O carte..veche dar nouă..

 

Ploaia de vară

În vara lui 2002 am încercat un proiect de scenariu pentru o primă telenovelă românească, proiect finalizat printr-un roman purtând titlul „Ploaia de vară”. Era mai mult o confruntare cu propria mea forță de a crea personaje și situații credibile. Hotărârea celor de la Media Pro de a porni un serial românesc mi-a mobilizat capacitățile și s-a finalizat în 2004 cu „Numai iubirea”…Prima mea schiță de roman a rămas în sertar dar de acolo și-a trimis ambasadorii atât în ”Numai iubirea” cât mai ales în „Lacrimi de iubire”, iar în romanul scris după acest din urmă serial am apelat la multe pagini din primul proiect. Totuși „Ploaia de vară” avea originalitatea lui și, recitind, îmi pare că n-ar trebui să rămână în sertar. Iată deci această lucrare care ar fi prima mea încercare de proză în genul ”romance”….se găsește gratuit pe librariascriitorilor.ro

De asemenea am postat romanul și pe acest blog, în pagina Ploaia de vară.

Anunțuri

A murit serialul românesc?

Am citit comentarii care critică preocuparea Ruxandrei Ion de a produce premiere, prima telenovelă românească, prima telenovelă de epocă etc. Ei și, ce e rău în asta? Cineva trebuie să fie primul când alții nu fac nimic. Legenda spune că Paganini era capabil să cânte cu virtuozitate pe o singură coardă a viorii…la noi serialul de comedie a rămas unica preocupare, nu e rău dar nu ajunge. Odată cu decizia noii conduceri a ProTv de a renunța la producția de seriale – cu excepția comediei- și decizia identică a Antenei 1 – obișnuită să imite mișcările principalului concurent s-a făcut loc larg pe piață serialelor de pe toate continentele fie ele turcești, sud-americane, coreene, poloneze etc. Nu există interes în a investi aici în schimb există o foame crescută a audienței care consumă seriale, multe televiziuni generaliste, ca să nu mai vorbim de canalele de nișă, aducându-le în grilă. Iată că mini-serialul pentru tineret al Ruxandrei Ion adună mult public ceea ce dovedește adevărul afirmațiilor de mai sus. Îmi amintesc că la Caravanele iubirii care au însoțit primele seriale la care am lucrat, „Numai iubirea„ și „Lacrimi de iubire„ mulțimea de fani adunați să-i aplaude pe actori era dominată de adolescenți, de tineri, la periplul prin țară prilejuit de lansarea romanului „Lacrimi de iubire„ am întâlnit de la Iași la Cluj, Sibiu sau Timișoara predominant  teen-ageri dornici de ficțiune românească, tineri cărora televiziunile nu le ofereau nimic potrivit …și nu o fac nici astăzi. De aceea mi se pare salutară perseverența cu care Ruxandra Ion, cu care am colaborat de la primii ei pași în televiziune luptă să salveze serialul românesc…pentru că frecventele reluări ale producțiilor de acum un deceniu nu fac decât să se adreseze nostalgicilor sau unor noi generații, cât despre cota de producție românească în grile nici să nu vorbim. E drept, serialele nu sunt ca legumele dar nici să ignorăm publicul vreme îndelungată nu e productiv.

Nu am văzut iSerialul Ruxandrei decât parțial  pe telefon, nu știu ce impact are pe ecranul televizoarelor, nu fac parte din publicul țintă  deci nu fac aprecieri de conținut. Dar e de înțeles că în lipsa investitorilor, în fața interesului scăzut sau nul al Televiziunilor față de asemenea producții s-a apelat la o variantă ieftină, filmarea pe telefoane mobile. Desigur există precedente, experimente asemănătoare s-au făcut destule, inclusiv cu montaj, mixaje  sau sincronizări de sunet iar viitorul va decide în ce fel asemenea experimente vor evolua sau vor conta. Înțeleg dorința autorilor de a arăta că există audiență potențială în speranța de a trece la producții profesionale și le doresc succes dar nu pot să nu punctez o realitate: filmele făcute pe telefon, fie de ficțiune sau documentare, nu se vor impune dacă încearcă să imite limbajul cinematografic, ele trebuie să-și elaboreze un limbaj propriu. Deocamdată eu cred că această producție a apărut de nevoie și nu din bravadă, ca o ultimă soluție în fața dezinteresului marilor producători iar autorii merită felicitări pentru perseverență și încurajări de viitor!

Cealaltă Stea fără Nume-un nou roman

Cu ani în urmă, după ce abandonasem „Îngerașii„ am crezut că serialul românesc – mulți se încăpățânează să-l numească telenovelă- s-ar putea revigora apelând la o temă clasică. Era vorba de STEAUA FĂRĂ NUME a lui Mihail Sebastian, o piesă din repertoriul de bază al teatrelor care a devenit cândva scenariu de film cu Marina Vlady și Claude Rich…Pe mine mă fascina povestea unui timid profesoraș de provincie asaltat de amorul unei dive, pe care reușește până la urmă să o facă să descopere iubirea profundă, adevărată. Mă rog, alături de alte valori și profunzimi. Hugh Grant și Julia Roberts au evoluat pe un scenariu similar în filmul „Notting Hill”. De ce n-ar face-o și Oana Zăvoranu cu Dan Bordeianu, de pildă, care s-au descurcat minunat în câteva seriale de la succesul cărora s-au scurs destui ani, înlăturați. din motive diferite și nu întotdeauna corecte din show-business. De altfel Oana pe atunci se arăta deschisă unei colaborări după ce personajul creat de mine în „Numai iubirea„ îi adusese oarece faimă…Acum e prea târziu pentru toți. Mi se păruse de asemenea că pot prelungi aici și destinul unor personaje din „Lacrimi de iubire„ dar niciuna din aceste idei nu a surâs producătorilor. Poate serialul românesc nu avea nevoie atunci de o revigorare deși n-a trecut mult și s-a stins cu desăvârșire lăsând piața liberă pentru serialele turcești. Mi-am transformat proiectul de scenariu într-o carte –„Necunoscuta„, așa cum aveam să fac mai apoi și cu „Schimb de vieți„- care a apărut prin grija editurii americane Texarom ca e-book.  Au mai trecut câțiva ani și m-am gândit să revăd cartea, scrisă poate în grabă, să o șlefuiesc, să fac schimbări și adăugiri ca să vă pot oferi versiunea de față . Mai ales am schimbat finalul care rămăsese deschis. Chiar de la „Numai iubirea„ care a fost cu adevărat o telenovelă, singura încheiată cu o nuntă, suspendasem destinul personajelor și a fost nevoie de 2 cărți ca să le continui destinele spre o finalizare mai potrivită, apoi la ”Lacrimi de iubire” finalul meu deschis a fost compromis de o filmare prea liberă creând proteste în masa fanilor și împingând spre un film de rezolvare, mult prea convențional decât mi-aș fi dorit. Recunosc, îmi plac finalurile deschise care să permită amatorilor să imagineze propriile scenarii, propriile povești dar de ce să exagerez? Sper să vă placă povestea mea despre „cealaltă„ stea fără nume iar dacă vă închipuiți că ar fi putut deveni marfă pentru un serial faceți propria distribuție, destui actori pe care i-ați îndrăgit caută să supraviețuiască și ar fi disponibili…Acum pe Librariascriitorilor.ro există romanul și e gratuit, oricine îl poate accesa iar eu mulțumesc tuturor celor care s-au interesat de cărțile mele. Sigur, regret că nu mai avem seriale românești dar idei există și asta e bine, poate viitorul va fi diferit…pentru cei care îl vor apuca.

Lecția de scenaristică

Un copil ai cărui părinți au hotărât să se educe acasă își dorește lecții de scenaristică. E tare, nu? De obicei părinții sau bunicii îi spun copilului povești. Povestea e la baza scenariului, filmele sau serialele fără poveste sunt sortite eșecului sau uitării – după ce iau ceva premii europene…Povestea, firul epic e la baza literaturii și filmului american iar în poveste se poate include orice, istorie, magie,roboți, fantastic, dinozauri, apocalipse etc. Am zis „de obicei„ pentru că ai nevoie de oarece cultură sau măcar de experiență de viață pentru a inventa povești și deocamdată n-am asistat la momentul când copiii le spun povești bunicilor dar nu mai e mult, nu-i așa? Hollywoodul nu s-a dezis niciodată de story, nu a apelat ca europenii la unele excentricități a căror modă a dispărut repede și a rămas fidel epicității sale funciare. După ce s-au retras apele noilor valuri ce a mai rămas din filmul francez, italian, chiar englez care au contat cândva că vor deveni rivalele producțiilor de peste ocean? Fără îndoială nu doar banii sunt explicația. Chiar dacă folosesc fapte reale sau fac biografia unor personaje istorice -am văzut filme de bună calitate despre Lyndon Johnson sau Pele sau ciclistul Armstrong- scenariștii americani nu uită că la baza ficțiunii stă povestea. De altfel serialul cel mai apreciat la ora asta, „Urzeala tronurilor„ nu e decât o uriașă poveste despre o istorie imaginată. Pare elementar dar aici e miezul problemei, ce povestești, cum povestești și ce personaje folosești pentru a pune în acțiune povestea. Există mai ales la TV o modă a „lecțiilor de viață„, a falselor reality show-uri unde chipurile se descrie o situație plină de dramatism iar demonstrația e făcută de niște bieți amatori pentru că așa pare mai veridic. Nu există nimic mai elaborat decât spontaneitatea…De altfel și producătorii unor asemenea programe care sunt totuși ficțiune, poveste, au înțeles că trebuie să apeleze la câțiva actori profesioniști realizând astfel un hibrid care merge și cu benzină și cu electricitate…Unde se poate ajunge pe calea aceasta? Recent am văzut o asemenea drăcovenie pe Național Tv unde o pițipoancă pe tocuri era condusă de niște vlăjgani într-un grajd și era pusă să mângâie vițeii și să mulgă vaca în timp ce o doamnă o privea la televizor, râdea și comenta…Oribil pentru că nu era nici măcar comedie…dar nici ficțiune ci un fel de verite fără pic de idee, nu știu cine juca rolul vacii că merita un premiu, celorlalți revenindu-le „zmeurici„.. Sunt de preferat farsele atunci când se caută senzațional sau reacții neobișnuite.   Pe vremea când produceam emisiuni pentru copiii am văzut un serial de povești rostite pe micul ecran de o mare actriță și aici e altă cheie, poveștile nu se spun, se văd! Televiziunea sau filmul nu stau la taclale ci arată oameni în acțiune iar în cazul nostru e vorba de ficțiune, de film, serial, teatru concepute să lanseze anumite valori prin intermediul poveștilor. În filmul românesc, de pildă, am o mare admirație pentru Nae Caranfil care pare să fi moștenit de la tatăl său Tudor, un excepțional cineast cu care am colaborat mult timp, secretul succesului aflat exact în substanța condensată în firul unei acțiuni purtate de personaje convingătoare, nu întâmplător filmele lui au note mari în Imdb, baza mondială de date a filmelor. Iar „Closer to the Moon„  făcut în 2014 pe un subiect istoric românesc  mi se pare un exemplu și îl prefer unor snobisme tip „Sieranevada„. Cineva scria că în cele 3 ore ale acestei producții se acumulează inteligent „zăcămintele de prostie„ de la noi, ascunse în „ghiveciul„ de discuții încinse la un parastas…se poate, dar la ce bun? Cui folosește?

Apropo de secrete…îmi amintesc că atunci când scriam „Numai iubirea„ concurența s-a grăbit să inventeze un serial cu un titlu fără acoperire, „Secretul Mariei„ iar atunci când actrița de acolo a apărut și în ”Păcală„ unde și-a desfăcut cămașa arătându-și sânii cineva, cred că Teo Trandafir, a exclamat…iată în sfârșit vedem și secretul Mariei…

Până la urmă, în lipsa unor eforturi de a promova la noi o ficțiune de oarece substanță prefer reality-showurile de gen „Supraviețuitorul”, poate e bine să învățăm cum să supraviețuim pe insulele pustii ale Filipinelor când Europa va ceda în fața valurilor de migranți…Acolo, pe insulă, spărgând nuci de cocos, vom avea timp suficient să-i lăsăm pe copiii să ne spună povești.

Numai iubirea – roman

 

Numai iubirea a fost nu doar prima telenovela românească ci și un serial care rezistă timpului dezvăluind calități care o așează deasupra multor alte seriale ce au urmat. Recenta reluare- a nu știu câta- de pe Acasă Gold m-a îndemnat să revizuiesc și să public ca roman povestea de la baza telenovelei, după ce în 2014, la 10 ani de la lansarea filmului am publicat „A fost odată Numai iubirea” unde m-am concentrat pe destinele celor două surori minunat interpretate pe ecran de Oana Zăvoranu și Adela Popescu, încercând să imaginez ce s-a întâmplat după ultimul episod. Romanul „Numai iubirea” vine acum să așeze definitiv povestea în raftul istoriei, pentru cei interesați de acest gen de ficțiune…Am împărțit romanul în 3 părți pe care le-am postat în pagini separate iar pentru public voi încerca să-l pun și pe situl Librăriascriitorilor.ro unde mai am și alte cărți…

Actorii din Numai iubirea

Numai iubirea a rulat din nou pe micile ecrane, la Acasă Gold , poate căutând noi generații de privitori, poate mulțumind pe cei care caută confirmarea unor trăiri, poate confirmând nevoia din păcate azi neîmplinită de ficțiune românească . Au trecut mai bine de 10 ani de la lansarea serialului și mă simt îndrituit să privesc înapoi cu emoție…ce mai fac azi colaboratorii de atunci, actorii care s-au străduit să dea viață unor personaje, unor idei, unor valori? Pentru Alexandru Papadopol, actor înzestrat, am scris multe scenarii, începând cu sitcomurile 2+2 sau Căsătorie de probă iar rolul „fratelui rău„ din Daria …i-a ieșit de minune, ca și partitura din Lacrimi de iubire- filmul. Mă bucur să văd că joacă în filme sau pe scena de la Odeon, că participă la pregătirea viitorilor actori, sunt sigur că noi succese îi vor marca viitorul. De asemenea mă bucur că și-a găsit perechea…Ioana Ginghină juca roluri obscure la Creangă când a venit la castingul pentru NI . eu și Iura Luncașu am fost plăcut impresionați de verva ei și, de ce să n-o spun, de avantajele fizice, așa că a primit rolul lui Ildiko ulterior în Lacrimi arătând ce poate ca actriță. Cei doi au un copil frumos, botezat de Ruxandra, „mama telenovelelor”, am remarcat că o preocupă educarea micuților, problemele de sănătate totul denotând maturizare. Partenera din serial a lui Papi, Bianca Neagu este acum majoră, o adevărată domnișoară, studentă la Psihologie. Corina Dănilă își continuă cariera artistică, face pe moderatoarea la TVR, face politică în PSD…din păcate nu am auzit lucruri bune despre viața ei personală, s-a despărțit de tatăl fetiței ei Rianna care era un bebeluș simpatic când mi-a venit ideea să o invit în serial cu mama ei pe post de mătușă…

Despre Oana Zăvoranu nu retrag nimic din ceea ce am spus și scris, am colaborat excelent la NI, chiar și la Păcatele Evei, am apreciat seriozitatea ei contrastantă cu nonșalanța și tupeul pe care le afișa, am regretat că firea ei voluntară, încrederea nemăsurată de sine  a câștigat partida iar cariera ei artistică s-a încheiat în postura de „vedetă” a tabloidelor, încercarea de a supraviețui muzical fiind un eșec. Ca și personajul Deea – atât de tipic acelor ani și nu numai, când multe tinere căutau să parvină trecând prin paturile unor bărbați importanți- Oana nu avea voce, prostioara pe care am scris-o „Tu ești soarele meu…” chiar dacă a devenit șlagăr era o parodie iar ideea ei de a cânta pe bune, pe atunci presupun că la îndemnul lui Pepe și cu ajutorul tehnicii, nu a dat rezultate. Continui să cred că Oana, dacă ar fi avut încredere într-un manager, un impresar serios care să se ocupe de cariera ei ar fi performat în continuare…acum e prea târziu. Am vrut să-i scriu un rol și în a treia mea lucrare, Daria…dar mi s-a spus că a rupt legăturile cu ProTv pentru că nu voia să accepte un contract de exclusivitate. Nu este exclus, ProTv avea această tendință a „legării de glie„, oarecum firească în lupta cu concurența, tot așa cum ca scenarist trebuia să accept cedarea drepturilor de autor ceea ce a făcut ca pentru numeroasele reluări sau difuzările peste hotare, inclusiv vânzarea de formate, să nu fiu remunerat …așa am ajuns să figurez pe o mulțime de site-uri est-europene din Turcia în Rusia, sau să aflu pe internet că sunt scenaristul serialului Tylko miloscz, adaptat de polonezi după NI. M-am obișnuit…așa că toate e-bookurile mele sunt gratuite…Cu 2-3 ani în urmă, înainte ca „fabrica de seriale„ de la Acasă Tv să se închidă, am imaginat un proiect menit să resusciteze genul, o adaptare pornind de la ”Steaua fără nume” cu Oana Zăvoranu și Dan Bordeianu ca protagoniști, proiectul s-a materializat doar într-un roman…Pentru Dan Bordeianu, de asemenea, îmi exprim regretul că a fost eliminat fără milă într-un moment când era tot mai multă nevoie de protagoniști, variantele încercate în diferite telenovele dând evident greș. E drept că Dan, actor de talent, e un tip incomod, profesional vorbind nu mi-a plăcut adesea comportamentul lui dar nu pot să nu-i recunosc calitățile și regret dispariția lui din seriale chiar dacă obrăznicia sau nestatornicia l-au „scos„ de la inima multora. Aparițiile lui pe la diferite televiziuni ca și pe scena de la Nottara sunt importante dar prea puțin  pentru ceea ce e în stare să ofere ca meserie. Despre Adela Popescu am scris multe rânduri pentru că o consider marea mea reușită în conceperea unor personaje de serial de la NI la Lacrimi…și la Îngerașii. De la provinciala timidă de 18 ani care ne-a impresionat la casting prin autenticitatea și prospețimea ei la vedeta de azi, acum actriță cu diplomă, n-a trecut mult timp dar Adela a avut destule împliniri ca actriță și cântăreață iar acum când face 30 se pregătește să devină mamă…

Distribuția de la NI a inclus mulți actori de marcă pentru care am avut onoarea să scriu cât m-am priceput roluri cu oarece substanță. Tora Vasilescu, o doamnă adevărată , venea cu experiența unor ani buni de film ..Îmi amintesc că la prima repetiție de lectură s-a mirat că un scenarist în vârstă – aveam deja 60 de ani- știe limbajul șmecherilor de tip Terente, dar fiecare cu meseria lui..Pe Sebastian Papaiani nu l-am recunoscut din prima…Marele actor, cu care am avut onoarea să colaborez la trei seriale succesiv, merita de la noi mai mult decât a primit. Tora Vasilescu, gazdă desăvârșită ne-a invitat odată în grădina ei de atunci din Băneasa, la un grătar cu pâine proaspătă de casă, eu, soția mea Lucia, familia Papaiani, Sebastian și doamna Marcela. Un actor cu o carieră extraordinară, cu zeci de filme din 1963 cam până prin 87…acum avea alt look, nu mai era tânărul simpatic și descurcăreț, nici Păcală nici plutonierul Căpșună, ceea ce spune multe despre impactul ecranului asupra publicului și mai ales al absenței de pe ecran….Vlad Rădescu, un actor cu personalitate puternică și un intelectual deosebit a făcut o bijuterie din rolul avocatului, deși deranja pe unii din echipa de producțție care au căutat să mă convingă să-i reduc sau elimin rolul, dar nici n-am vrut să aud și bine am făcut. Iurie Darie reprezenta pentru mine o situație aparte…colaborasem cu dânsul la TVR, ultima oară după 89 reînviind cuplul care făcuse deliciul copilăriei multora, Iura și Mihaela….ne mai vedeam în familie , venea cu Anca Pandrea la regretatul Cezar Tabarcea… Plănuiam chiar ca momentul din serial când Iura și Anca se căsătoreau să devină realitate dar n-a fost să fie. Iura –care deja avea greutăți în rostirea replicilor din cauza auzului a avut mari probleme de sănătate și am fost chiar silit un timp, cu regret, să-i reduc partitura, apoi și-a revenit și a jucat rolul până la capăt ca un adevărat profesionist ce era. Dar a fost ultimul său rol…a trăit până în 2012 fără să mai poată juca așa cum și-ar fi dorit. Am avut neșansa să-i scriu rolul de adio așa cum mai târziu am făcut-o și pentru Adrian Pintea. Păcat. Mă înclin în fața memoriei unor mari actori…

Carmen Ionescu – de asemenea a primit trei roluri diferite și de la serial la  serial a dovedit că e o excelentă profesionistă…Pavel Bartoș a fost …Pavel Bartoș, în căutarea unui mare succes care a venit odată cu intrarea în postura de prezentator. Altă actriță de bună calitate, Ana Maria Moldovan, care are la activ multe prezențe în filme din 1999 până azi merita poate mai mult de la noi, a fost o vreme când mă gândeam că propunerea cuiva care o cunoștea mai bine de a încerca rolul Anei n-ar fi fost o exagerare, iar în Daria a arătat o perfectă trecere în registrul comic. …Oliver Toderiță originar din Piatra Neamț era vocea postului Acasă, mai puțin prezent în meserie, mă bucur pentru el că are o familie frumoasă, copiii frumoși…îmi amintesc că pe atunci ne-a invitat de ziua lui la un club de pe Dacia și l-am apreciat pentru delicatețea și generozitatea lui. Adrian Ștefan era încă student la Hyperion – și avea necazuri pentru că lipsea din cauza filmărilor. A debutat în NI, a jucat în Lacrimi… unde recunosc autocritic că i-am oferit un rol asemănător dar n-a putut face pasul înainte când în Daria… a primit rolul de protagonist în condițiile în care eu m-am opus categoric distribuirii lui Lucian Viziru. Știu că Lucian se credea actor însă închipuiți-vă că în Lacrimi…el și  Dan Bordeianu ar fi făcut schimb de roluri… Nici un regret, Adrian a fost corect și prezența sa a făcut bine filmelor. Pentru Cristina Cioran am scris mult, încă de la Dădacă la 2+1, am agreat chiar o colaborare la Cu dădaca în bucătărie unde apărea ea cu Papi care, să recunoaștem, habar n-avea ce i se întâmplă…La NI și-a făcut debutul cu rolul Laurei dar ulterior n-a performat deși   a avut destule roluri în teatru – chiar un musical- sau apariții la diferite posturi Tv…poate a contribuit și despărțirea de prietenul cu care fusese mulți ani împreună. Octavian Strunilă e un tânăr extrem de activ, are talent cu carul, a jucat  în multe seriale, a făcut regie, a scris scenarii și aștept să dea lovitura într-un viitor apropiat chiar dacă, poate din motive financiare, acceptă apariții nesemnificative în showuri.

Câteva cuvinte despre neprofesioniști…care s-au descurcat meritoriu după mine.

Lili Sandu se consideră azi actriță, cântăreață, a umblat pe la Hollywood în căutarea succesulu și promitea o carieră fulminantă care însă n-a mai avut loc . Tulceanca lansată la ”Școala vedetelor” a debutat cu rolul Casandrei și repet ceea ce cred, i s-a potrivit de minune așa cum rolul următor din Păcatele Evei unde a fost promovată protagonistă și „primă amoreză” a fost un eșec, dovedindu-se că la tinerii fără experiență dacă nu găsești „emploi„-ul potrivit, dacă rolul scris nu-i vine „mănușă„ nu performează. Adevărul e că- dacă nu ești Marcel Iureș sau Maia Morgenstern- nu reușești, multe femei frumoase își visează o carieră la Hollywood și rămân până la urmă cu scurte apariții, eventual o trecere prin cadru dezbrăcată, dacă au ce arăta, eu n-am cunoscut decât un singur creator de talent care s-a afirmat acolo, prozatorul Petru Popescu dar fostul meu coleg plecase cu un mare atu, stăpânea limba engleză! În fine, Doru Todoruț a rămas pe muzică, unde se pricepe, dar felul în care s-a achitat de un rol nu prea ușor merită remarcat. Am avut și un turc adevărat în serial, Cihan Unal, absolvent de Academie Economică, un om delicat și simpatic care trebuie amintit pentru caracterul lui deosebit. Am destule amintiri frumoase de la Numai iubirea, am scris mult despre un serial care ar fi trebuit să rămână uitat în istorie dar iată că se reia mereu și pare la fel de proaspăt ca la premieră. Personal îl consider cea mai bună lucrare a mea și nu mă rușinez să scriu neîncetat despre acei ani în condițiile în care nu se mai produc seriale, cu excepția lucrărilor de comedie. Dar cum și eu am debutat cu sitcomuri…încă aștept.

Înainte de a trage obloanele…

 

Am regăsit un vechi interviu apărut în 2006 iar ceea ce spuneam atunci mi se pare extrem de actual și peste 10 ani. Cum ar fi fost peisajul TV fără „Numai iubirea„ și „Lacrimi de iubire”, ficțiuni de mare dimensiune, la nivel profesionist? Provocarea a fost să nu copiem nicio rețetă. Noi am conturat un serial dramatic, nici pe departe lacrimogen sau romanțios, axat pe bătălia eroilor de a descoperi valori solide ca iubirea, dreptatea, într-o lume egosită, violentă, dominată de un singur idol, banul. Telenovela clasică presupunea o gamă de chei, formule, rezolvări pe care publicul le-a asimilat și le degustă. Există o regulă a  jocului așa cum există și în alte genuri, sitcom, thriller, pe care trebuie să o respecți dar asta nu te oprește să le oferi personajelor moduri de a gândi și acționa bazate pe tradiții, valori, soluții de sorginte autohtonă. Nu cred că nu s-a observat în fundal o realitate românească incontestabilă și o încercare de a creiona personaje mult mai complexe și mai frământate de întrebări decât tradiționalele tipologii pozitive și negative. Poate unii preferă emoțiile simple și îi încurcă oscilațiile unor caractere tot încercând să le potrivească unor tipare. Un asemenea serial se bazează pe secvențe care au fie un substrat romantic/emoțional fie unul conflictual/polemic. Restul plictisește. Dar dacă LDI a avut peste 6000 de secvențe cel mai greu e să te descurci cu cele plicticoase dar necesare pentru ca acțiunea să mai respire…Concluzia e că publicul dorește serial românesc. E de mirare că a fost nevoie de telenovele, sau, dacă preferați, de genul „romance„ ca să descopere că avem actori senzaționali, din diferite generații.care nu prea apăreau pe micul ecran monopolizat de tot felul de improvizații amatoricești. E ceva anormal că publicul dorește să vadă lucrări de ficțiune complexe în loc să se mulțumească doar cu glumițe? Nevoia de poveste, de ficțiune autohtonă e aceiași la adolescenți sau la maturi dar a trecut prea mult timp în care publicul n-a primit ce i se cuvenea…Ce spuneam acum 10 ani e perfect valabil, cu adausul că optimismul pe care-l afișam atunci s-a stins. Speram că succesul primelor noastre lucrări sunt doar începutul, că publicul va fi tot mai exigent și nu va mai accepta încropeli de duzină, că producția de gen se va dezvolta dar iată că avântul n-a ținut mult. Nu numai actorii care s-au apropiat de asemenea lucrări s-au risipit care încotro, irosindu-și talentul în tot felul de ipostaze mărunte dar și profesioniștii din domeniul regiei, scenariului, producției care se formau au trebuit să-și caute alte debușeuri. Când piața nu mai cere anumite prestații e firesc ca tinerii mai ales să se orienteze spre alte ocupații punând capăt efortului de formare a unor meseriași atât de necesari…cândva. Deocamdată pe piață se găsesc mai ales pere din Italia, zmeură din Maroc și seriale din Turcia. Dincolo de abundența, mai mare sau mai mică, a produselor cumpărate formarea unor profesioniști e capitală pentru viitorul televiziunii românești care nu se rezumă doar la jurnalistica de știri. Am citit într-o scrisoare deschisă a sindicaliștilor din TVR că această instituție onorabilă, în care am trudit și eu vreo 25 de ani, colcăie de profesioniști valoroși dar ce păcat că valoarea lor nu se incorporează în produse, adică în programe iar ceea ce vând ei ne obligă să preferăm prazul din Olanda . E drept, pe măsură ce ofertele cresc cererea scade, piața nu oferă prea multe șanse celor care cu bună credință plătesc sute de euro ca să învețe meserii specifice teatrului sau filmului ..ba chiar și talentul susțin unii că s-ar învăța! Cu ce te  alegi în afară de banii dați…vezi pe siturile lor…  ”în final veți avea o diplomă care să vă ateste participarea și inițierea, precum și recomandări din partea vedetelor noastre”. Ah și mai e ceva…  ”șansa de a te împrieteni cu oamenii de televiziune prezenți la eveniment…„ Foarte tentant. Plus că au o șansă la casting. La fel ca fetele de la paginile 3 sau 5 cu poze sexi care în majoritate își exprimă opțiunea pentru o carieră pe ecran fără să fie nevoie de cursuri, sunt autodidacte. Sigur, dacă ar candida la primărie poate le-ați da o șansă. Oameni buni spre ce ne îndreptăm? Oare e nevoie de vreun mecena care să finanțeze gratuit producțiile sau de un filantrop care a câștigat la loto și își donează banii? Să facem o subscripție publică? Sau vor aduce actorii bani de acasă cum spune Adrian Sitaru legat de filmul său prezent la Berlinală? Apropo, mă bucur să aflu că Alina Grigore, o actriță excelentă căreia i-am scris cu plăcere un rol în „Îngerașii„ a deschis o școală la București, că jumătate din distribuția filmului lansat la Berlin sunt neprofesioniști, de la școala ei de actorie, că toată lumea a lucrat pe gratis dar…acesta să fie viitorul? Fără cerere, fără ca piața să ofere joburi corespunzătoare pregătirea de specialitate e inutilă, poate conta cel mult la capitolul cultură generală dar oamenii aceștia trebuie să și mănânce. Și la Hollywood sunt sute de școli de profil dar și suficiente joburi. Acelora care nu-și împlinesc visul le rămâne poate să meargă în Griffith Park și să-și facă un selfie cu inscripția gigant de pe deal. Nu vreau să vorbesc acum despre faptul că televiziune nu înseamnă numai știre, reporteri, talk-showuri, „mari fețe vorbitoare„ care inundă ecranele. Poate ar fi primul lucru de discutat și învățat în școli. Adela Popescu îmi spune cu nostalgie că vede reluările serialelor noastre și uneori îi vine să plângă de dor…măcar reluările vor rămâne! Dar a trăi doar din reluări e un mod de a trage obloanele, de a-ți declara neputința. Păcat. Dar să nu plângem ,dimpotrivă, să ne amuzăm, să râdem, vom avea noi seriale comice, ne vom distra pe cinste. Iar la nevoie să râdem de noi înșine.