Despre seriale și alte emisiuni

N-aș fi crezut că se va întâmpla. Am ieșit de ani buni la pensie, am scris despre regretul de a nu mai vedea seriale tv originale nici emisiuni pentru copiii importante și iată că mi se oferă șansa de a mai vedea. Oare? Deocamdată e vorba doar de proiecte, ajunsă în fruntea TVR dna Doina Gradea anunță că va cere să se producă și emisiuni pentru copiii..așa să fie, nu cumva asemenea promisiuni seamănă cu cele ale Gabrielei Firea despre noile autobuze? Pe de altă parte, fosta mea colegă Ruxandra Ion, practic dată afară de la ProTv anunță un serial la Antena 1 după câteva încercări modeste de a lucra pe telefon. Foarte bine că Intact, companie rivală altădată, îi oferă șanse ca și celeilalte „fugare„, Mona Segall, dar mă întristează faptul că mult trâmbițatul serial e inspirat după o lucrare turcească. Turcii, care dispun de bani, au împânzit piața cu serialele lor și n-ar fi o problemă dar în România noi le-am lăsat locul liber pentru că am renunțat și am părăsit câmpul de bătaie. Au mai rămas niște comicării „fierbințene„ pentru că nouă românilor ne plac bancurile și  umorul gros. După ani îmi dau seama de marele rău făcut de ProTv, campioană fiind chiar Mona Segall, care a impus imitația, cumpărarea de formate străine de la alții mai „pricepuți„ – în special Endemol- astfel că totul, tot ce se execută în românește și se oferă pe micile ecrane de la ”Vocea„ „Te cunosc de undeva„ sau ”Românii au talent” la „Ce spun românii„ sau „Mama mea gătește mai bine”, absolut totul, e făcut pe formate cumpărate. Suntem buni executanți, imitatori..la capitolul creație  originală zero. Chiar și penibilul ”Lecții de viață„ e produs de Constantin Entertaiment, o firmă germană, și a ajuns la sute de episoade după ce, paradox, fusese o vreme scoasă din grilă, în 2015, din lipsă de audiență. Au apărut aici actori importanți precum Ioan Isaiu, Gelu Nițu, Marian Râlea, Elvira Deatcu, Carmen Ionescu și alții cu care am colaborat și care au beneficiat de roluri adevărate atât pe ecran ca și pe scenă iar a căror prezență în asemenea făcătură m-a întristat. Sunt mulți oameni care accesează blogul meu și observ cu câtă frecvență se caută mai vechile postări despre telenovelele anilor 2004-2009 care se reiau constant pe Pro Gold- ba chiar și cele despre Abracadabra sau Arlechino. E un mic semn că există în continu disponibilitate în rândul audienței de a vedea seriale originale românești, ba chiar și cererea mare de seriale turcești care au înlocuit telenovelele latino-americane vorbește despre o așteptare în rândul publicului  care nu poate fi răsplătită decât cu lucrări puternice, profesionale, animate de actori de real talent nu de niște neaveniți cu pile, nu de improvizații. Mă gândesc cu groază că și la capitolul emisiuni pentru copiii s-ar putea să am surpriza cine știe cărei imitații a vreunei producții străine. E adevărat că de multe ori formatele care se vând atât de bine nu pot fi ignorate dar nici să dai la o parte tot ce e original…În anii 90-2008 cât am lucrat în domeniu am cunoscut lumea importantă a producției pentru copii și niciuna, dar niciuna din emisiunile lor nu se întemeia pe formate cumpărate. Cu cât se produce mai mult pe un anumit gen e mai bine, inclusiv pentru profesionalizarea oamenilor. Televiziunile private apărute după revoluție nu aveau de unde să ia profesioniști decât din TVR și așa a fost, apoi cadre noi s-au format. Ce-i drept TVR-ul cu toți profesioniștii ei a pierdut partida, inclusiv pe terenul unde ar fi putut învinge, la ficțiune.  Când am ales, cu mulți ani în urmă, să mă dedic scenariilor am sperat că se va dezvolta piața și odată cu cererea tot mai mulți tineri, cu chemare și adesea talent, se vor apropia de meserie, așa ar fi fost normal dar realitatea a fost alta. În concluzie, vom trăi și vom vedea. Iar dacă nu, nu.

Anunțuri

Actori degeaba

Am aflat că Marian Râlea, un actor pe care-l prețuiesc și cu care am colaborat de la poveștile Abracadabra la Îngerașii – a acceptat să apară în Lecții de viață. Desigur, un profesionist poate să joace orice, de la Shakespeare la însăilările unor așa ziși scenariști /și eu nu mă exclud/ . Motivația financiară pe care o flutură unii nu mă convinge. În cazul unui mare actor ca Marian primează plăcerea de a juca, a juca este viața lui și nimic altceva nu contează. Dar e trist. E trist să te numești Marian Râlea și să joci alături de niște ageamii.  E trist că generații întregi de actori nu mai au acces la micul ecran unde se lăfăie tot felul de neaveniți, destule vedete de carton acceptate de public pentru că au spus două replici undeva sau au îngânat o melodie. Nu se face teatru tv, nu se fac seriale serioase. Mai e puțin și vedete vor fi fetele dezbrăcate de la pagina 3 a tabloidelor care asta chipurile visează, să joace în filme, ca și cum a juca în filme e ceva accesibil oricui /ca să nu mai spun că se acreditează ideea greșită că e suficient să arăți bine și să accepți eventuale favoruri/  . E păcat că se pierd mari talente departe de publicul larg pentru că trăim o epocă a vizualului, a dezvoltării media, cărțile sunt înlocuite cu e-books, ziarele trec online, dar actorii profesioniști rămân ascunși pe scene tot mai puțin accesibile, noroc că generațiile anterioare ale unor Amza Pellea sau Toma Caragiu sunt păstrați în memoria noastră datorită filmelor -bune, rele – făcute cu decenii în urmă. Noi ce vom păstra? Am avut bucuria să lucrez cu artiști de talia lui Iurie Darie, Adrian Pintea, Sebastian Papaiani…deja dispăruți dintre noi, cu Florin Piersic, Bebe Cotimanis, Tora Vasilescu, Marian Râlea sau Elvira Deatcu , iată că ultimii doi au acceptat să joace în Lecții de viață.Și? Ce urmează? Publicul micului ecran va trebui să se mulțumească văzând tot felul de reluări ceea ce înseamnă că nu se mai fac asemenea lucrări pe care oamenii le doresc. Știu că vorbesc în gol pentru că nu se va face nimic iar dacă se va face cândva, dacă se vor găsi producători capabili să treacă peste interese mărunte și să pună umărul la renașterea ficțiunii românești, e prea târziu ca să mai văd ceva realizat. Nu-mi rămâne decât să trăiesc din trecut, din amintiri, din reluări ceea ce e trist. La fel de trist ca și apariția sporadică a unor mari talente în proiecte care nu-i merită.

A murit serialul românesc?

Am citit comentarii care critică preocuparea Ruxandrei Ion de a produce premiere, prima telenovelă românească, prima telenovelă de epocă etc. Ei și, ce e rău în asta? Cineva trebuie să fie primul când alții nu fac nimic. Legenda spune că Paganini era capabil să cânte cu virtuozitate pe o singură coardă a viorii…la noi serialul de comedie a rămas unica preocupare, nu e rău dar nu ajunge. Odată cu decizia noii conduceri a ProTv de a renunța la producția de seriale – cu excepția comediei- și decizia identică a Antenei 1 – obișnuită să imite mișcările principalului concurent s-a făcut loc larg pe piață serialelor de pe toate continentele fie ele turcești, sud-americane, coreene, poloneze etc. Nu există interes în a investi aici în schimb există o foame crescută a audienței care consumă seriale, multe televiziuni generaliste, ca să nu mai vorbim de canalele de nișă, aducându-le în grilă. Iată că mini-serialul pentru tineret al Ruxandrei Ion adună mult public ceea ce dovedește adevărul afirmațiilor de mai sus. Îmi amintesc că la Caravanele iubirii care au însoțit primele seriale la care am lucrat, „Numai iubirea„ și „Lacrimi de iubire„ mulțimea de fani adunați să-i aplaude pe actori era dominată de adolescenți, de tineri, la periplul prin țară prilejuit de lansarea romanului „Lacrimi de iubire„ am întâlnit de la Iași la Cluj, Sibiu sau Timișoara predominant  teen-ageri dornici de ficțiune românească, tineri cărora televiziunile nu le ofereau nimic potrivit …și nu o fac nici astăzi. De aceea mi se pare salutară perseverența cu care Ruxandra Ion, cu care am colaborat de la primii ei pași în televiziune luptă să salveze serialul românesc…pentru că frecventele reluări ale producțiilor de acum un deceniu nu fac decât să se adreseze nostalgicilor sau unor noi generații, cât despre cota de producție românească în grile nici să nu vorbim. E drept, serialele nu sunt ca legumele dar nici să ignorăm publicul vreme îndelungată nu e productiv.

Nu am văzut iSerialul Ruxandrei decât parțial  pe telefon, nu știu ce impact are pe ecranul televizoarelor, nu fac parte din publicul țintă  deci nu fac aprecieri de conținut. Dar e de înțeles că în lipsa investitorilor, în fața interesului scăzut sau nul al Televiziunilor față de asemenea producții s-a apelat la o variantă ieftină, filmarea pe telefoane mobile. Desigur există precedente, experimente asemănătoare s-au făcut destule, inclusiv cu montaj, mixaje  sau sincronizări de sunet iar viitorul va decide în ce fel asemenea experimente vor evolua sau vor conta. Înțeleg dorința autorilor de a arăta că există audiență potențială în speranța de a trece la producții profesionale și le doresc succes dar nu pot să nu punctez o realitate: filmele făcute pe telefon, fie de ficțiune sau documentare, nu se vor impune dacă încearcă să imite limbajul cinematografic, ele trebuie să-și elaboreze un limbaj propriu. Deocamdată eu cred că această producție a apărut de nevoie și nu din bravadă, ca o ultimă soluție în fața dezinteresului marilor producători iar autorii merită felicitări pentru perseverență și încurajări de viitor!

La mulți ani Marian Rîlea

Pe 20 decembrie e ziua de naștere a prietenului și colegului meu Marian Râlea, actor de excepție, om cu suflet de copil mereu credincios vocației sale. Născut în 1957 Marian a rămas același entuziast al cultivării la copiii a celor mai sensibile și prețioase valori, făcând ca personajul de ficțiune care i-a adus celebritate dar și răspunderi, Marele Magician, să dureze dincolo de cadrul îngust al unor emisiuni, spectacole, evenimente. Pentru el aș spune că formula „Abracadabra„ a fost nu atât o emisiune cât o misiune, fie că au găzduit-o  TVR, ProTv, scenele din țară, Teatrul Național. Din 1991, mai precis pe 10 martie, am colaborat cu el, am scris scenarii, texte de cântece, am sprijinit cu tot ce am putut un fenomen greu de repetat și pe care numeroase generații și-l amintesc cu plăcere ca una din pietrele de temelie ale formării personalității. Când am considerat că, imediat după revoluție, copiii trebuiau să primească acele emisiuni de televiziune pe care le meritau și de care au fost lipsiți decenii la rând, m-am îndreptat către oameni din mediul creației artistice, așa am angajat-o pe Ruxandra ion care lucrase la Teatrul Mic și ea l-a adus pe Magician în redacție. Îmi amintesc primul lor film, o adaptare liberă după „Prinț și cerșetor „ – prima dintr-o serie în care am încercat să apropii de publicul tânăr câte puțin din patrimoniul cultural universal ..S-a filmat în apropierea locuinței mele, la Palatul Ghica și pe malul Lacului Tei, apoi am fost la Brașov, orașul natal al lui Marian, am cunoscut-o pe „Mama lui Abracadabra„, doamna Râlea, a cărei pierdere a însemnat, peste ani, o durere sfâșietoare pentru sufletul de copil al lui Marian, aidoma cu pierderea prematură a fratelui său Andrei, cu care am colaborat puțin încercând să edităm o revistă. Poate dacă nu era dăruirea, arderea interioară discretă dar statornică a lui Marian n-am fi avut un fenomen care nu poate fi ignorat în istoria televiziunii românești mai ales acum când media a întors spatele copilăriei, cel puțin la nivel de creație. Eu am intrat în Televiziunea Publică în anii când încă mai existau colegi care lucraseră la marile succese anterioare dar am încercat să evoc asemenea succese ca seria cu echipajul „Val Vârtej„ /1960-70, autor Octavian Sava, din care nu se mai găsea practic nimic în arhivă/, „Daniela și Așchiuță „/ actrița Daniela Anencov, astăzi de o vârstă cu mine,a creat mai târziu pe clovnul Hapciu/, Iura și Mihaela Istrate /cu Iurie Darie am avut onoarea să colaborez mai mult dar i-am scris și  ultimul său rol în „Numai iubirea„ … Brândușa Zaița Silvestru, „doamna teatrului de animație„a fost printre primele din „garda veche„ pe care am adus-o să colaboreze cu noi în 1990…Perioada de aur a anilor dinainte de trista epocă Ceaușescu mă obseda și efortul meu de a construi o redacție capabilă să aducă pentru copiii personaje, eroi, povești pline de miez s-a soldat cu apariția multor emisiuni gen „Arlechino”, „Feriți-vă de măgăruș„, ”Ba da ba nu„, „Tip Top Minitop„, etc etc dar mai ales „Abracadabra„ și aici prezența și energia creatoare contaminantă a lui Marian au fost decisive. Atunci am regretat că profesioniști de la care am învățat multe, ca regizoarea Tatiana Sireteanu, n-au mai putut sau n-au vrut să-și alăture forțele efortului nostru dar ce să zic acum, în anii de față, când până și singurul post care ar avea datoria să se ocupe de copiii, TVR, și-a abandonat de mult misiunea. Am văzut numeroase proiecte de reformă, propuneri pentru ca TVR să recâștige din audiența pierdută, nicăieri n-am găsit o umbră de idee care să arate că ar putea readuce copilăria în prim planul preocupărilor. Îmi amintesc că prin anii 1993-1998 când producțiile noastre ca „Tip Top Minitop” sau „Abracadabra” se aflau în fruntea sondajelor de audiență unii colegi din TVR, cadrele de conducere de fapt, se uitau cu superioritate și distanțare la noi, nici măcar din invidie nu prețuiau efortul depus care era unul creator nu de circumstanță, până la plecarea mea din 1998 n-am reușit să sensibilizez pe nimeni „de sus„ să ne ajute dar măcar ne-au lăsat în pace, doar birocrații mai mârâiau că „de ce facem noi filme„? . În acest context aportul și imboldul oferit de Marian Râlea au fost decisive. Când „Abracadabra„ a primit cel mai mare premiu câștigat vreodată de Tvr – inclusiv până în ziua de azi- trofeul Prix Danube n-am putut obține de la șefimea de atunci –Dumitru Popa era la pupitru- nici măcar o primă de succes pentru autori așa că nu m-am opus ca ei să treacă la ProTv cu emisiune cu tot iar eu, scenaristul echipei, i-am urmat nu după multă vreme. Câtă deosebire între vremelnicii șefi de acum și Tudor Vornicu, de pildă, care în plină Epocă de Aur ne-a invitat, pe mine și pe Tatiana, să realizăm programe pentru copiii la Revelioanele vremii, un om cu viziune artistică, un mare profesionist dispărut din păcate înainte ca TVR să primească șansa de a fi altceva în peisajul media românesc, o șansă de care și-a bătut joc. O singură excepție, Răzvan Teodorescu, – poate vulnerabil în alte privințe- dar singurul care a apreciat performanțele noastre ba chiar ne-a dat mână liberă să edităm o revistă „Abracadabra” /dar și „Baby Star”/ sau să organizăm evenimente publice. Marian Râlea a rămas același sufletist la bine și la greu. Îmi amintesc cu emoție filmările la care am participat, la București, Brașov, pe litoral unde se arăta neobosit și perfecționist, se apleca asupra celor mai mici detalii dar nu ierta greșelile sau dezinteresul. Cu asemenea oameni poți construi. Când totul s-a terminat și echipa s-a risipit Marian s-a zbătut pentru un Teatru Național pentru Copiii, a găsit ajutor la nivelul Naționalului de atunci, cred că director era Dinu Săraru, și a mutat Abracadabra pe scenă. Îmi amintesc că am pășit ca vizitator cu sfială în această lume pe care o cunoșteam mai puțin din culise, alături de colega care rămăsese credincioasă proiectului, Mihaela Dima, l- am admirat pe Marian cum repeta și pregătea noile spectacole cu aceiași minuțiozitate și dăruire. De ce să nu recunosc, mai târziu când producătorii mi-au spus că Marian se va alătura distribuției de la „Îngerașii„ m-am bucurat să pot scrie din nou pentru un actor de o forță creatoare admirabilă care, în ciuda trecerii timpului și a atâtor supărări le care le-a înfruntat, a rămas același om dăruit cu trup și suflet unui crez. Deși actorul are în palmares roluri memorabile și importante pe scenă sau film, Magicianul rămâne o creație nepieritoare. Acum de ziua lui desigur îi voi da un telefon dar poate și rândurile de față pot fi un umil omagiu adus unei personalități artistice greu de etichetat altfel decât excepțională.

Lecția de scenaristică

Un copil ai cărui părinți au hotărât să se educe acasă își dorește lecții de scenaristică. E tare, nu? De obicei părinții sau bunicii îi spun copilului povești. Povestea e la baza scenariului, filmele sau serialele fără poveste sunt sortite eșecului sau uitării – după ce iau ceva premii europene…Povestea, firul epic e la baza literaturii și filmului american iar în poveste se poate include orice, istorie, magie,roboți, fantastic, dinozauri, apocalipse etc. Am zis „de obicei„ pentru că ai nevoie de oarece cultură sau măcar de experiență de viață pentru a inventa povești și deocamdată n-am asistat la momentul când copiii le spun povești bunicilor dar nu mai e mult, nu-i așa? Hollywoodul nu s-a dezis niciodată de story, nu a apelat ca europenii la unele excentricități a căror modă a dispărut repede și a rămas fidel epicității sale funciare. După ce s-au retras apele noilor valuri ce a mai rămas din filmul francez, italian, chiar englez care au contat cândva că vor deveni rivalele producțiilor de peste ocean? Fără îndoială nu doar banii sunt explicația. Chiar dacă folosesc fapte reale sau fac biografia unor personaje istorice -am văzut filme de bună calitate despre Lyndon Johnson sau Pele sau ciclistul Armstrong- scenariștii americani nu uită că la baza ficțiunii stă povestea. De altfel serialul cel mai apreciat la ora asta, „Urzeala tronurilor„ nu e decât o uriașă poveste despre o istorie imaginată. Pare elementar dar aici e miezul problemei, ce povestești, cum povestești și ce personaje folosești pentru a pune în acțiune povestea. Există mai ales la TV o modă a „lecțiilor de viață„, a falselor reality show-uri unde chipurile se descrie o situație plină de dramatism iar demonstrația e făcută de niște bieți amatori pentru că așa pare mai veridic. Nu există nimic mai elaborat decât spontaneitatea…De altfel și producătorii unor asemenea programe care sunt totuși ficțiune, poveste, au înțeles că trebuie să apeleze la câțiva actori profesioniști realizând astfel un hibrid care merge și cu benzină și cu electricitate…Unde se poate ajunge pe calea aceasta? Recent am văzut o asemenea drăcovenie pe Național Tv unde o pițipoancă pe tocuri era condusă de niște vlăjgani într-un grajd și era pusă să mângâie vițeii și să mulgă vaca în timp ce o doamnă o privea la televizor, râdea și comenta…Oribil pentru că nu era nici măcar comedie…dar nici ficțiune ci un fel de verite fără pic de idee, nu știu cine juca rolul vacii că merita un premiu, celorlalți revenindu-le „zmeurici„.. Sunt de preferat farsele atunci când se caută senzațional sau reacții neobișnuite.   Pe vremea când produceam emisiuni pentru copiii am văzut un serial de povești rostite pe micul ecran de o mare actriță și aici e altă cheie, poveștile nu se spun, se văd! Televiziunea sau filmul nu stau la taclale ci arată oameni în acțiune iar în cazul nostru e vorba de ficțiune, de film, serial, teatru concepute să lanseze anumite valori prin intermediul poveștilor. În filmul românesc, de pildă, am o mare admirație pentru Nae Caranfil care pare să fi moștenit de la tatăl său Tudor, un excepțional cineast cu care am colaborat mult timp, secretul succesului aflat exact în substanța condensată în firul unei acțiuni purtate de personaje convingătoare, nu întâmplător filmele lui au note mari în Imdb, baza mondială de date a filmelor. Iar „Closer to the Moon„  făcut în 2014 pe un subiect istoric românesc  mi se pare un exemplu și îl prefer unor snobisme tip „Sieranevada„. Cineva scria că în cele 3 ore ale acestei producții se acumulează inteligent „zăcămintele de prostie„ de la noi, ascunse în „ghiveciul„ de discuții încinse la un parastas…se poate, dar la ce bun? Cui folosește?

Apropo de secrete…îmi amintesc că atunci când scriam „Numai iubirea„ concurența s-a grăbit să inventeze un serial cu un titlu fără acoperire, „Secretul Mariei„ iar atunci când actrița de acolo a apărut și în ”Păcală„ unde și-a desfăcut cămașa arătându-și sânii cineva, cred că Teo Trandafir, a exclamat…iată în sfârșit vedem și secretul Mariei…

Până la urmă, în lipsa unor eforturi de a promova la noi o ficțiune de oarece substanță prefer reality-showurile de gen „Supraviețuitorul”, poate e bine să învățăm cum să supraviețuim pe insulele pustii ale Filipinelor când Europa va ceda în fața valurilor de migranți…Acolo, pe insulă, spărgând nuci de cocos, vom avea timp suficient să-i lăsăm pe copiii să ne spună povești.

Reforma TVR e o glumă

Problema zilei în România este din nou televiziunea publică. Se anchetează contractele de achiziții din ultimii zece ani. Foarte bine. Dar calitatea programelor nu crește cu nimic. Se va spune că pe sărăcie nu se poate construi, că fără bani nu există calitate și parțial e adevărat. Parțial, pentru că nimeni nu cere să faci audiență doar din entuziasm, cum am încercat noi la emisiunile pentru copiii din anii 1990-1998 dar nici fără idei nu se poate. Reforma televiziunii așa cum e văzută de cei din „interior„ înseamnă păstrarea locurilor de muncă și creșterea taxei, eventual preluarea întregului buget de guvern. Sindicatele de acolo depun plângeri legate de publicitate sau achiziția de mașini, se plâng de management, de legislația șubredă…în rest… Reforma cum o propun alții …insolvență, faliment, desființare, privatizare – inclusiv eu cred în privatizarea TVR 1 și profilarea 2 și 3 în posturi publice, ca în Franța- nu e posibilă întrucât ni se aruncă mereu în față lozinca „necesității„, TVR reprezintă interesul public. Chiar dacă nu se uită mai nimeni la programele lor? Alt vinovat ar fi politizarea excesivă. Adevărat dar tot parțial.  Ce ar putea împiedica televiziunea publică să facă audiență  acționând, de exemplu, pe terenuri pe care alte posturi private, în special cele mari, nu le exploatează? De pildă folclorul – nu întâmplător emisiunea Iulianei Tudor atrage-, programele pentru copiii și mai ales ficțiunea, teatru, film de televiziune, serial. TVR dispune de studiouri potrivite, țara are actori talentați, să ni se arate că au profesioniști adevărați nu prin vorba ci prin fapte. Când pe vremea comunismului li se cerea o premieră de teatru pe săptămână s-a putut că era ordin…acum că e libertate se trăiește din reluări…Există studiouri teritoriale care ar putea fi angrenate în producții importante, cum ar fi unele concursuri inter-județene. E drept, la noi concursurile de cultură generală nu fac audiență, o dovedește „Milionarul”, noi vrem să câștigăm bani dar preferăm bingo, însă există valori în țară pe care un mare concurs le-ar scoate la iveală dincolo de rivalitățile locale între olteni, moldoveni, bănățeni etc. Pentru că acestea există.

Altă probleme..televiziunea trebuie să se trezească devreme, mai ales cea publică. La TVR 1 Telejurnalul matinal începe la ora 8, ia startul de pe ultimul loc  alte posturi vin cu știri de pe la 7, chiar 6, altele reiau jurnalele din seara precedentă?! Informația utilă de dimineață destinată celor care pleacă la muncă- inclusiv cu aportul posturilor locale- trebuie  strict corelată cu programul și interesele oamenilor /de trafic, vreme, evenimente etc/ glumițele și divertismentul matinal rămânând pentru cei care stau acasă sau mai potrivit după ora 9. Oricum nu e cazul TVR care după jurnal dă reluări…Când stau în Las Vegas văd cu predilecție canalul 13 unde Good Morning Vegas începe la ora 4,30 /!/și e urmat de faimoasa producție matinală a NBC Good Morning America de la 7 la 9. O tradiție ce durează din 1975….

În sfârșit atitudinea. Prin definiție jurnalismul înseamnă atitudine. ProTV, dar chiar și Digi 24 – se implică în anumite analize, chiar campanii, cu fenomene importante din viața socială și economică  și ne fac să regretăm că TVR – unde s-a uitat de tradiția Reflectorului, oricât era el de dirijat – e absentă. Poate aici să-și spună cuvântul politicul dar în rest…mă îndoiesc că el a influențat starea jalnică a producției de ficțiune la TVR.

După mine televiziunea publică nu duce lipsă de proiecte, sunt multe și mărunte, sunt convins că producătorii de acolo își scormonesc mințile să născocească programe atractive pe felia lor de competență ca să-și mențină slujbele. Aici e și beleaua…există o puzderie de idei și formule mărunte dar nu există proiecte mari, importante, care să polarizeze forțe creatoare. Audiența nu vine de la sine, ea se construiește. Am strâmbat din nas la tendința marilor posturi private de a scoate din prim plan proiectele autohtone și a miza pe formate de import dar să recunoaștem că adoptarea unor mari succese ca ”Vocea„, ”…Got talent”, „X Factor” „Masterchef” etc. etc. a dat roade nu numai ca poli de audiență dar și ca trecere spre conuri de umbră a oricăror încercări de formate locale pe aceste teritorii.  Atunci de ce să cheltuim resurse și energie pentru cauze pierdute – momentan- și să nu ridicăm miza pe alte domenii? Să recunoaștem că nici un post generalist important nu se poate lipsi de ficțiune…chiar dacă grupul Pro a omorât producția de seriale destinate publicului de la Acasă TV, ProTV produce ”Las Fierbinți” /și mai nou ”Atletico Textila”/ cu o problematică și o tipologie a personajelor socotite tipice pentru societatea românească. În acest timp TVR reia niște serii obscure produse acum zece sau mai mulți ani sau reia a nu știu câta oară ”Toate pânzele sus”, „Cireșarii„ ș.a.m.d.. Să nu spuneți că în literatura noastră nu s-ar găsi valori ce ar merita să devină sursa unor scenarii de film TV sau seriale,  asta dacă n-avem încredere în scenariștii noștri , nu doar poveștile cu țigani sau marginali ar merita să existe pe piață.

Și revenim iarăși la bani…nu există fonduri pentru producție. Poate DNA va găsi câțiva șefuleți vinovați de risipă dar se rezolvă astfel problema calității? Ilie Șerbănescu, un economist de școală veche, semna recent o scrisoare deschisă acuzând privatizările masive, faptul că Apa Nova sau Enel ne-au „luat„ servicii esențiale exportând profit în țările lor, Franța sau Italia. Așa o părea –totuși să nu uităm câte taxe și impozite plătesc și nici câte joburi acoperă- dar cu apa potabilă sau electricitatea nu avem probleme în timp ce la căldură și apă caldă, rămase în administrarea statului, asistăm la o îndelungă dispută Elcen, Distrigaz, Radet, Primărie din care consumatorii se aleg mai mult cu lipsuri și explicații politice. Deși noi plătim pentru servicii iar subvențiile acordate sunt tot din bani publici! Exact ca și în cazul TVR unde vrei nu vrei achiți taxa iar statul plătește o subvenție care e tot din banii noștri, nu cade din cer. Atunci managementul să fie problema? Parțial, da. Când am trecut din TVR în ProTv cu Abracadabra am văzut și simțit influența formatoare a unor specialiști trimiși de investitorul american, a fost un transfer de know-how care a avut importanța lui. Manageri, training, profesionalizare, team-building, toate sunt importante dar nu pot substitui existența unor aptitudini adevărate. Sunt mulți neaveniți într-un domeniu care a explodat după revoluție și care se cred acum specialiști dar dacă le dai pe mână ceva pot distruge, sunt mulți care pretind că au idei dar nu oferă nimic, sunt mulți care cred că televiziunea se face din vorbe. Iată de ce cred că singura reformă care poate da roade la o televiziune publică /dar și la alte instituții publice/ e o reformă la nivelul oamenilor.

Stop și de la capăt

Vorbind despre decăderea gimnasticii românești Nadia Comăneci a spus„„În primul rând, nu trebuie să pierdem vremea căutând vinovaţi… Avem nevoie să o luăm de la zero…” Este ceea ce ar trebui să se facă și în cazul Televiziunii Române. Acolo, stop și de la capăt nu se poate face decât prin două metode – fie închiderea temporară fie privatizarea canalului TVR 1 că despre o nouă revoluție nu poate fi vorba, încă… Insolvența propusă și disputată nu duce decât la o  eventuală îmbunătățire a situației financiare, o restructurare și reorganizare de asemenea nu duc automat la ridicarea calității programelor deci a audienței. În urma insolvenței o firmă, de pildă Hidroelectrica, tot curent vinde nu legume, așa și cu televiziunea, ce ne pasă nouă publicului dacă după insolvență vom primi aceleași programe, poate ușor coafate? Închiderea temporară e tot o gogoriță menită să arunce praf în ochii nemulțumiților, s-ar obține eventual tot o reorganizare sau restructurare dar cui îi pasă? Publicul vrea programe de calitate, de fapt ALTE programe, aici e miezul problemei. Stop și de la capăt poate fi făcut , după mine,doar prin privatizarea grabnică a TVR 1. După decembrie 89 când am preluat conducerea Redacției pentru Copiii TVR am plecat de la zero. Când intrasem în televiziunea publică, prin anii 70, emisiunile pentru copiii deveniseră o cenușăreasă, trăind în umbra imitației celor mari care aduceau osanale partidului unic, totuși  subzista – ca și la public- nostalgia pentru programele „de altădată„ cu Val Vârtej, Daniela și Așchiuță, Iura și Mihaela deși autoare ca Tatiana Sireteanu sau Erika Petrușa erau tot în redacție. După ce revoluția a făcut tabula rasa de tot amalgamul de obligații dar mai ales de supunerea politică am plecat de la nevoia, singura obligație reală, de a oferi publicului anume programe pe care, cu experiența în domeniu, simțeam, știam că le așteaptă și , lucru esențial, mi-am asumat  responsabilitatea. Apoi am format echipa alegând câțiva profesioniști din vechea redacție dar și din alte redacții și compartimente ale TVR care ar fi corespuns cerințelor la care am adăugat realizatori și regizori veniți din afară, de la alte instituții. Așa s-au născut „Abracadabra”, ”Arlechino”, ”Tip Top Minitop”, ”Feriți-vă de măgăruș” și celelalte. La toate garanția calității pleca de la responsabilitate pentru că degeaba te bucuri la succese dar te speli pe mâini la eșecuri. Privatizarea TVR1 – după modelul francez despre care am mai vorbit- și transformarea TVR 2 și 3 în Televiziune publică ar avea acest efect de a porni de la zero măcar un canal…Îmi imaginez-exemplu total nevinovat- cum ar arăta TVR 1 dacă ar beneficia  de expertiza celor de la Digi care oferă azi 9 canale, unul de știri, unul de film, 3 de documentare, 4 de sport…Dar după ce mă trezesc din vis știu că nu se va întâmpla nimic la TVR care să permită pornirea de la zero, noroc că vremurile s-au schimbat în domeniu, tot mai mult avem sistemul „la cerere„, intrarea în piața live a Facebook, Google, smart tv,  televiziunile online, tot ce se numește media alternativă, amenințând televiziunea „clasică„ să nu mai reziste concurenței decât datorită inerției advertiserilor. Dar îmi amintesc că acum peste 40 de ani când debutam în meserie se lucra pe un car TV instalat în caroseria unei dube Citroen – „franțuzoaica” – că am trăit vremurile când se filma pe peliculă și se monta sincron cu sunetul separat înregistrat pe bandă magnetică prin lipituri cu scotch, că de la carele de reportaj, la început niște tiruri poloneze alb-negru se făceau transmisii prin relee la care se adăugau o mașină de lumină, o dubă cu aparate de înregistrare – UMI-, antrenând zeci de oameni, că montajul electronic se făcea pe niște aparate mai mari decât mașinile de spălat iar sistemul beta a apărut de abia după revoluție …așa că nu știu câte schimbări voi  mai apuca dar mi se pare că meseriașii de azi nu știu ce să facă într-o epocă a digitalizării – desigur, în afară de a-și apăra locurile de muncă. Televiziunea clasică e în continuă schimbare, poate pe cale de dispariție cum cred cei ce o consideră deja un domeniu al trecutului. Presa scrisă a trecut și trece încă prin asemenea procese, credeți că televiziunea e imuabilă? E adevărat, întârzierea /eu așa îi spun, înapoiere sună neplăcut/ de civilizație dintre noi și alții ne apără o vreme de asemenea schimbări, dar putem dormi, moțăi, vegeta, aștepta liniștiți ca în multe alte domenii?  Dați click pe un site dedicat tehnologiei, gen Playtech și veți intra într-o altă lume în care puțini se simt comod și sunt acceptați dar trebuie! Cine își asumă responsabilitatea are șanse să câștige, cine nu…Iar cine afirmă că în TVR nu se poate face calitate fie din cauza managementului prost fie din cauza obediențelor politice fie din orice alte cauze decât bârna din ochiul propriu eu, cu tot ce știu și am trăit, afirm că nu cred. O să spuneți că la emisiunile pentru copiii era ușor să produci calitate și audiență /nu cred în calitatea fără audiență/ fiindcă e un domeniu izolat, ferit de ingerințe dar dacă e așa acum de ce nu sunt emisiuni pentru copiii măcar la același nivel cu ”Abracadabra”, ”Arlechino” și celelalte? Acum, disperat, TVR a ajuns să cerșească bani guvernului – și nu puțini- pentru a-și plăti datoria la EBU care, chipurile, amenință cu excluderea noastră de la Eurovision..mare scofală!