Despre seriale și alte emisiuni

N-aș fi crezut că se va întâmpla. Am ieșit de ani buni la pensie, am scris despre regretul de a nu mai vedea seriale tv originale nici emisiuni pentru copiii importante și iată că mi se oferă șansa de a mai vedea. Oare? Deocamdată e vorba doar de proiecte, ajunsă în fruntea TVR dna Doina Gradea anunță că va cere să se producă și emisiuni pentru copiii..așa să fie, nu cumva asemenea promisiuni seamănă cu cele ale Gabrielei Firea despre noile autobuze? Pe de altă parte, fosta mea colegă Ruxandra Ion, practic dată afară de la ProTv anunță un serial la Antena 1 după câteva încercări modeste de a lucra pe telefon. Foarte bine că Intact, companie rivală altădată, îi oferă șanse ca și celeilalte „fugare„, Mona Segall, dar mă întristează faptul că mult trâmbițatul serial e inspirat după o lucrare turcească. Turcii, care dispun de bani, au împânzit piața cu serialele lor și n-ar fi o problemă dar în România noi le-am lăsat locul liber pentru că am renunțat și am părăsit câmpul de bătaie. Au mai rămas niște comicării „fierbințene„ pentru că nouă românilor ne plac bancurile și  umorul gros. După ani îmi dau seama de marele rău făcut de ProTv, campioană fiind chiar Mona Segall, care a impus imitația, cumpărarea de formate străine de la alții mai „pricepuți„ – în special Endemol- astfel că totul, tot ce se execută în românește și se oferă pe micile ecrane de la ”Vocea„ „Te cunosc de undeva„ sau ”Românii au talent” la „Ce spun românii„ sau „Mama mea gătește mai bine”, absolut totul, e făcut pe formate cumpărate. Suntem buni executanți, imitatori..la capitolul creație  originală zero. Chiar și penibilul ”Lecții de viață„ e produs de Constantin Entertaiment, o firmă germană, și a ajuns la sute de episoade după ce, paradox, fusese o vreme scoasă din grilă, în 2015, din lipsă de audiență. Au apărut aici actori importanți precum Ioan Isaiu, Gelu Nițu, Marian Râlea, Elvira Deatcu, Carmen Ionescu și alții cu care am colaborat și care au beneficiat de roluri adevărate atât pe ecran ca și pe scenă iar a căror prezență în asemenea făcătură m-a întristat. Sunt mulți oameni care accesează blogul meu și observ cu câtă frecvență se caută mai vechile postări despre telenovelele anilor 2004-2009 care se reiau constant pe Pro Gold- ba chiar și cele despre Abracadabra sau Arlechino. E un mic semn că există în continu disponibilitate în rândul audienței de a vedea seriale originale românești, ba chiar și cererea mare de seriale turcești care au înlocuit telenovelele latino-americane vorbește despre o așteptare în rândul publicului  care nu poate fi răsplătită decât cu lucrări puternice, profesionale, animate de actori de real talent nu de niște neaveniți cu pile, nu de improvizații. Mă gândesc cu groază că și la capitolul emisiuni pentru copiii s-ar putea să am surpriza cine știe cărei imitații a vreunei producții străine. E adevărat că de multe ori formatele care se vând atât de bine nu pot fi ignorate dar nici să dai la o parte tot ce e original…În anii 90-2008 cât am lucrat în domeniu am cunoscut lumea importantă a producției pentru copii și niciuna, dar niciuna din emisiunile lor nu se întemeia pe formate cumpărate. Cu cât se produce mai mult pe un anumit gen e mai bine, inclusiv pentru profesionalizarea oamenilor. Televiziunile private apărute după revoluție nu aveau de unde să ia profesioniști decât din TVR și așa a fost, apoi cadre noi s-au format. Ce-i drept TVR-ul cu toți profesioniștii ei a pierdut partida, inclusiv pe terenul unde ar fi putut învinge, la ficțiune.  Când am ales, cu mulți ani în urmă, să mă dedic scenariilor am sperat că se va dezvolta piața și odată cu cererea tot mai mulți tineri, cu chemare și adesea talent, se vor apropia de meserie, așa ar fi fost normal dar realitatea a fost alta. În concluzie, vom trăi și vom vedea. Iar dacă nu, nu.

Anunțuri

O carte..veche dar nouă..

 

Ploaia de vară

În vara lui 2002 am încercat un proiect de scenariu pentru o primă telenovelă românească, proiect finalizat printr-un roman purtând titlul „Ploaia de vară”. Era mai mult o confruntare cu propria mea forță de a crea personaje și situații credibile. Hotărârea celor de la Media Pro de a porni un serial românesc mi-a mobilizat capacitățile și s-a finalizat în 2004 cu „Numai iubirea”…Prima mea schiță de roman a rămas în sertar dar de acolo și-a trimis ambasadorii atât în ”Numai iubirea” cât mai ales în „Lacrimi de iubire”, iar în romanul scris după acest din urmă serial am apelat la multe pagini din primul proiect. Totuși „Ploaia de vară” avea originalitatea lui și, recitind, îmi pare că n-ar trebui să rămână în sertar. Iată deci această lucrare care ar fi prima mea încercare de proză în genul ”romance”….se găsește gratuit pe librariascriitorilor.ro

De asemenea am postat romanul și pe acest blog, în pagina Ploaia de vară.

A murit serialul românesc?

Am citit comentarii care critică preocuparea Ruxandrei Ion de a produce premiere, prima telenovelă românească, prima telenovelă de epocă etc. Ei și, ce e rău în asta? Cineva trebuie să fie primul când alții nu fac nimic. Legenda spune că Paganini era capabil să cânte cu virtuozitate pe o singură coardă a viorii…la noi serialul de comedie a rămas unica preocupare, nu e rău dar nu ajunge. Odată cu decizia noii conduceri a ProTv de a renunța la producția de seriale – cu excepția comediei- și decizia identică a Antenei 1 – obișnuită să imite mișcările principalului concurent s-a făcut loc larg pe piață serialelor de pe toate continentele fie ele turcești, sud-americane, coreene, poloneze etc. Nu există interes în a investi aici în schimb există o foame crescută a audienței care consumă seriale, multe televiziuni generaliste, ca să nu mai vorbim de canalele de nișă, aducându-le în grilă. Iată că mini-serialul pentru tineret al Ruxandrei Ion adună mult public ceea ce dovedește adevărul afirmațiilor de mai sus. Îmi amintesc că la Caravanele iubirii care au însoțit primele seriale la care am lucrat, „Numai iubirea„ și „Lacrimi de iubire„ mulțimea de fani adunați să-i aplaude pe actori era dominată de adolescenți, de tineri, la periplul prin țară prilejuit de lansarea romanului „Lacrimi de iubire„ am întâlnit de la Iași la Cluj, Sibiu sau Timișoara predominant  teen-ageri dornici de ficțiune românească, tineri cărora televiziunile nu le ofereau nimic potrivit …și nu o fac nici astăzi. De aceea mi se pare salutară perseverența cu care Ruxandra Ion, cu care am colaborat de la primii ei pași în televiziune luptă să salveze serialul românesc…pentru că frecventele reluări ale producțiilor de acum un deceniu nu fac decât să se adreseze nostalgicilor sau unor noi generații, cât despre cota de producție românească în grile nici să nu vorbim. E drept, serialele nu sunt ca legumele dar nici să ignorăm publicul vreme îndelungată nu e productiv.

Nu am văzut iSerialul Ruxandrei decât parțial  pe telefon, nu știu ce impact are pe ecranul televizoarelor, nu fac parte din publicul țintă  deci nu fac aprecieri de conținut. Dar e de înțeles că în lipsa investitorilor, în fața interesului scăzut sau nul al Televiziunilor față de asemenea producții s-a apelat la o variantă ieftină, filmarea pe telefoane mobile. Desigur există precedente, experimente asemănătoare s-au făcut destule, inclusiv cu montaj, mixaje  sau sincronizări de sunet iar viitorul va decide în ce fel asemenea experimente vor evolua sau vor conta. Înțeleg dorința autorilor de a arăta că există audiență potențială în speranța de a trece la producții profesionale și le doresc succes dar nu pot să nu punctez o realitate: filmele făcute pe telefon, fie de ficțiune sau documentare, nu se vor impune dacă încearcă să imite limbajul cinematografic, ele trebuie să-și elaboreze un limbaj propriu. Deocamdată eu cred că această producție a apărut de nevoie și nu din bravadă, ca o ultimă soluție în fața dezinteresului marilor producători iar autorii merită felicitări pentru perseverență și încurajări de viitor!

Regrete

Ce mari au crescut copiii telenovelelor…am văzut câteva fotografii cu Bianca Neagu, Alexandru Barba, Jenifer Dumitrașcu, Lili Sanboeuf și Ionuț Bora, copiii când jucau în serialele pe care le scriam, astăzi adolescenți frumoși, mă bucur că am trăit să-i văd mari așa cum i-am văzut mari pe cei cu care am lucrat cu generații înainte …Dorina Chiriac,Andrei Duban, Diana Cavaliotti, Andreea Caranda, Dana Rogoz, Geo Morcov….ei au crescut dar telenovelele românești au murit. Nu mai există, au fost îngropate de interese meschine. Dar de ce să plâng eu dispariția serialelor când s-a ajuns în situația că autorii aduc bani de acasă ca să realizeze filme!? Sigur, producția de film independent e importantă dar nici chiar așa, să te scotocești prin buzunare pentru câțiva euro, doar entuziasmul nu e suficient. Inclusiv oameni talentați cu care am colaborat, cum e Adrian Sitaru, au ajuns să se chinuie cu o producție independentă, gen „Illegitim„, care e ca lumânarea, arde frumos dar se stinge repede. Și definitiv. Am urmărit zbaterea frumoasei și talentatei actrițe Alina Grigore deși, în treacăt fie spus, a blamat ca un compromis participarea ei la 4 telenovele, nu cred că și-a găsit locul deși s-a zbătut să scrie, să producă, să joace, a fost un timp și prin America, face comentarii în presă. Soțul ei, actorul Bogdan Albulescu – tot în treacăt fie spus, dintr-o familie înrudită cu mama mea, ceea ce nu m-a împins să-l sprijin pentru un rol în „Îngerașii„, n-a ajuns să-și nege trecutul pentru că în afară de telenovelele în care a jucat nu e nimic. Mulți tineri talentați nu reușesc să performeze pe terenul artei, caută alte soluții, participă la proiecte, fac clipuri de publicitate, școli de actorie etc pentru că nu sunt roluri, nu sunt producții, nu sunt bani. Avem o sumedenie de canale Tv dar în majoritatea ele se umplu cu vorbe, discuții, taclale. Nimeni nu mai e interesat de seriale și pe acest loc gol producțiile turcești câștigă fără concurență. Dar dacă filme se mai pot face cu bani de acasă, seriale nu se pot face. Ba se pot…aud că se pregătește un serial despre geți al cărui autor pare că a reușit să intereseze o televiziune, ce-i drept de rangul 2. Atitudinea „elitistă„ care a însoțit debutul genului la noi, după care telenovela e o subspecie, o însăilare de prost gust destinată unui public necultivat, a recidivat. E mai sigur să faci sitcomuri în care oamenii râd, de bine de rău. Când scriam că marele succes al lui „Suleyman„ care a deschis piața turcilor poate fi și pentru noi un impuls, un serial despre viața lui Cuza, plină de intrigi, amoruri, politică și ce mai vreți nu  m-a auzit nimeni, deși nu era vorba despre vreo melodramă în gen sud-american, atât de blamată acum. Recent a câștigat Globul de Aur „The Crown„, un serial despre începuturile domniei reginei Elisabeta a II-a, un serial bine făcut deși cam factual, și iar mă gândeam cum ar arăta un serial despre viața unui personaj precum Regele Mihai care reprezintă aproape un secol de istorie a României și a Europei. Printre visele mele pe care am încercat să le transform în realitate după 1990 a fost acela de a deveni scenarist, truda mea la „Arlechino” și ”Abracadabra”, sitcomurile, serialele începute din 2004 cu ”Numai iubirea” reprezintă modesta mea contribuție la cultura tv de care sunt mulțumit. Ce puteam face mai mult când m-am apucat de „Numai iubirea„ la 60 de ani iar acum sunt destul de bătrân ca să nu mai nutresc vise…Dar am voie să regret și mă doare sufletul să văd că s-a ales praful de efortul meu și al colegilor talentați și inimoși care au construit în anii 1990-2000 o viziune proaspătă și de succes a programelor pentru copiii despre care acum în România nu pot spune decât că au dispărut aproape total. Lucrând la seriale m-am iluzionat că se deschide o eră, că va crește oferta, cererea de creatori, de scenariști tineri va spori și mă pot retrage liniștit. Nu s-a întâmplat așa. Și nici nu sunt șanse să se întâmple prea curând

La mulți ani Marian Rîlea

Pe 20 decembrie e ziua de naștere a prietenului și colegului meu Marian Râlea, actor de excepție, om cu suflet de copil mereu credincios vocației sale. Născut în 1957 Marian a rămas același entuziast al cultivării la copiii a celor mai sensibile și prețioase valori, făcând ca personajul de ficțiune care i-a adus celebritate dar și răspunderi, Marele Magician, să dureze dincolo de cadrul îngust al unor emisiuni, spectacole, evenimente. Pentru el aș spune că formula „Abracadabra„ a fost nu atât o emisiune cât o misiune, fie că au găzduit-o  TVR, ProTv, scenele din țară, Teatrul Național. Din 1991, mai precis pe 10 martie, am colaborat cu el, am scris scenarii, texte de cântece, am sprijinit cu tot ce am putut un fenomen greu de repetat și pe care numeroase generații și-l amintesc cu plăcere ca una din pietrele de temelie ale formării personalității. Când am considerat că, imediat după revoluție, copiii trebuiau să primească acele emisiuni de televiziune pe care le meritau și de care au fost lipsiți decenii la rând, m-am îndreptat către oameni din mediul creației artistice, așa am angajat-o pe Ruxandra ion care lucrase la Teatrul Mic și ea l-a adus pe Magician în redacție. Îmi amintesc primul lor film, o adaptare liberă după „Prinț și cerșetor „ – prima dintr-o serie în care am încercat să apropii de publicul tânăr câte puțin din patrimoniul cultural universal ..S-a filmat în apropierea locuinței mele, la Palatul Ghica și pe malul Lacului Tei, apoi am fost la Brașov, orașul natal al lui Marian, am cunoscut-o pe „Mama lui Abracadabra„, doamna Râlea, a cărei pierdere a însemnat, peste ani, o durere sfâșietoare pentru sufletul de copil al lui Marian, aidoma cu pierderea prematură a fratelui său Andrei, cu care am colaborat puțin încercând să edităm o revistă. Poate dacă nu era dăruirea, arderea interioară discretă dar statornică a lui Marian n-am fi avut un fenomen care nu poate fi ignorat în istoria televiziunii românești mai ales acum când media a întors spatele copilăriei, cel puțin la nivel de creație. Eu am intrat în Televiziunea Publică în anii când încă mai existau colegi care lucraseră la marile succese anterioare dar am încercat să evoc asemenea succese ca seria cu echipajul „Val Vârtej„ /1960-70, autor Octavian Sava, din care nu se mai găsea practic nimic în arhivă/, „Daniela și Așchiuță „/ actrița Daniela Anencov, astăzi de o vârstă cu mine,a creat mai târziu pe clovnul Hapciu/, Iura și Mihaela Istrate /cu Iurie Darie am avut onoarea să colaborez mai mult dar i-am scris și  ultimul său rol în „Numai iubirea„ … Brândușa Zaița Silvestru, „doamna teatrului de animație„a fost printre primele din „garda veche„ pe care am adus-o să colaboreze cu noi în 1990…Perioada de aur a anilor dinainte de trista epocă Ceaușescu mă obseda și efortul meu de a construi o redacție capabilă să aducă pentru copiii personaje, eroi, povești pline de miez s-a soldat cu apariția multor emisiuni gen „Arlechino”, „Feriți-vă de măgăruș„, ”Ba da ba nu„, „Tip Top Minitop„, etc etc dar mai ales „Abracadabra„ și aici prezența și energia creatoare contaminantă a lui Marian au fost decisive. Atunci am regretat că profesioniști de la care am învățat multe, ca regizoarea Tatiana Sireteanu, n-au mai putut sau n-au vrut să-și alăture forțele efortului nostru dar ce să zic acum, în anii de față, când până și singurul post care ar avea datoria să se ocupe de copiii, TVR, și-a abandonat de mult misiunea. Am văzut numeroase proiecte de reformă, propuneri pentru ca TVR să recâștige din audiența pierdută, nicăieri n-am găsit o umbră de idee care să arate că ar putea readuce copilăria în prim planul preocupărilor. Îmi amintesc că prin anii 1993-1998 când producțiile noastre ca „Tip Top Minitop” sau „Abracadabra” se aflau în fruntea sondajelor de audiență unii colegi din TVR, cadrele de conducere de fapt, se uitau cu superioritate și distanțare la noi, nici măcar din invidie nu prețuiau efortul depus care era unul creator nu de circumstanță, până la plecarea mea din 1998 n-am reușit să sensibilizez pe nimeni „de sus„ să ne ajute dar măcar ne-au lăsat în pace, doar birocrații mai mârâiau că „de ce facem noi filme„? . În acest context aportul și imboldul oferit de Marian Râlea au fost decisive. Când „Abracadabra„ a primit cel mai mare premiu câștigat vreodată de Tvr – inclusiv până în ziua de azi- trofeul Prix Danube n-am putut obține de la șefimea de atunci –Dumitru Popa era la pupitru- nici măcar o primă de succes pentru autori așa că nu m-am opus ca ei să treacă la ProTv cu emisiune cu tot iar eu, scenaristul echipei, i-am urmat nu după multă vreme. Câtă deosebire între vremelnicii șefi de acum și Tudor Vornicu, de pildă, care în plină Epocă de Aur ne-a invitat, pe mine și pe Tatiana, să realizăm programe pentru copiii la Revelioanele vremii, un om cu viziune artistică, un mare profesionist dispărut din păcate înainte ca TVR să primească șansa de a fi altceva în peisajul media românesc, o șansă de care și-a bătut joc. O singură excepție, Răzvan Teodorescu, – poate vulnerabil în alte privințe- dar singurul care a apreciat performanțele noastre ba chiar ne-a dat mână liberă să edităm o revistă „Abracadabra” /dar și „Baby Star”/ sau să organizăm evenimente publice. Marian Râlea a rămas același sufletist la bine și la greu. Îmi amintesc cu emoție filmările la care am participat, la București, Brașov, pe litoral unde se arăta neobosit și perfecționist, se apleca asupra celor mai mici detalii dar nu ierta greșelile sau dezinteresul. Cu asemenea oameni poți construi. Când totul s-a terminat și echipa s-a risipit Marian s-a zbătut pentru un Teatru Național pentru Copiii, a găsit ajutor la nivelul Naționalului de atunci, cred că director era Dinu Săraru, și a mutat Abracadabra pe scenă. Îmi amintesc că am pășit ca vizitator cu sfială în această lume pe care o cunoșteam mai puțin din culise, alături de colega care rămăsese credincioasă proiectului, Mihaela Dima, l- am admirat pe Marian cum repeta și pregătea noile spectacole cu aceiași minuțiozitate și dăruire. De ce să nu recunosc, mai târziu când producătorii mi-au spus că Marian se va alătura distribuției de la „Îngerașii„ m-am bucurat să pot scrie din nou pentru un actor de o forță creatoare admirabilă care, în ciuda trecerii timpului și a atâtor supărări le care le-a înfruntat, a rămas același om dăruit cu trup și suflet unui crez. Deși actorul are în palmares roluri memorabile și importante pe scenă sau film, Magicianul rămâne o creație nepieritoare. Acum de ziua lui desigur îi voi da un telefon dar poate și rândurile de față pot fi un umil omagiu adus unei personalități artistice greu de etichetat altfel decât excepțională.

Cealaltă Stea fără Nume-un nou roman

Cu ani în urmă, după ce abandonasem „Îngerașii„ am crezut că serialul românesc – mulți se încăpățânează să-l numească telenovelă- s-ar putea revigora apelând la o temă clasică. Era vorba de STEAUA FĂRĂ NUME a lui Mihail Sebastian, o piesă din repertoriul de bază al teatrelor care a devenit cândva scenariu de film cu Marina Vlady și Claude Rich…Pe mine mă fascina povestea unui timid profesoraș de provincie asaltat de amorul unei dive, pe care reușește până la urmă să o facă să descopere iubirea profundă, adevărată. Mă rog, alături de alte valori și profunzimi. Hugh Grant și Julia Roberts au evoluat pe un scenariu similar în filmul „Notting Hill”. De ce n-ar face-o și Oana Zăvoranu cu Dan Bordeianu, de pildă, care s-au descurcat minunat în câteva seriale de la succesul cărora s-au scurs destui ani, înlăturați. din motive diferite și nu întotdeauna corecte din show-business. De altfel Oana pe atunci se arăta deschisă unei colaborări după ce personajul creat de mine în „Numai iubirea„ îi adusese oarece faimă…Acum e prea târziu pentru toți. Mi se păruse de asemenea că pot prelungi aici și destinul unor personaje din „Lacrimi de iubire„ dar niciuna din aceste idei nu a surâs producătorilor. Poate serialul românesc nu avea nevoie atunci de o revigorare deși n-a trecut mult și s-a stins cu desăvârșire lăsând piața liberă pentru serialele turcești. Mi-am transformat proiectul de scenariu într-o carte –„Necunoscuta„, așa cum aveam să fac mai apoi și cu „Schimb de vieți„- care a apărut prin grija editurii americane Texarom ca e-book.  Au mai trecut câțiva ani și m-am gândit să revăd cartea, scrisă poate în grabă, să o șlefuiesc, să fac schimbări și adăugiri ca să vă pot oferi versiunea de față . Mai ales am schimbat finalul care rămăsese deschis. Chiar de la „Numai iubirea„ care a fost cu adevărat o telenovelă, singura încheiată cu o nuntă, suspendasem destinul personajelor și a fost nevoie de 2 cărți ca să le continui destinele spre o finalizare mai potrivită, apoi la ”Lacrimi de iubire” finalul meu deschis a fost compromis de o filmare prea liberă creând proteste în masa fanilor și împingând spre un film de rezolvare, mult prea convențional decât mi-aș fi dorit. Recunosc, îmi plac finalurile deschise care să permită amatorilor să imagineze propriile scenarii, propriile povești dar de ce să exagerez? Sper să vă placă povestea mea despre „cealaltă„ stea fără nume iar dacă vă închipuiți că ar fi putut deveni marfă pentru un serial faceți propria distribuție, destui actori pe care i-ați îndrăgit caută să supraviețuiască și ar fi disponibili…Acum pe Librariascriitorilor.ro există romanul și e gratuit, oricine îl poate accesa iar eu mulțumesc tuturor celor care s-au interesat de cărțile mele. Sigur, regret că nu mai avem seriale românești dar idei există și asta e bine, poate viitorul va fi diferit…pentru cei care îl vor apuca.

Lecția de scenaristică

Un copil ai cărui părinți au hotărât să se educe acasă își dorește lecții de scenaristică. E tare, nu? De obicei părinții sau bunicii îi spun copilului povești. Povestea e la baza scenariului, filmele sau serialele fără poveste sunt sortite eșecului sau uitării – după ce iau ceva premii europene…Povestea, firul epic e la baza literaturii și filmului american iar în poveste se poate include orice, istorie, magie,roboți, fantastic, dinozauri, apocalipse etc. Am zis „de obicei„ pentru că ai nevoie de oarece cultură sau măcar de experiență de viață pentru a inventa povești și deocamdată n-am asistat la momentul când copiii le spun povești bunicilor dar nu mai e mult, nu-i așa? Hollywoodul nu s-a dezis niciodată de story, nu a apelat ca europenii la unele excentricități a căror modă a dispărut repede și a rămas fidel epicității sale funciare. După ce s-au retras apele noilor valuri ce a mai rămas din filmul francez, italian, chiar englez care au contat cândva că vor deveni rivalele producțiilor de peste ocean? Fără îndoială nu doar banii sunt explicația. Chiar dacă folosesc fapte reale sau fac biografia unor personaje istorice -am văzut filme de bună calitate despre Lyndon Johnson sau Pele sau ciclistul Armstrong- scenariștii americani nu uită că la baza ficțiunii stă povestea. De altfel serialul cel mai apreciat la ora asta, „Urzeala tronurilor„ nu e decât o uriașă poveste despre o istorie imaginată. Pare elementar dar aici e miezul problemei, ce povestești, cum povestești și ce personaje folosești pentru a pune în acțiune povestea. Există mai ales la TV o modă a „lecțiilor de viață„, a falselor reality show-uri unde chipurile se descrie o situație plină de dramatism iar demonstrația e făcută de niște bieți amatori pentru că așa pare mai veridic. Nu există nimic mai elaborat decât spontaneitatea…De altfel și producătorii unor asemenea programe care sunt totuși ficțiune, poveste, au înțeles că trebuie să apeleze la câțiva actori profesioniști realizând astfel un hibrid care merge și cu benzină și cu electricitate…Unde se poate ajunge pe calea aceasta? Recent am văzut o asemenea drăcovenie pe Național Tv unde o pițipoancă pe tocuri era condusă de niște vlăjgani într-un grajd și era pusă să mângâie vițeii și să mulgă vaca în timp ce o doamnă o privea la televizor, râdea și comenta…Oribil pentru că nu era nici măcar comedie…dar nici ficțiune ci un fel de verite fără pic de idee, nu știu cine juca rolul vacii că merita un premiu, celorlalți revenindu-le „zmeurici„.. Sunt de preferat farsele atunci când se caută senzațional sau reacții neobișnuite.   Pe vremea când produceam emisiuni pentru copiii am văzut un serial de povești rostite pe micul ecran de o mare actriță și aici e altă cheie, poveștile nu se spun, se văd! Televiziunea sau filmul nu stau la taclale ci arată oameni în acțiune iar în cazul nostru e vorba de ficțiune, de film, serial, teatru concepute să lanseze anumite valori prin intermediul poveștilor. În filmul românesc, de pildă, am o mare admirație pentru Nae Caranfil care pare să fi moștenit de la tatăl său Tudor, un excepțional cineast cu care am colaborat mult timp, secretul succesului aflat exact în substanța condensată în firul unei acțiuni purtate de personaje convingătoare, nu întâmplător filmele lui au note mari în Imdb, baza mondială de date a filmelor. Iar „Closer to the Moon„  făcut în 2014 pe un subiect istoric românesc  mi se pare un exemplu și îl prefer unor snobisme tip „Sieranevada„. Cineva scria că în cele 3 ore ale acestei producții se acumulează inteligent „zăcămintele de prostie„ de la noi, ascunse în „ghiveciul„ de discuții încinse la un parastas…se poate, dar la ce bun? Cui folosește?

Apropo de secrete…îmi amintesc că atunci când scriam „Numai iubirea„ concurența s-a grăbit să inventeze un serial cu un titlu fără acoperire, „Secretul Mariei„ iar atunci când actrița de acolo a apărut și în ”Păcală„ unde și-a desfăcut cămașa arătându-și sânii cineva, cred că Teo Trandafir, a exclamat…iată în sfârșit vedem și secretul Mariei…

Până la urmă, în lipsa unor eforturi de a promova la noi o ficțiune de oarece substanță prefer reality-showurile de gen „Supraviețuitorul”, poate e bine să învățăm cum să supraviețuim pe insulele pustii ale Filipinelor când Europa va ceda în fața valurilor de migranți…Acolo, pe insulă, spărgând nuci de cocos, vom avea timp suficient să-i lăsăm pe copiii să ne spună povești.