Ne-au depășit vremurile?

Din respect și admirație pentru marea actriță Carmen Tănase m-am uitat puțin la sitcomul de pe Antena 1, „Camera cafe„, un remake al sitcomului franțuzesc cu același titlu, unde diferite personaje incolore se agită pe un hol, într-un cadru fix, în fața unei camere de filmat socotită tonomat de cafea. Mi-am amintit ușor de sitcomul scris de mine în 2001-2002, numit „2+2 „ cu Mirela Oprișor și Alexandru Papadopol și urmat de „Dădacă la 2+1„ unde Cristina Cioran a trecut alături de Papadopol. Atunci fusese o idee a Monei Segal să imităm un sitcom franțuzesc de 5 minute, cu 2 personaje, el și ea, fimat tot în cadru fix. Am văzut câteva exemple și m-am simțit incapabil să mă acomodez cu formatul și stilul, am scris cum am văzut eu lucrurile și n-a ieșit rău, dovadă că personajele au trecut într-un sitcom mai lung, de 15 minute, „Căsătorie de probă„, 2 sezoane. Nu știu dacă Mona Segal, acum la Antena 1 a fost cu ideea, după mine nefericită, de a se prelua formatul franțuzesc de data asta tel-quel – oricum m-am declarat un adversar al imitațiilor, al cumpărării de scenarii străine militând pentru originalitate, cel puțin în lucrările de ficțiune-  dar eu la altceva am reflectat. După atâția amar de ani, după experiența primelor telenovele și seriale ample românești la care am luat parte consideram că sunt depășit de vreme. Iată că mult așteptatele producții proprii de televiziune pe care speram măcar să apuc să le văd, nu și-au făcut apariția, ProTv-ul anunțând un alt sitcom despre o echipă de fotbal de cartier și defilând mai departe cu lumea „fierbințenilor„ începută din 2012…unde Bobiță, Dorel, Geanina, Ardiles, Celentano și Aspirina continuă să întruchipeze valorile românești ale  zilei. Să nu mai vorbesc de „Trăsniții” care are o longevitate de invidiat, de Leana și Costel, de reality-showurile gen „Lecții de viață„ care au devenit modele de ficțiune modernă. În fața acestei realități, în prag de 2016, nu rămâne decât să accept că am fost depășit de vremuri. În fond nu e nimic nou sub soare…și serialele americane de azi sunt adesea ecouri ale succeselor trecutului, de pildă „Blood and Oil„ e doar un urmaș al „Dallas-ului„ iar ca să imaginăm seriale puternice și interesante ca „Homeland„, cel mai bun produs al momentului, ajuns la sezonul 5, ar trebui să trăim într-o altă realitate. Atunci nu ne rămâne decât să lăsăm pârtie liberă la producția de ficțiune producătorilor turci iar în rest să cumpărăm formate de succes de la alții. Măcar în unele cazuri aduc audiență, vezi „Masterchef„-ul românesc care totuși suferă nu numai de subțirimea juriului, ce să-i faci, nu oricine are un Gordon Ramsay, dar mai ales din cauza calității modeste a concurenților. Am văzut recent finala „Masterchef junior„ american unde doi copiii de 11 și 12 ani găteau nu doar cu aplomb dar și cu pricepere dishuri la care concurenții noștri nici nu visează.  Viitorul nu mi se pare, din nou, prea optimist, ceea ce înseamnă că e adevărat, am rămas în urma vremurilor și cum nu am veleități de ghicitor nu pot proroci peste câți ani sau decenii va fi iarăși cineva interesat de creația românească.

Anunțuri

Un nou roman

Un nou roman, DESTINUL UNEI FEMEI a aparut deocamdata pe blogul meu. Pentru ca nu am pretentii financiare pentru lucrarile mele romanul se poate citi gratuit la pagina DESTINUL iar apropiata sa editare ca e-book va fi de asemenea gratuita. Multumesc.

Iată o scurtă prezentare

  • Nicoleta Călugăru avea 18 ani când a plecat de acasă din provincie pentru a da piept cu Capitala, după ce se hrănise în adolescență cu reviste și emisiuni tabloide, plus cărți romantice în care toate fanteziile se împlinesc. Dar nimerește în miezul unor afaceri de trafic de persoane și prostituție fiind salvată de un afacerist bogat, Decebal Mazilu, căruia i se dăruiește și chiar îi face un copil, chiar dacă bărbatul era mult mai în vârstă și mai scund ca ea. Când e alungată visul de bogăție se risipește dar scopul ei în viață e să se răzbune pe omul care crezuse că o va ridica și să-și recupereze copilul. Se bazează pe ajutorul lui Horia Drăgan, un tânăr procuror care se îndrăgostise de ea și lăsase totul, job, soție, copil pentru a fi împreună. Dar lucrurile iau o turnură tragică și nu vom ști decât în final dacă reușește sau nu.

Ați văzut fetele dezbrăcate din Scânteia?

Un documentar recent despre casetele video piratate de pe vremea lui Ceaușescu stârnește agitația unora care vorbesc despre o afacere de contrabandă a Securității, o manipulare la care am pus cu toții botul. O fi. Că era o hoție pentru că unii luau bani..o fi fost. Că 90% erau trash movies, junk, garbage se poate. Asta nu mă împiedică să-mi amintesc că în anii cei mai negri ai „epocii de aur” filmele de pe casete și cărțile din bibliotecile clandestine erau singurele șanse de a te apropia de mișcarea culturală contemporană. În tinerețe încercam să fac o carieră de critic de film. Am avut norocul în studenție să mă alătur celor care au căpătat o adevărată educație cinematografică, mai întâi la „serile prietenilor filmului„ inițiate de Tudor Caranfil în 1962 ca primă formă a Cinematecii Române, apoi la proiecțiile din sala Cinematecii unde am văzut clasicii dar și modernii, inclusiv anumite filme neconforme cu ideologia comunistă cum au fost lucrările școlii cehe, poloneze, Polanski, Wajda, Forman, sau „Oglinda” lui Tarkovski…Ajungeam să adun peste 200 de filme pe an…Colegul și amicul meu de atunci Călin Stănculescu a perseverat rămânând fidel cronicii de film la „Informația„ sau „România liberă„, am scris și eu la ”Viața studențească”, „Amfiteatru”, „Informația„, am ținut un timp cronica de la ”Flacăra” la invitația lui Adrian Păunescu, filmele despre care scriam se difuzau pe ecranele noastre și era vorba de Antonioni/ Blow up/, Resnais, Godard, Bunuel… A urmat prăpastia, dezastrul, cultul personalității, înăsprirea ideologică totul ducând la dispariția filmelor sau cărților cât de cât importante /pentru că nu era vorba doar de cele vestice/ . Trecut la TVR m-am lecuit repede de ambițiile cinematografice, devenit coleg cu Tudor Caranfil am cochetat puțin cu „Vârstele peliculei„, am insistat pentru „filmul în dezbatere„ oferit tineretului, formulă prin care s-a strecurat un film al lui Andrej Wajda dar…Ajuns odată în locul șefului meu la ședința de programe a boșilor, unde se aflau personalități ca Dinu Săraru, Geo Saizescu, Valeriu Râpeanu, am asistat la masacrarea unui film interesant…„Singurătatea alergătorului de cursă lungă„ al lui Tony Richardson. Tovarășul șef de la cenzură a explicat că e vorba de un puști /era Tom Courtenay/ rebel care ajunge să fure din lipsa de orizont și ce face tot filmul? Aleargă. Degeaba s-au ridicat voci revoltate de asemenea obtuzitate chiar și eu am îndrăznit să  vorbesc dar directorul de atunci Andrei Vela a tăiat repede disputa..dați voi filmul la tineret în dezbatere. A fost îngropată și ideea dezbaterii…Nici Cinemateca nu mai putea oferi cine știe ce iar pe marile ecrane era jale deși existau în domeniu mulți oameni inimoși, deosebiți, ca Dumitru Fernoagă  pe care l-am cunoscut la o vizionare Mosfilm la Moscova unde TVR m-a trimis împreună cu Viorica Bucur. Casetele piratate au apărut târziu, în anii 80….până atunci ne-am mulțumit cu cărțile care circulau pe sub mână și era vorba în general de literatură americană dar și de cărții tabu pentru comuniști ca „Arhipelagul Gulag„ al lui Soljenitsin sau Memoriile lui Hrușciov. Am făcut eforturi financiare și am cumpărat un videoplayer, am putut astfel vedea zeci de filme și nu erau toate garbage, nici atunci nici azi nu mă uit la vedete precum Chuck Norris, Vandamme sau alții așișderea. Recunosc, la solicitarea unui amic am făcut și eu traduceri, îmi amintesc de „Shogun„ dar nu am primit bani iar dacă Irina Nistor sau patronii acestor afaceri au câștigat bravo lor! Din toată sforțarea mea de a rămâne în terenul filmului nu m-am ales cu mare lucru…ca scenarist însă am avut satisfacția să particip măcar odată la lansarea  unui film la care eram scenarist, „Lacrimi de iubire„ unde m-am întâlnit cu vechii mei colegi de breaslă Tudor Caranfil, Eugen Atanasiu, Ion Bucheru, breaslă din care m-am retras de mult…

Pe atunci nu existau emisiuni și ziare tabloide, păcănele, jocuri electronice, manele, fete dezbrăcate în presă sau pe micul ecran…închipuiți-vă o paradă de fete în chiloți pe pagina 3-a a Scânteii…sau pe pagina 5-a…?! Nu existau nici internetul, rețelele de socializare, chatul, smart-phone, tableta. Doar teatrele își mențineau un reperetoriu valabil și aveau public, pentru muzică, filme și cărți trebuia să lupți, se obțineau tot mai greu. Lumea se preocupa de aprovizionare, de asigurarea existenței zilnice, zicalele la modă erau „noi ne facem că muncim ei se fac că ne plătesc„, „pauzele lungi și dese cheia marilor succese„ dar deviza națională trebuia să fie „capul plecat sabia nu-l taie„. Am dat la schimb libertatea și tinerețea. La ce bun astăzi că pot circula oriunde, că pot cumpăra orice din magazine sau restaurante, tinerețea nu ți-o mai dă nimeni înapoi și asta e marele meu reproș la adresa comunismului românesc. Mi-a mâncat jumătate din viață dar și eu am acceptat compromisul. Putea fi altfel? E deja un alt scenariu. Nu fără rost m-a întrebat cândva fiul meu de ce n-am rămas în 1969 în Franța ca să-l aduc și pe el mai apoi, cu maică-sa…norc că azi Christian e cetățean american, norocul lui… Văd azi mulțime de oameni năvălind în biserici dar unde era biserica atunci când ei erau tineri, când aveau poate nevoie de ajutor și alinare? Nu vreau să dau exemplul polonezilor dar clerul nostru n-a fost aproape de popor câteva decenii…Îmi amintesc că am văzut la Moscova urmele lui Stalin, bisericile transformate în muzee de științe, ce-i drept la noi n-a fost nevoie, popii au făcut ușor pactul cu puterea… Aici adaug o remarcă…unii naivi cred că martiriul unor prelați dizidenți poate șterge compromisul făcut de cler cu comunismul și securitatea. Amăgire! Iar clerul  cel de azi afurisește tinerii rockeri numindu-i sataniști…Dar datorită accesului la unele bunuri     culturale, pentru care m-am zbătut, mă declar mulțumit. TVR difuza la un moment dat 2 ore pe zi dar ținând cont de ceea ce difuzam la ce ar fi folosit mai multe ore? E drept, lefurile mergeau și nu erau rele. Jucam după cum se cânta dar măcar eram plătiți. Existau și mărunte privilegii față de omul obișnuit, în TVR exista de pildă color – PAL- de mult, te puteai extazia de prin anii 70 la un concurs de călărie pentru că la baza obstacolelor erau buchete de flori multicolore iar iarba era verde! – meciurile de fotbal pe care nu se dădeau bani se puteau vedea pe circuit intern /de pildă Mondialul din 1974/ sau pe prietenie în studioul Euroviziunii și alte nimicuri…Ceea ce nu înseamnă că acasă nu trebuia adesea să prinzi bulgarii…Poate astea nu contează mult dar lumea în care trăiam noi românii era atât de cenușie… Dorința de a te informa, de a cunoaște valori artistice cât mai diverse nu poate fi stăvilită sau cenzurată și peste tot oamenii găsesc posibilități de a avea acces la ceea ce-și doresc chiar dacă trebuie să ocolească legea pentru că legile sunt vremelnice…Totul e să vrei iar acest element al opțiunii  devine important într-o societate deschisă, ce să alegi, cum, de ce, sunt întrebări ce pun în joc educația, normele sociale. Poate unii în tinerețea noastră ne-am zbătut să nu rămânem o masă amorfă de manevră a altora, ce e rău în asta? Da, nu era vorba de dizidență anticomunistă, poate de un fel de rezistență la massificare. Supremația – chiar exacerbată- a eului, a individului față de omul colectiv era una din tezele existențialismului care m-a atras în tinerețe. Pentru că manipularea, încercarea de a massifica individul nu au dispărut și nu vor dispărea.