Ratarea Oanei Zavoranu

Cu timp in urma am imaginat un proiect de serial in care sa joace Oana Zavoranu si Dan Bordeianu, pe un conflict pornind de la mai vechea “Stea fara nume”. Pana la urma a iesit un roman, NECUNOSCUTA sau STEAUA FARA NUME, ALTFEL care se gaseste azi pe amazon sau barnes & noble… Dar ar mai fi putut fi Oana protagonista? Eu am colaborat excelent cu ea la “Numai iubirea” , chiar si la “Pacatele Evei” unde am dat o mana de ajutor, si ii rezervasem un loc in urmatoarea mea telenovela…ma gandisem pentru rolul pe care in “Daria, iubirea mea” l-a facut cu brio Andreea Bibiri…Dar am aflat ca Oana se despartise de noi, se pare, nu sunt sigur, ca nu accepta sa lucreze in exclusivitate. Ceea ce denota un ego nemasurat. Am urmarit-o de la distanta cum pretinde a produce si juca intr-o telenovela inspirata din viata ei [si asta inainte de divortul de Pepe si tot ce a urmat]…cum se arunca orbeste intr-o cariera care nu i se potrivea, de cantareata , si mai ales cum trec anii…Ea va face in vara 40 de ani iar de vreo 7 ani nu a mai aparut ca actrita, unde sunt sigur ca si-ar fi consolidat cariera si vocatia. In loc de asta ne-a oferit zbuciumul adesea teatral al unei vieti personale devenita show de tabloide. Imi pare nespus de rau si pe masura ce trec anii imi dau seama ca trenul nu va mai opri in gara ei, ca o cariera de actrita a Oanei e complet ratata. Stiu ca rolul Monei din noul meu roman i s-ar fi potrivit, rolul unei femei mondene care se vindeca prin dragoste. Dar nu as mai avea incredere sa-i sustin revenirea, e prea instabila….Sunt scriitor dar nu ma hazardez sa fac interpretari psihologice, nu pot vorbi despre histrionism, tulburari emotionale, dar imi pare rau ca ambitia, perseverenta, chiar aroganta ei nu s-au pus in slujba unei cauze creatoare. Regret ca am vazut scena de asa zis striptease ..ce diferenta fata de scenele jucate in “Numai iubirea”…cum a fost dansul sampaniei cu Vlad Radescu…Dar sa fie doar vina Oanei ca a ajuns sa existe doar prin exhibitii derizorii? Eu cred ca nu a primit ajutorul nimanui, sfaturi de la rude, prieteni, impresari care sa o protejeze si sa-i sprijine cariera. Daca imi amintesc bine pe atunci era certata cu mama ei iar de la Pepe primea interdictii izvorate din gelozie. Tot asa cum cred ca de acum e prea tarziu sa se intoarca la o meserie unde debutase cu stralucire.

Anunțuri

Cum sa comanzi carti online

Mai multi prieteni nu sunt familiarizati cu achizitia de e-books…
Ai nevoie de un e-reader, o aplicatie care citeste cartile si cea mai buna este kindle…o gasesti gratuit pe site la amazon.com
Intra la kindle: Download Our Kindle Reader Apps si ti alegi ce poti folosi, aplicatia pentru PC, smartphone, tablete… Ai nevoie de un cont care se creaza usor la Your Account
Apoi cauta cartea- Search Books…Eugen Patriche
Va aparea pagina cartii, sus in dreapta ai optiunea de a cumpara, cu un click, dupa ce ai ales optiunea Kindle for PC /poti obtine si un mic fragment de proba gratuit/ Amazon.com accepta plata prin Visa, Visa Electron, MasterdCard, American Express si Maestro Internazionale. Amazon.com primeste autorizatia de plata de la serverul bancii si tu vei primi un mail cu tranzactia efectuata.
Odata ce ai facut prima cumparatura si ai dat datele cardului orice vei cumpara mai departe merge automat. Poti sa intri pe Your Account-Manage your kindle si sa-ti manageriezi cumparaturile…
La Barnes and Noble instrumentul de citit este Nook…poti urma aceleasi proceduri…descarcare de Nook for PC…creare de cont…cautarea cartii [dupa numele autorului] …cumparare. In cazul cartii mele pretul e mai mic aici!

A aparut romanul!

Roman - Eugen PatricheMa bucur sa anunt ca a aparut romanul meu NECUNOSCUTA sau STEAUA FARA NUME, ALTFEL
Linkurile pentru carte sunt:
Barnes & Noble- http://www.barnesandnoble.com/w/necunoscuta-sau-steaua-fara-nume-altfel-eugen-patriche/1114566201?ean=2940016399737
Amazon- http://www.amazon.com/Necunoscuta-Steaua-Fara-Altfel-ebook/dp/B00BI15KHS/ref=sr_1_4?ie=UTF8&qid=1361324608&sr=8-4&keywords=TexaRom
Itunes- https://itunes.apple.com/us/book/necunoscuta-sau-steaua-fara/id603609903?ls=1
Cartea apare în ediție digitală prin grija editurii californiene Texarom….
O femeie mondenă luptă să scape de viața superficială pe care o duce și ar putea doar cu ajutorul unei iubiri adevărate pentru un modest profesor de geografie din provincie. Prinsă în vârtejul afacerilor ilegale ale fostului protector, acuzată de crimă, pe punctul de a ceda, de a se declara învinsă Mona, al cărei nume ne amintește de ”steaua fără nume” are o singură șansă de salvare. Va reuși ea oare?
Destinele unor personaje din „Lacrimi de iubire” continuă în această carte!

Desigur, intrand pe siturile amazon.com sau barnes&noble.com este suficient sa scrii la search -Eugen Patriche si vei gasi cartea
De asemenea pe situl publisherului meu Texarom vei gasi linkuri rapide inclusiv posibilitatea de a descarca gratuit orice e-reader!

Arlechino asa cum a fost

Descopar un interviu mai vechi al lui Mihai Gruia Sandu:”Un domn care era genial, Radu Popovici, a inventat foarte multe emisiuni. A inventat „Abracadabra”, „Ba da, ba nu”, „Măgăruşul” şi „Arlechino”. El inventa şi alţii i le furau. Pe asta n-a furat-o nimeni. Sau aproape.” /???/
Bietul Gruia, chiar credea ce spune? Radu a fost o persoana educata si inteligenta, a venit in 1990 sa-si ofere serviciile la TVR si mi-a aratat inregistrarea unor miniaturi cu papusi. Era fiul dramaturgului si omului de teatru Alecu Popovici, cu care colaborasem. Mi-a inspirat incredere …mai mult, imi amintesc ca in toamna acelui an l-am trimis in locul meu la Amsterdam, la o intalnire profesionala, un gest ca o investitie. La inceput Radu a lucrat in echipa „Abracadabra”-cred ca la „Print si cersetor”, la care filmari am asistat mai ales ca se faceau in vecinatatea casei mele, la Palatul Ghica si pe malul Lacului Tei dar stilul sau mai elaborat deci mai lent nu a fuzionat cu dinamismul echipei. Cat despre „inventiile” de care pomenea Gruia, nici vorba. Impreuna cu Radu am inceput sa conturam o emisiune pentru el. Ma tenta, si era firesc, sa fie un mijloc de apropiere a copiilor cu lumea teatrului – lume pe care Radu o cunostea bine- de unde si alegerea personajului- Arlechino! Pana la urma el, ca regizor, prefera sa faca filme scurte asa ca emisiunea s-a populat cu povesti…desi scriam scenariile povestilor de la „Abracadabra”am cautat sa scriu si pentru Radu ,intr-o alta tonalitate. Repet, chiar daca usor dublam „Abracadabra”, personajul Arlechino fiind tot un fel de Magician care se transforma in erou de poveste,uneori jucand mai multe roluri. Cristina Nistor, ulterior Popovici, de meserie arhitecta, i s-a alaturat ca producator si cuplul lor a dat rezultate excelente.
Obsesia mea de a apropia copiii de teatru s-a implinit mai tarziu cand am inventat un format – 3 pentru o masca- de concurs in care 3 copiii talentati urcau pe scena Teatrului din Piata Amzei,oferita cu generozitate de Cornel Todea, si jucau! Intruna din probe interpretau scene celebre din piese clasice avand ca partener un monstru sacru, si se descurcau! [sigur, dupa ce fusesera bine pregatiti de Alexandrina Halic] Castigatoarea primului concurs a confirmat devennd actrita, Diana Cavaliotti.
Ce a jucat Gruia – Arlechino?
Hainele cele noi ale împăratului (1992) – Povestitorul, Împaratul, Prezentatorul de știri Yeti, omul zăpezilor(1992) – Cabanierul cel bun, Yeti Dănilă Prepeleac(1992) – Dănilă Prepeleac Făt-Frumos cu moț în frunte (1993) – Povestitorul, Făt-Frumos Robin Hood Jr. (1993) – Robin Hood Jr. • Seria Mașina timpului : Mașina timpului (1993) – Profesorul Cicerone Mașina timpului se întoarce • Mașina timpului în pericol • Mașina timpului se răzbună • Mașina timpului în vacanță … Tarzan al 2lea (1994) – Tarzan Ali-Baba și cei 40 de hoți (1995) – Ali-Baba
Sa nu uitam aici si pe Mihaela Teleoaca, pe alti actori cu care Radu colabora, multi adusi din lumea papusarilor,ca Liliana Gavrilescu, Cristian Nicolae etc.Mai spune Gruia: „Era o perioadă destul de tulbure, fără bani, improvizam, lucram în regim de lungmetraj artistic, dar cu bani de televiziune. La un moment dat am improvizat o curte imperială din trei actori, împreună cu maşiniştii şi cu electricienii. Toată lumea punea umărul. Dădeam cu bidineaua şi vopseam decorul până dimineaţa, nu ne-a deranjat niciodată asta. Am rămas cu toţii prieteni. Una dintre regulile asupra cărora am picat cu toţii de acord era să facem o treabă care să ne placă şi nouă. …. Emisiunea era realizată pentru copii, dar publicul ţintă a devenit toată lumea care era în casă. Cele mai superbe cronici le-au făcut adulţii. Părinţii se uitau la Arlechino cu o îndârjire mai mare decât copiii. Categoria de vârstă n-a mai putut să fie precizată. „ Corect si interesant!
Odata cu Ivan Turbinca [al carui adaptare-scenariu apartinea lui Alecu Popovici] colaborarea lui Gruia cu Radu s-a incheiat cu o cearta. Mare pacat. Nici relatia noastra n-a mai fost aceiasi poate si pentru ca, vizibil, preferinta mea mergea spre „Abracadabra”. Dar ca „Head of Department” n-am facut discriminari, imi amintesc ca am trimis la festivalurile internationale si programele lui Radu si ale Ruxandrei Ion si ale Oanei Ionescu. Ba chiar am fost impreuna cu totii odata la Prix Jeunesse de la Munchen. Ceea ce s-a facut cu „Abracadabra” – e drept la ProTv- si anume un show pe saptamana incluzand si filme, nu s-ar fi putut face cu „Arlechino”. Dar filme se puteau face, mai indelung elaborate, de oarecare anvergura. Si am facut cu noul Arlechino – actorul Armand Calota, alaturi de Eugenia Brenda, Delia Nartea,Luminita Erga, Tudorel Filimon si sa nu-l uitam pe Valentin Uritescu care a facut un rol de exceptie…Gâsca de aur și Privighetoarea fermecată.
Radu si Cristina au mai facut cateva povesti pentru „Arlechino” pe care eu nu le stiu…am plecat la ProTv in 1998 unde am primit vestea disparitiei tragice a unui om talentat care mai avea multe de spus. S-a stins nu mult timp dupa moartea tatalui sau, Alecu, decedat in 1997, lasand in urma o fetita superba care sunt sigur ca a crescut venerandu-i amintirea inscrisa si in casetele pe care s-au pastrat emisiunile „Arlechino”.

A fost odata „Numai iubirea”

„Numai iubirea” a fost un serial al anilor 2004-2005 urmarit cu destul interes. De atunci am mai scris cateva scenarii pentru seriale, am publicat doua romane, am mai inceput unul…Desi producatorii NI au insistat nu am gasit atunci timpul sa fac un roman din acest film. Ma interesa mai mult ce s-a intamplat dupa ce pe micul ecran a aparut cuvantul ‘sfarsit”. De fapt cele mai multe telenovele au happy end, se incheie cu fericita casatorie a protagonistilor,eventual cu o nastere…”si au trait pana la adanci batraneti etc…..” Oare asa se intampla, oare casatoria e un sfarsit sau un inceput…nu cumva e mai interesant ce se intampla dupa sarutul si juramantul din final? Scriind „Lacrimi de iubire”am incheiat cu un bad-end, cu o despartire intre cei doi protagonisti, Alexandra si Andrei. A fost mare tevatura, fanii dezamagiti, postari pline de indignare pe forumuri. Desigur trebuia sa urmeze un epilog, dezvoltat in romanul LDI si filmul pentru marele ecran unde dragostea invinge si cei rai sunt pedepsiti…dar finalul serialului a ramas. Oare ce se intampla mai tarziu cu eroii? Fiecare isi poate construi povestea lui. Eu am povestea mea si o parte am spus-o in noul roman „Necunoscuta-sau-Steaua fara nume,altfel” Ce s-a intamplat cu Andrei si Alexandra nu stiu, poate sunt fericiti impreuna, poate s-au despartit pentru ca meseriile lor i-au tinut departe unul de altul, poate Amalia cea intriganta a iesit din puscarie si vrea sa se razbune…cine stie? deocamdata am dus mai departe destinele altor personaje, Nicole Varlam si Max, Sonia…

Dar de ce sa uit „Numai iubirea”? Acum am timp sa ma intorc la personajele de atunci. Deea Damaschin a stralucit in interpretarea Oanei Zavoranu, sora ei Alina a facut-o cunoscuta si admirata pe Adela Popescu…ele ar putea anima noi povesti…De ce sa nu fie material pentru o noua carte? Cu cat ma gandesc mai mult sunt tentat sa ma apuc de scris.De ce nu?

Maseaua de minte

Gasesc un interviu cu Dan Grigore care a lucrat mult la CNA…” Eu le-am spus marilor posturi tv, de la inceput, ca nu trebuie sa stea in coada publicului, ci sa-si formeze publicul, pentru ca altfel vor pierde audienta”. Si inca: „”Cand societatea are criterii morale, aproape ca nu e nevoie de legi; cand nu are criteriile morale, legile devin inaplicabile” Sunt aici premisele unei dezbateri care nu va avea loc dar la care tin…am mai spus-o, solutia e sa aplicam mai intai legile pe care le avem inainte de a inventa altele dar de ce? Adica, la ce bun? Eu mi-am legat finalul carierei de scenarist de productia de seriale romanesti, fie ele „romance”sau „telenovele” [ceea ce nu inseamna altceva decat roman televizat ] Odata cu dezvoltarea acestei productii se forma si audienta, un public in majoritate crud, de adolescenti. Nici vorba de productii pentru „pensionare sau coafeze” cum se eticheta de neavizati sau invidiosi…I-am vazut pe miile de teen-ageri veniti sa-i aclame de aproape pe interpretii din „Numai iubirea”…Am fost la lansarea cartii mele „Lacrimi de iubire”, care desigur beneficia de succesul serialului, mai intai la Iasi, insotit de Carmen Tanase. Surpriza…fanii adunati la librarie abia implinisera 13-14 ani! Si la Sibiu, Cluj, unde am fost cu Bebe Cotimanis sau la Timisoara, cu Papadopol, tineretea predomina ceea ce m-a convins mai mult decat statisticile pe varste sau zecile de mii de postari pe forumuri. Acest public trebuia pastrat pentru creatia romaneasca. Dar sa ma uit si mai in spate…Cand am intrat in TVR exista la nivelul publicului nostalgia emisiunilor cu Daniela si Aschiuta, Val-Vartej, Iura si Mihaela…care spuneau povesti si nu lozinci. Dupa epoca lozincilor am luptat sa aduc din nou povestile pe micul ecran, cu Abracadabra, Arlechino si altele. Ce s-a intamplat dupa? Publicul ce se forma s-a pierdut, generatiile de atunci au ramas si ele doar cu nostalgii iar programe pentru copiii practic nu mai exista. Iar vina, dupa mine, o poarta capitularea in fata importului. Practic tot ce se produce azi se face prin cumpararea unor licente, unor formate de succes ceea ce n-ar fi rau in sine dar exileaza creatia originala, atata cat poate fi. E criza, nu sunt bani? Bani se cheltuiesc si cu punerea in scena a formatelor cumparate, ca sa fie la nivelul originalelor. TVR realiza, intr-o vreme, teatru. Dincolo de destule improvizatii cu lozinci teatrul TV a difuzat multe piese de calitate, in special clasici, in interpretari valoroase..si avem noroc ca mari actori si creatori au ramas astfel mostenire eternitatii. Dupa 1990 s-a considerat ca formula de teatru televizat e depasita…iar pentru filme sau seriale nu prea sunt bani, asa ca difuzeaza productii coreene. Daca televiziunea publica, cea care se apara mereu de critici cu scuza ca are obligatii de a educa natiunea , de a raspandi cultura si a promova valorile romanesti [sau nu?] a intors spatele creatiei ce sa mai cerem altora?
Un alt titlu de ziar recent..”este aparitia maselei de minte o problema?” Pai de ce iti mai trebuie masea daca n-ai minte?

Apare romanul in editie digitala!

Roman - Eugen Patriche

Steaua fără nume, altfel

Ați citit „Steaua fără nume”? Ați văzut piesa? Vă mai amintiți de vechiul film cu Marina Vlady și Claude Rich? Mă rog, titlul lucrării lui Mihail Sebastian a mai fost luat cu împrumut și de un concurs de muzică ușoară, mult înainte de showurile cu „voci”. Pe mine m-a fascinat întotdeauna subiectul, un timid profesoraș de provincie asaltat de amorul unei dive, sau, dacă vreți, pițipoance, reușește până la urmă să o facă să descopere iubirea profundă, adevărată. Mă rog, alături de alte valori și profunzimi. Hugh Grant și Julia Roberts au evoluat pe un scenariu similar în filmul „Notting Hill”. De ce n-ar face-o și Oana Zăvoranu cu Dan Bordeianu, de pildă, care s-au descurcat minunat în câteva seriale de la succesul cărora s-au scurs câțiva ani? Destul de mulți…
Cu gândul la o asemenea distribuție am imaginat o poveste care nu are mare lucru în comun cu piesa originală. Deh, vremurile s-au schimbat… Dar, dacă puteți, imaginați-vă și voi un profesor de provincie, să zicem de geografie, frumușel, burlac, devotat meseriei… care să țină mai mult ochii în cărți sau pe paginile internet decât pe sânii fragezi ai elevelor sale. Absolut demodat, nu-i așa? Cu toată avalanșa de cazuri de amor, sex, viol, abuz și alte delicatese din bucătaria relației profesor-elev, citește deobște eleve, din școlile noastre există un asemenea băiat. Unul. Poate doi, trei… Pe cel care preda geografia la micul liceu din comuna Drajna îl cheamă Mihai. A ajuns la 30 și nu s-a însurat cu toate că n-a dus lipsă de pretendente. Întrebați-o pe domnișoara Cucu, pardon, am vrut să zic Draga. De fapt, ea nu e nici domnișoară, nici profesoară, e văduvă, sau divorțată… nu se știe exact. Lucrează încă la poștă, în așteptarea pensionării sau, poate, disponibilizării și are un motan năzdrăvan pe nume Colonelul. Draga e cunoscută ca deținătoarea tuturor bârfelor din zonă, pe o rază ce bate dincolo de Crevedia, dacă nu chiar Ploiești, păzitoarea bunelor moravuri publice, femeia jandarm sau eventual procuror… dacă nu gâde… Madam Draga – așa îi spun localnicii, spre marea ei supărare – a fost prima care a văzut-o pe Mona sosind în localitate.

O mașină s-a oprit în praful de pe drum

O mașină s-a oprit în praful de pe drum. Să nu credeți că era vorba de vreo limuzină de lux din acelea care stârnesc curiozitatea puradeilor de pe ulițe și invidia privitorilor de la ferestre, nu, era pur și simplu o rablă hodorogită cu care se transportau legume la târg. Femeia a coborat însă cu grație, ca și cum călătorise într-o caleașcă princiară, i-a zâmbit șoferului care a încurcat o clipă frâna cu accelerația înainte de a porni mai departe și și-a aranjat cutele mototolite ale rochiei. Dar ce rochie! Era mai curând o ținută vaporoasă de seară, de o culoare incertă, poate roz bombon sau trandafirie, cu tăieturi adânci menite mai mult să dezvăluie decât să acopere, care ar fi stârnit o ploaie de comentarii și bârfe în comună dacă ar fi fost observată, dar era seară, nici țipenie de om pe stradă iar rochia Monei n-a atras atenția. Nici machiajul ei extravagant, nici poșeta Louis Vuitton, în care de altfel nu ținea nimic, nici pantofii cu tocuri interminabile. Doar Madam Draga a văzut arătarea coborâtă din mașină, poate din greșeală, și o clipă a crezut – spre norocul, sau ghinionul Monei, că e vorba de o închipuire. O fantomă. În mod sigur nu un vârcolac… vârcolaci nu se pomeniseră în Drajna din secolul trecut. Sau și mai demult. Așa că madam Draga a închis fereastra pe care o deschisese ca sa își caute pisica. Colonelul nu se vedea nicăieri conform principiului că noaptea toate pisicile sunt negre. Dupa câteva clipe de ușoară panică a decis că era cazul să-și creadă ochilor și a deschis din nou fereastra, dar în stradă nu se mai vedea femeia. Nici pisica. sau, ca să fim exacți, motanul. Doar întunericul.
Monei nu-i păsa că rochia ei de seară se făcuse varză. Îi mai răsunau în urechi cuvintele lui Damian.

Arăți ca o cămilă cu pene!

„Arăți ca o cămilă cu pene!” îi strigase el. Mona îl privise cu nedisimulată milă. „Hai sictir… ți-a spus cineva că n-ai pic de haz?” „Tu ești prima. Nu-ți dau atâția bani ca să te îmbraci ca o sorcovă!” „Acum faci și pe arbitrul modei?” „Cu mine nu ieși în oraș îmbrăcată în halul ăsta, ești nașpa, pe bune!” „Așa să vorbești cu nevastă-ta, când vei gasi o idioată sa te ia!” „Pațachino!! Arăți ca o pațachină!”
Nu era greu să te cerți cu Damian Boieru. Mona avea cu el asemenea dialoguri de trei ori pe zi. „Știi ce, nu există decât doua variante, ori ești prost, ori ești prost. Sau în cel mai bun caz idiot.” „Iar vorbești ca Oana Zăvoranu la televizor.” „Ai noroc, dacă aș avea tupeul ei ți-aș trage o chelfăneală adevărată. Mie nu mi-e teamă că ai să mă împuști!”
– Ce vrei să spui, pe cine am împușcat eu, fă?
– Lasă că știi tu mai bine! Și să nu mă atingi! se feri ea din calea lui.
– Ar fi mai bine să-ți iei catrafusele și să te cari unde oi vedea cu ochii… sau, cum se zice în popor, unde a înțercat mutu iapa. Pe scurt, la dracu?!
– E o idee, poate am s-o fac!
– Când?
– Acum. Dar mă duc direct la Parchet să le spun ce fel de poamă ești. Un tâlhar! Un hoț și un criminal cu cravate de mătase!
– Tu mi-ai ales cravatele, ce nu-ți place la ele? Damian se calma la fel de ușor pe cât se enerva: Ai dovezi?
– Am!
– Păcat… la Parchet e închis, doar până la 3 primesc plângeri, denunțuri, calomnii și minciuni…
– Am să mă duc mâine.
– Mâine e sâmbătă.
Cam așa decurgeau ciocnirile între ei doi, Mona era aprigă si nu accepta replici, iar lui Damian îi placea să o stârnească, alimenta gâlceava cu cinism și neînduplecare, dar fără să ridice tonul, ceea ce pe ea o scotea din sărite. „Mai bine îmi dai două palme să știu de ce am să-ți zgârii mutra asta acră până la sânge” atacă ea… „Nu-mi place violența în dragoste” zâmbea el… „Asta numești tu dragoste?” „Dar cum îți place… așa e bine?” întrebă el începând să-i zmulgă hainele… „Poate așa?” continuă, trăgându-i în jos chiloții și Mona îl întărâta, cerându-i să o posede cu furie, înfigându-și unghiile ascuțite în umerii lui, mușcându-i buzele, urechile, bărbia…
De data asta nu se întâmplă nimic asemănător. Damian se așeză confortabil într-un fotoliu, căută zadarnic o țigare uitând că se lăsase de fumat și o întrebă sec:
– Ce dovezi ai, ia să-mi spui?

Lui Mihai îi plăcea să iasă noaptea în stradă

Lui Mihai îi plăcea să iasă noaptea în stradă, să umble agale pe ulițele pustii, nepăsător la mârâielile câinilor de pripas. Îi plăcea să călătorească prin lume cu gândul, să exploreze locuri ciudate și nestrăbătute de nimeni, să vadă cu ochii minții cascade, bariere de corali, păduri tropicale, ghețari uriași prăvălindu-se în apele oceanului, stânci imense luând înfățișări omenești… erau atâtea de văzut! Mai nou, stătea ore întregi pe internet străbătând lumea subterană a mărilor planetei, strecurându-se printr-o vegetație de poveste, alături de ființele adâncurilor, una mai neobișnuită și mai frumoasă ca alta. Încercase cândva o experiență la care participaseră milioane de oameni, își construise un avatar, o siluetă fragilă, desenată din linii, culori și umbre cu care se avântase într-o lume virtuală, plină de construcții nemaivăzute, o lume a fanteziei fără limite, colorată și atrăgătoare până când… Până când își dăduse seama că e o lume searbădă, artificială, fără bătrâni, fără copii. Toți participanții la joc, indiferent că poate erau adolescenți sau aveau vârsta senectuții, își atribuiseră alter-egouri strălucitoare, un fel de roboți infailibili care nu îmbătrâneau și nu aveau defecte, emoții, sentimente. Încetul cu încetul, în lumea virtuală care parea pură până la candoare, își făcuse apariția comerțul, se vindea, se cumpăra, banii virtuali începeau să aibă valoare reală, puteai achiziționa orice, inclusiv femei virtuale. Să fie asta ceea ce subconștientul nostru visează, o tinerețe veșnică? Mihai se plictisi deodată și renunță. Îi plăcea să trăiască în închipuire dar își construia fanteziile după gustul său, liber…
Se gândea la cuvintele tatălui său, rostite adesea în anii dinainte de moartea prematură a acestuia: „dacă n-ai realizat nimic până la 30 de ani, rămâi un nimeni!” Mihai se apropia de vârsta de 30 de ani și, vrând nevrând, trebuia să recunoască faptul că nu realizase nimic, în sensul celor socotite de tatăl lui importante. Nu avea nici avere, nici carieră strălucită, nici mașină de fițe, mă rog, avea o bicicletă. Nici măcar o iubită, dacă n-o socotim pe Silvia. Cu Silvia era o problemă, o să se gândească mai târziu. „Lasă-l în pace, Tănase, îi venea de obicei în ajutor mama… Iisus a murit la 33 de ani și doar ultimii 3 ani din viața lui contează” „Nu-mi da mie exemple din evanghelii, cucoană, băiatul o s-o sfârșească prost dacă nu se ia în piept cu viața. Nnu vezi că doar șmecherii reușesc?”
Mihai era obișnuit cu reproșurile, cu toate că niciodată nu primise un sfat concret, un ajutor moral, o povață cu miez. Își dezamăgise crunt părinții când alesese să părăsească Bucureștiul și să se ducă profesor într-o comună uitată de lume, îi mai dezamăgise odată când refuzase să se întoarcă în oraș, relațiile în familie se răciseră și acum îi părea nespus de rău. Tatăl lui fusese răpus de un cancer galopant, mama nu supraviețuise pierderii mai mult de un an, mai ales că rămăsese și fără slujba de coafeză, dispărând și ea cu regretul că nu și-a văzut feciorul „la casa lui”, însurat, cu nevastă și eventual copii, dacă măcar nu fusese în stare să-și așeze o viață mai pricopsită. „Cu ce să cresc copiii, cu leafa de profesor, o mizerie?” Mihai nu putea să-i reproșeze că acum o ajuta și pe ea cu bani. „Pleacă din satul ăla prăpădit, caută-ți post într-un liceu de elită, dă și tu din coate, poate ajungi director, inspector, cine știe… ministru?!” Vorbe, care îi treceau pe lângă urechi.
„Mamă, și în satul ăla prăpădit sunt copii care vor să învețe carte.”
Acum nu mai era cine să-l certe. „Doamne, azi sunt 3 ani de când a murit mama, cum am putut să uit? E de neiertat, pur și simplu de neiertat!” Mihai se grăbi să ia câteva lumânări ca să meargă la cimitir. Mutase mormintele părinților săi la Drajna, după o neplăcută ceartă cu un unchi pentru locul de veci al familiei. Un om în cimitir la ora asta din noapte? Cine l-ar vedea mai mult ca sigur ar crede că e o stafie. Sau mai curând un vampir.

Vrei dovezi… ți le aduc imediat!

– Vrei dovezi… ți le aduc imediat! strigase Mona îndepărtându-se de Damian care, în lipsa țigării, nu știa ce să facă cu mâinile. Te dau în gat, nenorocitule, crezi că nu-ți cunosc combinațiile, furăciunile, tot ce pui la cale cu interlopii tăi?
– Deci ești iubita unui interlop?
– Nu-mi întoarce vorba că te pleznesc, puișorule gras… dar, mai întâi, te distrug.
– Vii mai repede cu dovezile alea că mi-e foame, întârziem la local.
– O să-ți rămână mâncarea în gât, fomistule… așteaptă numai să vezi și nu te râde că nu e de râs!
– Dovada, bibilico, dovada! hohoti el.
– Just a moment, cum se zice în Ferentari… stai acolo ca o momâie în fotoliu și nu ațipi, că mă întorc imediat! O să ne distrăm, îți promit…
– The Show Must Go On! Vezi că am și eu texte? Suntem telectuali, ce mama mă’sii?
Mona făcu o reverență la mișto și ieși grăbită din cameră, în căutarea dovezilor incriminatoare, iar Damian răspunse la telefon, mobilul îi suna de o grămadă de vreme. „Robert, dacă nu răspund înseamnă că sunt la closet, sau regulez, sau pur și simplu n-am chef să-ți aud vocea, parcă ești un clopot răgușit. Ce vrei?” Ascultă o clipă după care schimbă tonul, în loc de obișnuita miștocareală vorbi tăios, neînduplecat, fără să aștepte replică. „Stambuliu cu mine a terminat, și-a dat foc la valiză dacă dă înapoi! Ocupă-te de el să iasă din peisaj! Cum? N-am spus să-i dai foc, piromanule, fii delicat, strânge-l de gât. Hai că mă plictisești. Știi că zăpăcita de Mona m-a amenințat că are nu știu ce dovezi să mă înfunde, poate că îmi înregistrează convorbirile, așa că taci dracului din gură! Și să-mi controlezi biroul să vezi dacă e curat. Gata, ura și la gară!” Damian închise telefonul după care începu să urle:
– Mona! Se ridică din fotoliu. Mona, nu-mi arde de glumele tale nesărate, trebuie să plecăm acum. Imediat! Mona, unde ești?
Ieși din salon, o căută în dormitor, în baie, în camerele de la etaj. Doar în bucătărie nu se uită, Mona nu intra niciodată acolo. Îl năpădi furia, asta e nebună de-a binelea! „Mona, termină cu joaca, unde ești?”
Trecu destul timp până să fie sigur, Mona nu mai era în casă, plecase, fugise…

Draga era pe cale să facă un infarct

Madam Draga era pe cale să facă un infarct, fantoma intrase în casa ei. Ba chiar ea îi deschisese, pentru ca era o fantomă politicoasă, bătuse la ușă.
– Mi-e sete, îmi dai un pahar cu apă? întrebă fantoma cu voce de femeie, dar madam Draga tăcea, parcă își înghițise limba. Apă, madam, doar nu-ți cer șampanie?!
– Apă… apă. Îngăimă Draga, stinsă, speriată, simțind parcă o ghiară în gât. Am să fac infarct, gândi, fantoma o să mă omoare… Căzu moale pe un scaun, cu brațele atârnând a neputință, cu ochii ficși, privind în gol. Fantoma își flutură prin încăpere rochia de culoare roz bonbon (sau să fi fost trandafirie?), găsi o sticlă pe o policioară, turnă din ea și veni cu paharul plin către femeia tremurândă.
– Poftim apă, na, bea… sper că nu e otravă de șoareci! „Chiar arăta ca o fantomă din cărțile vechi, cu părul negru, lung și despletit, cu ghiare colorate indigo, cu … Doamne, ce prostii îmi trec prin cap? O fi o strigoaică, a evadat din cimitir, ar trebui să strângem niște bani să punem pază acolo, e vraiște la morți…”
– Cine ești, ce vrei de la mine?
– Ai prins glas, babo?
Deodată o văzu pe necunoscută apropiindu-se, avea în mână o frânghie pe care Draga obișnuia să atârne rufele la uscat. Nu-și dădu seama de intențiile străinei până când nu se trezi cu mâinile și picioarele legate de scaun, totul se derulase atât de repede încât nu apucă să se împotrivească, să strige, să cheme în ajutor, dar de un lucru era acum sigură, intrusa era o ființă omenească. Să fi avut de gând să o jefuiască?

S-au întâlnit în cimitir

S-au întâlnit în cimitir. Mona se rătăci pe ulițele înfășurate în întuneric până văzu o luminiță, o flacără pâlpâind slab în noapte și se apropie, descoperind un bărbat străduindu-se să aprindă câteva lumânări, aplecat lângă un mormânt. Se priviră, scurt, nedeslușind decât niște siluete vagi, dar nici unul dintre ei nu era genul de om care să creadă în stafii.
– Știi unde aș putea găsi ceva de mâncare în satul ăsta împuțit? Vreau să spun, ceva cât de cât civilizat.
Mihai avusese un adevărat șoc la vederea ei, dar își reveni repede
– Ți-e foame?
– Da.
– Vrei să mănânci la ora asta?
– Nu mi-ai răspuns la întrebare. Dacă ești paznicul cimitirului, să știi că n-am venit să fur.
– Nu sunt paznicul cimitirului, sunt…
– Puțin îmi pasă cine ești! Deja am nimerit peste o babă curioasă, a trebuit să o leg și să-i pun căluș ca să nu urle și să trezească satul, apropos, cum se numește?
– Madam Draga? Sigur despre ea vorbești
– Satul… satul ăsta prăpădit are vreun nume?
– E comună. Și se numește Drajna.
– N-am auzit. Cât despre babă, am plecat lihnită de acolo, n-avea decât niște tocană sleită de care nu m-am putut atinge…
Nici unul dintre ei nu părea să se mire că asemenea conversație se desfășoară în toiul nopții într-un cimitir! Era o situație ciudată, dacă nu caraghioasă.
– Ți-ar plăcea o friptură în sânge cu cartofi prajiți? întrebă Mihai.
– Cred și eu că mi-ar plăcea!
– Atunci întoarce-te la București, nu e departe, sau oprește-te pe drum în Pipera, sunt localuri destule deschise. Ce ai pățit, ți s-a stricat mașina în drum, ai pana prostului, scuzați, te-ai rătăcit, ce se întâmplă?
– N-am mașină, n-am facut pană, nu mă întorc la București și cu atât mai puțin, în Pipera. Dă-mi ceva să mănânc, te plătesc… Brusc Mona își dădu seama că fugise fără să ia nimic cu ea, nici bani, nici telefonul mobil, nimic. Plecase doar în rochia vaporoasă a cărei culoare părea acum cărămizie și, cu un gest instinctiv, trase puțin de mătasea umerilor ca să mai acopere decolteul generos. Deși era noapte.
Mihai își îndreptă privirile spre pământ:
– Iartă-mă, am venit la mormântul părinților mei. Aș putea avea câteva clipe de liniște?
Mona ezită un moment:
– Vrei să plec. Ei bine, nu! Ești singura ființă vie pe o rază de kilometri și n-am de gând să te las să-mi scapi! Du-mă la tine acasă, nevastă-ta are desigur ceva bunătați prin frigider, ai frigider, nu-i așa?
– Frigider am, nu și nevastă.
– Neînsurat? Ma rog, pot face față situației, dacă ai de gând să te năpustești asupra mea măcar fă-o după ce mănânc pe săturate.
– N-am de gând să mă năpustesc
– Nu?
– Nu. Mona râse:
– Nu știi ce pierzi. Hai, grăbește-te, până vin sătenii cu furci și topoare să alunge stafiile din cimitir. Îți dai seama că eu arăt a stafie?
– Te cred, cu rochia asta! ripostă el.
– S-o scot?
S-au privit din nou, cu intensitate. Nu, nu s-au auzit nici clopote, nu au explodat pe cer artificii, nu răsuna vreo muzică languroasă ca în telenovele, nici măcar nu se auzea o manea, mai ales că nu erau departe de mormântul unui lăutar cu reputație în zonă. Nimic. Probabil, datorită întunericului, nici nu se vedeau prea bine unul pe altul.

Și cu Stambuliu ce fac?

„Și cu Stambuliu ce fac? Mă tot sună, e înebunit” întrebase Robert, sosit în fugă la vila patronului său. Spune-i să se ducă să se înece! Face cum spun eu, sau găsesc alt bancher dornic să se îmbogățească din aer… se vând doi la leu în piață. Doi la un euro, ca să fiu drept!” replică Damian Boieru. Era de-a dreptul furios. Nu i se întâmplase niciodată să fie părăsit de o femeie, cu atât mai puțin o întreținută, una care trăia din banii lui și nu oricum, ci în lux. Asta nu înțelegea în ruptul capului, cum să plece câinele de lângă măcelărie și femeia de lângă sacul cu bani? Dar dacă Mona nu glumea? Dacă avea dovezi să scoată la lumină combinațiile lui necurate, dacă intenționa să-l șantajeze cu gândul să-l stoarcă de toți banii, să-i toace averea? „Târfa dracului, lacomă, nesătulă… e în stare să mă scoată din pepeni” gândi el cu voce tare
– Șefu, te-ai gândit să o suni pe mobil? Poate îți spune unde e? Robert Savu era omul bun la toate, șofer, bodyguard, asistent, un tip cu multe legături prin clanurile interlope din cartierele Bucureștiului.
– Dobitocule, și-a lăsat telefonul acasă, nu vezi? A plecat cu o poșetă goală, de fandoseală. Robert, trebuie să o găsim, și asta repede. Smintita e în stare de orice…
– La maică-sa ați încercat?
– Maică-sa? Madam Zoia Murgu e o muiere afurisită, încrezută, rea și capricioasă, dacă știe ceva cu siguranță n-o să-mi spună mie, mă urăște… Fii atent, sunt convins că Mona a fugit departe de București, poate a luat un tren, un mărfar, o cisternă, habar n-am. Dar s-a dus cât a putut de repede departe de aici… știe că am relații și aș putea-o găsi cu ușurință. Așa că pune-ți cocalarii să caute, dincolo de oraș, dincolo de vila asta nenorocită din Pipera. La cât e de țăcănită femeia, trebuie să o găsim imediat, de-ar fi în gaură de șarpe. Executarea!
– Și… dacă are un iubit secret, se ascund amândoi într-un ungher neștiut de nimeni? mai îndrăzni să întrebe Robert.
– Atât îi trebuie, fac moarte de om!… izbucni Damian. Și încep cu tine, Robert, că n-ai fost în stare s-o supraveghezi, acum când pregătim lovitura secolului n-am nevoie de prostiile ei… iar dacă iubitul secret există, să se ferească de mine… și-a dat foc la valiză!

Mona a mâncat friptură cu cartofi prăjiți

Mona a mâncat friptură cu cartofi prajiți, exact așa cum îi spusese Mihai. Nu prea avu timp nici chef să se uite în jur, să observe că garsoniera bărbatului nu părea deloc să simtă lipsa unei gospodine, totul era curat, îngrijit, cărțile șterse de praf și așezate pe rafturi, stivele de DVD-uri puse geometric, nici urmă de murdărie sau păianjeni, iar frigiderul se dovedise plin de tot ce e necesar, în afară de alcool. Nu observă nici că el o privea într-un fel ciudat, ca și cum ar fi vrut să-i spună ceva important, dar nu îndrăznea. „Mă cunoaște… desigur, m-a văzut pozată prin reviste și i-am plăcut. Normal. Nici el nu e de lepădat, cam timid dar arată bine…”
– Până termini, îi spuse Mihai, mă reped să o salvez pe madam Draga de la asfixie… sper că nu i-ai strâns prea tare călușul…
– Nu te duci nicăieri, îi interzise Mona, între două inghițituri. Ți-e rudă, ce naiba e, tanti, mătu;ă?… lasă zgripțuroaica în pace, că se dezleagă singură.
– N-aș crede… e liniște afară. }ți dai seama, dacă se dezlega, până acum ar fi declanșat gălăgia iadului, sirene, girofaruri, mașini de poliție, pompieri…
– Dar ce, e regina Angliei? râse Mona. Îmi placi, ai umor… Baba, adică Draga asta a ta, m-a văzut! Iți dai seama… cum zici că are gura mare, o să afle toată lumea că sunt aici în… cum îi zice satului?
– Drajna. E o comună, ți-am spus, nu departe de București. 30 de kilometri…
– Ghinion, aș fi vrut să ajung cât mai departe… Am stat la „ia-mă nene” și ăsta mi-a fost norocul, un amărât cu o camionetă, care a pârâit și scârțâit ca să mă ducă doi pași, mă rog, tot mai bine decât nimic
– De cine ai fugit, de soțul tău? Te bătea?
– Ce prostii. Nu te mai uita atâta la televizor.
Mihai o privi cu atenție.
– Și eu te-am văzut. Ce faci, ai să mă legi și pe mine?
După ce lăsă farfuria deoparte, ea îi intoarse privirea.
– Gătești destul de bine pentru un profesor singur singurel, dar ar fi fost bună o salată. Și nu mă întreba de unde știu că ești profesor, văd acolo un catalog… sper că nu ții lecții acasă, pentru că mi-e somn și vreau să dorm până dimineață târziu.
– De geografie.
– Poftim?
– Profesor de geografie.
– Splendid… înseamnă că poți să-mi spui în ce direcție e patul… nord-nord-est?

Patul era în direcția sud-sud-vest

Patul era în direcția sud-sud-vest și Mona dormea încă atunci când Mihai a plecat de dimineață. Pe drum spre școală, l-a oprit subcomisarul Toma Frunză, șeful postului local de poliție.
– Ați fost azi noapte în cimitir domnu’ profesor?
– Cine spune asta?
– Un martor.
– Martor la ce? Că am aprins lumânări la mormântul părinților mei? E cumva interzis?
– Mai bine veniți cu mine la secție, domnu’ profesor.
– La secție? Care e problema, Toma, mă arestezi? Foarte bine, atunci să ții tu orele în locul meu…
La secția de poliție o găsi pe madam Draga, plânsă și furioasă. Alături, pe masă, se aflau „corpurile delicte”, o frânghie murdară, batista veche folosită drept callus. Mihai zăbovi cu privirea pe pereții plini de igrasie ai sediului, neatent.
– Martorul spune că erai cu o femeie, domnu’ profesor…
– Poftim? Ai zis ceva, nea Tomiță?
– Martorul spune că erai cu o femeie!
– Fără îndoială era hoața care m-a atacat, să mă tâlhărească, să mă omoare… bolborosi madam Draga din colțul ei.
– Dacă martorul spune că m-a văzut, înseamnă că e adevărat. Logica nu minte.
– Cine era? să spui imediat cine era stafia! insistă Draga.
– Era Silvia.
Polițistul îl privi mirat: „Domnișoara Silvia, blonda de la primărie? Te plimbai noaptea cu ea. Adică, dumneata ai o relație neprincipială cu Silvia Ursu?”
– Te pomenești ca îmi trebuie aprobarea primarului, sau o hotărâre de Consiliu?
Draga prinsese din zbor ideea:
– Nu te mai fasoli dom’ Mihai, că toată comuna știe că trăiești cu Silvia, necăsătoriți…
– Să-mi fie de bine, dar în ceea ce privește seara de ieri, Madam Draga, ai visat!
– Ce am făcut?
– Ai visat, ți-ai închipuit, ai văzut lucruri care nu s-au întâmplat decât în imaginația dumitale!
Femeia era derutată. „Adică m-am legat singură, mi-am pus caluș în gură de era să mă sufoc. Sau poate m-a legat Colonelu, motanul meu, bietul de el. Păi, ‘mata te pretinzi intellectual! Dar vânătăile astea de unde le am, poftim, spune dumneata că ești deștept și profesor?! O să te blesteme popa Zaharia!
– Mai curând ai niște zgârieturi, nu cumva motanul dumitale s-a obrăznicit? Îmi pare rău, deja am întârziat la școală. Și, madam Draga, poliția are treburi mai importante decât să cerceteze fantasmele dumitale. Cu mii de scuze!
– Da, și eu m-am gândit că muierile la menopauză… Începu polițistul, dar tăcu brusc, jenat. Doar Draga încă bombanea: „Fantasme, cum adică fantasme”?
– Mai vorbim noi, domnu’ profesor… strigă Toma Frunză pe urmele lui Mihai.

Mihai, e o femeie în patul tău!

„Mihai, e o femeie în patul tău!” spuse Silvia cu glasul încărcat de reproș. Se dusese să-l caute la școală, fără să-l găsească, se grăbise, mirată, spre imobilul unde profesorul închiriase o garsonieră, intrase pe ușa lăsată deschisă, îl strigase… și descoperise în pat o femeie dormind, îmbrăcată într-o rochie mototolită de culoare incertă, roz bonbon sau trandafirie. Pe Mihai nu-l zări nicăieri și ieși repede, parcă nesigură de adresă. Iar acum Mihai se îndrepta spre ea, pășind agale, venind din direcția postului de poliție.
O luă ușor de umeri șoptindu-i: „Mai încet, Silvia. Te rog să taci. Am să-ți explic”
– Cum poți să-mi explici, am văzut-o cu ochii mei!?
– Am întâlnit-o la cimitir, azi-noapte.
– Serios? Din ce mormânt a ieșit?
– Fără glume, crede-mă, părea disperată și îi era foame.
– Iar tu i-ai dat de mâncare?
– I-am făcut un antricot și niște cartofi prăjiți.
Silvia se stăpânea greu, nu-și dădea seama dacă bărbatul pe care credea că-l iubește e serios sau își bate joc de ea.
– Delicios! Și ce altceva i-ai mai dat?
– N-am făcut sex cu ea, dacă te interesează.
– Nu mă interesează, cine sunt eu să mă intereseze? răbufni Silvia și îi întoarse spatele, încercând să plece în altă direcție. Mihai o opri cu un gest ușor:
– Spune că mă crezi.
– Cum o cheamă?
-Nu știu, nu… nu ne-am prezentat, răspunse după o clipă de ezitare.
– Perfect, după ce vă prezentați unul altuia puteți face sex, nu-i așa? Mihai, ție nu ți-e rușine?
– Silvia, am o rugăminte la tine, spuse Mihai. Dacă te întreabă poliția, ‘nea Tomiță, dacă te întreabă, eventual să-i spui că te-ai plimbat cu mine, aseară, pe drumul de la cimitir.
– Desigur, doar e adevărat, ne-am plimbat aseară de mâna și…
– Nu ne-am plimbat de mână.
– Atunci mă țineai după umeri, îmi era frig în rochița mea vaporoasă. Oare ce culoare avea? Roz bonbon?
– Poate trandafirie, zâmbi el.
– Aiurea, noaptea toate pisicile sunt negre. Să spun la poliție și cum am ajuns la tine, cum ne-am dezbrăcat, ce-am făcut în pat, între cearșafuri?
Femeia îl privi interzisă:
– Mihai, nu pot să cred, ai promis că-mi explici și când colo bați câmpii. Dacă vrei să termini relația cu mine, spune-mi-o în față! Te rog, ce se întâmplă, pot să știu ce se întâmplă? Ce treabă are poliția, cine e femeia?
– Fug la școală, am întârziat deja, spuse Mihai deodată și se îndepărtă cu pași repezi.
– Mihai!!!

O vreau înapoi, vie sau moartă!

– O vreau înapoi, vie sau moartă! striga Damian către Robert. Poți pricepe asta cu mintea ta de pițigoi împăiat? Nu e nicăieri, s-a volatilizat?! Cui vinzi asemenea gogoși? La Poliție ai căutat?