melbourne a fost singurul loc unde mi s-a făcut control vamal total, au desfăcut chiar în bucăţi aparatul de filmat…cu care am filmat mai apoi chiar  parada Moomba unde defilau reprezentanţii a zeci de etnii  care reprezentau populaţia Australiei. Europa însă nu ştie ce să facă şi oricum e prea târziu, poate doar britanicii să scape, cu Brexitul. Cât despre noi…avem alte treburi, doar suntem pe faţa nevăzută a lunii.

Cum a început păcălirea generaţiei mele?

Cum a început păcălirea generaţiei mele poate e bine de povestit pentru că sistemul n-a ieşit din uz. Prin anii 60 ai secolului trecut când terminam facultatea s-au arătat semnele unui dezgheţ promiţător. Ca student îmi amintesc cu plăcere cum s-au scos la vânzare la Librăria Creţulescu primele Livres de Poche şi cum am făcut cu bucurie coadă să pun mâna pe cărţi..Camus, Sartre, Proust, Faulkner..era oare aievea? Prin facultăţi tovarăşii din CC veneau să propovăduiască prima contră dată sovieticilor care propuneau celorlalte ţări din lagărul condus de ei Planul Valev. Conform acestui plan România ar fi fost responsabilă cu agricultura dar desigur am respins cu indignare ideea, noi trebuia să dăm prioritate industriei grele, construcţiei de maşini, să realizăm de toate, tractoare şi tancuri, oţelării şi avioane de aceea avem azi o economie înfloritoare. Cât despre agricultură…nu eram noi deja grânarul Europei…păi nu suntem şi astăzi?

Filmele americane dominau afişul cinematografelor, traducerile de cărţi bune din literatura universală inundau librăriile, în special la Sadoveanu, unde mă opream mereu în drum, Cinemateca, născută  în 1962, îmi devenise o a doua casă. Sub oblăduirea lui Tudor Caranfil, care mi-a devenit mai târziu coleg la TVR, am făcut primii paşi spre cronica cinematografică alături de prietenul meu Ion Călin Stănculescu…care a rămas fidel meseriei, la Informaţia şi mai târziu la România Liberă.

Sub asemenea auspicii am început meseria de ziarist la Viaţa Studenţească sub bagheta lui Nicolae Stoian, despre care n-am să contenesc a spune vorbe frumoase. Stoian a fost un mentor desăvârşit şi se pricepea să profite de destindere, trăgea sfori pe la ştabii organizaţiei studenţeşti pentru a obţine ataşarea unor ziarişti la delegaţii peste hotare…Era important pentru un tânăr la începutul carierei să deschidă ochii în lume şi aşa m-am specializat în probleme externe, ale mişcării studenţeşti internaţionale. Între altele fie spus şi eu, când am devenit şef după 1990 am căutat ca toţi colegii mei de la Redacţia Copii a TVR  să meargă afară, era o şcoală nemaipomenită! Desigur, am început cu Cehoslovacia şi asta tocmai când în 1968 s-a declanşat Primăvara de la Praga iar Ceauşescu părea să ţină partea lui Dubcek.  Marea păcăleală se profila….A avut loc Festivalul tineretului şi studenţilor de la Sofia şi eram în marea delegaţie condusă de Ion Iliescu, pe atunci mai mare peste tineret. Ca ziarist am avut şansa de a asista la tot feluri de proteste şi sit-inuri oferite de dizidenţa europeană …în special nemţii şi francezii conduşi de agitatul Rudi Dutscke care, ce să vezi, la bătrâneţe s-a potolit şi a devenit europarlamentar….ca român m-am mândrit cu solidaritatea faţă de cehoslovaci. La festivitatea de deschidere ei au defilat cu portretele lui Dubcek prin faţa tribunei unde trona Todor Jivkov iar noi ne ridicam în picioare să-i aclamăm. Peste puţin timp armatele aliate, de fapt sovieticii, au invadat Cehoslovacia şi Ceauşescu a ţinut faimosul miting de delimitare în care a promis să apere glia strămoşească cu arma în mână! Generaţia noastră de tineri intelectuali a căzut în capcană…Culmea, chiar în toamna aceea plecam într-o delegaţie în ţările Scandinave, din nou Nicolae Stoian reuşise să convingă ştăbimea…Era 7 noiembrie şi avionul trebuia să facă escală la Praga înainte de a ajunge la Copenhaga dar …7 noiembrie era ziua mult slăvită de ruşi, se creaseră tulburări şi am aterizat la Bratislava unde am întâlnit întâmplător un coleg ziarist care m-a updatat…Era începutul trezirii care a continuat cu primul contact cu occidentul. Ce m-a frapat atunci în ţările nordice? Firescul cu care şefii studenţimii din Norvegia sau Suedia mâncau sendviciuri alături de colegi spre deosebire de micii lideri de acasă care aveau deja la dispoziţie frigidere pline şi slugi…Cinstea…într-o seară la Oslo am uitat în metrou punguţa cu primele mele cumpărături dar am găsit-o depozitată intactă la capătul liniei…Parteneriatul, cel puţin ciudat atunci, între un bărbat şi o femeie la Copenhaga care îşi puneau pe durata relaţiei plăcuţe la uşă cu două nume diferite…Şi câte altele…Dar acasă mă aşteptau primele semne ale unei dictaturi incredibile…

Democraţia e prea complicată?

‘România, în anul Centenarului, se confruntă cu un dezastru demografic. Datele arată că, în fiecare oră, populaţia scade cu 5 români, iar unde nu scade natural, pleacă, deoarece suntem pe locul doi la migraţie, în lume, după Siria.„Dacă se menţine acelaşi ritm, în 15-20 de ani va fi pusă în dificultate atât piaţa muncii ce va rămâne fără salariaţi cât şi bugetele de sănătate şi de pensii”, se menţionează în proiectul depus la Senat şi semnat de 52 de parlamentari- pentru stimularea natalităţii. Dar de cauzele de ordin politic nu se vorbeste…Natalitatea scade pretutindeni in lumea civilizatiei occidentale, de unde problema migratiei spre Europa, dar plecarea românilor ce cauze are? Îi pasă cuiva? Ne ofticăm că nu suntem primiţi în Schengen, că nu primim vize americane dar la ce bun, să se îngroaşe numărul imigranţilor? Canadienii ne-au scutit de vize şi s-au ales cu un val de cereri de azil care i-a speriat…

În locul românilor plecaţi piaţa muncii va fi deschisă asiaticilor chiar dacă  costă mai mult. Dar alta e problema care mă doare. Cu plecarea din ţară nu se rezolvă mare lucru – şi spune asta un om al cărui fiu e cetăţean american. Nici cu protestele verbale, gen Jos PSD sau Muie PSD strigate sau scrise. De aceea sunt total de acord cu Mircea Cărtărescu care scrie ”Dacă veniți cu ”muie PSD”, pe mine să nu contați. După mine, abia asta e cea mai bună dovadă că PSD, urmașul PCR, ne-a învins, ne-a adus la numitorul lor de degradare, ne-a mancurtizat. … Ceea ce mai arată o dată, dacă mai era nevoie, că sexismul, rasismul, şovinismul merg întotdeauna împreună în largile populaţii declasate produse de comunism, care la rîndul lui a preluat şi augmentat vechi moduri de gîndire tribale. ” Şi în bine dar şi în rău societatea se schimbă prin vot…aşa cum se vede în toată lumea…în SUA ca şi în Europa – unde doar prin alegeri s-au modificat trenduri în Marea Britanie, Italia, Austria, Franţa, Grecia, etc unde mai ales stânga socialistă –  adesea cu nuanţe de comunism, dă înapoi în faţa popoarelor care refuză multiculturalismul şi îşi apără specificitatea. Un popor amorf, resemnat, care aşteaptă doar să i se dea şi nu luptă pentru el însuşi   e sortit să nu aibă viitor. Aud adesea refrenul …de ce să votez, n-am cu cine, puterea sau opoziţia sunt aidoma, etc. Se prea poate dar numărul face puterea. Prin prezenţa masivă la vot scade şansa ca unii, indiferent cine, să acumuleze prea multă putere, cresc şansele de a avea mai multe voci . Inclusiv să apară personalităţi puternice care să influenţeze destinul ţării pentru că noi suntem dintr-un colţ de lume obişnuit şi dornic de a avea lideri  absoluţi, fie ei regi sau dictatori. Oare Erdogan, Orban sau Putin vă spun ceva? Dar să fie cineva..ca să ne scutească de efortul de a lua decizii din capul nostru. Sau democraţia e prea complicată pentru români?

Hai la cinematograf

Filmul nu există fără TV…mai mult, Televiziunea Română contribuie la fondul cinematografic naţional cu 15% din veniturile încasate din publicitate, deja au fost finanţate peste 100 de filme, din toate genurile cinematografice, producţii semnate de regizori debutanţi sau consacraţi. Totuși, pe micile ecrane nu se difuzează altceva decât producțiile vechi, ce-i drept cu mari actori, majoritatea trecuți în Pantheon, filme mai vechi de 30-40 de ani, unele având la bază o ideologie dubioasă. Filme de televiziune nu se fac, seriale nici, la teatru tv pare că s-a renunțat . Stai, se anunţă un serial care nu mai e turcesc ci un fel de  Contele de Monte Cristo românesc…exact ce ne lipsea.  Americanii, deși au o producție de film abundentă, nu se jenează să reia filme vechi și străvechi dar difuzează – în anumite condiții financiare – și noile producții. …Filmele românești noi, atât câte există, bune rele, nu sunt agreate de televiziuni și sunt actori de prima mână pe care publicul larg nu-i va vedea niciodată. …Oare ce ar trebui făcut? Să sprijinim anumite modificări legislative care să vină în ajutorul cineaștilor ale căror producții nu trebuie doar finanțate ci și difuzate! O să spuneți că filmele românești n-au audiență dar asta merită o investigație serioasă, de ce producții ca ”BD„ sau ”Nea Marin miliardar„ ar face audiență iar filmele actuale, adesea cu premii atașate, nu sunt băgate în seamă, e vorba de gen, scenariu, actori? În Australia am descoperit secretul datorită căruia s-a dezvoltat o producție tv pentru copii importantă, televiziunile care produceau așa ceva primeau o reducere de impozite, se subvenționa mascat un gen deficitar și asta a dat roade. Sunt câteva puncte ce ar trebui analizate, dacă avem actori și poate regizori, n-avem scenariști, ne-am învățat să copiem, să executăm adaptări de formate și scenarii străine iar fără ofertă cererea scade vertiginos. Exista cândva o speranță că legislația Uniunii Europene va impune un procent de ficțiune originală autohtonă televiziunilor dar ideea a murit sau e ocolită. Ca producții românești vedem în reluare pentru a nu știu câta oară seriale vechi de 10-15 ani precum „La bloc„ sau ”Numai iubirea”…desigur, sunt măgulit că lucrările mele de la „Numai iubirea”-2004 la ”Îngerașii”-2007 se tot reiau dar când vine timpul să vedem ceva nou și original? Fără îndoială aberez. Noi n-avem autostrăzi și ne trebuie filme sau seriale?