Am uitat de copiii? Da, am uitat…

Am scris multe despre seriale pentru că, mai ales după 2001 când s-a terminat Abracadabra, am lucrat sute și sute de pagini de scenarii pentru sitcomuri și telenovele, înainte de a mă pensiona. Adevărul e că ar trebui să-,mi fie rușine, după ce am plecat din TVR unde organizasem o redacție a emisiunilor pentru copii performantă, copiii nu am mai fost în atenția mea. De redacție s-a ales praful dar de educația copiilor prin emisiuni TV nu s-a mai ocupat nimeni. Încercările unora /de pildă Antena 1/ au fost eșecuri. Ideea că sunt o mulțime de canale străine destinate celor mici nu are nicio legătură cu educația copiilor români. Cât despre marile firme…Cei 7 pitici din povestea fraților Grimm se numesc Doc = Inteleptul; Happy = Bucurosul; Bashfull = Rusinosul; Sleepy = Somnorosul; Sneezy = Hap-Ciu; Grumpy = Morocanosul; Dopey = Mutulica. Faptul că noua Albă ca zăpada pregătită de Disney studio este o metisă columbiană e mai puțin contestabil decât înlocuirea piticilor pe criterii rasiale, ei aveau, cum se vede, un rol educativ. Scriind pentru Abracadabra sau Arlechino, în anii 1990/2001 am considerat că basmele și poveștile de la TV pot și trebuie să educe, acum s-a renunțat. Ne mai mirăm că se apucă de droguri copiii de la 13 ani? Cât despre Disney, campioana woke, nu mă miră nimic…mai e puțin și vor șterge cu buretele tot ce era educativ în povești…Iată că și la alții sunt probleme dar măcar la noi nu sunt, de fapt nu e nimic…Când eram la TVR am încercat o colaborare cu Disney, ba chiar am fost cu echipa Abracadabra la Eurodisneyland la Paris dar ei nu colaborau cu nimeni dacă nu se putea dubla în limba română, ceea ce atunci era imposibil. Acum au program TV, se dublează dar…standardele lor educative nu sunt pe gustul nostru. Singurul care a rămas fidel muncii cu cei mici și poveștile potrivite e Marian Rîlea, Magicianul, care și azi bate drumurile țării sau oferă spectacole la Teatrul Abracadabra. Bravo lui!

/

TVR de ieri și de azi. Episodul 2: “Singurul meu vis a fost scrisul!” – declară scriitorul și realizatorul Eugen Patriche, autorul memorabilei emisiuni pentru copii “Abracadabra”, dar și al scenariului telenovelei “Numai iubirea”….un interviu publicat de Marina Almășan.

În acest vârtej al nostalgiilor, pe care constat că l-a creat serialul meu, al doilea în cursă intră unul dintre cei mai vestiti făuritori ai programelor pentru copii din România. De numele său se leagă destule branduri alături de care am crescut și copiii noștri și poate mulți dintre voi. Ani la rând s-a aflat în fruntea uneia dintre cele mai puternice redacții din TVR : Redacția Copii. Desigur că vremurile s-au schimbat, la fel și copiii noștri. Unii spun că puștii de astăzi nu se mai uită la televizor. Mă îndoiesc că televiziunile din țările
avansate lucrează în pierdere, continuând producția acestor emisiuni. Bunăoară,  de câte ori mai apuc să mă uit la programele RAI și dau peste excelent realizate programe pentru copii, oftez, sperând ca, odată și-odată, redacția pentru copii să reapară în organigrama TVR și emisiunile pentru micuții noștri, în grila postului public. Și nu neapărat realizate în afară, ci de redactorii specializați care încă mai există în TVR și care, cu siguranță, mai păstrează incă energia cu care odinioară realizau programe pentru cei mai tineri telespectatori . Despre vremurile în care în casele noastre intrau Tip-Top Minitop, Abracadabra, Kiki  Riki, Miki, Arlechino, Feriți-vă de măgăruș, Ba da, Ba nu!  am stat de vorbă, în această dimineață, cu scriitorul, scenaristul de telenovele și nu în ultimul rând, realizatorul de emisiuni Eugen Patriche, fost redactor șef al Redacției Copii din Televiziunea Română și autorul scenariilor care au stat la baza unor îndrăgite telenovele românești,   dintre care amintesc numai două:    “Numai iubirea” și “Lacrimi de iubire”. 

Marina Almășan : – Bună ziua, Eugen! Ce mai face unul din cei mai iscusiți făuritori ai emisiunilor pentru copii din Romania?

Eugen Patriche : – Se spune că un om, într-o viaţă, trebuie să facă un copil, o casă şi să planteze un pom ; singurul meu băiat are 52 de ani şi e cetăţean american, casa construită de tata am vândut-o…în rest am scris nu doar pentru copii sau telenovele dar şi câteva romane…ajungând la vârsta de 75 de ani , n-aş putea să  fiu nemulţumit de ce am lăsat în urmă…Totuşi…emisiuni pentru copiii nu prea se mai fac, puţinele seriale sunt adaptate după turci,  dar în rest e grozav, nu-i aşa…? 

Marina Almășan : – Oameni ca tine sunt subiectul unui paradox : Deși publicul nu i-a văzut niciodată, i-a iubit indirect, prin intermediul lucrurilor pe care le-au făcut! Le poți reaminti cititorilor noștri programele cu care au crescut ei și copiii lor, și care au o legătură directă cu cariera ta? Vorbeste-ne puțin despre cele mai importante dintre ele, fie ele de la TVR sau de la alte televiziuni care au avut șansa să colaboreze cu tine.

Eugen Patriche : – În 1990 când am devenit şeful redacţiei pentru copiii din TVR,  am pornit de la un principiu : ficţiunea pe  primul plan! Copiii au nevoie de poveşti, concursuri, filme şi nu de sfaturi, educaţia se face prin modele, fie că era vorba de Marele magician de la Abracadabra, de Arlechino, de Măgăruş. Copiii au nevoie acum, astăzi de emisiuni atractive, și  nu mâine, când poate noi vom fi mai profesionişti, vom avea mai mulţi bani sau mai multă şi mai bună tehnică – acesta îmi  era principiul. Succesele au început cu Tip Top  Minitop, vârfurile de lance au fost Abracadabra şi Arlechino, la  care eram şi scenarist, dar să  nu uit Ba Da Ba Nu sau Feriţi-vă de măgăruş… Am crezut că vocaţia mea adevărată e să scriu şi am trecut cu Abracadabra la ProTv, unde am mai scris sitcomuri şi începând din 2004, seriale care se reiau şi astăzi…Numai iubirea, Lacrimi de iubire, Daria iubirea mea, Îngeraşii..

Marina Almășan : – Ai rostit titluri care pentru fiecare român trezesc amintiri plăcute. Cât de importantă mai este o emisiune pentru cei mici, în era în care copiii și nepoții noștri au la dispoziție atâtea alte mijloace de informare și de joacă? Se mai poate inventa, oare, emisiunea care să “bată” tableta sau telefonul  mobil?

Eugen Patriche : – Pe vremea comunismului,  obligaţia era să educăm tineretul şi copiii pentru muncă şi prin muncă. Am renunţat – poate greşit –  și am făcut-o, văzând cum e privită munca azi de românii care au mai rămas prin ţară. Dar indiferent de regimul politic, nu există televiziuni publice care să  renunţe la datoria de a produce pentru cei mici. Ca manager dar şi ca autor, am luptat să intrăm în lumea …mare, am luat parte la festivaluri – am luat şi premii, cel de la Prix Danube pentru Abracadabra fiind cel mai important din istoria TVR, ne-am afiliat la organizaţii de profil găzduite de Grecia sau Canada, am participat la Summitul profesioniştilor de la Melbourne sau Londra…După 1998 s-a renunţat…deşi erau prilejuri de formare profesională..Cât despre ziua de azi…nu numai că televiziunile publice din lume rezervă mari spaţii copiilor , dar au apărut canale dedicate lor – la RAI, la BBC, în Cehia sau Polonia…O formulă stimulativă am întâlnit în Australia, prin lege posturile care creau programe pentru copiii primeau o reducere de impozit. Problema esențială pentru mine era profesionalizarea noastră, a tuturor și era greu să o faci fără contacte în exterior. Lumea producătorilor programelor pentru copiii e o lume aparte și oarecum închisă, formată din profesioniști cu experiență…Know how-ul era extrem de important pentru că noi produceam emisiuni originale , nu apăruse ideea și posibilitatea cumpărării de formate care, după mine, are efecte negative asupra exprimării creatoare a celor care sunt în stare să creeze, nu să execute. 

Marina Almășan : – Dacă tot am ajuns la chestiuni concrete, care sunt ingredientele unei emisiuni reușite pentru copii?

Eugen Patriche : – Noi nu am avut nicio emisiune fără personaje, fie că a fost vorba de programe pentru copiii sau pentru familie. Era o realitate a anilor 90, faptul că multe familii aveau un singur televizor, la programele noastre se uitau alături de cei mici părinții, bunicii, trebuia să avem și un nivel de mesaje pe înțelegerea lor. Unele emisiuni erau, din concepție,  pentru familie [Tip Top Minitop…Feriti-vă de măgăruș] iar ficțiunea, adaptările după povești clasice sau serialele originale gen “Mașina timpului” din Arlechino nu lipseau aproape săptămânal, aducând un etaj de semnificații inclusiv pentru adulți . Desene animate nu aveam posibilitatea să facem, dar filme da, chiar dacă nu în condiții tehnice perfecte. Concepția că Televiziunea publică trebuie să educe micile generații trebuia reevaluată! Copiii nu se educă prin vorbe, prin lozinci, prin dezbateri ci prin puterea exemplului. Copiii acceptă mesajele personajelor de ficțiune, poveștile, basmele sunt de secole izvoare de entertainment perfect educative, nu le pasă ce spun sau fac alţi copiii. Fabulosul e ingredientul de bază…vezi Harry Potter…Din păcate … mentalitatea dominantă în televiziunile publice, că politica e mai importantă, există și astăzi…constatați singuri ce înseamnă lipsa de strategie, lăsarea culturii pe plan secund și marginalizarea programelor pentru copiii..

Marina Almășan : – Ai pus degetul pe multe răni si, zic eu, ai exprimat esențialul. Dar, pentru că dialoghez cu un om de televiziune de marcă și cu o experiență covârșitoare, aș extinde dialogul : care sunt ingredientele unei emisiuni de succes, in zilele noastre? 

Eugen Patriche : – Puterea, de 30 de ani, preferă o televiziune publică amorfă, de aia o plăteşte! Nu se uită nimeni…foarte bine. Dacă ar fi cultivat vocile critice, crescând audienţa, n-ar fi fost bine pentru voturi. Vă amintiţi ce bâlci s-a făcut cu Pătraru, altfel un tip netalentat , dar deranjant prin subiectele critice alese. ?….Mai bine fără el sau alţii ca el, cu yes-mani nu apar probleme.. Dacă TVR e plin de profesionişti, atunci de ce nu au făcut în atâţia ani ceva,  măcar în domenii care aduc audienţă, ficţiune, concursuri, mari showuri, unde sunt piesele de teatru, filmele şi serialele care ar fi atras public şi unde TVR avea tradiţie.. ?Îmi amintesc că la Abracadabra sau Arlechino ne străduiam, cu bani puţini dar destul entuziasm,  să producem ficţiune,  spre mirarea  multor şefi care nu înţelegeau ce ne-a apucat…Deci, se poate,  dar nu se vrea, ar fi o explicaţie sau…nu se poate  pentru că n-are cine? E o tradiţie să cauţi vina la alţii,  mai ales la preşedinţii şi şefimea din TVR…dar mai întâi întreabă-ţi conştiinţa..

Marina Almășan : – Eu n-aș arunca în niciun caz vina pe salariați. Am în jurul meu oameni care ar putea să mute munții, dacă ar fi stimulați. Și nu mă refer neapărat la bani. Dar dacă tot vorbim de ei, se spune că “obrazul subțire cu cheltuială se ține”. Parafrazând, ca să faci un program bun, ai nevoie de bani. Și cum TVR nu s-a lăudat niciodată cu prea multi, iar atunci când îi are, nu îi cheltuiește totdeauna inspirat, are șanse, crezi, postul public să mai facă performanță?

Eugen Patriche : – Prea multe lamentări pe tema banilor, a învechirii mijloacelor tehnice etc…ce-i pasă publicului? el vrea emisiuni captivante acum, azi, nu cândva, când vor fi şi bani şi tehnică ultramodernă. Cât să aştepte? 20 de ani nu sunt de ajuns? Dar cum aşteptăm autostrăzi şi atâtea altele ce mai contează…TVR e cu audienţa la pământ dar lefurile merg, deci bani sunt..

Marina Almășan : – Preferam să nu fiu economist la origine și să nu constientizez zilnic, lipsa aceasta de eficență… Și zău, mă doare sufletul…Dar sunt, oare, banii singura condiție pentru a face performanța în televiziune?

Eugen Patriche : – Poți să faci televiziune cu bani puțini? Oarecum, dacă limitezi “scurgerile”. Prima constatare: profesioniștii de televiziune se împart în două categorii:creatori și executanți. Oricât ai afirma că succesul vine din muncă și iar muncă, fără talent nu se poate. Iar talentul, creația se plătesc. Când împarți lefurile NU după rigorile ștatului de funcțiuni, nici după ideea că pensia să fie mai mare, când răstorni ierarhia birocratică și plătești după calitate  și audiență, poți avea nemulțumiri și nemulțumiți,  dar rezultatele vor fi mai bune. 

Marina Almășan : – Ai pus degetul pe rană, Eugen….Mi-aș dori foarte mult ca jurnaliștii de top să plece in fiecare zi acasă cu sentimentul că instituția îi valorizează corect și nu să afle din ziare informații halucinante despre cât anume câștigă unii și alții, din afară, în detrimentul lor…Te-aș întreba acum cum se vede TVR-ul din afară, de către cineva care i-a fost în interior atâta vreme?

Eugen Patriche : – Arată cumva programele TVR altfel, s-a revoluţionat organizarea internă pentru a deveni mai eficientă? Mă îndoiesc. Emisiuni religioase, programe în limba maghiară sau germană – care ar putea fi foarte bine găzduite de staţiile locale din Ardeal sau de TVR 3 – emisiuni pentru militari, agricultori, apoi turism, gramatică, sănătate, finanţe, minorităţi, regalitate, parlament câte o piesă de teatru, de obicei reluare, un amalgam care aduce aminte de epoca de aur, o fărămiţare pe interese mărunte care are la origini o concepţie sovietică, de presă pusă în slujba unor interese particulare, sub masca interesului general. Interesul general ar trebui să fie calitatea şi audienţa nu poate fi cucerită pe bucăţi, pe nişe, pe componente, ci cu programe care să-i atragă pe toţi sau pe cât mai mulţi. Ce arată experienţa canalelor private care concentrează audienţa românilor? Dincolo de implicaţiile privind originalitatea sau numărul de formate cumpărate din afară—dar dacă mâncăm pere din Africa de sud sau pătrunjel din Iran,  de ce n-am vedea replici după formate inventate de alţii? Programele cuprind showuri de talente –showuri cu accent tabloid,  amestecând bârfa cu informaţia, sport, concursuri, ficţiune- de regulă un serial dramatic şi unul de comedie, plus filme , în general americane, reality-showuri…. Vedeţi diferenţa? Luaţi o zi de lucru, TVR oferă 23 de emisiuni – de la 6,00 la 0,00, Pro TV 11, Antena 1 doar 9…. 20 de ani producţia de teatru a fost extrem de săracă, oare cum se descurcau înainte când se dăduse ordin de sus să existe o premieră pe săptămână…şi nu era vorba doar de încropeli cu secretari de partid,  ci de ecranizări după Caragiale, Shakespeare, Alecsandri, Goldoni, Muşatescu, Moliere – e drept autori cărora nu trebuia să li  se plătească nimic,  că bani nu erau nici atunci. Din ce motive s-a renunţat la una din principalele modalităţi de ficţiune prizată enorm de publicul nostru?…nu mai sunt regizori de talent? nu mai există actori buni? nu există ofertă de texte?  -nici nu va fi cu asemenea cerere scăzută, sau e vorba pur şi simplu de incompetenţă?  Atunci să le facem ca autostrăzile, în Parteneriat Public Privat…şi nu glumesc! Poate că teatrul de televiziune e desuet, trebuie aruncat la gunoi, e părerea unora, dar ce am pus în loc? În sfârșit, atitudinea. Prin definiție jurnalismul înseamnă atitudine. ProTV, dar chiar și Digi 24 – se implică în anumite analize, campanii, cu fenomene importante din viața socială și economică  și ne fac să regretăm că la TVR – unde s-a uitat de tradiția Reflectorului, oricât era el de dirijat – e absentă. Poate aici să-și spună cuvântul politicul,  dar în rest…mă îndoiesc că el a influențat ceea ce se întâmplă…

Marina Almășan : – Ne-am blazat, Eugen, asta e realitatea. Și ți-o spune un jurnalist care mereu a fost acuzat că are un elan “utecist”, că  e neobosit și trage la jug, oricât de greu ar fi…Dar să revenim la tine și la experiența ta , în materie de televiziune. Ai condus ani de zile una dintre cele mai puternice redacții din TVR.  Managerial vorbind, cum vezi redresarea Televiziunii Române?

Eugen Patriche : – Multă vreme după Revoluție, TVR a rămas in spațiul vechii organizări, copiată dupa presa scrisă, cu „redacții„ pe domenii de interes [actualități, sport, teatru, film etc] sau pe targeturi [tineret-copiii, religie, naționalități etc]. Redacțiile se structurau tot ca în presa scrisă, angajații erau reporteri, redactori și, în sfârsit, realizatori [ceea ce suna mai aproape de profilul audio vizual]. Producătorii executivi erau șefi de producție…După mine, televiziunea publică nu duce lipsă de proiecte, sunt multe și mărunte, sunt convins că producătorii de acolo își scormonesc mințile să născocească programe atractive pe felia lor de competență,  ca să-și mențină slujbele. Aici e și beleaua…există o puzderie de idei și formule mărunte dar nu există proiecte mari, importante, care să polarizeze forțe creatoare. Aici e rolul managerului, nu să se asigure că toată lumea va primi salariul…Audiența nu vine de la sine, ea se construiește. Sau… poate numai o reformă radicală ar putea îndrepta lucrurile…adică să o luăm de la zero? Continui să cred că e singura soluţie, dar e o utopie să o aplici, pentru că ar însemna privatizarea TVR1 şi, după modelul francez, rămânerea la stat a canalelor 2 şi 3, regândite. Cel puţin deocamdată nu există nici interes, nici interese în acest sens.. 

Marina Almășan: – Ce tip de manager ar putea face toate aceste lucruri?

Eugen Patriche : –  Un manager trebuie să aibă fler, şi să facă opţiuni pe care să şi le asume. Sistemul cu alegerea unor proiecte după ce fiecare trebuie să vină cu idei,  e o falsă democraţie, importantă e stimularea concurenţei între autori şi stabilirea unui obiectiv de înaltă performanţă, căruia să i se subordoneze totul, oameni şi mijloace.   Dacă un manager e bun numai dacă oamenii lui sunt performanţi,  nu vor exista nici compromisuri, nici nepotisme…Când am preluat redacţia în 1990 am optat, pentru “fără publicişti”, la copiii nu e nevoie de jurnalişti, am căutat oameni potriviţi prin teatre, prin mediul artistic şi am căştigat pariul chiar dacă puţini nu au justificat încrederea, poate 1, 2 din 8 sau 10, că eram un colectiv mic. La un nivel mai sus, după 1996 un manager cu fler, Adrian Sârbu, a intuit potenţialul Abracadabra şi al unor oameni care lucrau la program şi i-a chemat la un post privat în timp ce conducerea  TVR era, ca de obicei,  indiferentă.

Marina Almășan : – Mă exasperează ideea că, pentru a face ceva performant, pentru a fi băgat în seamă si valorizat cum se cuvine, trebuie să pleci la privat! Această situație nu mai poate continua la nesfârșit! …Spune-mi, Eugen, Ce regrete ai, odată cu trecerea timpului?

Eugen Patriche : – Am sperat că meseria de scenarist, de scriitor de programe Tv, va deveni importantă şi,  în anii de după 2004,  când multe posturi private- din păcate nu şi TVR- se întreceau în a face seriale,  se profila o evoluţie interesantă. Serialele erau exportate nu numai în Europa, unii – Polonia, Slovacia, Ucraina – luau scenariile noastre pentru a le produce cu actorii lor. Acum am ajuns să  facem noi asta, luând scenarii turceşti, boom-ul s-a încheiat. Ca şi emisiunile pentru copii,  succesele noastre fac parte din istorie. Când am intrat eu în TVR, exista nostalgia după o perioadă de aur, cu Val Vârtej, Iura şi Mihaela, Daniela şi Aşchiuţă… am încercat cu Abracadabra, Arlechino şi celelalte să reînviem o atare nostalgie, nu ştiu dacă am reuşit şi în ambele cazuri îmi rămân regretele..

Marina Almăsan: – Tu chiar n-ar trebui să fii trist : ai lăsat urme adânci în drumul tău, lumea te apreciază , te iubește, iar cei din TVR care te-au cunoscut, te regretă….Chiar, care sunt cele mai pregnante amintiri, din perioada in care lucrai la TVR? 

Eugen Patriche : – Amintiri sunt multe  şi se leagă mai ales de oamenii cu care am avut onoarea să colaborez, Tudor Vornicu, Tudor Caranfil, Tatiana Sireteanu, Ioan Simion Pop şi  mulţi alţii..

Marina Almășan : – Ai rostit nume de legendă…Ce te-a învătat Televiziunea Română? Ce ai invăța-o tu pe ea?

Eugen Patriche : Sper că se înţelege din tot ce am spus aici că TVR m-a învăţat tot ce ştiu..

NUMAI IUBIREA…APROAPE 20 ANI…

.

…Povestea NI începe cu o amintire, melodia genericului, cântecul lui Pepe ascultat în grădina Ruxandrei Ion la un grătar făcut de soțul ei Ion Ion..Nu știu de câte ori, sigur zeci, am ascultat piesa inspirată a lui Pepe și nici eu, nici soția mea Lucia, nici gazdele nu ne-am plictisit. Era un semn de bun augur sub care atacam curajos un proiect deosebit. Prima telenovelă românească..E drept, un alt serial își revendica, după unii, întâietatea dar „ În familie” era de fapt o dramă produsă de Prima Tv în 2002 , adaptată după un scenariu străin și abandonată . Jucau acolo actori cu care am colaborat și eu mai târziu, Clara Vodă, Andreea Bibiri, Denis Ștefan, Andrei Aradits, Ana Maria Moldovan, Cristian Popa, Adela Popescu…regizorul Adrian Sitaru dar lipsa de experiență a echipei se vedea. Eșecul lor era un semnal de alarmă, trebuia să te pregătești temeinic înainte de a ataca un serial de mari dimensiuni.

Încercarea de a adapta o telenovelă din Venezuela fusese o tentativă la care AcasăTv se gândise, originalitatea era încă un risc…Și astăzi este. Am trudit ceva la adaptare, era o poveste cu un fel de Cupidon, acțiunea se concentra în stradă, locuitorii trăiau, se certau și se împăcau în aer liber, afară, în piața orașului, în jurul unei frizerii…poate firesc și specific la ei unde e mereu cald dar la noi așa ceva era nefiresc …poate mergea în lumea lui Take, Ianke și Cadâr.…Curajul de a face noi înșine un serial „romance” a fost îmbrățișat cu entuziasm și s-a format o echipă care și-a câștigat, nu fără opinteli, profesionalismul. Misiunea mea era să scriu un scenariu de telenovelă…de aceea am ales una din temele majore ale genului, lupta pentru dragoste, disputa între două rivale…De altfel conflictul între două femei care cred că sunt însărcinate cu același bărbat a fost ideea care a ridicat audiența. Ca și o altă reușită – excelent exploatată de regie și interpreți, violul Adelei Popescu/ Alina Damaschin, confundată cu victima desemnată…La atâția ani distanță pot să-mi imaginez cum ar fi fost disputa între două surori, sora cea bună și sora cea rea…dar ce a fost a fost…Am scris sinopsisul, am definit principalele personaje, a avut loc castingul…probele le-am vizionat împreună cu Iura Luncașu . Eram de acord că Papadopol –cu care lucrasem de la mini-sitcomurile anilor 2002 se potrivește mănușă pentru rolul protagonistului. Mai mulți actori consacrați aveau să ne asigure „forța„, la început Tora Vasilescu, Vlad Rădescu, Carmen Ionescu…Problemele se ridicau la nivelul personajelor „tinere”…s-a impus Dan Bordeianu, profesionist cu ceva experiență iar Adela Popescu a fost o revelație. Acum, privind înapoi, aș putea spune că doar odată la mulți ani ai șansa de a contribui la descoperirea și lansarea unei vedete adevărate. Adela avea nu doar prospețime ci și talentul de a se exprima pe micul ecran unde spontaneitatea e rodul elaborării și profesionalismului. La capitolul „tinerețe„ am apelat și la actori care puteau mai mult decât ofereau pe scenele teatrelor…Ana Maria Moldovan, Strunilă, Pavel Bartoș, Ioana Ginghină …Cu cele două protagoniste era mai dificil. Mai ales personajul „negativ” – Andreea Damaschin, a rămas mult timp în suspens…Corina Dănilă, care beneficia de statutul de angajată a trustului și-a dorit acest rol la casting și m-am agitat vizionând proba ei , prezența sa fizică nu se potrivea deloc cu ceea ce imaginam și n-am ezitat să-mi exprim dezacordul în fața Ruxandrei… Corina era o actriță cu experiență și palmares, până la urmă s-a ales cu un rol principal, dar cel al Anei Dogaru, „fata bună”. Necazul Corinei e că pe ecran arăta mai plinuță decât în realitate și nu poseda acel aer de sexualitate agresivă care avea să fie atuul Andreei Damaschin…dar mie nu-mi inspira nici acel parfum de puritate și inocență cu care dotasem personajul „pozitiv” .. Eram la Mamaia cu soția mea Lucia–noroc de niște zile ploioase, ca să înfrunt modificarea cerută…inițial Ana trebuia să fie o educatoare de grădiniță modestă și eventual fecioară …a devenit o profesoară de engleză cu ștaif, cu trecut amoros …care în primele episoade era pieptănată și aranjată de parcă trăia prin cluburi de fițe nu în căsuța amărâtă de la țară a unui învățător pensionar văduv. A fost nevoie de intervenții de sus ca să îi schimbe look-ul, să o mai ”ciufulească” sau să o pună în blugi . Nu mai vorbesc de nevoia de a se dezbrăca puțin într-o scenă de amor…Poate sunt subiectiv dar prestația ei e singura din serial care nu m-a convins, invidia profesională o împingea spre spectaculos…de fapt a încercat să-i țină piept Oanei la o scenă când rivalele se întâlneau în fața biroului de arhitectură, amândouă au ieșit din text, Corina căutând replici usturătoare dar era pe un teren unde Oana nu poate fi bătută. De vină era desigur scenaristul, adică eu, pentru că ea – așa declara presei- n-ar proceda în viață ca personajul atât de subțire al Anei Dogaru pe care îl scrisesem…Adică o actriță divorțată, despărțită de un iubit celebru, mai în vârstă, mamă a unui copil făcut cu alt iubit care până la urmă nu i-a oferit căsătoria nu accepta statutul moral al unui personaj care se retrage din fața iubirii de teamă să nu sufere, care se sacrifică spre a nu suferi ființa iubită și e răsplătită în final cu împlinirea iubirii…Eu măcar i-am făcut bucuria de a apărea alături de fetița ei într-un episod din februarie 2005 …Proba Oanei Zăvoranu ne-a făcut, în sfârșit, să respirăm ușurați…am dat lovitura!

De altfel s-a trecut la fapte, s-a construit în curtea studiourilor de la Buftea ”casa Bratu” care a fost ulterior modificată, i s-a adăugat piscină și a devenit „vila Varlam” din „Lacrimi de iubire” și așa mai departe…Oana Radu, scenografa noastră a pus să se construiască alături și căsuța familiei Dogaru, cu gospodăria țărănească aferentă…„Casa Zeffirelli” care găzduia deja birourile echipei a oferit și ea locații – a fost școala din serial…bucătărioara din interior a servit pentru garsoniera surorilor Damaschin…clădirile studiourilor au oferit încăperi pentru alte secvențe, inclusiv o magazie unde s-a amenajat magazinul de antichități și unde era frig mereu și Tora se plângea…
Primele repetiții cu text s-au ținut la o școală din zona Moșilor- era vacanță- unde am făcut cunoștință cu unii actori și îmi amintesc că Tora s-a mirat, își închipuise scenaristul, adică pe mine, mult mai tânăr după felul în care cunoșteam și foloseam în scris limbajul străzii…Primele decepții n-au întârziat, fetița adusă cu surle și trîmbițe pentru că jucase în nu știu ce film afară s-a dovedit necompetitivă și a apărut pe ultimii metri Bianca Neagu ..un actor venerabil din teatru avea pretenții la program și a fost eliminat deși a apărut prin pozele oficiale, nu se puteau accepta mofturi așa că a venit Papaiani, un om deosebit …Copiii nu trebuie nici ei uitați…unii au continuat cu noi în alte filme, până la „Îngerașii”…
Serialul avea 60 de minute dar adesea depășea, nici unul dintre noi n-avea experiența rigorii timpului. S-a difuzat din octombrie 2004. Eram cu soția la Las Vegas unde locuia fiul nostru cu soția lui Anne Louise și primeam pe e-mail știri…sâmbătă 2 octombrie a fost premiera iar ratingul era neașteptat de mare 9,5 cu vârfuri de 11,`12…de fericire am mers duminica la un Champagne Brunch la Harrah’s!! Inițial se difuza sâmbata și duminica la ora 18, am primit vestea pe 18 octombrie că se va muta în prime-time începand de vinerea. Succesul producea! După ce am asistat la mutarea familiei noastre americane în noua casă unde locuiește și astăzi ne-am întors , aflasem că ratingul din prime-time era și mai mare, pentru vineri 29 ora 20 fusese de 10 cu vârfuri de 13…Se difuzase abia episodul 9…
La București Ruxandra mi-a spus că merita să încercăm 100 episoade, deci m-am pus pe scris…filmul mergea iar excelenta mașină de PR a trustului Media Pro își făcea datoria…Au urmat turnee și întâlniri ale actorilor cu publicul prin țară, adevarate “băi de mulțime”. Eu n-am participat decat la întâlnirea finală din București în piața din fața Parlamentului…Cunoscându-i mai îndeaproape pe acești fani am realizat că întregi generații, de la 13 ani în sus, teenagerii, nu-și găsiseră până acum programele tv necesare, în plus era o foame de ficțiune, de producție romănească. Și nu era ușor de făcut, costa bani și cerea profesioniști. TVR-ul renunțase chiar și la producția de teatru, mai simplu de făcut și mai ieftină decât un serial, Antena a intrat în concurență abia mai târziu când a constatat că o luasem înainte…dar Antena , de fapt, Lazarov, a crezut că va câștiga apelând la scenariști din Argentina …E drept că la noi meseria asta nu prea exista iar Sorina Ungureanu, care a preluat mai târziu stafeta era încă script-editor la mine la “Lacrimi”…
Înca ceva…dincolo de invidiile actoricești de care nu scapă nimeni prin comentarii [și datorită internetului au fost numeroase, doar pe Forumul de la Acasă Tv erau vreo 90 de mii de postări la NI] se strecura ideea că alegerea unuia sau altuia din actori se făcea pe pile sau favoruri sexuale. Nu pot nega că asemenea proceduri există, sunt prea bătrân în meserie… Însă…Nimic mai fals de pildă în ceea ce privește principalele ținte- Oana Zăvoranu sau Adela Popescu.
Pe Adela am cunoscut-o văzând proba de casting…habar n-aveam și nici nu mă interesa că apăruse deja într-o adaptare de pe un serial străin, nu știam că are voce și cântă superb…când am aflat am pus-o să cânte un colind de Crăciun și a fost emoționant…M-a impresionat familia acestei copile, care a educat-o impecabil, mi-au plăcut modestia și hărnicia ei, mai ales că nu a fost deloc afectată de succesul amețitor care a plasat-o – desigur temporar- printre primele 10 actrițe din țară, am apreciat comportarea ei fără fițe și figuri, ceea ce a ținut-o departe de lăcomia de senzațional a tabloidelor , discreția din viața personală…Am aflat mult mai târziu că Adela a cântat la 13 ani la „Ba da ba nu„ așa cum Andra a fost la „Tip Top Minitop„, deși ambele emisiuni erau atunci în parohia mea…Despărțirea de Dan a marcat-o enorm, fusese o fată de provincie care își făcuse visuri, învățase mult, profesional și uman de la un actor și bărbat mai experimentat, fusese răsfățată de tot anturajul dar nu afișa fumuri …motivul despărțirii nu am eu voie să-l dezvălui…

Ana era rolul feminin principal…ne gândisem la o tânără cântăreață blondă abia apărută în showbiz, probabil ar fi făcut față pentru că am văzut-o mai târziu jucând prin seriale…Corina Dănilă a fost opțiunea producătorilor și nu mai am nimic de zis. Papadopol, excelent, din păcate cu Corina nu avea chimie, cum se spune…poate dacă Oana n-ar fi ascultat orbește de interdicția lui Pepe de a evita contactele fizice – o gelozie prostească și, cum s-a văzut, nefolositoare- serialul ar fi câștigat….Sărutul, mângîierile pe ecran au rolul lor în genul romance și tot greul „sentimental” a rămas pe umerii –ca să spun așa- cuplului secund. Aici s-a impus Dan care a rupt multe inimi cu rolul pictorului rebel. Dar cum fiecare din noi are o slăbiciune…Dan se credea mai inspirat decât alții și poate că era dar n-avea răbdarea de a-și propune ideile prin dialog….M-a deranjat..dar este incontestabil un actor cu talent și carismă – a doua calitate predominând chiar la tv- eliminarea sa brutală deși meritată a sărăcit telenovela românească abia afirmată. Nici Adela n-a rămas protagonista care merita să fie …a ajuns să-l aibă partener ca „june prim” pe Mihai Petre/ căruia i-am oferit un rol în „Îngerașii„, zic eu, pe măsură iar acolo se vedea cu ochiul liber că nu percutează ca partener al Adelei/ Cu încetul și Adela și Papi au trecut pe roluri secundare deși, după mine, erau asset-urile principale ale genului, despre Oana Z nu mai spun nimic…Desigur, dacă produci doar un serial pe an, ba chiar mai puțin, e normal să cauți figuri noi…chiar dacă zadarnic.
N-a fost greu să ne dăm seama că motorul succesului îl reprezintă Oana, Papi cu Bianca și cuplul Adela-Dan căruia i-am crescut importanța în scenariu… E drept că Papi – actor cu talent abundent- n-a mai primit rolurile de protagonist pe care le merita, după un timp…Ideea că personajul negativ e mai generos pentru un actor se bazează pe un spectaculos aparent. Totul depinde de interpret și mai ales de rețeaua de interese și conflicte pe care le determină în acțiunea filmului. Astfel se întâmplă ca unul din personaje sa devină cheia de boltă pe care se sprijină construcția serialului mai ales dacă actorul performează ..în „Lacrimi de iubire„ totul se va relaționa cu personajul lui Bebe Cotimanis magnatul Grigore Varlam, în NI maestra de ceremonii a fost Andreea Damaschin, admirabil jucată de Oana. Oana cea de atunci…
Cât de mult cântăreau la edificarea succesului și alți profesioniști… De exemplu Vlad Rădescu, un actor cu personalitate puternică a făcut o bijuterie din rolul avocatului…deși deranja pe unii care au căutat să mă convingă să-i reduc sau elimin rolul, dar nici n-am vrut să aud….Abia la „Îngerașii„ au reușit, după retragerea mea, să-l scoată din film fără nicio justificare. ..Că așa e în tenis…În fine să nu o uit pe minunata Tora Vasilescu, prestația de excepție a lui Papaiani, pe Anca Pandrea, apoi mai tinerii Ana Maria Moldovan, Cristina Cioran, Geo Dobre, Adrian Ștefan, Dorian Boguță, Mirela Oprișor …Iurie Darie reprezenta pentru mine o situație aparte…colaborasem cu dânsul la TVR….ne mai vedeam în familie – la regretatul Cezar Tabarcea…de altfel și cu Ducu Darie lucrasem la „Abramacabra„… Plănuiam chiar ca momentul din serial când Iura și Anca se căsătoreau să devină realitate…atunci chiar am avut îndrăzneala să mă strecor, într-un sacou de cașmir roșu, printre figuranții de la ceremonia filmată la primăria din Banu Manta…dar n-a fost să fie. Iura a avut probleme de sănătate și am fost chiar silit un timp, cu regret, să-i reduc partitura, apoi și-a revenit și a jucat rolul până la capăt ca un adevărat profesionist ce era. Dar a fost ultimul său rol… La neprofesioniști o remarcă pentru Lili Sandu ….ca și în cazul lui Augustin Viziru la LDI dacă primești un rol scris pe măsură iese bine și chiar începi să te crezi actor! Așa și cu Lili Sandu, după prestația pe o partitură care i se potrivea au distribuit-o în „Păcatele Evei„  și necazul e că deja se credea actriță! În schimb Oana Zăvoranu a avut noroc să primească doar ce i se potrivea, au fost doar două roluri din păcate și au însemnat cât o carieră…Exista un anume ton de seriozitate și respect pentru meserie pe care actorii profesioniști nu-l abandonează niciodată, cum ne-a dovedit în scurta ei vizită, Gabriela Spanic. Micuțul rol pe care i l-am improvizat și explicat în timp ce i se făcea coafura a fost pretextul unei evoluții scurte dar sclipitoare.
Echipa de peste 100 de oameni s-a constituit și a funcționat minunat…cei care n-au rezistat au lăsat locul altora mai perseverenți…i-am admirat pentru munca lor eu care la 60 de ani semnam un serial de 100 de episoade dar lucrasem o veșnicie în televiziune și știam cu ce se mănâncă meseria. Brenda Petre a demarat producția preluată de Alex Cseh…Iura Luncașu, care se antrenase tot cu mine la „Căsătorie de probă„ a devenit prim regizor, Bebe Cojocaru la imagine,.Gabi Florea electricianul-actor cu care lucrasem si in TVR, Oana Radu scenografia , Florian Sever muzica, Monica Popa asistent regie ca și Radu Ilie, Ion Ion regia de montaj, Elena Radu script-supervisor, Radu Mada stilist costume , Alex Cseh producător , Mihai Mitici montaj, Sorina Ungureanu ca script editor …sunt doar câteva nume de colaboratori cărora le mulțumesc..
Filmările au mers într-un ritm alert…nu aveam timp dar la unele am asistat cum ar fi scena oglinzii pe care Oana a rezolvat-o perfect, secvențele de la bar – filmate la Clubul Office…apoi apariția Gabrielei Spanic…Fenomenul ”caravanei” care a continuat și la serialul următor, ”Lacrimi de iubire” a însemnat un contact nemijlocit cu publicul cum nu mai existase. La început îmi aminteam de succesul Abracadabra…prima ieșire a Magicianului și asistenților săi în Parcul Herăstrău a declanșat o aglomerație de fani încât, uimit, am urcat în biroul directorului general de atunci, Răzvan Teodorescu, să-i arăt „minunea” . Era o mini-revoluție…Forumurile pline arătau că telenovela nu e nici pe departe destinată femeilor cu oarece vârstă și educație puțină…din păcate denumirea s-a banalizat prin utilizarea excesivă pentru tot felul de istorioare mondene și nu mai contează că publicul, mai ales cel tânăr, are o sete de valori reale mereu nesatisfăcută iar faptul că i se oferă distracții ieftine și prostioare tabloidizate nu-l satisface.
Finalul „caravanelor” a fost o întâlnire cu publicul la București în Piața Constituției unde am avut misiunea de a conduce pe scenă 3 viitoare prezențe în serialul care urma, Nicoleta Luciu, Nicole Gheorghiu, Mihaela Bărluțiu….niciuna n-a dezamăgit…
Sigur, la o asemenea producțíe de dimensiuni mari nu puteau fi toțí mulțúmițí, am avut și eu destule nemulțumiri dar ce mai contează? De pildă controversa cu genericul. Când ne-am întors din America și am vazut primele episoade din “Numai iubirea” am observat că genericul de început nu cuprindea numele principalilor autori. Petre Năstase, mi se pare, făcuse un clip pe melodia lui Pepe. Echipa era trecută pe lista finală care, de obicei, nu se urmărește, uneori, la reluare, din criză de timp, se taie genericul de final …o dăm anonimă! Ceea ce e cel puțin o lipsă de respect pentru propria producție .. Persoane din anturajul Ruxandrei nu prea mă agreau deși nu eram o amenințare pentru nimeni, nu doream să parvin sau să mai ocup funcții. Sau..era aceiași concepție despre scenariști ca în cazul unor fani, un puștan întrebându-mă în direct la “De 3 ori femeie” de ce nu sunt cuiere în casa Bratu…el crezând că scenarist și scenograf e tot una…iar alt naiv socotea că replicile actorilor sunt scrise de ei înșiși. De data asta am protestat și, în compensație, Ruxandra a dispus să se treacă pe genericul de început care și așa se termina în coadă de pește numele principalilor autori, scenariu, regie ,producători. Ar fi meritat și alții…Oricum, de atunci telenovelele românești au beneficiat de generice corecte… E nevoie de puțin respect pentru creație…
Un loc aparte, în prima telenovelă românească s-a acordat unor tradiții și ritualuri creștine care apăreau întâia oară pe ecran, rugăciuni, obiceiurile de Crăciun și Paște, slujba de logodnă Dan – Adela care a fost reală, logodna personajelor fiind dublată de logodna actorilor, slujba nunții cu preoți adevărați în biserica Sf Spiridon…atunci eram deja cu gândul la viitoarea telenovelă și ne-am retras cu Ruxandra să ascultăm propunerea muzicală pentru LDI…
Fenomen sau nu „Numai Iubirea” poate fi revăzut –și slavă Domnului s-a tot reluat- chiar după zece ani, rezistă timpului și asta mă bucură. În Polonia și Slovenia s-au dăcut remake-uri. Dar, cum spuneam, denumirea de telenovelă s-a deteriorat, se acordă acum oricărei certe mai contondente, din motive de amor sau nu, divorțurilor mondene, zăpăcelilor politice etc. Apariția in viața de zi cu zi a unor scene violente, scandalul și bătaia poartă eticheta de „telenovelă”, socotită un spectacol pentru telespectatorul semianalfabet. Desigur, restul exhibițiilor de pe micul ecran sunt cultură!? Nu am ocolit ba dimpotrivă am folosit situații tipice melodramei romantice pe care le-am întors, de pildă falsa graviditate. De câte ori în filme femeile n-au abuzat de o sarcină inventată ca argument pentru capturarea bărbatului prin căsnicie…Am folosit tema dar am spulberat-o repede cu ajutorul unui accident care a dovedit impostura. Mult m-a preocupat finalul. De obicei femeia „cea rea” luptă până la ultima picătură de energie, distruge, omoară, devine un monstru paranoic care sfârșește prin a fi omorâtă la rândul ei ceea ce transformă personajul într-un evadat al spitalului de nebuni înainte de a primi un glonț izbăvitor. Nu-mi pot alunga din amintiri imaginea Gabrielei Spanic, cu care am colaborat mai târziu, o femeie delicată și generoasă trăgând cu pistolul, cu pușca, cu mitraliera în finalul unei telenovele oarecare, era o rezolvare paroxistică pe care m-am străduit s-o evit. Mi s-a părut mai potrivit ca „vinovata” să își asume înfrângerea…iar imaginea Oanei Zăvoranu/Andreea Damaschin întorcându-se acasă la țară prin noroaie, cu copilul nedorit în burtă e o pedeapsă sau o izbăvire nu o iertare…
Această primă telenovelă românească mă interesează și astăzi mai mult prin ceea ce s-ar putea întâmpla după ce pe micul ecran a apărut cuvântul „sfârșit”. De fapt cele mai multe telenovele au happy end, se încheie cu fericita căsătorie a protagoniștilor, eventual cu o naștere…”și au trăit până la adânci bătrâneți etc…..” Oare așa se întâmplă în realitate, oare căsătoria e un sfârșit sau un început…nu cumva e mai interesant ce se petrece după sărutul și jurământul din final? Scriind mai târziu “Lacrimi de iubire” am încheiat cu un bad-end, cu o despărțire între cei doi protagoniști, Alexandra și Andrei. A fost mare tevatură, fanii dezamăgiți, postări pline de indignare pe forumuri. Desigur trebuia să-mi răscumpăr păcatele cu un epilog, dezvoltat în romanul LDI și filmul pentru marele ecran unde dragostea învinge și cei răi sunt pedepsiți, cum nu se prea întâmplă în viață…dar finalul serialului a rămas. Revenind la „Numai iubirea” am dreptul să mă întreb ce se întâmplă mai târziu cu eroii? Ana și Dan vor fi fericiți după căsătorie și nașterea pruncului, micuța Bianca va căpăta mama pe care și-a dorit-o, Alina și Victor vor rămâne un cuplu, Andreea își va reveni și își va schimba mentalitatea, etc? Fiecare își poate construi povestea lui. Și eu am o variantă pe care am transformat-o într-o carte…„A fost odată Numai Iubirea”,, publicată de Texarom…după zece ani, o variantă poate neașteptată. Eu voi continua să cred în nevoia de poveste, convins că publicul are nevoie de serial românesc. E ceva anormal că publicul dorește să vadă lucrări de ficțiune complexe în loc să se mulțumească doar cu glumițe? Din păcate asistăm la o retragere de pe micul ecran a serialelor dramatice în favoarea unor sitcomuri sau povești muzicale, rămânând mai mult unele false reality-showuri fara miez să facă față abundenței de producții turcești, coreene sau latino-americane. Dar să fim optimiști, nevoia de poveste, de ficțiune autohtonă e aceiași la adolescenți ca și la maturi și ea nu poate fi hrănită la infinit cu surogate.

Nimic despre seriale

…

Au trecut atâția ani…Nu am mai scris scenarii de seriale de la Îngerașii, m-am pensionat și am considerat că mi-am făcut datoria. Dar dacă aș mai scrie azi? Serialele s-au schimbat mult dar nu despre asta e vorba, tot cei pe  care îi admiram atunci sunt cei mai buni . ..brazilienii. Deși viața e mai tare ca filmul, după ce au ecranizat celebra dezvăluire a marii corupții acum l-au eliberat din pușcărie pe Lula, l-au iertat de condamnare și…l-au ales din nou președinte…

Lumea are acum alte probleme, războaie, alegeri…totuși iubirea -aflată mereu în centrul atenției serialelor- a fost privită mai mult în context social. Chiar și mexicanii, campionii telenovelelor, nu au putut ignora fenomenul social cel mai grav la ei, drogurile, producția și traficul. Sau răpirile…A fost ușor caraghios să-l regăsesc pe Fernando Colunga criminal.. În Europa stau în față spaniolii și polonezii cu seriale de calitate, am văzut lucruri remarcabile făcute în țările nordice sau Benelux – uitați-vă pe Netflix, în schimb turcii au rămas la stilul vechi, prăfuit, cu lungimi până la insuportabil . Și exact de la turci luăm seriale și le adaptăm pentru că în domeniul creației originale nu mai contăm. Desigur formate ca”Vocea” nu are rost să le înlocuiești cu cine știe ce improvizații locale dar cu ficțiunea e altă poveste. Da, și alte țări folosesc sistemul dar au o producție atât de bogată că nu mai contează. Dar de ce să-mi bat capul cu serialele când țara suferă? Mai nou guvernul a promis un ajutor de alimente pentru 1,5 milioane de români…adică recunoaște sărăcia!

Cum se va rezolva situația în care ne aflăm? Simplu. În niciun fel sau, ca și până acum în peste 30 de ani, în defavoarea poporului român. Să nu desprindem starea de acum de devalizarea timp de 30 de ani a României.. Cu anticipate sau fără la putere vor fi tot cei care clamează că vor binele românilor și care au făcut timp de 30 de ani să fim pe primele locuri în lume la nereușite, ținând cu toată forța o țară în înapoiere. Pentru asta am făcut revoluția în 1989? O vreme s-a spus ”singura soluție o nouă revoluție”..La ce bun? Să vină la putere alt lot de incapabili oportuniști? Să mai plece afară milioane de români?

”Don t look up!”/Nu privi în sus!…Filmul lansat de Netflix are ca bază împărțirea societății în două tabere care se resping reciproc, boala care s-a răspândit în lumea de azi și al cărei leac nu-l vedem încă…Așadar, nu privi în sus și, în general, nu privi!

Deci dacă aș scrie din nou cum aș putea ignora corupția, mafia întinsă peste tot -administrație, poliție, justiție, media-colonizarea țării unor interese particulare de aici sau de aiurea?. Fiți liniștiți, nu o să mai scriu..

Generații de actori

Urmărindu-l pe Florin Piersic mi-am dat seama că marii actori sau oameni de cultură de care vorbea, români sau nu, aparțin trecutului, amintirii vechilor generații. Revelioanele de altădată  cu nume ca Stela Popescu, Caragiu, Dem Rădulescu Cotescu și alte zeci de nume se petrec acum în compania lui Țociu, Palade, Muraru, Mălăiele, Rait și Diță, și a unei nesfârșite cohorte de sâni și pulpe mai mult sau mai puțin dezvelite. Cu excepția unor artiști de muzică populară suntem năpădiți de oportuniști. Ce realizări are în cariera sa artistică Dorian Popa? Până și Carmen Tănase preferă un rol de țigancă…cât despre Mihaela Rădulescu nimic, pretenții multe, realizări puține…

 E trist că generații întregi de actori nu mai au acces la micul ecran unde se lăfăie tot felul de neaveniți, destule vedete de carton acceptate de public pentru că au spus două replici undeva sau au îngânat o melodie. Nu se face teatru tv, nu se fac seriale serioase. Mai e puțin și vedete vor fi fetele dezbrăcate de la pagina 3 a tabloidelor care asta chipurile visează, să joace în filme, ca și cum a juca în filme e ceva accesibil oricui …. E păcat că se pierd talente departe de publicul larg pentru că trăim o epocă a vizualului, a dezvoltării media, cărțile sunt înlocuite cu e-books, ziarele trec online, dar actorii profesioniști rămân ascunși pe scene tot mai puțin accesibile, noroc că generațiile anterioare ale unor Amza Pellea sau Toma Caragiu sunt păstrați în memoria noastră datorită filmelor -bune, rele – făcute cu decenii în urmă. Noi ce vom păstra? …Filmele românești noi, atât câte există, bune rele, nu sunt agreate de televiziuni și sunt actori de prima mână pe care publicul larg nu-i va vedea niciodată. …Oare ce ar trebui făcut? Să sprijinim anumite modificări legislative care să vină în ajutorul cineaștilor ale căror producții nu trebuie doar finanțate ci și difuzate! Sau să scriem degeaba…ca niște voci în deșert?

Mai contează copiii?

După decembrie 89 când am preluat conducerea Redacției pentru Copiii TVR am plecat de la zero. Când intrasem în televiziunea publică, prin anii 70, emisiunile pentru copiii deveniseră o cenușăreasă, trăind în umbra imitației celor mari care aduceau osanale partidului unic, totuși  subzista – ca și la public- nostalgia pentru programele „de altădată„ cu Val Vârtej, Daniela și Așchiuță, Iura și Mihaela deși autoare ca Tatiana Sireteanu sau Erika Petrușa erau tot în redacție. După ce revoluția a făcut tabula rasa de tot amalgamul de obligații dar mai ales de supunerea politică am plecat de la nevoia, singura obligație reală, de a oferi publicului anume programe pe care, cu experiența în domeniu, simțeam, știam că le așteaptă și , lucru esențial, mi-am asumat  responsabilitatea. Apoi am format echipa alegând câțiva profesioniști din vechea redacție dar și din alte redacții și compartimente ale TVR care ar fi corespuns cerințelor la care am adăugat realizatori și regizori veniți din afară, de la alte instituții. Așa s-au născut „Abracadabra”, ”Arlechino”, ”Tip Top Minitop”, ”Feriți-vă de măgăruș” „Club Anda”. „Ba da ba nu” și celelalte. La toate garanția calității pleca de la responsabilitate pentru că degeaba te bucuri la succese dar te speli pe mâini la eșecuri. Iar cine afirmă că în TVR nu se poate face calitate fie din cauza managementului prost fie din cauza obediențelor politice fie din orice alte cauze decât bârna din ochiul propriu eu, cu tot ce știu și am trăit, afirm că nu cred. O să spuneți că la emisiunile pentru copiii era ușor să produci calitate și audiență /nu cred în calitatea fără audiență/ fiindcă e un domeniu de nișă, izolat, ferit de ingerințe dar dacă e așa acum de ce nu sunt emisiuni pentru copiii măcar la același nivel cu ”Abracadabra”, ”Arlechino” și celelalte? Dacă TVR abundă de profesionişti de ce nu au făcut în 30 de ani ceva măcar în domenii care aduc audienţă, ficţiune, concursuri, mari showuri, unde sunt piesele de teatru, filmele şi serialele care ar fi atras public şi unde TVR avea tradiţie.. ? România are probleme de nivel de trai, la Bucureşti nu putem rezolva problemele de poluare şi trafic iar noi visăm seriale şi programe Tv originale…nici vorbă! E mai bine aşa cu proliferarea falselor vedete, cu programe realizate după formate cumpărate de afară pentru că pe noi nu ne duce capul sau avem prea mulţi executanţi şi prea puţini creatori.

Am scris mult pe blog despre telenovele și seriale pentru că în ultima parte a carierei mele, la ProTv, am fost scenarist dar emisiunile pentru copiii sunt și trebuie să fie mereu importante. Și pot răspunde acum clar de ce nu se fac….ca în toate domeniile vieții românești contează mai mult partidul la care aderi, da, da, culmea…și sinecurile călduțe care ți se dăruiesc pentru fidelitate, cu banii aferenți. Nu e nevoie să te și pricepi! La  ce bun să ai talent sau idei, la ce folosesc studiile și masteratele/când sunt reale/ când mediocritatea e singura realitate acceptată de toți, de sus până jos iar imitatia cheie a succesului. Desigur, există acum multitudine de canale Tv private dar majoritatea sunt in mâna unor oameni care slujesc mai puțin clienții cât…partidele! Am desființat partidul unic și am făcut loc unui război fratricid stânga/dreapta/ ?/ liberali, pesediști etc…Mai au loc copiii în preocupările media? Judecați și dvs. Desigur, sunt mai importante traficul, poluarea, autostrăzile…după ce le vom rezolva și pe astea poate se va găsi cineva care să facă emisiuni pentru copiii…cu condiția să rămână destui în țară ca să devină publicul țintă.

Lacrimile….pe blog

Am scris recent despre serialul și filmul Lacrimi de iubire. Cartea a fost tipărită și publicată pe print, atunci în 2006….recitind-o am decis să o includ pe blogul meu astfel că tot ce am scris vă stă la dispoziție. Sigur că au trecut mulți ani de atunci dar văd că ProGold se străduie să reia serialul chiar și acum, ori chiar are ceva calități ori nu prea au ce difuza. Pentru că seriale românești originale nu se prea fac, dar asta e altă istorie. Cartea a fost scrisă în 2 luni și nu știu cum am reușit să îngrămădesc acțiunea a 200 de episoade!? De fapt n-am prea reușit deoarece se simte graba, viteza cu care se desfășoară întâmplările imaginate de mine e mare, condensarea faptelor și trăirilor pare incredibilă. În plus suntem în anul 2021…..Dar serialul există și cu tot finalul controversat despre care am mai vorbit în postarea trecută poate merită o lectură…

Privind înapoi…

Mă pot mândri cu o viață bogată în care am avut norocul să cunosc, colaborez sau lucrez cu personalități ale artei și culturii române, mulți dintre ei trecuți acum în neființă…Ce să faci, nici eu nu mai sunt tânăr…Am fost coleg de facultate și redacție cu Adrian Păunescu și generația de poeți a anilor 70 din care n-am să-l uit pe Ioan Alexandru, coleg și prieten cu Cezar Tabarcea sau cu poetul Marius Robescu, ca ziarist l-am sprijinit pe Sabin Bălașa care n-a avut norocul să decoreze Teatrul Național, am fost coleg cu Adrian Dohotaru sau Romulus Rusan, ca om de televiziune am colaborat cu  atâția… Prin 74 când Adrian Păunescu era pe val a făcut o anchetă intitulată pompos ”Partidul și poporul” în care unele interviuri, cum au fost cele cu Gh Zamfir sau Fănuș Neagu ieșeau din șablon. Directorul Traian Pușcașu care viziona împreună cu Adrian într-o masă de montaj cerea să se scoată anumite fraze, monteuza le tăia, Adrian protesta, altă monteuză le punea la loc, ora de emisie se apropia, eu alergam pe coridor cu bucățile de film și sunet în mână între  mesele de montaj…nici  nu mai știu ce a intrat pe post. Oricum nu conta. Dar Adrian avea curaj și prestanță pe care nu le-a pierdut niciodată.

Mai întâi vreau să-l pomenesc pe Iurie Darie .. Iurie Darie reprezenta pentru mine o situație aparte, colaborasem cu dânsul la TVR, imediat ce am preluat în 1990 redacția Copiii l-am invitat să rememorăm faimoasele sale emisiuni cu Mihaela Istrate….ne mai vedeam în familie – la regretatul Cezar Tabarcea…de altfel și cu Ducu Darie lucrasem la Abramacabra„… Plănuiam chiar ca momentul din Numai iubirea când Iura și Anca se căsătoreau să devină realitate… …dar n-a fost să fie. Iura a avut probleme de sănătate și am fost chiar silit un timp, cu regret, să-i reduc partitura, apoi și-a revenit și a jucat rolul până la capăt ca un adevărat profesionist ce era. Dar a fost ultimul său rol…

Cu mare respect îl evoc pe Sebastian Papaiani. Un actor cu o carieră extraordinară, cu zeci de filme din 1963 cam până prin 87…abia în 2004 cu NI a revenit cu adevărat pe ecran dar deja avea alt look, nu mai era tânărul simpatic și descurcăreț, nici Păcală nici plutonierul Căpșună, ceea ce spune multe despre impactul ecranului asupra publicului și mai ales al absenței de pe ecran…. Papaiani a jucat cu distincție în 3 din serialele pe care le-am scris, ne-am văzut și în familie, mi-a lăsat amintiri de neșters.

De asemenea Adrian Pintea. Din păcate, Adrian Pintea a încetat din viață pe 8 iunie 2007, încă nu se terminase difuzarea serialului Daria… Ne-a dat telefon Elvira Deatcu și m-am dus cu soția la catafalcul lui, la Teatrul Bulandra, sediul din Izvor. Se întâmplase deci! Știam cu toții că marele actor se lupta mai de mult cu o ciroză hepatică, la o filmare unde am fost împreună cu Luci îi povestise soției mele despre îndârjirea cu care Lavinia îl ajută și îl monitorizează dar avea acea culoare rău prevestitoare pe față…Nu știu ce nebunie inconștientă m-a împins să-i scriu ultimul rol ca un personaj răpus de cancer iar scena morții în brațele soției sale regăsite, ca o premoniție, mă cutremură și astăzi.

Să-mi amintesc și de   Dan Spătaru, Ioan Luchian Mihalea, Mihai Constantinescu…sau de minunata Anda Călugăreanu, pe care am condus-o pe ultimul drum în 1992….avea puțin peste 40 de ani.

Dar din Televiziune câți au fost…vă amintesc doar de Tudor Vornicu…Tudor Caranfil – pe care l-am apreciat de când lupta pentru înființarea Cinematecii iar apoi am fost colegi la TVR sau de Ioan Simion Pop. regizoarea Tatiana Sireteanu de la care am deprins munca cu copiii…

O amintire dureroasă…Mica Niculescu /–născută 1981 și decedată tragic în 2013/ pentru care am scris atâtea roluri și cântece la Abracadabra  …Doamne, ce macabră postare…

Desigur că sunt fericit că trăiesc oameni din generația mea ca Ana Blandiana, fostă colegă și prietenă de familie, Florin Piersic, care a acceptat să joace într-un serial…Ion Cristoiu, care conducea subredacția Cluj a Vieții studențești în timp ce eu eram secretar general de redacție și care la rândul  lui a avut cuvinte frumoase pentru mentorul nostru poetul Niculae Stoian…

Am 77 de ani și îmi aștept rândul…

Original sau copie?

S-au dat premiile TV Mania pentru seriale…

Adevărul e că singurul serial românesc creație originală este Las Fierbinți, ne place sau nu ne place /mie nu/. Mult lăudatul Vlad sau serialele Antena 1 sunt adaptări după lucrări turcești. O adaptare nu e un lucru ușor, dimpotrivă. De obicei țările cu producții abundente de gen fac remake-uri sau adaptează mari succese din trecut. Vi se pare că e cazul nostru? Eu m-am trezit cu propunerea de a adapta o telenovelă venezuelană și am realizat cât e de dificil. Așa că am renunțat și am scris Numai iubirea. Conflictul și personajele sunt gândite de altcineva la o adaptare și asta e mai important decât acomodarea cu specificul realității autohtone. Să lucrezi cu personaje definite, desenate, construite de altcineva e infernal, oricât ai schimba,  iar ceea ce iese numai creație originală nu se poate numi . Am făcut-o și pe asta când, după o lansare cu surle și trâmbițe producătorii de la AcasăTv au realizat că Păcatele Evei nu prinde la public și m-au chemat în chip de salvator. Astfel că am mai lucrat câteva zeci de episoade ocupându-mă mai mult de concepția și construcția episodului, scriitura concretă revenind celor 2 fete care deja colaboraseră cu autoarea, o oarecare scriitoare de viitor/acum aș putea spune de trecut/dar oricât m-am zbătut eliminând personaje, inventând altele etc…cum să modifici miza filmului, cum să clatini definirea personajelor gândită de altul? La Îngerașii mi-a venit și mie rândul să abandonez după 117 episoade și, cinstit să fiu, n-am fost mulțumit de felul în care urmașii mei au finalizat filmul. Dar ce conta, se bugetaseră 175 de episoade și așa trebuia să fie. Deci banii, banii sunt până la urmă tot ce e important….Putem lua idei de la turci, putem chiar fura /cum s-a întâmplat cu un serial Antena 1 unde s-a pierdut procesul cu scenariștii turci/ dar realitatea rămâne, și la seriale ca și în celelalte showuri Tv, succesul e asigurat exclusiv de folosirea unor formate sau scenarii străine. Ca în toate domeniile creația originală nu mai există. Suntem atât de slabi, de lipsiți de talent și imaginație că n-avem curaj să ne confruntăm cu autorii străini? Se pare că da.

Lacrimi de iubire, cartea

Există pe scribd.ro o versiune a cărții mele LACRIMI DE IUBIRE. E singura lucrare apărută în print, restul lucrărilor mele fiind e-books, pentru că  mi s-a părut că formula electronică are mai multe șanse de supraviețuire. Dar cartea are o poveste…

Serialul LDI /debutat în septembrie 2005/a avut 200 de episoade pe 8 luni și oarecare succes ceea ce a determinat ca producătorii, Ruxandra Ion și Andrei Boncea, să-mi solicite o carte așa cum se solicitase și după Numai iubirea dar nu am avut timp de lucru. Foarte bine, m-am apucat de scris romanul, post factum nu așa cum anunța editura, din motive de marketing, cartea care a stat la baza telenovelei și a filmului…Nici vorbă. Cheia era filmul care se profila. Succesul trebuia speculat, nu? Si așa am avut parte de o experiență nouă. Mai întâi au schimbat sensul finalului serialului…eu l-am gândit și scris ca o speranță de happy end, cei doi protagoniști se revedeau pe  malul mării și speranța se năștea din privirile lor, iar Alexandra …„se opri brusc, pentru că simţi prezenţa cuiva care îi tulbura liniştea. Îşi şterse o lacrimă şi ridică ochii. Atunci îl văzu pe Andrei, la câţiva paşi de ea, privind-o în tăcere. Era el şi nu o iluzie, era chiar Andrei, iar pe obrazul lui se zărea o boabă de lichid cristalină.

Poate era o picătură rătăcită de ploaie.

      Poate erau lacrimi de iubire.”

În serial cei doi protagoniști au fost puși să-și întoarcă spatele și să pășească în direcții diferite, ceea ce sugera lipsa oricărei speranțe și a provocat protestele și furia a mii de fani…pe bună dreptate. Pretextul acestei schimbări de viziune era chipurile un teaser pentru viitorul film ce se pregătea în vara lui 2006. Au trecut atâția ani de atunci dar pe un fost cronicar cinematografic, pe unul care pășise doar ca turist pe covorul roșu de la Cannes șansa îl  flata. Așa că am acceptat orice compromis chiar dacă unele discuții, mai ales cu Boncea, au fost neplăcute. Dar mai neplăcut a fost să constat la avanpremieră că mulți și-au băgat picioarele în scenariul meu…am acceptat orice, nu era singurul compromis dar cine citește epilogul cărții vede că diferă de  film, mai ales în relația Andrei-Alexandra. Desigur răii au fost pedepsiți. Desigur cei doi își declară iubirea și avem speranța unei căsătorii dar nu certitudinea! Eu continui să cred că nunta nu este finalul /??/ unei iubiri, deși am mai mult de 50 de ani de căsătorie. Ci doar începutul….Am făcut un final cu happy end și nuntă în NUMAI IUBIREA pentru că pentru prima oară se putea filma o ceremonie religioasă dar era destul. Au trecut anii și am lăsat cartea să vegeteze în bibliotecă dar dacă există pe internet și cineva e curios, fie…chiar dacă cei de la scribd n-au auzit de copyright.