Ce facem cu jihadismul?

„Asta e pentru Allah!” strigă un terorist înjunghiindu-și victima, „ asta e pentru Siria!„ strigă altul detonând o bombă. Sunt aici cele două motivații principale ale terorismului islamic, credința după care islamul e mai presus de orice, fiind singura religie adevărată iar ceilalți sunt necredincioși meniți să dispară, urmași ai cruciaților, cât și răzbunarea „dinte pentru dinte„ față de puterile care le sunt adversare. Soluții de asemenea sunt două…toleranța și integrarea –care s-a văzut ce roade dau- sau războiul. Tot mai mulți, revoltați de escaladarea violenței teroriste dar și temători că noi valuri de emigranți vor invada lumea civilizată, socotesc că rezolvarea crizei din Siria manu militari și distrugerea ISIS vor aduce rezolvarea…Poate. Un lucru îmi e cert, civilizația arabă e total diferită de a noastră și integrarea lor nu va fi posibilă, așa cum nici integrarea țiganilor nu s-a putut face de secole, pe de altă parte nici implementarea pe teritoriile lor a democrației de tip occidental nu va da roade, cum s-a văzut în haosul lăsat de așa zisa „primăvară arabă” orhestrată din afară. Cum se vede și în Afganistan unde de zeci de ani conflictele continuă.  E posibil ca soluția militară să aducă o rezolvare pe moment – presupunând că Occidentul și Rusia vor cădea de acord să lucreze în aceiași direcție, ceea ce eu nu cred- dar ce se va întâmpla după? Acum și NATO a declarat oficial că se implică, hai să fim serioși, probabil cu informații  nu cu armată…Cine a fost prin Orient a putut vedea zone înfloritoare, Dubai, Abu Dhabi, Doha, Riad arată extraordinar, investițiile, infrastructura, transporturile sunt la cote înalte, e o altă civilizație care trebuie respectată. Așa întrevăd eu o altă soluție, să-i lăsăm în pace! Să excludem orice amestec militar, să ne retragem trupele, să nu mai vindem arme, să-i lăsăm pe localnici să trăiască și să moară după voia lor. Petrolul, care era principala lor sursă de venit, curge din țările „sacrosancte„ unde nu calcă nimeni, Saudi Erabia, Emirate, Oman, Kuweit etc….ca să nu mai spun că SUA a reușit să se apropie de independența energetică…să-i lăsăm în Siria, Irak, Libia, țările problemă, să se descurce cum pot dar să acceptăm ce iese. Poate terorismul de răzbunare se va mai reduce dar va rămâne motivația religioasă, deloc de neglijat. Dar dacă vorbim de religie ce să facem, să întoarcem și obrazul celălalt? Îmi pare rău dar papa Francisc în mărinimia lui nu știe să iasă din stereotipia „dragostei față de oameni„,oare el e urmașul unui papă polonez care a contribuit la lovirea mortală a comunismului și ce face? Vizitând Bolivia primește cadou o statuetă a lui Iisus răstignit pe un crucifix în formă de seceră și ciocan, blasfemie de neiertat care sugerează că biserica nu va ajuta cu nimic în disputa secolului…Pe dânsul nu-l deranjează că toate actele jihadiștilor numesc creștinii „cruciați„, că bisericile ca și comunitățile creștine de pe teritoriile de acolo sunt persecutate, noi trebuie să întoarcem obrazul..poate și să închidem ochii, nu?

Există o opinie răspândită după care soluția constă în 1/separarea imigrației politice de cea economică 2/oprirea emigrației ilegale prin stoparea crizei din Siria. Cum se pot rezolva dincolo de interminabile discuții, acuzații reciproce, declarații de bune intenții sau propuneri de sancțiuni și alte ineficiențe nu știu dar e cert că unele forumuri inutile gen ONU sau Consiliul de securitate nu pot și nu vor face nimic la fel ca alte tocătoare de vorbe și bani ca Amnesty International etc. Sigur, soluțiile depind de interesele fiecăruia. Americanii și aliații lor din zonă au băgat miliarde în tot felul de grupări rebele dubioase, bani din care majoritatea au ajuns în mâinile jihadiștilor. Stoparea finanțării, încă neagreată de toți, e o rezolvare parțială dar va fi posibilă în fața pragmatismului unora? Debarcarea lui Assad văzută de unii ca soluție e ca o frecție la un picior de lemn, norocul lui Assad că Putin îi asigură cârja necesară. E clar că soluția militară nu e decât o fază care odată încheiată ar lăsa loc unui proces complicat pentru că nu se știe dacă prăbușirea dictaturii va aduce în față societatea civilă, că se vor depăși divizările impuse de sectarism religios – care e adesea mai monstruos decât extremismul  , că jihadismul se va auto-dizolva …ceea ce nu cred . Uite acum când americanii „progresiști„ sunt ocupați să-l bombardeze pe Trump cu insulte nu s-ar putea crea un moment de pauză ca să-i lăsăm pe arabi în plata Domnului…pardon, a lui Allah? Pentru mine e un test ce se va întâmpla cu Qatarul după ce a fost lăsat din brațe de puternicii lui vecini, cine îi va ajuta în afară de Iran, care va fi soarta bazei de la Doha …cu adevărat se va da o lovitură jihadismului?

Mai ales despre poluare

 

Luptând din răsputeri contra lui Trump o „anumită„ presă așa zis progresistă sau democratică încearcă să ne convingă că SUA e cel mai mare poluator al planetei. Hai să măsurăm poluarea aerului la București și la Washington, după care să vorbim.S-ar putea face și o măsurare la Beijing, dar nu e bine să aflăm că de fapt China e cel mai mare poluator al planetei. Se fac statistici comparându-se SUA cu Luxemburg sau cu Suedia – țara cea mai „curată„- dar se iau în considerare marimea teritoriului și numărul de locuitori? Cine a fost des în SUA, trecând prin diferite zone, știe că aerul e respirabil, chiar și înlocuri ca Detroit, Cleveland cu vechi industrii poluatoare iar asta e tot ce contează pentru că omul, ființa umană trebuie să fie în centrul bătăliei anti-poluare și nu interesul economic. În SUA nu se folosește motorina ci se preferă benzina – al cărei preț continuă să fie mult mai mic decât în Europa, de pildă. Cine mai ține minte șantajul pe care țările producătoare de petrol din OPEC l-au practicat cu mulți ani în urmă, încercând să țimă SUA la cheremul lor? Dezvoltând combustibilii de șist americanii au reușit să scadă prețul petrolului, să pună în dificultate marii producători din Rusia sau Orientul Apropiat, să devină independenți și imuni la șantaje … Tot SUA e cea care a descoperit frauda la care recurseseră recent producătorii germani de automobile ca să-și vândă mașinile poluatoare. Dar ce să mai vorbim când, vă amintiți, la noi efortul de a introduce un nivel mai pretențios de reducere  a poluării auto s-a lovit de opoziția celor care „apără„ industria locală, Dacia nefiind în stare să se înscrie în standardele cerute. Apropo, de ce credeți că la noi se menține obiceiul de a scuipa pe trotuare, sunt românii necivilizați și n-au maniere sau…?

China și India acaparează piața oțelului în timp ce SUA prin acorduri trebuie să o restrângă, Mittal, care are oțelării inclusiv în România, se extinde pe toate continentele în timp ce din faimoasele oțelării de la Pittsburgh a rămas mai mult faima echipei lor de fotbal, Pittsburgh Steelers. Deși „progresiștii„ îl acuză pe Trump că susține trecutul, reînvierea industriilor poluatoare el are dreptate în ce privește țara lui…Americanii vor continua să facă pași mari înainte în folosirea energiilor neconvenționale, aici se vor produce vehicule electrice, aici banii vor merge la cercetare și nu la forumuri de discuții care produc vorbe. Dacă s-a supărat Elon Musk nu e mare pagubă, el își vede businessul amenințat dar valul pornit de Trump nu înseamnă atât întoarcerea la trecut, cu industriile sale poluante cât o formă de rezistență la isteria globalizării. Un fenomen care nu poate fi oprit ci doar întârziat și asta se întâmplă.

Mai țineți minte anii când se putea fuma pe cursele aeriene?…face parte din istoria secolului XX. E adevărat că la noi s-au făcut pași uriași/?/ prin interzicerea fumatului în spații publice, cu suficient scandal și opoziție, dar abia acum după ce încă de la sfârșitul secolului trecut nu se mai putea fuma în public nici în SUA sau Australia. Singurul loc unde primează interesul economic este Las Vegas, dar în orice cazinou ai intra există o excelentă filtrare și aerisire încât efectele fumatului sunt reduse. Dar în rest…îmi amintesc că prin 1994 mergeam la o televiziune în South Carolina și cu toții fumau în pauze doar afară /și era ploaie/ în timp ce la TVR se putea fuma și în studiourile de emisie deși era teoretic interzis. Deci să o lăsăm mai moale cu poluarea și să nu mai fim atât de furioși pe America, poate dacă aplicăm vorbirea cu „bârna„ din ochii proprii e mai bine…

Oare ce mănâncă mai marii zilei?

Campania est- vest privind diferența de calitate dintre produsele vândute sub aceiași denumire dar la o compoziție diferită nu mă încântă, fie pentru că prețul sau puterea de cumpărare a popoarelor diferă, fie pentru că multe sunt manufacturate din marfă locală.

Dar ce găsesc în magazine sau în piețe mă interesează.

În afară de partenerii tradiționali, Grecia, Turcia, mai nou Bulgaria, în afară de Italia sau Spania găsești o diversitate incredibilă de importuri. Olanda, campioană, nu doar cu flori dar și cu ceapă, morcovi, praz, ardei, castraveți etc ..este pe locul 2 în lume la export legume-fructe , produce ca și Spania sute de tone pe hectar…Cartofi din Egipt, struguri din Peru, pere din Argentina sau Africa de sud, fripturi din Uruguay sau Noua Zeelandă…a mai rămas vreun colț al lumii de unde nu importăm? Cu mulți mulți ani în urmă cumpăram din magazine scandinave roșii și castraveți românești…astăzi roșiile românești care au un gust aparte se găsesc doar pe la micile magazine, ca și căpșunile locale, mult mai bune decât cele de import. Nici măcar cireșe ca în poveștile lui Ion Creangă nu mai găsești, acum sunt trufandale aduse din Grecia sau Spania. Credea cineva că o legislație protecționistă va aduce în rafturi munca producătorului român? Ce naivitate! Nu de legi e nevoie ci de bani, de investiții, de irigații, de stimularea înființării de ferme și cooperative mari. Știți că faimoasele mere italienești cu brandul Melinda din Alto Adige sunt rodul asocierii a o mie de mici producători? Desigur la noi s-au distrus și s-au jefuit simbolurile comuniste – CAP-urile, SMT-urile, sistemul de irigații ca și coloșii industrializării dar în aproape 30 de ani ce s-a pus în loc? În loc de fabrici au apărut parcuri industriale /?/ cu sedii de firme sau servicii.  Ce exportă România? În primul rând țigări, grâu, porumb sau animale vii /chestia cu vasul plin cu oi care a scufundat o navă de război rusească e super!/ La importuri pe primele locuri sunt produsele de brutărie, carnea de porc, preparate alimentare., furaje /paradoxal vindem porumb și orz în loc să le facem furaje/ , fructe, lactate. Ce credeți că exportăm noi în SUA? Mărfuri pentru care și alți occidentali au făcut obsesie = pufuleți, eugenii, biscuiți, brânză de burduf…E perfect, nu? Căutați pe siturile unor distribuitori de produse gen amazon, fabko…ca să comparați slaba ofertă românească și cea a unor vecini gen Ungaria, Bulgaria, Serbia, Rusia…de altfel în Piața Centrală din Budapesta vizitată recent doar citricele erau de import, restul de legume și fructe proveneau local…ca și în Grecia unde bineînțeles și citricele sunt locale.

Am filmat odată la Popești Leordeni unde se fabricau mezeluri „ca pe vremuri„, parizer cu slănină în el și alte bunătăți destinate mai marilor epocii comuniste. Mezelurile făcute din zgârciuri și zeamă de oase erau pentru restul populației, azi li s-au mai adăugat tot felul de chimicale numite E-uri …Sunt curios, oare mai marii zilei de la noi ce mănâncă?

 

Globalizarea noul comunism?

 

Am ajuns la o vârstă când pot să-mi dau cu părerea chiar dacă nu contează. Pentru mine, oamenii nu sunt egali între ei și nu vor fi niciodată iar motivul este unul economic. Aspectele genetice sau de rasă, etnie, religie, educație se adaugă peste principala cauză care diferențiază oamenii și derivă din conjugarea verbului a avea…a avea sau a nu avea…De la Revoluția franceză care a lansat sloganul „libertate, egalitate, fraternitate„ – un slogan imposibil de altfel- cei care nu aveau le-au luat locul celor care aveau. O vreme. Marxismul a fost și este singura filozofie care a pus punctul pe i, formulând un ghid de acțiune prin care cei „de jos„ au luat locul celor „de sus„. Comunismul instaurat ca regim politic ce altceva a fost decât prigoana boierilor, burghejilor, chiaburilor și înlocuirea lor cu clasa săracă, bineînțeles după ce li s-au confiscat averile? Globalizarea de astăzi amenință din nou cu schimbări la scară planetară, săracii vor migra spre țările cu nivel de trai ridicat  și asta se va întâmpla în viitor în ciuda oricăror obstacole locale, naționaliste sau nu. Doar că bogații nu vor fi înlocuiți cu noii veniți, dimpotrivă, vor deveni și mai bogați. Transnaționalele și lărgirea pieței la nivelul planetei vor asigura pe deoparte dezvoltarea punctuală, locală, a unor zone de pe diferite continente oferind de lucru multor executanți în timp ce creatorii, oamenii dotați vor fi și mai mult recrutați pentru a se alătura centrelor. Mai mult, văd în viitor și o migrație inversă, pe modelul celei la care asistăm astăzi când cei cu stare părăsesc downtownurile, zonele urbane aglomerate, lăsând acolo locul „plebei„ și aleg vile confortabile la periferie, departe de agitația orașelor. Potenții se vor muta în oaze super amenajate prin Caraibe, insulele din Pacific, jungla Amazonului sau Africii și de acolo vor conduce beneficiind de tehnologia modernă în continuă dezvoltare.

Revoluțiile, revoltele ca și războaiele au pornit de la un substrat economic…în 1989 doar n-o să spuneți că s-a revoltat clasa muncitoare împotriva ei însăși, doar era chipurile la putere… Ceaușescu a greșit când s-a pus pe stors țara ca să plătească datoriile. Uitați-vă la greci, care trecând la euro s-au gândit că e cazul să trăiască și ei ca occidentalii, au împrumutat cu nesăbuință, au furat dar au și investit în infrastructură iar acum trăiesc oricum mai bine ca noi care doar am furat. Dacă acum vom cheltui mai mult decât ne permitem ne va da cineva afară din Uniunea Europeană? Să fim serioși, UE nu e decât spațiul vital al Germaniei.  Lăsați deoparte la ultima împărțire a lumii nemții au pornit și au pierdut două războaie mondiale pentru „lebensraum„, Acum câștigă fără luptă…Cât despre povestea cu sacrificarea viitoarelor generații ca s-o ducem noi mai bine am auzit-o de mult și regret, dar nu funcționează.

Globalizarea va învinge pe planeta Terra că vrem sau nu vrem, încercările unora de a se opune – vezi Trump, Brexitul, mișcările naționaliste- vor avea ca rezultat amânarea deznodământului, încetinirea procesului dar el este ireversibil. Când africanii și asiaticii săraci se vor muta în Europa, când latinii vor stăpâni din nou teritoriile Americii nu înseamnă că vor dispărea bogații lumii, dimpotrivă, ei vor fi și mai bogați, vor opera pe baza tehnologiei moderne din paradisurile pe care și le vor amenaja unde poftesc, oamenii vor fi egali așa cum își doresc dar unii vor continua să fie și mai egali decât alții…

A murit serialul românesc?

Am citit comentarii care critică preocuparea Ruxandrei Ion de a produce premiere, prima telenovelă românească, prima telenovelă de epocă etc. Ei și, ce e rău în asta? Cineva trebuie să fie primul când alții nu fac nimic. Legenda spune că Paganini era capabil să cânte cu virtuozitate pe o singură coardă a viorii…la noi serialul de comedie a rămas unica preocupare, nu e rău dar nu ajunge. Odată cu decizia noii conduceri a ProTv de a renunța la producția de seriale – cu excepția comediei- și decizia identică a Antenei 1 – obișnuită să imite mișcările principalului concurent s-a făcut loc larg pe piață serialelor de pe toate continentele fie ele turcești, sud-americane, coreene, poloneze etc. Nu există interes în a investi aici în schimb există o foame crescută a audienței care consumă seriale, multe televiziuni generaliste, ca să nu mai vorbim de canalele de nișă, aducându-le în grilă. Iată că mini-serialul pentru tineret al Ruxandrei Ion adună mult public ceea ce dovedește adevărul afirmațiilor de mai sus. Îmi amintesc că la Caravanele iubirii care au însoțit primele seriale la care am lucrat, „Numai iubirea„ și „Lacrimi de iubire„ mulțimea de fani adunați să-i aplaude pe actori era dominată de adolescenți, de tineri, la periplul prin țară prilejuit de lansarea romanului „Lacrimi de iubire„ am întâlnit de la Iași la Cluj, Sibiu sau Timișoara predominant  teen-ageri dornici de ficțiune românească, tineri cărora televiziunile nu le ofereau nimic potrivit …și nu o fac nici astăzi. De aceea mi se pare salutară perseverența cu care Ruxandra Ion, cu care am colaborat de la primii ei pași în televiziune luptă să salveze serialul românesc…pentru că frecventele reluări ale producțiilor de acum un deceniu nu fac decât să se adreseze nostalgicilor sau unor noi generații, cât despre cota de producție românească în grile nici să nu vorbim. E drept, serialele nu sunt ca legumele dar nici să ignorăm publicul vreme îndelungată nu e productiv.

Nu am văzut iSerialul Ruxandrei decât parțial  pe telefon, nu știu ce impact are pe ecranul televizoarelor, nu fac parte din publicul țintă  deci nu fac aprecieri de conținut. Dar e de înțeles că în lipsa investitorilor, în fața interesului scăzut sau nul al Televiziunilor față de asemenea producții s-a apelat la o variantă ieftină, filmarea pe telefoane mobile. Desigur există precedente, experimente asemănătoare s-au făcut destule, inclusiv cu montaj, mixaje  sau sincronizări de sunet iar viitorul va decide în ce fel asemenea experimente vor evolua sau vor conta. Înțeleg dorința autorilor de a arăta că există audiență potențială în speranța de a trece la producții profesionale și le doresc succes dar nu pot să nu punctez o realitate: filmele făcute pe telefon, fie de ficțiune sau documentare, nu se vor impune dacă încearcă să imite limbajul cinematografic, ele trebuie să-și elaboreze un limbaj propriu. Deocamdată eu cred că această producție a apărut de nevoie și nu din bravadă, ca o ultimă soluție în fața dezinteresului marilor producători iar autorii merită felicitări pentru perseverență și încurajări de viitor!

Nu e totul pierdut

Nominalizările la Oscar anul acesta m-au pus pe gânduri. Vocația epică a filmului american, trăsătură esențială a unei culturi importante, să fie pe cale de dispariție, să nu mai intereseze povestea, story-ul, baza pe care se clădesc personaje consistente? Cum au dovedit recentele Globuri de aur, criticii se dau în vânt după două filme care m-au plictisit teribil, „La La Land„ și „Moonlight„. Sunt un iubitor de musicaluri, am văzut câteva pe scenele britanice sau americane, am admirat filme de gen dar „La La Land„ este greu de digerat. Să fie un musical? Deși începe cu un ansamblu de dans în stil tradițional ce urmează este cronica unei relații anoste, modeste între doi tineri, personaje fără substanță,cu doi protagoniști care nici nu prea au voce iar la dans par niște începători, totuși Ryan Gosling și Emma Stone candidează și la Oscarurile de actorie. Sau e vorba, cum se insistă, de un omagiu adus înaintașilor, epocii de glorie a musicalului american? Ce omagiu, să fim serioși…cui îi pasă? Gene Kelly sau Fred Astaire s-ar răsuci în morminte la așa omagiu …Personal prefer „Moulin Rouge„ sau „Les Miserables„ ca să nu mai amintesc de capodopere ale genului ca „Phantom of the Opera„ sau „My Fair Lady„. Are ce căuta „La la la…în asemenea companie? Ce rămâne e un film care a adunat mai multe nominalizări la Oscar decât „Zbor deasupra unui cuib de cuci” – inclusiv pentru scenariu original, care scenariu??- și se deosebește de marea masă a dramelor prin faptul că nu e dramă! Pentru că e un film senin, liniștit, fără violență, da, merită un premiu. Să vedem cum va alege juriul Academiei unui Hollywood tot mai elitist între această producție și „Moonlight„, altă calamitate, un film despre nimic, cu un tânăr care are două mari calități, e negru și e gay. Desigur că ignorarea anul trecut a contribuției creatorilor de culoare a provocat o nevoie de restaurare dar să consideri „Moonlight„ valoare e prea mult. Dacă trebuie să acordăm premii negrilor să nu îl ocolim pe Denzel Washington care a adaptat în „Fences„ o piesă de teatru cu un personaj consistent și cu un story puternic, poate Denzel are deja prea multe premii? La fel ca și Tom Hanks cu o nouă creație în „Sully”, un film total ignorat de nominalizări dar nemeritat. Ca și ”Loving„ un film despre căsătoriile interrasiale din care s-a reținut doar jocul actriței de culoare. Poate „Manchester by the Sea„ să salveze onoarea calității, nu am văzut încă ”Lion”, nici ultimul Scorsese, ”Silence„ – absent din listă- dar chiar și ”Arrival„, un film despre comunicare sau „Hacksaw Ridge„ un tradițional film de război dar având ca erou un contestator de conștiință, sunt infinit mai solide decât cele două favorite în fața cărora criticii au căzut în extaz.  E adevărat, contextul politic din SUA e de luat în seamă, atitudinea cineaștilor față de schimbări nu e de neglijat dar refuz să cred că tendința spre non-poveste și interesele conjuncturale sunt viitorul unei industrii în care se investesc mulți bani. Desigur dă bine în presă să ții discursuri precum a făcut-o Merryl Streep care a denunțat era Trump ca o aducătoare de violență dar nu știu dacă prestația ei din ”Florence Foster Jenkins” aduce noi fațete talentului unei actrițe cu destule premii în carieră, poate doar efortul de a cânta fals. Presupun că Isabelle Huppert, cu o prestație demențială în „Elle„ sau Natalie Portman, o convingătoare „Jackie„ nu pot pierde în fața unor manevre de conjunctură dar cine știe, poate statueta va ajunge la Emma Stone? Cât despre violența denunțată de doamna Streep cine a văzut vandalizările de la inaugurarea din ianuarie, huliganii anonimizați de cagule spărgând vitrinele are altă părere. Deocamdată povestea nu a dispărut de la Hollywood și datorită faptului că multe filme, inclusiv majoritatea celor de care am pomenit mai sus, de la „Hacksaw Ridge„ la „Sully„ pornesc de la oameni reali, și oamenii au povești de viață pline de substanță și semnificații care mențin vigoarea epică a filmului american. A  fost un moment în care m-am temut că extinderea filmului de imaginație, gen „Avatar„ sau „Hunger Games„, ca și persistența SF-ului sau filmelor horror oferind un teren nelimitat efectelor speciale va periclita componenta umană , poate eu sunt prea bătrân și prea tradiționalist dar nu gust nici temele apocaliptice nici așa zisele SF-uri în care viitorul omenirii e văzut catastrofic, cu dictatori care țin în sclavie populații dezumanizate și îi disciplinează cu roboți, arme și mașinării sofisticate. Nu cred într-un asemenea viitor al planetei chiar dacă globalizarea atât de lăudată nu va putea fi ținută în frâu decât de lideri puternici, cu autoritate reală. Dar să așteptăm decizia juriului. Sau să căutăm prin lista lungă a filmelor anului 2016 unde cu siguranță sunt multe de văzut… Așadar…nu e totul pierdut.

 

La mulți ani Marian Rîlea

Pe 20 decembrie e ziua de naștere a prietenului și colegului meu Marian Râlea, actor de excepție, om cu suflet de copil mereu credincios vocației sale. Născut în 1957 Marian a rămas același entuziast al cultivării la copiii a celor mai sensibile și prețioase valori, făcând ca personajul de ficțiune care i-a adus celebritate dar și răspunderi, Marele Magician, să dureze dincolo de cadrul îngust al unor emisiuni, spectacole, evenimente. Pentru el aș spune că formula „Abracadabra„ a fost nu atât o emisiune cât o misiune, fie că au găzduit-o  TVR, ProTv, scenele din țară, Teatrul Național. Din 1991, mai precis pe 10 martie, am colaborat cu el, am scris scenarii, texte de cântece, am sprijinit cu tot ce am putut un fenomen greu de repetat și pe care numeroase generații și-l amintesc cu plăcere ca una din pietrele de temelie ale formării personalității. Când am considerat că, imediat după revoluție, copiii trebuiau să primească acele emisiuni de televiziune pe care le meritau și de care au fost lipsiți decenii la rând, m-am îndreptat către oameni din mediul creației artistice, așa am angajat-o pe Ruxandra ion care lucrase la Teatrul Mic și ea l-a adus pe Magician în redacție. Îmi amintesc primul lor film, o adaptare liberă după „Prinț și cerșetor „ – prima dintr-o serie în care am încercat să apropii de publicul tânăr câte puțin din patrimoniul cultural universal ..S-a filmat în apropierea locuinței mele, la Palatul Ghica și pe malul Lacului Tei, apoi am fost la Brașov, orașul natal al lui Marian, am cunoscut-o pe „Mama lui Abracadabra„, doamna Râlea, a cărei pierdere a însemnat, peste ani, o durere sfâșietoare pentru sufletul de copil al lui Marian, aidoma cu pierderea prematură a fratelui său Andrei, cu care am colaborat puțin încercând să edităm o revistă. Poate dacă nu era dăruirea, arderea interioară discretă dar statornică a lui Marian n-am fi avut un fenomen care nu poate fi ignorat în istoria televiziunii românești mai ales acum când media a întors spatele copilăriei, cel puțin la nivel de creație. Eu am intrat în Televiziunea Publică în anii când încă mai existau colegi care lucraseră la marile succese anterioare dar am încercat să evoc asemenea succese ca seria cu echipajul „Val Vârtej„ /1960-70, autor Octavian Sava, din care nu se mai găsea practic nimic în arhivă/, „Daniela și Așchiuță „/ actrița Daniela Anencov, astăzi de o vârstă cu mine,a creat mai târziu pe clovnul Hapciu/, Iura și Mihaela Istrate /cu Iurie Darie am avut onoarea să colaborez mai mult dar i-am scris și  ultimul său rol în „Numai iubirea„ … Brândușa Zaița Silvestru, „doamna teatrului de animație„a fost printre primele din „garda veche„ pe care am adus-o să colaboreze cu noi în 1990…Perioada de aur a anilor dinainte de trista epocă Ceaușescu mă obseda și efortul meu de a construi o redacție capabilă să aducă pentru copiii personaje, eroi, povești pline de miez s-a soldat cu apariția multor emisiuni gen „Arlechino”, „Feriți-vă de măgăruș„, ”Ba da ba nu„, „Tip Top Minitop„, etc etc dar mai ales „Abracadabra„ și aici prezența și energia creatoare contaminantă a lui Marian au fost decisive. Atunci am regretat că profesioniști de la care am învățat multe, ca regizoarea Tatiana Sireteanu, n-au mai putut sau n-au vrut să-și alăture forțele efortului nostru dar ce să zic acum, în anii de față, când până și singurul post care ar avea datoria să se ocupe de copiii, TVR, și-a abandonat de mult misiunea. Am văzut numeroase proiecte de reformă, propuneri pentru ca TVR să recâștige din audiența pierdută, nicăieri n-am găsit o umbră de idee care să arate că ar putea readuce copilăria în prim planul preocupărilor. Îmi amintesc că prin anii 1993-1998 când producțiile noastre ca „Tip Top Minitop” sau „Abracadabra” se aflau în fruntea sondajelor de audiență unii colegi din TVR, cadrele de conducere de fapt, se uitau cu superioritate și distanțare la noi, nici măcar din invidie nu prețuiau efortul depus care era unul creator nu de circumstanță, până la plecarea mea din 1998 n-am reușit să sensibilizez pe nimeni „de sus„ să ne ajute dar măcar ne-au lăsat în pace, doar birocrații mai mârâiau că „de ce facem noi filme„? . În acest context aportul și imboldul oferit de Marian Râlea au fost decisive. Când „Abracadabra„ a primit cel mai mare premiu câștigat vreodată de Tvr – inclusiv până în ziua de azi- trofeul Prix Danube n-am putut obține de la șefimea de atunci –Dumitru Popa era la pupitru- nici măcar o primă de succes pentru autori așa că nu m-am opus ca ei să treacă la ProTv cu emisiune cu tot iar eu, scenaristul echipei, i-am urmat nu după multă vreme. Câtă deosebire între vremelnicii șefi de acum și Tudor Vornicu, de pildă, care în plină Epocă de Aur ne-a invitat, pe mine și pe Tatiana, să realizăm programe pentru copiii la Revelioanele vremii, un om cu viziune artistică, un mare profesionist dispărut din păcate înainte ca TVR să primească șansa de a fi altceva în peisajul media românesc, o șansă de care și-a bătut joc. O singură excepție, Răzvan Teodorescu, – poate vulnerabil în alte privințe- dar singurul care a apreciat performanțele noastre ba chiar ne-a dat mână liberă să edităm o revistă „Abracadabra” /dar și „Baby Star”/ sau să organizăm evenimente publice. Marian Râlea a rămas același sufletist la bine și la greu. Îmi amintesc cu emoție filmările la care am participat, la București, Brașov, pe litoral unde se arăta neobosit și perfecționist, se apleca asupra celor mai mici detalii dar nu ierta greșelile sau dezinteresul. Cu asemenea oameni poți construi. Când totul s-a terminat și echipa s-a risipit Marian s-a zbătut pentru un Teatru Național pentru Copiii, a găsit ajutor la nivelul Naționalului de atunci, cred că director era Dinu Săraru, și a mutat Abracadabra pe scenă. Îmi amintesc că am pășit ca vizitator cu sfială în această lume pe care o cunoșteam mai puțin din culise, alături de colega care rămăsese credincioasă proiectului, Mihaela Dima, l- am admirat pe Marian cum repeta și pregătea noile spectacole cu aceiași minuțiozitate și dăruire. De ce să nu recunosc, mai târziu când producătorii mi-au spus că Marian se va alătura distribuției de la „Îngerașii„ m-am bucurat să pot scrie din nou pentru un actor de o forță creatoare admirabilă care, în ciuda trecerii timpului și a atâtor supărări le care le-a înfruntat, a rămas același om dăruit cu trup și suflet unui crez. Deși actorul are în palmares roluri memorabile și importante pe scenă sau film, Magicianul rămâne o creație nepieritoare. Acum de ziua lui desigur îi voi da un telefon dar poate și rândurile de față pot fi un umil omagiu adus unei personalități artistice greu de etichetat altfel decât excepțională.