Actori degeaba

Am aflat că Marian Râlea, un actor pe care-l prețuiesc și cu care am colaborat de la poveștile Abracadabra la Îngerașii – a acceptat să apară în Lecții de viață. Desigur, un profesionist poate să joace orice, de la Shakespeare la însăilările unor așa ziși scenariști /și eu nu mă exclud/ . Motivația financiară pe care o flutură unii nu mă convinge. În cazul unui mare actor ca Marian primează plăcerea de a juca, a juca este viața lui și nimic altceva nu contează. Dar e trist. E trist să te numești Marian Râlea și să joci alături de niște ageamii.  E trist că generații întregi de actori nu mai au acces la micul ecran unde se lăfăie tot felul de neaveniți, destule vedete de carton acceptate de public pentru că au spus două replici undeva sau au îngânat o melodie. Nu se face teatru tv, nu se fac seriale serioase. Mai e puțin și vedete vor fi fetele dezbrăcate de la pagina 3 a tabloidelor care asta chipurile visează, să joace în filme, ca și cum a juca în filme e ceva accesibil oricui /ca să nu mai spun că se acreditează ideea greșită că e suficient să arăți bine și să accepți eventuale favoruri/  . E păcat că se pierd mari talente departe de publicul larg pentru că trăim o epocă a vizualului, a dezvoltării media, cărțile sunt înlocuite cu e-books, ziarele trec online, dar actorii profesioniști rămân ascunși pe scene tot mai puțin accesibile, noroc că generațiile anterioare ale unor Amza Pellea sau Toma Caragiu sunt păstrați în memoria noastră datorită filmelor -bune, rele – făcute cu decenii în urmă. Noi ce vom păstra? Am avut bucuria să lucrez cu artiști de talia lui Iurie Darie, Adrian Pintea, Sebastian Papaiani…deja dispăruți dintre noi, cu Florin Piersic, Bebe Cotimanis, Tora Vasilescu, Marian Râlea sau Elvira Deatcu , iată că ultimii doi au acceptat să joace în Lecții de viață.Și? Ce urmează? Publicul micului ecran va trebui să se mulțumească văzând tot felul de reluări ceea ce înseamnă că nu se mai fac asemenea lucrări pe care oamenii le doresc. Știu că vorbesc în gol pentru că nu se va face nimic iar dacă se va face cândva, dacă se vor găsi producători capabili să treacă peste interese mărunte și să pună umărul la renașterea ficțiunii românești, e prea târziu ca să mai văd ceva realizat. Nu-mi rămâne decât să trăiesc din trecut, din amintiri, din reluări ceea ce e trist. La fel de trist ca și apariția sporadică a unor mari talente în proiecte care nu-i merită.

Democrația ni se potrivește?

Fostul meu șef de la TVR, academicianul Răzvan Theodorescu oferă un interviu remarcabil din care rețin afirmația că „structura latină ne duce la individualism..structura orientală la spiritul de turmă„ și atenționa despre nevoia de autoritarism concluzionând că „românii iubesc dictatura nu au antene pentru democrație…„ În contextul năpustirii multor intelectuali asupra „indiferenților și indolenților„ care n-au fost la vot lăsându-ne pe mâna celor manipulați sau scurți la minte părerea e de luat în seamă. Iată, profesorii, oameni cu studii, sunt una din cele mai năpăstuite categorii atunci când e vorba de creșterea salariilor, de decenii liderii lor sindicali se mulțumesc cu promisiuni…dar de votat votează PSD. Și nu doar ei… Deci dânsul cade în păcat socotind că oamenii fără studii n-ar trebui să aibă drept de vot…Istoria ne arată, e adevărat, că  democrația n-a făcut casă bună la noi. Un alt intelectual pe care-l prețuiesc, scriitorul Frederic Forsyth amintea că există vreo 10 sisteme care pornesc de la grecescul „crație„, adică moduri de a conduce…autocrație, conducerea unui singur dictator, teocrație, conducerea de către casta preoților, ca în Iran, stratocrație, conducere de către armată, ca în Egipt sau plutocrație, conducere de către cei foarte bogați. A existat o gerontocrație ca în ultimele zile ale politbiroului sovietic, am avut o aristocrație, de mult dispărută, conducerea de către cei nobili. Dacă birocrația- guvernare prin funcționari, persistă cu democrația, conducerea de către popor, este vorba românului, greu la deal cu boii mici. Tot Forsyth reamintește situația de după al doilea Război când grupul format în jurul lui Jean Monnet a socotit că eliminarea unor confruntări menite să distrugă Europa poate fi făcută unind națiunile de la vestul Cortinei de Fier într-o singură guvernare. Așa a apărut Comunitatea Europeană, cu bune cu rele, la ea au aderat pe rând aproape toate statele europene speranța fiind că democrația se va extinde. Doar că puterea reală trebuia să fie exercitată doar de câteva minți luminate, de unde pretenția Bruxellesului de a decide totul. De ce? Era greu de uitat că în 1933 Hitler a fost ales democratic pe un val de naționalism ceea ce putea însemna că poporul e peste tot prea obtuz, mărginit, nu-i poți conferi puterea de a-și alege propria guvernare în mod „just„. Aici e cheia a tot ce se întâmplă azi și consecințele unei asemenea atitudini reverberează în mai toate țările Europei, inclusiv în Marea Britanie al cărei sistem democrat e de departe cel mai consolidat. Cu un lucru sunt de acord, suntem pe dealul care desparte orientul de occident, cei care pleacă depopulând rapid țara se duc spre occident, cei care rămân tot mai mult se apleacă spre orient unde democrația nu are ce căuta. Democrația nu face casă bună cu Islamul și iată că nici cu Ortodoxia…iar exemple sunt destule în jurul nostru.