Noi în anul…3000

În multe privinţe Clujul a luat-o înaintea Bucureştiului dar ce mi-a atras atenţia recent este informaţia privind modernizarea liniilor de tramvai cu ajutorul fondurilor europene. Problema infrastructurii învechite e mai gravă decât credem, linii de cale ferată sau tramvai, poduri, tuneluri, clădiri sunt cu toate construite cu mulţi ani în urmă, poate peste 40, şi  numai au mult până să se prăbuşească….Tot felul de incidente poate izolate sau mărunte dau semnal că e pe cale să se petreacă adevărate drame. Primăriile dau bani pentru tot felul de festivităţi,zeci de milioane se duc la biserică, alte fonduri sunt îndreptate spre un referendum inutil, de fapt un fel de sondaj ca puterea să vadă câţi o mai sprijină…dar spre investiţii nimic.  Circulau două hărţi comparative cu autostrăzile din România – 800km- şi Polonia-3000km- ultimele realizate în special cu bani europeni, să fie adevărat că nu suntem în stare să facem proiecte adecvate pentru că e vorba de bani care nu se pot fura? Nu trebuie să aşteptăm un cutremur -ferească Dumnezeu!- ca să vedem cum se dărâmă lucrurile în jurul nostru. Iar dacă la Cluj sau Timişoara se poate de ce nu se poate şi la Bucureşti…sau la Constanţa, oraş care se degradează de la o zi la alta.. şi nu e vorba doar de Cazinou. E o problemă de competenţă, integritate sau întâmplare? Desigur, Bucureştiul e mult mai mare decât Clujul dar la noi linii de tramvai reabilitate cu bani grei se desfiinţează – vezi cazul tramvaiului 5. Multe competiţii sportive importante, meciurile internaţionale de fotbal sau tenis s-au mutat la Cluj în timp ce la Bucureşti ne hrănim doar cu proiecte, promisiuni, planuri …adică vorbe nu fapte. Mai rău este că oamenii vorbesc, oriunde te duci realizezi că lumea ştie care sunt hibele şi cine sunt vinovaţii , ne-am obişnuit să ne lamentăm şi să îndurăm scumpirea vieţii de la o zi la alta . E adevărat, am câştigat libertatea de mişcare, nu mai avem nevoie de vize de ieşire din ţară, călătorim, ne mutăm în alte ţări mai primitoare, lăsăm în urmă copiii – până cresc, şi bătrânii – până mor şi gata. E adevărat, am câştigat libertatea cuvântului, nu mai stăm ascunşi cu frica în sân ascultând Europa Liberă, protestăm, înjurăm iar când se apropie ziua votului ne căutăm altceva de făcut şi girăm, conştient sau nu, aceiaşi stare de lucruri. Degeaba. La fel cum şi cuvintele pe care eu le scriu aici sunt degeaba…Zadarnic. Indiferent cât voi mai avea de trăit, un an sau mai mulţi, nu se va întâmpla nimic sau, dacă vreţi, nimic bun. Iar să mă mut la Cluj sau Timişoara e cam târziu. Vreţi un exemplu, e simplu şi îl cunosc foarte bine…am plecat din Televiziunea Română în 1998, când audienţa emisiunilor pentru copiii era importantă de atunci s-a vorbit mult dar s-a făcut puţin, TVR fiind depăşită la toate capitolele nu doar de toate posturile generaliste dar şi de unele de nişă. Simptomatic pentru soarta companiilor de stat care abia se târăsc să supravieţuiască şi să achite salariile atât cele babane cât şi cele vai de capul lor. Va fi mai bine mâine? Care mâine? S-au mărit pensiile şi nu pot spune că nu-s mulţumit cu toată creşterea preţurilor dar câtă vreme există unii „mai egali ca alţii” cu pensii uriaşe nu pot renunţa la scepticism, sau poate nu văd eu viitorul. Care viitor? Pe vremuri era un cântec…”noi în anul 2000, când nu vom mai fi copiii” Ce rămâne de făcut, să aşteptăm anul 3000?

Reclame

La ce foloseşte libertatea?

Am văzut o fată tânără plimbând un câine. Când era cazul strângea dejecţia câinelui într-o punguţă, ba şi îl ştergea la poponeţ. Un asemenea gest de civilizaţie e de admirat mai ales că aparţinea unei tinere din generaţia care vrea să trăiască altfel în România şi a înţeles ce înseamnă cu adevărat libertatea. Altfel ne-am obişnuit cu libertatea de a face ce ne taie capul, doar de asta s-a făcut revoluţie. Cu ceva mici precizări…

Mai întâi când mergi pe stradă priveşte mereu în jos. Asta deoarece sunt gropi, denivelări, spărturi în asfalt sau rahat de câine, gunoaie, scuipat, ambalaje, doar pe copiii i-am învăţat să fie curaţi şi când ies de la şcoală să arunce ambalajele.

Dar să priveşti şi în spate pentru că pe trotuarul tău, tot mai îngust din necesitatea de a oferi spaţiu parcărilor poate apărea cineva pe bicicletă sau trotinetă electrică, doar n-au pretenţia să beneficieze de piste separate…

Traversează pe unde poţi . chiar şi prin locurile marcate ca trecere de pietoni dar fii atent…nu se ştie…Treci la noroc peste liniile de tramvai până nu le blochează primăria cu garduri sau aşteaptă să se desfiinţeze vreun tramvai. Ca în cazul tramvaiului 5 care, după ce s-au băgat bani grei în reabilitarea liniei şi construirea de staţii pur şi simplu s-a desfiinţat. Acum se parchează pe linii într-o veselie.

Parchează unde ai chef sub pretextul întemeiat sau nu că n-ai găsit alt loc…dacă pe unele artere gen Moşilor s-au amenajat alveole civilizate tu să opreşti pe prima bandă şi lasă aprinse luminile de avarie, cui să-i pese? Ai grijă să te fereşti de parcometre-nici nu sunt- şi de ţiganii parcagii.

Fumează pe stradă doar fumatul s-a interzis în spaţiile închise dar neapărat aruncă mucurile pe jos!

Să mai continui, are vreun rost?

Nu-i aşa că e mai multă libertate la noi la Bucureşti decât, să zicem, la Paris?

 

Cum a continuat păcălirea generaţiei mele?

Prima mea ieşire în occident, urmată de altele în Franţa, Germania, Italia, Finlanda m-au îmbătat pe moment…deci s-ar putea, cine ştie, să ajungem să trăim ca dincolo într-o bună zi. N-a fost să fie…n-am înţeles regula simplă că, deşi ni se cerea să muncim din răsputeri ca să ajungem din urmă Occidentul nici ăia nu stăteau pe loc. Culmea..am mai fost în Cehoslovacia în timpul ocupaţiei şi mi se părea ciudat că ei o duc bine mersi…iar astăzi, când nu mai există lagărul sovietic, şi nici picior de Armată Roşie pe pământul lor Cehia  e departe în faţa noastră ! Nici un moment nu mi-a trecut prin cap atunci că dezgheţul românesc se va termina curând. Şi se va termina în dictatură. În 1969 am fost cu Teatrul Podul la festivalul de la Nancy,,,era perioada când De Gaulle şi-a pus funcţia în joc la un Referendum şi a pierdut. În tevatura aceea n-am observat că un coleg a rămas pe străzile Parisului, mie nici nu-mi trecea prin cap să fug. Mult mai târziu fiul meu, acum cetăţean american, mi-a reproşat destul de serios că n-am rămas atunci şi eu ca să mă reunesc cu familia mai târziu. Avea dreptate oare? Familia Sergiu Huzum-Mioara Cremene care trăiau la Paris mi-au arătat că se poate atunci când, după revoluţie, am putut ajunge iar în Vest. Cât despre ploieşteanul student la actorie care a rămas în Franţa mult mai târziu am citit în ziarul clujean Tribuna că Julien Negulesco a fost luat ca partener de film chiar de…Jeanne Moreau! O cunoştiinţă a lui, regizoarea Luminiţa Dumitrescu, care-mi era colegă la TVR mi-a confirmat că băiatul avea mare succes la femei, un talent de care nu beneficiam… Norocul lui.

Să nu uităm că în anii comunismului aveai nevoie de viză de ieşire din ţara care ţinea graniţele închiseşi proprii cetăţeni prizonieri. ….Îmi amintesc ce dramă trăia fostul meu coleg Andrei Covrig, şeful Redacţiei Teleşcoală, care avea fiul plecat în SUA şi plângea că n-o să-l mai revadă niciodată! Noi, după revoluţie am traversat oceanul de nenumărate ori… şi Christian s-a întors de 2 ori în România, .libertatea de mişcare am câştigat-o măcar şi e tot ce folosim…N-am să uit niciodată imaginea Berlinului sfâşiat în două datorită Războiului Rece şi nici, mai târziu, aceiaşi sfâşiere la Nicosia cu oraşul împărţit între ciprioţi şi turci. Iată unde duc contradicţiile ideologice…

Plin de optimism în 1972 am trecut la Televiziunea Română. L-am regăsit aici pe Tudor Caranfil care m-a lăsat să colaborez cu el, dorinţa mea de a rămâne în lumea filmului părea o vreme satisfăcută. Dar n-a fost chiar aşa. Am intrat într-o dictatură pe care nimeni n-a bănuit-o şi fără compromisuri nu puteai trăi, nu puteai ţine familia, creşte copiii…Păcăleala s-a desăvârşit. Până şi o mândrie naţională ca Nadia Comăneci a sfârşit prin a-şi asuma riscul de a fugi din ţară, desigur după ce acceptase mulţime de favoruri. Totuşi, mai târziu, în 1974, a apărut o şansă nesperată, Iuliu Fejes, vicepreşedintele maghiar al TVR şi mare ştab pe la Adunarea Naţională, altfel un om blând, educat şi integru m-a propus pentru un post UNESCO cu sediul în Malaezia. Nu era glumă, propunerea a avansat dar s-a oprit la secţia de cadre aflată sub oblăduirea tovarăşei Elena…un politruc oarecare, parcă Ungureanu, m-a întrebat scurt de ce fusese exclus din partid tatăl meu prin anii 50. Ce ştiam eu era că fusese acuzat că a locuit într-o casă confiscată, poate era adevărat, poate vina era a mea că refuzasem cândva o ofertă a securităţii cert e că n-am mai plecat. Cine ştie pe unde am fi ajuns din Malaezia…în nici un caz înapoi acasă aşa că tovarăşii m-au ghicit, nu eram de încredere. Dar eram bun de trimis la Moscova la o vizionare de filme, alături de Dumitru Fernoagă, Platon Pardău şi Viorica Bucur unde a trebuit să înghiţim şi o poveste moldovenească despre amorul unor tineri de pe malurile Prutului persecutaţi de români, dar şi microfoanele din camerele de la Rossia. Îl supravegheau pe Emil Loteanu, care ne vizita, moldovean şi el dar deloc agreat de tovarăşi… Era pe vremea lui Brejnev şi mi s-a părut că văd şuvoaie de apă amestecată cu sânge curgând pe sub o poartă nu departe de Piaţa Roşie, sper că mi s-a părut.

În 1989, la revoluţie, era prea târziu să-mi schimb drumul…aveam 45 de ani şi generaţia mea ar fi luat-o cu greu de la capăt. Dar se  deschideau perspective nebănuite..Traian Puşcaşu, vicepreşedinte TVR dar şi el un om de treabă mă îndemna să urc la etajul 12, acolo era Ion Iliescu şi se punea la cale soarta României ca şi carierele multora…unii colegi de ai mei au urcat, eu am preferat să rămân la etajul 5 Lucrasem atâţia ani emisiuni pentru copiii, era momentul să-mi dovedesc mie însumi că pot face onest această meserie. Şi a început o nouă păcăleală în capcana căreia am căzut toţi cei care au crezut atunci că după 1990 ţara asta va avea un alt destin…n-am bănuit că se va instaura o altfel de dictatură, dictatura mediocrităţii şi incompetenţei care îi va goni pe români afară peste graniţe . Ce s-a ales din ţară după 30 de ani vedeţi cu toţii..Ce s-a ales din visele şi speranţele noastre ştie fiecare. Atunci când înaintezi în vârstă ai o singură şansă, să laşi ceva în urmă. Se zice că nu eşti împlinit dacă n-ai sădit un pom, n-ai construit o casă, n-ai crescut un copil. Pomi n-am sădit, casa construită de tata am vândut-o dar băiatul meu are familie şi casă în America. Dacă rămâne ceva în urmă poate e vorba de recolta de emisiuni pentru copiii din anii 1990-98, ca Abracadabra, Arlechino, Feriţi-vă de măgăruş şi multe altele, ca Abracadabra la ProTv până în 2001 sau serialele scrise pentru AcasăTv gen Numai iubirea, Lacrimi de iubire, Daria iubirea mea sau Îngeraşii şi nişte cărţi, multe în format electronic. E suficient ca să fiu mulţumit? Acum generaţiile tinere au măcar şansa de a se mişca liber…Dana Rogoz, fosta Abramburica, Adela Popescu, Andreea Caranda, Nicoleta Luciu şi alti tineri cu care am lucrat circulă, adesea cu micuţii lor, oriunde în lume. Poate am glumit când am spus că Vlăduţ, fiul Danei, e plimbat de mic prin multe ţări…ca să-şi aleagă unde va trăi mai târziu..dar era o glumă amară.

Democraţia e prea complicată?

‘România, în anul Centenarului, se confruntă cu un dezastru demografic. Datele arată că, în fiecare oră, populaţia scade cu 5 români, iar unde nu scade natural, pleacă, deoarece suntem pe locul doi la migraţie, în lume, după Siria.„Dacă se menţine acelaşi ritm, în 15-20 de ani va fi pusă în dificultate atât piaţa muncii ce va rămâne fără salariaţi cât şi bugetele de sănătate şi de pensii”, se menţionează în proiectul depus la Senat şi semnat de 52 de parlamentari- pentru stimularea natalităţii. Dar de cauzele de ordin politic nu se vorbeste…Natalitatea scade pretutindeni in lumea civilizatiei occidentale, de unde problema migratiei spre Europa, dar plecarea românilor ce cauze are? Îi pasă cuiva? Ne ofticăm că nu suntem primiţi în Schengen, că nu primim vize americane dar la ce bun, să se îngroaşe numărul imigranţilor? Canadienii ne-au scutit de vize şi s-au ales cu un val de cereri de azil care i-a speriat…

În locul românilor plecaţi piaţa muncii va fi deschisă asiaticilor chiar dacă  costă mai mult. Dar alta e problema care mă doare. Cu plecarea din ţară nu se rezolvă mare lucru – şi spune asta un om al cărui fiu e cetăţean american. Nici cu protestele verbale, gen Jos PSD sau Muie PSD strigate sau scrise. De aceea sunt total de acord cu Mircea Cărtărescu care scrie ”Dacă veniți cu ”muie PSD”, pe mine să nu contați. După mine, abia asta e cea mai bună dovadă că PSD, urmașul PCR, ne-a învins, ne-a adus la numitorul lor de degradare, ne-a mancurtizat. … Ceea ce mai arată o dată, dacă mai era nevoie, că sexismul, rasismul, şovinismul merg întotdeauna împreună în largile populaţii declasate produse de comunism, care la rîndul lui a preluat şi augmentat vechi moduri de gîndire tribale. ” Şi în bine dar şi în rău societatea se schimbă prin vot…aşa cum se vede în toată lumea…în SUA ca şi în Europa – unde doar prin alegeri s-au modificat trenduri în Marea Britanie, Italia, Austria, Franţa, Grecia, etc unde mai ales stânga socialistă –  adesea cu nuanţe de comunism, dă înapoi în faţa popoarelor care refuză multiculturalismul şi îşi apără specificitatea. Un popor amorf, resemnat, care aşteaptă doar să i se dea şi nu luptă pentru el însuşi   e sortit să nu aibă viitor. Aud adesea refrenul …de ce să votez, n-am cu cine, puterea sau opoziţia sunt aidoma, etc. Se prea poate dar numărul face puterea. Prin prezenţa masivă la vot scade şansa ca unii, indiferent cine, să acumuleze prea multă putere, cresc şansele de a avea mai multe voci . Inclusiv să apară personalităţi puternice care să influenţeze destinul ţării pentru că noi suntem dintr-un colţ de lume obişnuit şi dornic de a avea lideri  absoluţi, fie ei regi sau dictatori. Oare Erdogan, Orban sau Putin vă spun ceva? Dar să fie cineva..ca să ne scutească de efortul de a lua decizii din capul nostru. Sau democraţia e prea complicată pentru români?

Hai la cinematograf

Filmul nu există fără TV…mai mult, Televiziunea Română contribuie la fondul cinematografic naţional cu 15% din veniturile încasate din publicitate, deja au fost finanţate peste 100 de filme, din toate genurile cinematografice, producţii semnate de regizori debutanţi sau consacraţi. Totuși, pe micile ecrane nu se difuzează altceva decât producțiile vechi, ce-i drept cu mari actori, majoritatea trecuți în Pantheon, filme mai vechi de 30-40 de ani, unele având la bază o ideologie dubioasă. Filme de televiziune nu se fac, seriale nici, la teatru tv pare că s-a renunțat . Stai, se anunţă un serial care nu mai e turcesc ci un fel de  Contele de Monte Cristo românesc…exact ce ne lipsea.  Americanii, deși au o producție de film abundentă, nu se jenează să reia filme vechi și străvechi dar difuzează – în anumite condiții financiare – și noile producții. …Filmele românești noi, atât câte există, bune rele, nu sunt agreate de televiziuni și sunt actori de prima mână pe care publicul larg nu-i va vedea niciodată. …Oare ce ar trebui făcut? Să sprijinim anumite modificări legislative care să vină în ajutorul cineaștilor ale căror producții nu trebuie doar finanțate ci și difuzate! O să spuneți că filmele românești n-au audiență dar asta merită o investigație serioasă, de ce producții ca ”BD„ sau ”Nea Marin miliardar„ ar face audiență iar filmele actuale, adesea cu premii atașate, nu sunt băgate în seamă, e vorba de gen, scenariu, actori? În Australia am descoperit secretul datorită căruia s-a dezvoltat o producție tv pentru copii importantă, televiziunile care produceau așa ceva primeau o reducere de impozite, se subvenționa mascat un gen deficitar și asta a dat roade. Sunt câteva puncte ce ar trebui analizate, dacă avem actori și poate regizori, n-avem scenariști, ne-am învățat să copiem, să executăm adaptări de formate și scenarii străine iar fără ofertă cererea scade vertiginos. Exista cândva o speranță că legislația Uniunii Europene va impune un procent de ficțiune originală autohtonă televiziunilor dar ideea a murit sau e ocolită. Ca producții românești vedem în reluare pentru a nu știu câta oară seriale vechi de 10-15 ani precum „La bloc„ sau ”Numai iubirea”…desigur, sunt măgulit că lucrările mele de la „Numai iubirea”-2004 la ”Îngerașii”-2007 se tot reiau dar când vine timpul să vedem ceva nou și original? Fără îndoială aberez. Noi n-avem autostrăzi și ne trebuie filme sau seriale?

Nu ne trebuie cultură

Am auzit că scenele teatrelor de vară de pe litoral sunt părăginite, la Mamaia copiii erau să cadă în gol după ce scena s-a frânt brusc! Cu nostalgie îmi aduc aminte de scena de la Năvodari unde am lucrat la numeroase spectacole cu copiii români şi străini din tabere. Chiar dacă trebuia să pui un cor care-l cânta pe Ceauşescu, aşa cum pionierii nord coreeni îl cântau pe Kim Ir Sen sau cei cubanezi intercalau câte un ‘Fidel, fidel’…în faimoasa Guantanamera, spectacolele existau. Copiii din toată ţara cântau, dansau, se jucau. Mai târziu am fost cu Marele Magician Marian Râlea şi Abracadabra pe toate scenele de pe litoral. Într-o vară, îmi amintesc, am închiriat cu echipa un hotel mic la Eforie Sud şi ne deplasam peste tot pe litoral oferind copiilor veniţi din toată ţara spectacole şi întâlniri cu Magicianul…sau filmam pentru viitoarele emisiuni. Sigur, am fost şi pe scena de vară de la Mamaia şi ştiu cum arată hăul de sub scenă aşa că să mulţumim norocului că n-a căzut nimeni acolo la Mamaia Copiilor….dar dacă se dansau Căluşarii? Acum scenele de pe litoral sunt terminate, nefolositoare, nu ştiu dacă mai rezistă măcar şuşelor de sezon, se pare că doar scena de la Jupiter mai ţine. La Năvodari cu bani europeni s-a construit o Piaţă de Peşte care nu foloseşte la nimic. Cui să-i pese de nişte biete scene de vară când Cazinoul din Constanţa stă să se prăbuşeasc? _Situaţia e de fapt la fel cu a altor obiective lăsate în paragină. Dacă e să umblu mai mult în trecut îmi amintesc de concursurile interjudeţene pentru copiii şi tineret, am fost în absolut toate judeţele ţării şi pretutindeni existau scene, chiar şi în comune, multe Case de cultură, în general ale sindicatelor, erau principalul liant al locuitorilor cu cultura. Câte mai există şi ce se întâmplă cu ele? Situaţia fericită o reprezintă fosta Casă de cultură sector 2 Bucureşti devenită Teatrul Metropol unde director era actualul ministru al Culturii. În rest….? Unele sunt folosite în oraşele mari , ca şi Sălile Sporturilor, pentru concertele unor vedete de la Bucureşti… Mai sunt de obicei la ţară grupuri vocale folclorice sau de dansatori ….rareori îi mai vezi la tv, la ‘Românii au talent” se strecoara printre zecile de exhibiţionişti, iluzionişti, rapperi sau hip-hop-işti. Şi altceva? Nu ştiu, dar îmi amintesc cu plăcere anii când oriunde te duceai în ţară dorinţa copiilor, a oamenilor de a participa la acte de cultură era stimulată şi ajutată material. De situaţia cinematografelor, în Capitală sau în ţară, nu vreau să mai vorbesc. Când eram student şi apoi tânăr ziarist îmi plăcea să merg pe jos la muncă pe „bulevard”, mă uitam să văd ce filme se anunţă la Patria sau Scala, intram în librăria de lângă Scala …vă invit să treceţi acum pe Magheru, totul arată ca după război. Am fost pe acolo însoţit de fiul meu care e cetăţean american şi s-a speriat! La Berlin, imediat după reunificarea Germaniei am întrebat de ce nu se renovează unele imobile din est care nu arătau prea bine şi mi s-a spus că mai întâi trebuie rezolvate unele litigii de proprietate. Cum arată azi Berlinul nu mai povestesc…la noi degradarea sporeşte. O să spuneţi că nu sunt bani pentru cultură…aşa  cum nu sunt bani pentru nimic…Chiar nu sunt? Mai nou sunt locuitori care se adună şi amenajează cu munca şi banii lor câte un drum pe care autorităţile nu-l bagă în seamă. Să fie singura soluţie?

Vizionare plăcută!

Nu am mai scris pe blog de câteva luni dar..la ce bun? De ce să scriu? În zona mea de competenţă, televiziunea, nu are rost să îmi mai spun părerea, avem ce merităm. Am crezut o clipă că numirea dnei Gradea la TVR va aduce un suflu nou dar fosta -expertă în cafele a lui Adrian Sârbu nu a adus nimic ba dimpotrivă şi nu mă refer la diferendul ei cu Dragoş Pătraru. Acesta are meritul de a atinge subiecte stânjenitoare pentru putere dar talentul său e nul ca şi invenţia comică. TVR arată şi mai mult că e de nereformat! Cât despre speranţa de a vedea emisiuni pentru copiii sau seriale mai curând vom vedea autostrăzi…Apropo de seriale efortul de a concepe lucrări originale s+a stins fiind înlocuit cu imitaţia după poveşti turceşti…rău am ajuns. În fine Las Fierbinţi continuă să fie în top, ceea ce indică măcar aşteptarea audienţei de a avea seriale româneşti dar suferă de lipsa acţiunii. Dealungul anilor au fost conturate personaje pitoreşti cărora le+au dat mai multă sau mai puţină culoare interpreţii dar dacă te uiţi la un episod nu vezi decât o suită de scheciuri în care aceste personaje pretind să facă publicul să râdă fără să existe vreo acţiune, vreun conflict, vrun fir epic ceea ce într+un serial nu se poate!

Deci nimic despre televiziune. Am mai spus, România are probleme de nivel de trai, la Bucureşti nu putem rezolva problemele de poluare şi trafic iar noi visăm seriale şi programe Tv originale…nici vorbă! E mai bine aşa cu proliferarea falselor vedete, cu programe realizate după formate cumpărate de afară pentru că pe noi nu ne duce capul sau avem prea mulţi executanţi şi prea puţini creatori. Până şi ceva care se numeşte Ce spun românii e un format străin <Family Feud-…cred că Endemol, asemănător cu  Zero e  Lode de la Rai 1 care e super amuzant. Toate showurile culinare sunt copiate …inclusiv noul venit Cine-i şeful…dar numai noi am fost capabili să compromitem un format care merge strună în alte părţi…Masterchef. Să admitem că fără asemenea formate cumpărate – să nu uităm concursurile de talente- n-ar mai rămânea nimic în peisajul tv românesc afară de vorbe, de taclale, poate de ştiri, adesea false, deci de manipulare. Aşadar vizionare plăcută!