Despre TVR numai de bine

Au trecut ceva ani din mai 1998 când am plecat din Televiziunea Română, de atunci mulţi din vechii mei colegi s-au pensionat, au plecat, s-au retras, unii, din nefericire, au trecut în nefiinţă. Generaţii noi sunt acum  pe coridoarele TVR, oameni şcoliţi în alte condiţii şi totuşi instituţia nu pare că poate ieşi din fundătură. S-au schimbat directori, unii fiind regizori, scriitori reputaţi, inutil…A  fost numită o persoană din anturajul lui Sârbu, degeaba. Condiţiile financiare s-au schimbat, guvernul a preluat datorii, fonduri, a reapărut profitul, cât de mic ar fi el, ei şi ce ? Arată programele TVR altfel, s-a revoluţionat organizarea internă pentru a deveni mai eficientă? Mă îndoiesc. Emisiuni religioase, programe în limba maghiară sau germană – care ar putea fi foarte bine găzduite de staţiile locale din Ardeal sau de TVR 3- emisiuni pentru militari, agricultori, apoi turism, gramatică, sănătate, finanţe, minorităţi, puţine şi insignifiante programe pentru copiii, câte o piesă de teatru, de obicei reluare, un amalgam care aduce aminte de epoca de aur, o fărămiţare pe interese mărunte care are la origini o concepţie sovietică, de presă pusă în slujba unor interese particulare sub masca interesului general. Interesul general, dragilor, este calitatea şi audienţa nu poate fi cucerită pe bucăţi, pe nişe, pe componente ci cu programe care să-i atragă pe toţi sau pe cât mai mulţi. Ce arată experienţa canalelor private care concentrează audienţa românilor? Dincolo de implicaţiile privind originalitatea sau numărul de formate cumpărate din afară–dar dacă mâncăm pere din Africa de sud sau pătrunjel din Iran de ce n-am vedea replici după showuri inventate de alţii? Programele cuprind showuri de talente –showuri cu accent tabloid, amestecând bârfa cu informaţia, sport, concursuri, ficţiune- de regulă un serial dramatic şi unul de comedie, plus filme , în general americane, reality-showuri…. Vedeţi diferenţa? Luaţi o zi de lucru, TVR oferă 23 de emisiuni – de la 6,00 la 0,00, Pro TV 11, Antena 1 doar 9….Un raport care se păstrează şi în zilele de week end. TVR are studiouri mari şi bine dotate dar în 20 de ani producţia de teatru a fost extrem de săracă, oare cum se descurcau înainte când se dăduse ordin de sus să existe o premieră pe săptămână…şi nu era vorba de încropeli cu secretari de partid ci de ecranizări după Caragiale, Shakespeare, Alecsandri, Goldoni, Muşatescu, Moliere – e drept autori cărora nu trebuia să li  se plătească nimic că bani nu erau nici atunci. Din ce motive s-a renunţat la una din principalele modalităţi de ficţiune prizată enorm de publicul nostru…nu mai sunt regizori de talent ca Letiţia Popa, Cernescu, Eugen Todoran, Motric, nu mai există actori buni, nu există ofertă de texte -nici nu va fi cu asemenea cerere scăzută, sau e vorba pur şi simplu de incompetenţă?  Atunci să le facem ca autostrăzile, în Parteneriat Public Privat…şi nu glumesc! Poate că teatrul de televiziune e desuet, trebuie aruncat la gunoi, e părerea unora, dar ce am pus în loc? Sunt prea multe filme americane, aşa e…dar de ce TVR plăteşte o grămadă de bani filmului românesc dar nu difuzează mai nimic? În 20 de ani nu s-au făcut destule filme pe care să le difuzezi sau e mai bine să dai de n.şpe ori BD a munte şi la mare? Avem actori prea slabi faţă de monştrii sacri de odinioară? Eu nu cred asta şi în plus actorilor, pentru a-şi dovedi talentul, trebuie să li se ofere să joace.

Una din căile pe care se poate ajunge la public la o televiziune…publică, e folclorul, concursul de folclor a fost prizat întotdeauna şi aici s-au făcut ceva paşi dar e loc de mai mult….Sau poate numai o reformă radicală ar putea îndrepta lucrurile…adică să o luăm de la zero? Continui să cred că e singura soluţie dar e o utopie să o aplici, pentru că ar însemna privatizarea TVR1 şi, după modelul francez, rămânerea la stat a canalelor 2 şi 3, regândite. Cel puţin deocamdată nu există nici interes nici interese în acest sens.

Reclame

Quo Vadis….

Incendiul de la Catedrala Notre Dame din Paris a stârnit, cum era de aşteptat, un val de teorii ale conspiraţiei pe care adepţii globalismului  şi PC -Politically Correct- le combat cu puţinele fapte concrete care duc spre ipoteza accidentului. De fapt asistăm la o universală ofensivă asupra creştinismului, fie prin acţiuni de amploare, pe faţă, ca în Sri Lanka fie prin vandalizări de biserici în Franţa sau Germania care sunt de obicei minimalizate sau muşamalizate de autorităţi. În timp ce primatul creştinismului, papa Francisc, se ocupă mai mult de imigranţi. Ba chiar aflăm că Iisus însuşi a fost un emigrant. Un recent articol din Politico ajunge la concluzia că acest simbol al Franţei tradiţionale în continuu declin se leagă de moştenirea culturală neglijată de lipsa fondurilor …Cineva chiar avea ideea năstrușnică să propună în viitoarea reconstrucție un minaret…Oameni buni, e vorba de credinţă, de războiul culturilor şi civilizaţiilor dominante azi iar noi, creştini, ne subminăm singuri aderând la falsul egalitarism al Noului Marxism, al globalizării cât mai rapide, adâncind confuzia. Faceţi punţi, poduri nu ziduri spunea Papa. Frumos, dar zidurile nevăzute dintre civilizaţii nu contează? În stilul său neagreat de unii Traian Ungureanu scrie în Adevărul : „Minunea ridicată de geniul creştinismului a fost cuprinsă de foc în vremuri de agonie creştină. Jur-împrejurul Catedralei, de la un cap la altul al Occidentului, un pustiu comod şi dereticat, ca vidul în zi de expoziţie, ocupă locul în care se afla credinţa în rosturile lumii….. Nimeni n-a vrut să pătrundă în tristeţea unei epoci de adîncă defăimare, dispreţ şi ostilitate faţă de creştinism…. Orice altă minoritate are dreptul automat la compasiune şi susţinere robustă. Cu excepţia creştinilor – pleavă fără merit şi surplus uman jenant pentru epocă.   Aţi văzut, obligaţi de insistenţa fluxurilor media, nenumărate campanii şi demonstraţii de stradă, cu celebrităţi, guverne şi organizaţii civile în centru. Dar numai şi numai dacă e vorba de: homosexuali, drepturile transgender, tratamentul Islamului, extincţia pitulicei de Sumatra, mersul plasticului pe ocean sau suspiciunea infinită de rasism….” Nu e vorba atât de credință ca atare ci mai ales de filosofia creștină, de valorile civilizației occidentale pe care nu ar trebui să le abandonăm ca tradiții învechite, depășite. Iată că islamul e mai ferm și nu le tolerează pe teritoriile  sale. Sau poate dorim să adoptăm amestecul de superstiții, fantezii și obsesii din încropirea numită Game of Thrones…Quo Vadis, Domine…poate e valabil și astăzi.

Noi în anul…3000

În multe privinţe Clujul a luat-o înaintea Bucureştiului dar ce mi-a atras atenţia recent este informaţia privind modernizarea liniilor de tramvai cu ajutorul fondurilor europene. Problema infrastructurii învechite e mai gravă decât credem, linii de cale ferată sau tramvai, poduri, tuneluri, clădiri sunt cu toate construite cu mulţi ani în urmă, poate peste 40, şi  numai au mult până să se prăbuşească….Tot felul de incidente poate izolate sau mărunte dau semnal că e pe cale să se petreacă adevărate drame. Primăriile dau bani pentru tot felul de festivităţi,zeci de milioane se duc la biserică, alte fonduri sunt îndreptate spre un referendum inutil, de fapt un fel de sondaj ca puterea să vadă câţi o mai sprijină…dar spre investiţii nimic.  Circulau două hărţi comparative cu autostrăzile din România – 800km- şi Polonia-3000km- ultimele realizate în special cu bani europeni, să fie adevărat că nu suntem în stare să facem proiecte adecvate pentru că e vorba de bani care nu se pot fura? Nu trebuie să aşteptăm un cutremur -ferească Dumnezeu!- ca să vedem cum se dărâmă lucrurile în jurul nostru. Iar dacă la Cluj sau Timişoara se poate de ce nu se poate şi la Bucureşti…sau la Constanţa, oraş care se degradează de la o zi la alta.. şi nu e vorba doar de Cazinou. E o problemă de competenţă, integritate sau întâmplare? Desigur, Bucureştiul e mult mai mare decât Clujul dar la noi linii de tramvai reabilitate cu bani grei se desfiinţează – vezi cazul tramvaiului 5. Multe competiţii sportive importante, meciurile internaţionale de fotbal sau tenis s-au mutat la Cluj în timp ce la Bucureşti ne hrănim doar cu proiecte, promisiuni, planuri …adică vorbe nu fapte. Mai rău este că oamenii vorbesc, oriunde te duci realizezi că lumea ştie care sunt hibele şi cine sunt vinovaţii , ne-am obişnuit să ne lamentăm şi să îndurăm scumpirea vieţii de la o zi la alta . E adevărat, am câştigat libertatea de mişcare, nu mai avem nevoie de vize de ieşire din ţară, călătorim, ne mutăm în alte ţări mai primitoare, lăsăm în urmă copiii – până cresc, şi bătrânii – până mor şi gata. E adevărat, am câştigat libertatea cuvântului, nu mai stăm ascunşi cu frica în sân ascultând Europa Liberă, protestăm, înjurăm iar când se apropie ziua votului ne căutăm altceva de făcut şi girăm, conştient sau nu, aceiaşi stare de lucruri. Degeaba. La fel cum şi cuvintele pe care eu le scriu aici sunt degeaba…Zadarnic. Indiferent cât voi mai avea de trăit, un an sau mai mulţi, nu se va întâmpla nimic sau, dacă vreţi, nimic bun. Iar să mă mut la Cluj sau Timişoara e cam târziu. Vreţi un exemplu, e simplu şi îl cunosc foarte bine…am plecat din Televiziunea Română în 1998, când audienţa emisiunilor pentru copiii era importantă de atunci s-a vorbit mult dar s-a făcut puţin, TVR fiind depăşită la toate capitolele nu doar de toate posturile generaliste dar şi de unele de nişă. Simptomatic pentru soarta companiilor de stat care abia se târăsc să supravieţuiască şi să achite salariile atât cele babane cât şi cele vai de capul lor. Va fi mai bine mâine? Care mâine? S-au mărit pensiile şi nu pot spune că nu-s mulţumit cu toată creşterea preţurilor dar câtă vreme există unii „mai egali ca alţii” cu pensii uriaşe nu pot renunţa la scepticism, sau poate nu văd eu viitorul. Care viitor? Pe vremuri era un cântec…”noi în anul 2000, când nu vom mai fi copiii” Ce rămâne de făcut, să aşteptăm anul 3000?

La ce foloseşte libertatea?

Am văzut o fată tânără plimbând un câine. Când era cazul strângea dejecţia câinelui într-o punguţă, ba şi îl ştergea la poponeţ. Un asemenea gest de civilizaţie e de admirat mai ales că aparţinea unei tinere din generaţia care vrea să trăiască altfel în România şi a înţeles ce înseamnă cu adevărat libertatea. Altfel ne-am obişnuit cu libertatea de a face ce ne taie capul, doar de asta s-a făcut revoluţie. Cu ceva mici precizări…

Mai întâi când mergi pe stradă priveşte mereu în jos. Asta deoarece sunt gropi, denivelări, spărturi în asfalt sau rahat de câine, gunoaie, scuipat, ambalaje, doar pe copiii i-am învăţat să fie curaţi şi când ies de la şcoală să arunce ambalajele.

Dar să priveşti şi în spate pentru că pe trotuarul tău, tot mai îngust din necesitatea de a oferi spaţiu parcărilor poate apărea cineva pe bicicletă sau trotinetă electrică, doar n-au pretenţia să beneficieze de piste separate…

Traversează pe unde poţi . chiar şi prin locurile marcate ca trecere de pietoni dar fii atent…nu se ştie…Treci la noroc peste liniile de tramvai până nu le blochează primăria cu garduri sau aşteaptă să se desfiinţeze vreun tramvai. Ca în cazul tramvaiului 5 care, după ce s-au băgat bani grei în reabilitarea liniei şi construirea de staţii pur şi simplu s-a desfiinţat. Acum se parchează pe linii într-o veselie.

Parchează unde ai chef sub pretextul întemeiat sau nu că n-ai găsit alt loc…dacă pe unele artere gen Moşilor s-au amenajat alveole civilizate tu să opreşti pe prima bandă şi lasă aprinse luminile de avarie, cui să-i pese? Ai grijă să te fereşti de parcometre-nici nu sunt- şi de ţiganii parcagii.

Fumează pe stradă doar fumatul s-a interzis în spaţiile închise dar neapărat aruncă mucurile pe jos!

Să mai continui, are vreun rost?

Nu-i aşa că e mai multă libertate la noi la Bucureşti decât, să zicem, la Paris?

 

Cum a continuat păcălirea generaţiei mele?

Prima mea ieşire în occident, urmată de altele în Franţa, Germania, Italia, Finlanda m-au îmbătat pe moment…deci s-ar putea, cine ştie, să ajungem să trăim ca dincolo într-o bună zi. N-a fost să fie…n-am înţeles regula simplă că, deşi ni se cerea să muncim din răsputeri ca să ajungem din urmă Occidentul nici ăia nu stăteau pe loc. Culmea..am mai fost în Cehoslovacia în timpul ocupaţiei şi mi se părea ciudat că ei o duc bine mersi…iar astăzi, când nu mai există lagărul sovietic, şi nici picior de Armată Roşie pe pământul lor Cehia  e departe în faţa noastră ! Nici un moment nu mi-a trecut prin cap atunci că dezgheţul românesc se va termina curând. Şi se va termina în dictatură. În 1969 am fost cu Teatrul Podul la festivalul de la Nancy,,,era perioada când De Gaulle şi-a pus funcţia în joc la un Referendum şi a pierdut. În tevatura aceea n-am observat că un coleg a rămas pe străzile Parisului, mie nici nu-mi trecea prin cap să fug. Mult mai târziu fiul meu, acum cetăţean american, mi-a reproşat destul de serios că n-am rămas atunci şi eu ca să mă reunesc cu familia mai târziu. Avea dreptate oare? Familia Sergiu Huzum-Mioara Cremene care trăiau la Paris mi-au arătat că se poate atunci când, după revoluţie, am putut ajunge iar în Vest. Cât despre ploieşteanul student la actorie care a rămas în Franţa mult mai târziu am citit în ziarul clujean Tribuna că Julien Negulesco a fost luat ca partener de film chiar de…Jeanne Moreau! O cunoştiinţă a lui, regizoarea Luminiţa Dumitrescu, care-mi era colegă la TVR mi-a confirmat că băiatul avea mare succes la femei, un talent de care nu beneficiam… Norocul lui.

Să nu uităm că în anii comunismului aveai nevoie de viză de ieşire din ţara care ţinea graniţele închiseşi proprii cetăţeni prizonieri. ….Îmi amintesc ce dramă trăia fostul meu coleg Andrei Covrig, şeful Redacţiei Teleşcoală, care avea fiul plecat în SUA şi plângea că n-o să-l mai revadă niciodată! Noi, după revoluţie am traversat oceanul de nenumărate ori… şi Christian s-a întors de 2 ori în România, .libertatea de mişcare am câştigat-o măcar şi e tot ce folosim…N-am să uit niciodată imaginea Berlinului sfâşiat în două datorită Războiului Rece şi nici, mai târziu, aceiaşi sfâşiere la Nicosia cu oraşul împărţit între ciprioţi şi turci. Iată unde duc contradicţiile ideologice…

Plin de optimism în 1972 am trecut la Televiziunea Română. L-am regăsit aici pe Tudor Caranfil care m-a lăsat să colaborez cu el, dorinţa mea de a rămâne în lumea filmului părea o vreme satisfăcută. Dar n-a fost chiar aşa. Am intrat într-o dictatură pe care nimeni n-a bănuit-o şi fără compromisuri nu puteai trăi, nu puteai ţine familia, creşte copiii…Păcăleala s-a desăvârşit. Până şi o mândrie naţională ca Nadia Comăneci a sfârşit prin a-şi asuma riscul de a fugi din ţară, desigur după ce acceptase mulţime de favoruri. Totuşi, mai târziu, în 1974, a apărut o şansă nesperată, Iuliu Fejes, vicepreşedintele maghiar al TVR şi mare ştab pe la Adunarea Naţională, altfel un om blând, educat şi integru m-a propus pentru un post UNESCO cu sediul în Malaezia. Nu era glumă, propunerea a avansat dar s-a oprit la secţia de cadre aflată sub oblăduirea tovarăşei Elena…un politruc oarecare, parcă Ungureanu, m-a întrebat scurt de ce fusese exclus din partid tatăl meu prin anii 50. Ce ştiam eu era că fusese acuzat că a locuit într-o casă confiscată, poate era adevărat, poate vina era a mea că refuzasem cândva o ofertă a securităţii cert e că n-am mai plecat. Cine ştie pe unde am fi ajuns din Malaezia…în nici un caz înapoi acasă aşa că tovarăşii m-au ghicit, nu eram de încredere. Dar eram bun de trimis la Moscova la o vizionare de filme, alături de Dumitru Fernoagă, Platon Pardău şi Viorica Bucur unde a trebuit să înghiţim şi o poveste moldovenească despre amorul unor tineri de pe malurile Prutului persecutaţi de români, dar şi microfoanele din camerele de la Rossia. Îl supravegheau pe Emil Loteanu, care ne vizita, moldovean şi el dar deloc agreat de tovarăşi… Era pe vremea lui Brejnev şi mi s-a părut că văd şuvoaie de apă amestecată cu sânge curgând pe sub o poartă nu departe de Piaţa Roşie, sper că mi s-a părut.

În 1989, la revoluţie, era prea târziu să-mi schimb drumul…aveam 45 de ani şi generaţia mea ar fi luat-o cu greu de la capăt. Dar se  deschideau perspective nebănuite..Traian Puşcaşu, vicepreşedinte TVR dar şi el un om de treabă mă îndemna să urc la etajul 12, acolo era Ion Iliescu şi se punea la cale soarta României ca şi carierele multora…unii colegi de ai mei au urcat, eu am preferat să rămân la etajul 5 Lucrasem atâţia ani emisiuni pentru copiii, era momentul să-mi dovedesc mie însumi că pot face onest această meserie. Şi a început o nouă păcăleală în capcana căreia am căzut toţi cei care au crezut atunci că după 1990 ţara asta va avea un alt destin…n-am bănuit că se va instaura o altfel de dictatură, dictatura mediocrităţii şi incompetenţei care îi va goni pe români afară peste graniţe . Ce s-a ales din ţară după 30 de ani vedeţi cu toţii..Ce s-a ales din visele şi speranţele noastre ştie fiecare. Atunci când înaintezi în vârstă ai o singură şansă, să laşi ceva în urmă. Se zice că nu eşti împlinit dacă n-ai sădit un pom, n-ai construit o casă, n-ai crescut un copil. Pomi n-am sădit, casa construită de tata am vândut-o dar băiatul meu are familie şi casă în America. Dacă rămâne ceva în urmă poate e vorba de recolta de emisiuni pentru copiii din anii 1990-98, ca Abracadabra, Arlechino, Feriţi-vă de măgăruş şi multe altele, ca Abracadabra la ProTv până în 2001 sau serialele scrise pentru AcasăTv gen Numai iubirea, Lacrimi de iubire, Daria iubirea mea sau Îngeraşii şi nişte cărţi, multe în format electronic. E suficient ca să fiu mulţumit? Acum generaţiile tinere au măcar şansa de a se mişca liber…Dana Rogoz, fosta Abramburica, Adela Popescu, Andreea Caranda, Nicoleta Luciu şi alti tineri cu care am lucrat circulă, adesea cu micuţii lor, oriunde în lume. Poate am glumit când am spus că Vlăduţ, fiul Danei, e plimbat de mic prin multe ţări…ca să-şi aleagă unde va trăi mai târziu..dar era o glumă amară.

Democraţia e prea complicată?

‘România, în anul Centenarului, se confruntă cu un dezastru demografic. Datele arată că, în fiecare oră, populaţia scade cu 5 români, iar unde nu scade natural, pleacă, deoarece suntem pe locul doi la migraţie, în lume, după Siria.„Dacă se menţine acelaşi ritm, în 15-20 de ani va fi pusă în dificultate atât piaţa muncii ce va rămâne fără salariaţi cât şi bugetele de sănătate şi de pensii”, se menţionează în proiectul depus la Senat şi semnat de 52 de parlamentari- pentru stimularea natalităţii. Dar de cauzele de ordin politic nu se vorbeste…Natalitatea scade pretutindeni in lumea civilizatiei occidentale, de unde problema migratiei spre Europa, dar plecarea românilor ce cauze are? Îi pasă cuiva? Ne ofticăm că nu suntem primiţi în Schengen, că nu primim vize americane dar la ce bun, să se îngroaşe numărul imigranţilor? Canadienii ne-au scutit de vize şi s-au ales cu un val de cereri de azil care i-a speriat…

În locul românilor plecaţi piaţa muncii va fi deschisă asiaticilor chiar dacă  costă mai mult. Dar alta e problema care mă doare. Cu plecarea din ţară nu se rezolvă mare lucru – şi spune asta un om al cărui fiu e cetăţean american. Nici cu protestele verbale, gen Jos PSD sau Muie PSD strigate sau scrise. De aceea sunt total de acord cu Mircea Cărtărescu care scrie ”Dacă veniți cu ”muie PSD”, pe mine să nu contați. După mine, abia asta e cea mai bună dovadă că PSD, urmașul PCR, ne-a învins, ne-a adus la numitorul lor de degradare, ne-a mancurtizat. … Ceea ce mai arată o dată, dacă mai era nevoie, că sexismul, rasismul, şovinismul merg întotdeauna împreună în largile populaţii declasate produse de comunism, care la rîndul lui a preluat şi augmentat vechi moduri de gîndire tribale. ” Şi în bine dar şi în rău societatea se schimbă prin vot…aşa cum se vede în toată lumea…în SUA ca şi în Europa – unde doar prin alegeri s-au modificat trenduri în Marea Britanie, Italia, Austria, Franţa, Grecia, etc unde mai ales stânga socialistă –  adesea cu nuanţe de comunism, dă înapoi în faţa popoarelor care refuză multiculturalismul şi îşi apără specificitatea. Un popor amorf, resemnat, care aşteaptă doar să i se dea şi nu luptă pentru el însuşi   e sortit să nu aibă viitor. Aud adesea refrenul …de ce să votez, n-am cu cine, puterea sau opoziţia sunt aidoma, etc. Se prea poate dar numărul face puterea. Prin prezenţa masivă la vot scade şansa ca unii, indiferent cine, să acumuleze prea multă putere, cresc şansele de a avea mai multe voci . Inclusiv să apară personalităţi puternice care să influenţeze destinul ţării pentru că noi suntem dintr-un colţ de lume obişnuit şi dornic de a avea lideri  absoluţi, fie ei regi sau dictatori. Oare Erdogan, Orban sau Putin vă spun ceva? Dar să fie cineva..ca să ne scutească de efortul de a lua decizii din capul nostru. Sau democraţia e prea complicată pentru români?

Hai la cinematograf

Filmul nu există fără TV…mai mult, Televiziunea Română contribuie la fondul cinematografic naţional cu 15% din veniturile încasate din publicitate, deja au fost finanţate peste 100 de filme, din toate genurile cinematografice, producţii semnate de regizori debutanţi sau consacraţi. Totuși, pe micile ecrane nu se difuzează altceva decât producțiile vechi, ce-i drept cu mari actori, majoritatea trecuți în Pantheon, filme mai vechi de 30-40 de ani, unele având la bază o ideologie dubioasă. Filme de televiziune nu se fac, seriale nici, la teatru tv pare că s-a renunțat . Stai, se anunţă un serial care nu mai e turcesc ci un fel de  Contele de Monte Cristo românesc…exact ce ne lipsea.  Americanii, deși au o producție de film abundentă, nu se jenează să reia filme vechi și străvechi dar difuzează – în anumite condiții financiare – și noile producții. …Filmele românești noi, atât câte există, bune rele, nu sunt agreate de televiziuni și sunt actori de prima mână pe care publicul larg nu-i va vedea niciodată. …Oare ce ar trebui făcut? Să sprijinim anumite modificări legislative care să vină în ajutorul cineaștilor ale căror producții nu trebuie doar finanțate ci și difuzate! O să spuneți că filmele românești n-au audiență dar asta merită o investigație serioasă, de ce producții ca ”BD„ sau ”Nea Marin miliardar„ ar face audiență iar filmele actuale, adesea cu premii atașate, nu sunt băgate în seamă, e vorba de gen, scenariu, actori? În Australia am descoperit secretul datorită căruia s-a dezvoltat o producție tv pentru copii importantă, televiziunile care produceau așa ceva primeau o reducere de impozite, se subvenționa mascat un gen deficitar și asta a dat roade. Sunt câteva puncte ce ar trebui analizate, dacă avem actori și poate regizori, n-avem scenariști, ne-am învățat să copiem, să executăm adaptări de formate și scenarii străine iar fără ofertă cererea scade vertiginos. Exista cândva o speranță că legislația Uniunii Europene va impune un procent de ficțiune originală autohtonă televiziunilor dar ideea a murit sau e ocolită. Ca producții românești vedem în reluare pentru a nu știu câta oară seriale vechi de 10-15 ani precum „La bloc„ sau ”Numai iubirea”…desigur, sunt măgulit că lucrările mele de la „Numai iubirea”-2004 la ”Îngerașii”-2007 se tot reiau dar când vine timpul să vedem ceva nou și original? Fără îndoială aberez. Noi n-avem autostrăzi și ne trebuie filme sau seriale?