Jurnal de Las Vegas 1995-2016 /6/

Bucătăria . Merită meditat asupra sistemului american de a diferenția total lunchul de dinner…aici definitoriu mi se pare cultul local al muncii. Pauza de prânz e sfântă. Dar să o luăm metodic…micul dejun, breakfastul, socotit de mulți cea mai importantă masă a zilei …cum îi arată numele este „the breaking of the night fast. Stilul englezesc e desigur cel mai consistent dar și americanii se îndoapă cu ouă, bacon și cârnați, mash …să menționez pancakes, clătitele lor groase cu sirop de arțar, french-toast, adică friganele, dar poți servi dimineața și steak and eggs! Destul de consistent, nu? În schimb lunchul de la miezul zilei e dominat de burgeri, pizza, salate, sendviciuri…Duminica, ziua când se doarme mai mult, micul dejun și lunchul s-au contopit în brunch dar cina rămâne oricând principala masă a zilei. Multe localuri, în primul rând steakhouse, deschid doar după  ora 17 iar meniul de seară e total diferit.

Meniul de prânz e optimizat pentru producere rapidă și în porții mai mici, 45 de minute și nu dublu…lunch e mai ușor și mai puțin formal , adesea prețurile diferă la aceiași ofertă, în fine să nu uităm că prânzul în special este o piață competitivă, o mulțime de cafeterias, localuri fast food, rețelele de restaurante cu meniuri identice, sistemul de delivery și comenzi online se bat pe aceiași clientelă…

Dar există mari diferențe între civilizații, în Sudul american ca și în unele țări latine din America de Sud cu mari ferme, lunchul trebuie să fie extrem de consistent ca să ofere suficientă energie pentru continuarea muncii. Înfine, locuitorii Greciei, Spaniei, Italiei și ai multor țări din America de Sud si Orientul Mijlociu, au inventat siesta deoarece temperaturile ridicate din aceste regiuni împiedică desfășurarea activi­tăților la ora tradițională a prânzului. Am întâlnit asemenea situații atât în sudul Italiei, în Puglia sau Campania, unde la miezul zilei începe riposo, magazinele se închid, oamenii merg acasă pentru un lunch mai lung sau o moțăială departe de caniculă, cât și la Madrid sau Barcelona dar trebuie spus că lucrurile s-au mai relaxat, iar ca turist vei găsi totdeauna un local deschis care să se acomodeze cu obiceiurile tale. Prin tradiție în Spania totul se închide între 2 și 5, aici cina se servește după ora 8 sau chiar 9 seara… situație ce am regăsit-o în Cipru.  Grecii păstrează cu sfințenie siesta  suportând toate callificativele de „leneși, puturoși‘, oamenii își reîncep activitatea după 7 seara și o prelungesc până spre miezul nopții. Desigur, în formarea unor deprinderi clima a jucat un rol important…în ultimii ani de pildă Vuelta, turul ciclist al Spaniei, programat la final de august-început de septembrie, poposește doar în zona de nord a peninsulei ocolind Andalusia, sudul canicular…cât despre atitudinea față de muncă e de discutat. Am vizitat în Grecia o făbricuță  de ulei de măsline, măslinele se culeg doar la sfârșitul toamnei, s-ar putea spune că în restul anului proprietarul poate sta degeaba. Dar dacă totul ar fi atât de simplu de explicat….           După mine concepția comunistă sau socialistă ca fiecare să aibă un serviciu a generat o mentalitate păguboasă. Era vorba de serviciu și nu de muncă, oamenii s-au învățat că li se cuvine pentru simplul fapt că există salarii, remunerații, câștiguri, bonusuri, prime și mai nou pomeni. Ne-am grăbit să afișăm rezultate mărețe afirmând de pildă că am eradicat analfabetismul iar adevărul l-am ascuns sub preș. Mentalitatea s-a transmis din generație în generație cei tineri de azi reușind cu greu să înțeleagă realitatea că trebuie să lupți ca să ai ceva…dar eu trecând spre vârsta a treia am lăsat asemenea gânduri deoparte, am prins gustul bucătărelii așa că mă întorc la gătit, iar în America am gătit din plin mai ales că Christian nu și-a pierdut interesul pentru o ciorbă bună, o tocăniță sau o salată de boeuf ca acasă.

Micile șmecherii care duc la marile avantaje le descoperi repede aici , odată Cristi a vărsat macaroanele în chiuveta plină cu apă, Luci s-a speriat dar se apasă pe un buton și chiuveta se golește.  Există în chiuvetă un al doilea canal cu tocător care te scapă de resturile alimentare în așa fel încât gunoiul de dus la ghenă conține mai mult ambalaje și nu emană mirosuri! Simplu, nu? Mai există aragazul care se aprinde singur … Bucătăria americană   dotată ca la carte se preia obligatoriu de câte ori cumperi sau închiriezi un apartament… American kitchen cu care e dotat orice apartament are tot ce-ți trebuie până la microunde sau dishwasher machine.. Confort ecologic? Poate. Sau confort pur și simplu ca în cazul cutiilor poștale din fața casei, ele au o limbă de metal care se poate ridica în semn de atenționare, poștașul știe că are ceva de luat de acolo,o scrisoare de pildă. După care îți umple cutia cu tot felul de mesaje inutile, în special reclame sau cupoane. Ziare nu…dacă ești abonat trece dis de dimineața pe stradă o camionetă și ziarul ți se aruncă, ambalat, la intrare, e practic și rapid, angajatul nu coboară din mașină iar prin poștă s-ar pierde timp…Iar angajatul e deobicei un latino plătit mizerabil . Și ziarul cuprinde multe reclame și cupoane de ieftinire care sunt adesea folositoare, mulți oameni caută să-și economisească bănuții…Sunt multe soluții mărunte, toate izvorâte din preocuparea de a nu răpi din timpul oamenilor și cum aici stai mult în mașină au apărut și drive-in la fast fooduri sau Versateller, serviciul bancar din mașină…Așa că am dat zor cu tradiția românească, mai ales ciorbele, ba chiar l-am dotat și pe Christian cu rețete încă de pe vremea când nu era însurat și locuia cu room-mates –întâi Gaby care era român……mai ales că pentru o ciorbă de văcuță nu e nevoie să fierbi 2 ore carnea ca la noi….Dar plicuri de „borș magic” trebuie aduse sau trimise din România – azi se găsesc pe Amazon- ca și leușteanul uscat, altfel te mulțumești să acrești cu lămâie. Abia prin 2009 doamna Lili, o româncă angajată la un local din vecini ne-a îndrumat să cumpărăm foi de varză murată și murături de la niște magazine bulgărești și georgiene și am putut face sarmale iar pentru salata de boeuf adorată de fiul meu am găsit cu greu gogoșari ungurești la 1,9 dolari borcanul…Există desigur sauerkraut, varza murată pe care ei o servesc adesea cu hot dog dar se vinde tăiată fideluță și nu e chip să găsești altfel nici la piețele de producători unde am încercat degeaba.  Acum și nora mea Anne a învățat să facă sarmale… Despre diversitatea restaurantelor și bufetelor am mai vorbit dar, dintr-o mulțime, hai să aleg câteva care mi-au rămas în memorie…La Mon Ami Gabi pe terrasa de la Paris Las Vegas de unde poți vedea vizavi showul fântânilor am mâncat prima dată în 2004 când am primit vestea că Numai iubirea făcuse la debut un rating surpriză…Un lunch în 2009 costa 71 dolari pentru 2 persoane cu escargots, soupe a l’oignon, moules marinieres, truite, 2 pahare de Riesling. Alt local preferat italianul Capri din Sunset, deschis doar seara, pentru o cină elegantă de 3 persoane se începe cu un coș de delicatese de panificație pe care le poți servi cu olive oil și balsamic, ca antipasti smoked salmon carpaccio și mozzarela buffalo iar ca entrées, adică feluri principale, Lobster Fra Diavolo, Veal Chops, Pasta Alfredo, cu o salată ca intermezzo din care nu lipsesc lettuce, mushrooms, ham, cheese, olives, artichokes, cu Chianti Classico doar un pahar pentru mine, tiramisu și cheesecake – total 106$ la 3 persoane . Merge! Localnicii se îndreaptă adesea spre chain restaurants, rețele sigure și de calitate, cum ar fi Red Lobster sau Olive Garden. Aici nu se face rezervare, aștepti să se elibereze o masă și uneori ți se dă un fel de pager ca să te anunțe cu un piuit că ești invitat înăuntru. La Olive Garden – unde am mâncat și la New York tocmai pentru că apreciam stilul – o supă pasta e fagioli e 5,25, o pizza 12,25, pastele în jur de 11-14 dolari, un seafood Portofino, preferatul meu și al lui Christi, 16,50. Masă de 3 cu vinul meu 2 pahare de Chateau St Michelle, un riesling petillant de California- 67 $ plus 10$ bacșiș…Cum îmi plac fructele de mare punctez pentru Oyster Bar …la cel din Sunset ne-a oferit o masă de rămas bun David King, un fost room-mate al lui Christi și am gustat un fel de bouillabaise, la Oyster bar din Miracle Mile – la Planet Hollywood- ,alt loc preferat, felurile merg în jur de 21-23 dolari. În fine, de mai multe ori am fost cu Christi și Anne la Kings Fish House in The District unde ni s-a pus o babețică la gât ca la copii ca să degustăm un cioppino teribil de bun …Să nu uităm Red Lobster în care am pășit prima dată la Cleveland dar l-am găsit și la Vegas sau Joe’s Crab Schack unde 3 crabi – Dungeness, Alaska White și Kings fac 54$ …Vreți o friptură? Dacă la Smith and Wollensky e prea scump recomand The Capitol Grille pentru un lunch cu dry aged sirloin steak cu asparagus hollandaise sauce, o sticlă de Coppola Merlot pentru 95$…dar îndrăgitul meu prime rib mă așteaptă mai ales la Outback, lângă vechea casă, o rețea australiană. Asta până în 2014 când am locuit pe East Flamingo și am avut de ales alte localuri, în special Lawry, cu cel mai bun prime rib posíbil…
De Crăciun și de Anul Nou aglomerația crește, se fac cozi, localnicii ies și ei în masă ca să profite de reduceri, năvălesc turiștii din Extremul Orient care n-au parte de asemenea sărbători, mulți ies să admire luminile de Crăciun.. La Paris deși am fost de multe ori n-am prins revelionul de pe Champs Elysées dar am petrecut evenimentul la Roma, la Nisa, la Dubai în 2012 – cu jocul de artificii de pe cea mai înaltă clădire din lume dar atmosfera și spectacolul Vegasului sunt unice…sunt lucruri care trebuie trăite nu văzute la televizor…
Ca eveniment important al sfârșitului de an 1997 … am abandonat fumatul amândoi, eu și Christian. Definitiv. Cât despre evenimentele anului 1999 nu pot uita fabuloasa finală la TV Manchester United – Bayern Munich 2-1, văzută la ora 11,30…datorită diferenței de fus de 10 ore /9 ore cu Europa Centrală/multe lucruri din Europa, în special sportive, se pot vedea la micul dejun sau la prânz dar dacă pică pe timpul nopții sau când ești la muncă, le înregistrezi.

Murăturile sunt numite aici pickles și cele mai cunoscute sunt castraveții murați fie în oțet fie în saramură /brine/ …dar se pot mura și alte legume fie că e vorba de porumb, varză de Bruxelles, morcov, conopidă etc. Dar să specific brine are atât oțet – oțet alb- cât și sare, zahăr, condiment gen semințe de muștar sau coriandru. Practic murăturile pe care le cunoaștem noi din moși-strămoși nu se pot găsi aici, varza murată este sauerkraut – tocată fin și fiartă în vin- iar ca să găsești foile sau varza întreagă trebuie să cauți magazine entice, bulgărești sau georgiene cum am mai povestit.  De fapt știam asta de la Cleveland când am condus printr-o galerie de motocicliști ostili până la piața locală unde producătorii nu aveau în butoaie nici varză întreagă nici zeamă. Din cauza climei calde nu se pune problema să pui tu murături deși s-ar găsi chiar un fel de gogonele, tomatillo mexicane. Cât despre gogoșari caută borcane cu produse turcești sau ungurești.  În Vegas există un International Market, un depozit cu lucruri de import  din toată lumea , europa estică e bine reprezentată de vecinii noștri dar produse românești nu prea descoperi. Păcat.

În fine câteva detalii despre anumite produse specifice. Relish este un condiment făcut din castravete murat tocat fin, e un fel de sos …. Chutney vine din bucătăria anglo-indiană și conține de obicei o reducție de fructe, oțet, zahăr, condiment gen usturoi, tamarind, ginger…

Băutura

Ce beau americanii? În primul rând apă de la robinet și e foarte bună. Vorba fiului meu, de ce să mai cumperi apă plată că tot de la robinet provine doar că e îmbuteliată…Secvențele de film în care se dau pe gât cantități imense de whisky, de regulă bourbon, sunt înșelătoare, se bea mai puțin álcool decât credem, berea e pe primul loc dar și vinul urcă în preferințe mai ales că vinurile produse în California nu sunt deloc rele, eu m-am atașat de un riesling ușor, Chateau Saint Michelle, dar sunt de apreciat și soiurile semnate de Francis Ford Coppola, Carlo Rossi etc. Foarte interesante sunt berăriile unde se produce berea pe loc, era una muzeu la Monte Carlo Casino în vechea galerie, este Sunset Brewery unde ți se oferă să guști bere de diferite culori și apoi alegi.…

Să nu uităm sistemul de licențiere care face ca multe localuri să nu aibă dreptul de a servi băuturi alcoolice inclusiv bere – deși în Germania mi s-a spus că berea e aliment- ! – Să nu uităm interdicția de vârstă care se respectă cu strictețe chiar și în Vegas unde e o mai mare relaxare în ceea ce privește consumul de álcool în publuc sau pe străzi, nu trebuie să mergi cu sticla ascunsă într-o pungă dar dacă te uiți cum se prepară margarita, extrem de populară aici, turnându-se într-o cupă imensă un strop de tequila dintr-o conductă ascunsă sub bar și punând o grămadă de gheață n-ai de ce să te sperii. Într-o vreme mergeam cu Christian la Sport book-ul de la Sunset Station și barmanul care-l cunoștea îmi oferea dry Martini sau bloody mary  care nu erau preparate să te îmbete. În plus la cazino băutura e grátis, trebuie doar să dai bacșiș câte un dólar de pahar barmanului sau fetelor care te servesc la mesele de joc în ținutele lor sumare și fistichii.  Acolo, dacă vezi meciurile duminica în atmosfera gălăgioasă dar simpátică de la Sport book berea e rege și merge bine cu aripioarele de pui picante…De fapt statisticile recente spun că 54% din americani preferă berea iar din cei 43%care preferă alcoolul 33% merc spre vin iar doar 2º% spre tării.

Anunțuri

Jurnal de Las Vegas 1995-2015 /5/

Mâncarea…..La început despre fast food, un fenomen care s-a globalizat repede… Dacă hot-dogul, acel cârnat frankfurter servit într-o chiflă specială, asezonat cu multe dar mai ales cu ketchup și muștar, pe care-l încercasem prima dată la o tarabă din Montparnasse mai mergea, cu burgerul am  avut la început probleme.  Astăzi m-am obișnuit, chiar îmi place, îl caut în meniul restaurantelor ca hamburger gourmet dar evit fast food-urile unde mi se pare o ofertă fadă. Americanii nu pot trăi fără hamburgeri și derivatele lor, o invenție justificabilă de faptul că milioane de oameni pot mânca în pauza de prânz ieftin, curat, simplu și rapid. Cât e de sănătos sau dacă îngrașă să spună specialiștii, eu la Mc D nu servesc nimic, dar am mâncat un cheeseburger foarte bun acasă la o familie, în Pennsylvania, făcut la grătar electric, cu ceapă spaniolă, tomato relish etc ..și s-a dovedit gustos. De aici și reevaluarea preparatului după care azi alerg…din când în când.

Stilul american este de a încărca dishul cu „de toate!” Este stilul de sendviciuri „submarin” folosit nu doar la Subway ci pretutindeni chiar și acasă, în care așezi între felii de pâine maioneză, salam, șuncă, ouă fierte, piept de curcan, roast beef, brânzeturi, ceapă, roșii, salată și mai câte..plus inevitabilul muștar sau ketchup în așa fel încât conglomeratul e extrem de consistent dar nu are niciun gust!  Explicațiile privind amestecul de arome să le lăsăm pentru fraieri. Am construit cu strângere de inimă astfel de orori pentru Christian care s-a americanizat repede, nu mă pronunț asupra efectelor asupra sănătății dar la gust nu le accept. Desigur e de înțeles succesul unor rețele de fast food – și sunt vreo 80, de la Mc Donald la Burger King, KFC sau St John Silver, – pentru că milioane de consumatori au acces la mâncare de anume calitate, sigură, controlată și nu e de mirare că s-au extins în toată lumea. Totuși Pizza Hut și Red Lobster le-am reținut pentru o serie de dishuri mai pe placul meu. Cum în America jobul e pe primul loc și cu programul de muncă nu te joci s-a transformat în tradiție ca meniul de prânz la restaurante să fie diferit de cel de la cină – spre deosebire de Europa- și bazat mult pe burgeri, pizze, salate. Acum nu mai e vorba de localuri de fast food, majoritatea francize. Uniformizarea meniurilor la scară mare nu e, după mine, favorabilă calității dar asigură accesul la o alimentație sănătoasă și elimină riscul improvizațiilor. Aglomerarea de ingrediente care a dus la „submarine„ e exagerată, avantajul fiind probabil asigurarea de proteine necesare organismului la un lunch consistent..Prima dată am intrat într-un Subway unde se măsura sendviciul la metru și mi-a ajuns…

Deli , prescurtare de la Delicatessen e o formulă de magazin originar din Germania și răspândit în America de imigranți în special evreii askenazi. Asemenea magazine găsești mai ales la New York unde se vând o  multitudine de sendvișuri, mezeluri …clasic fiind Katz Delicatessen unde corned beef sau pastrami sunt celebre…lor li se datorează Reuben sendwich /care conține corned beef, swiss cheese, sauerkraut la grătar pe pâine de secară/sau altele asemenea. Nu-mi displace Sloppy Joe cu carne tocată prăjită și ceapă, am încercat whopper sau tacos dar… preferința americanilor de a limita prânzul la pizza ori sendviciuri nu mă avantajează. Pentru o servire rapidă un food court la un mall important cum este Fashion Mall îți oferă totuși o varietate …Pizza, Chipotle, Burger, Wraps, Sushi, feluri indiene, chinezești, italiene, Taco, Subway…dar dacă ai răbdare până la ora 12 poți intra la The Capital Grille pentru un grătar adevărat dar la prețuri de peste 20$.

De mai multă vreme îl admir pe Gordon Ramsay, emisiunile sau concursurile conduse de el, în special Masterchef USA din care nu am pierdut nici un sezon, ba chiar m-am uitat și la Masterchef junior.  Există o mulțime de canale și showuri culinare în SUA, s-au înmulțit și în România chiar dacă nu prea avem bucătari. Mai bine zis nu avem chefi că bucătar e și Jamie Oliver cu tot cortegiul lui de dishuri în care amestecă de toate, fără noimă, creând gusturi noi , sau așa cel puțin crede. Aroganța, aerul de atotștiutor, zâmbetul fotogenic cu care-și auto-admiră mulți opera adăugând un „delicios„ cu vocea sau cu mimica sunt tipice majorității bucătarilor de televiziune, aiurea sau la noi. Showul primează. Iar Gordon, ca să revin, este exact opusul acestui clișeu, nu doar stilul său familiar, direct, care anulează distanța între el și concurent sau între el și telespectator te impresionează dar mai ales perfecțiunea simplă a creațiilor sale deci rafinamentul. Gordon nu e un produs media, el chiar gătește, Gordon nu se sfiește să piardă competiții, să-și recunoască greșelile sau neputința dar se bate să reușească pentru că e curios, dornic să învețe lucruri noi, niciodată mulțumit de rezultate, mereu cu gândul la ceva mai bun. Desigur că am avut curiozitatea să intrăm în localuri patronate de el, nu la Paris Steakhouse în care faimosul său boeuf Wellington costă 101$ dar la Plane Food de la Londra ca și la BurGR-ul de la Las Vegas unde am gustat popularul hamburger în varianta lui Gordon. Mi s-a părut fabulos, în primul rând pentru că nu era nimic standardizat în stil Mc D,  se făcea chifteaua pe gustul tău, medium-rare, iar ingredientele le adăugai cum îți plăcea. La Planet Hollywood există un grătar cu lemn și se prăjesc patties pe flacără, ceea ce nu-mi venea să cred dar era unic pe Strip, din păcate cartofii prăjiți nu erau la înălțime iar soția mea Lucia i-a detestat, deh, perfecțiune se pare că nu există. Cât despre diversitate ea pleacă de la stilul tradițional la tot felul de variante, se utilizează multe lucruri care ar părea incompatibile cu baza, avocado, roșii coapte sau ardei copți etc etc. Până și la noi există acum locuri unde burgerul e tratat cu respect, a apărut o modă, chiar și un Festival, se folosesc sofisticări gen ulei de trufe, gorgonzola sau gouda dar contează când pun Angus beef, carne de vită maturată din import. O ofertă la fel de diversă există  la americani și în cazul hot-dogs…o așteptăm aici pentru shaorme, dacă micii nu mai sunt ce au fost, pentru că mâncarea ieftină, bună, servită rapid, chiar la colț de stradă, e extrem de utilă și importantă. În schimb i-am putea învăța să facă supă de pui cu tăiței sau chiar cu găluști, ce am mâncat pe acolo era fără nici un gust, fie matzo ball soup, dish evreesc, fie chicken noddles soup. Cât despre Gordon Ramsay nu poți trece prin Londra fără o rezervare la unul din localurile patronate de el dar la Maze am avut surpriza ca faimosul Sunday roast să se termine înaintea noastră. Abia așteptam să degust friptura însoțită de cartofi întregi și alte legume fripte plus yorkshire pudding care seamănă cu o gogoașă mare sau mai curând cu langoși….noroc că făcusem experiența la Lawry în Las Vegas unde deliciosul prime rib e servit după același tipic, că americanii de la englezi s-au inspirat. Dar la luxosul Savoy Grill am avut parte de fastul servirii pe trolley, cu un chelner care a decupat în fața mea preparatul zilei, purcel de lapte cu sos de muștar, un regal culinar dar și un spectacol. Jos pălăria, Gordon! În plus chelnerița noastră, Camelia, era o ploieșteancă simpatică, sunt mulți români la Londra și îi întâlnești unde nu te aștepți..

Pe la noi friptură însemna, și încă mai înseamnă, o bucată de porc. Acum nu mai e la modă să comanzi o friptură cu cartofi prăjiți și o baterie de vin, restaurantele s-au diversificat – de la asiatice, sud-americane, vest-europene sau balcanice- într-atâta încât localurile de bucătărie românească sunt tot mai puține. În perioada dinainte de revoluție, la TVR, n-aveam cum să ne satisfacem foamea ca lumea decât la vreun local din apropiere – acolo unde astăzi sunt clădiri înalte- sau la bufetul de la Ateliere unde comandai prin telefon și friptura era gata până ajungeai acolo străbătând vreo 3 clădiri…de, muncitorii erau prețuiți, la bufetul redactorilor din holul principal nu găseai mai nimic, cu excepția unor vizite, de pildă când a fost Nixon am descoperit cu stupefacție aici și whisky, șuncă și caviar, tot felul de bunătăți pentru jurnaliștii străini care desigur apoi au dispărut. Cu ei cu tot.  Acum corporatiștii iau masa la fast fooduri, prin malluri care au obligatoriu un food court sau se mulțumesc cu pizze și șaorme cum făceau colegii mei de la Abracadabra în ProTv prin anii 98-99…O listă arată că dispunem în București de 45 specificuri culinare! Diversitatea e modă. Am apreciat de pildă meniul de la Gargantua cu file de halibut sau calcan cu spanac, semințe de pin, capere pregătit în pergament  sau sea-bass /biban de mare/cu trufe nemaivorbind de aperitive ca rondele de foie-gras cu chutney de smochine  /dar și hamburgerul lor!/….dar tot prefer ciorbele gătite la prânz de bucătăreasa de la La Belle Epoque sau felurile ei de mâncăruri tradiționale, sarmale,salata de vinete, prazul cu măsline. Cam tot atâtea specificuri culinare are și Parisul, la ei se adaugă feluri de prin Guadelupa sau Noua Caledonie pe care noi nu le cunoaștem. Deocamdată. E acesta un progres? Un semn al globalizării? Poate. La noi, sigur față de anii când nu găseai în localuri ce găseai în frigiderele oamenilor. Chiar dacă în tinerețe nu dădeam mare atenție mâncării cum să nu-mi amintesc bunătățile Clujului, langoșii, cârnații și slana prăjită la colț de stradă, deliciile de la „vărzărie„ și „fasolărie„, ciorbele cu smântână sau gulașul…cu atât mai memorabile cu cât în timpul austerității ceaușiste la localurile de lux se inventase șnițelul de parizer iar la Belvedere n-aveau nimic de oferit pentru o petrecere în afară de băutură, părinții copiilor cu care lucram aducând ceva de-ale gurii de acasă… Dar mergeți acum  în Ardeal unde bucătăria ardelenească, superioară multora, nu prea lasă loc pentru alții. La Brașov e o problemă să alegi un local, preparatele internaționale făcând casă bună cu cele specifice, cum spunea cineva „ timp de 400 de ani în arcul carpatic, românii, maghiarii, saşii, armenii, evreii şi celelalte comunităţi etnice au reuşit să-şi îmbogăţească unii altora cultura gastronomică, pastrând însă şi propria identitate, dinaintea cratiţei cu mâncare”. Regret dar cu tot respectul pe care i l-am purtat lui Radu Anton Roman puține din ofertele specifice altor regiuni ale țării s-au păstrat și răspândit la nivel de obicei culinar, cât despre mici sau sarmale, dincolo de proveniența lor de import și de transformarea în unelte electorale să nu exagerăm.  Dacă reprezintă tot ce putem oferi nouă și altora…dar să revin de unde am plecat. Friptură, carne înseamnă în America /inclusiv în America de sud, am fost în restaurante argentiniene sau braziliene/ carnea de vită. Amicul Bebe Cotimanis pune pe fb un clip Tasty cu modul în care se prepară mușchiul în sare, eu am dubii la tot ce implică prea multă sare… Dar vita noastră…e departe de calitatea necesară de a o face nu doar delicioasă dar chiar și comestibilă. Fie că poți folosi doar mușchiulețul, fie că trebuie să fierbi ore întregi, ceea ce nu mai e slow-cooking ci tortură vita românească e marginalizată și nu se va impune ușor gustului comun, majoritar. Păcat. Uite, de exemplu rasolul pe care mătușa mea Sanda mi-l făcea în copilărie practic a dispărut, trebuie să mergi la Viena, eventual la Plachutta pentru un taffelspitz adevărat care era modelul de unde a ajuns la noi rasolul. Sau să mergi pentru un pot au feu la Paris, cel mai bun la Bouillon Racine în Cartierul Latin unde ai parte și de supa de vită în care poți pune paste – ca la sursa vieneză- sau pui. Sigur acum poți cumpăra la noi marfă străină de calitate dar prețurile sunt prohibitive, ca să iei pere din Africa de sud, pepeni din Panama, praz din Olanda e chiar ieftin dar un steak adevărat te costă. Ce-i drept, merită, cel mai scump dish pentru mine a fost tot la Vegas, „bone-rib eye„ de 50$ la Smith and Wollensky dar a meritat, n-am să uit toată viața gustul perfect al antricotului care părea ars pe grătar iar înăuntru găseai paradisul. Cât despre utilizarea unor părți mai puțin ofertante la noi nu poate fi vorba, oricâte ore ar sta la foc ca să se desprindă carnea de oase, nu apreciem obrazul de vită /joue de boeuf/sau coada – oxtail, devenită la italieni coda alla vaccinara, nici măcar osso-buco. Acum nici alte bucătării europene nu excelează în prepararea vitei, francezii fac un tartar superb dar friptura au poivre din faimoasa lor rasă Charolais nu e decât un șnițel fript înainte de a fi dat prin pesmet. Dar oriunde găsești Angus beef – inclusiv la Londra unde există angus scoțian-  ești sigur de calitate. O singură dată am gustat wagyu – sau kobe- așa că nu dezvolt, dar și celebrul produs japonez se face în Europa… Cât despre maturare ..ea poate dura 42 sau chiar 56 de zile pentru dry-aging –am văzut în SUA expuse ca la muzeu bucățile puse la învechit – aromele intensificate, suculența și frăgezimea obținute justificând creșterea prețului. Cât despre pregătire dacă se ia ciocanul și se bate carnea pentru a obține chipurile o preparare uniformă mai bine faceți șnițele de porc…Acum găsești și în România Red Angus sau Black Angus, îndeosebi de import dar merită, deja au apărut firme care cresc această rasă, undeva prin Ardeal. Poate o să o exportăm că românul tot crede că a mai bună pasăre e porcul…Odată cu vârsta interesul pentru mâncare crește, poate e explicabil, dar și oferta pieței contează. Mă simțeam mândru în tinerețe să găsesc în magazine de prin Danemarca sau Finlanda roșii și castraveți românești. Sigur, nu sunt absurd să cer mai multe produse autohtone – și în nici un caz cu forța legii, cum cred unii parlamentari-  nici nu vreau să ajungem ca Grecia unde în toate localurile găsești aceleași feluri /e drept, bucătăria grecească e de foarte bună calitate/, nu există decât 3 specificuri culinare –grecesc, mediteranian, seafood, iar dishurile străine sunt rare sau adaptate. Deși importuri consistente există produsele grecești domină piața chiar dacă mulți au mizat pe cantitate în loc de calitate pentru că obțineau mai multe subvenții. Acum protestează. La noi e invers….Și la greci se încearcă eliminarea mijlocitorilor care aduc din afară produse mai ieftine dar cererea depășește adesea oferta, de pildă vara când producția de portocale e mai redusă se importă portocale din Argentina dar e greu pe piață și atunci unii localnici lasă portocalele să se usuce decât să le vândă mai ieftin. Ungurii nu știu cum fac dar în piața centrală din Budapesta doar citricele și strugurii erau de import, restul fructelor și legumelor proveneau de la fermierii locali. Acum, după introducerea legii privind lanțul scurt de aprovizionare la Mega Image, de unde eu mă aprovizionez zilnic, găsești mai multe legume românești dar morcovii, țelina și restul sunt pipernicite, murdare deși ieftine. Până la urmă ceea ce contează este să ai marfă de calitate iar raportul calitate-preț să fie echilibrat și accesibil. Oricum o piață mai bogată în oferte și mai spectaculoasă decât Bocqueria din Barcelona nu există…Dar unde sunt gusturile de altădată? Mai ușor găsiți zăpezile de altădată…S-a explicat că nevoia de productivitate a ucis calitatea, semințele de legume sunt subvenționate doar în măsura în care sunt standardizate și pesticidizate. Niciodată nu vom mai găsi roșiile acelea românești pe care eu le gustam în Scandinavia, prazul oltenesc a pierdut bătălia cu olandezii, îl mai găsiți doar în arhiva glumelor cu Nea Mărin…S-a pierdut în mare specificul sezoanelor, poți găsi murături în miezul verii și struguri tot timpul anului, ceea ce desigur nu e rău, problema e la calitate. Dar e bine…nu ducem lipsă de nimic, noi cei mai bătrâni ne adaptăm iar cei tineri nu vor afla niciodată ce gust aveau mezelurile când nu se făceau cu zeamă de oase nici nu se injectau cu apă ca să atârne mai greu. Hai să vă citesc ce spun specialiștii : „crenvurştii sunt tocătură din resturi de carne, tendoane, şoric, slănină, cu totul, până la 40 la sută grăsime, la care se pune şi carne dezosată mecanic sau carne MDM, o tocătură din resturi precum tendoanele. Grăsimea din crenvurşti ne îngraşă şi creşte nivelul colesterolului. Crenvurştii mai conţin şi nitrit dar şi nitratul de sodiu, E250 şi E251, care împiedică dezvoltarea bacilului botulinic şi dau mezelurilor o culoare rozalie, apetisantă. Totodată, conţin şi monoglutamat de sodiu, sau E621, substanţă care face mâncarea gustoasă.” Poftă bună.

Deseori am poposit la Londra ca tranzit spre și din SUA dar am făcut vizite mai lungi cu Luci și îmi permit ceva opinii, mai ales că multitudinea de producții BBC de pe canalul culinar maghiar difuzat și la noi Tv Paprika te-ar face să crezi că englezii au cine știe ce bucătărie dar nu e adevărat. Recunosc, fish and chips e o variantă mai bună decât burgerul american mai ales dacă peștele, codul, e bine pregătit, afternoon tea e o instituție onorabilă iar breakfastul britanic consistent face toți banii – nicăieri n-am mai mâncat iahnie de fasole dimineața, eventual pusă sendviș pe pâine. În rest e mai bine să apelezi la dishuri de import, italienești, asiatice – cu excepția celor indiene de care nu mă apropii, fiecare cu păcatele lui. E un regal să vizitezi food court-ul de la Harrods cu o abundență incredibilă de oferte iar de mâncat trebuie să alegi între Pan Chai, Thai fusion, Petit bistro, Caviar Seafood Bar. Totuși mândria britanică se păstează,  la vechiul Bentley Sea Grill se servește Royal fish pie ca la aniversările reginei fel evident marcat în seriile BBC.    Mare reputație are food hall de la Fortnum&Mason unde vedete sunt ceaiurile sau dulciurile. Până și reputatul Marks&Spencer –preferatul soției mele-  are magazine de mâncare, un fel de supermarketuri . Desigur, se mănâncă bine la Londra dar ofertele asiaticilor sunt mai apetisante, noi mai obișnuiți cu dishurile japoneze preferăm rețeaua Yo Sushi! unde totul circulă pe o bandă și îți alegi farfuria ce-ți place plata făcându-se după numărarea farfuriilor de diferite culori reprezentând diferite prețuri. Să nu uit rețeaua Pret a Manger cu localuri care sunt aglomerate la micul dejun și unde găsești specialități franțuzești, mexicane, grecești , marocane, italienești, thai  dar ceaiul vă asigur e englezesc, adică rețeta. Totuși pub-ul e cu adevărat englezesc…Tipic englezesc este fish and chips de care te poți bucura nu doar la puburi, noi l-am găsit la un Angus Steak House servit tradițional – battered cod adică pane, cu piure, salată și a fost bun . Tot tipic este și steak and kidney pie dar cel de la Oliver’s Restaurant avea sub foietaj un amestec de bucăți de carne și rinichi plutind într-un sos deloc apetisant și la gust și la aspect, mai bine nu! Codul însă e de calitate, mai ales cel proaspăt pescuit în Cornwall, așa că savurați Cornish cod shaved asparagus pea and lovage la Forest on the roof, restaurantul de la ultimul etaj al Selfridges amenajat ca o terasă înflorită de pe care poți vedea orașul. Tot aici am descoperit Grass fed Hereford rib eye watercress thyme and lemon, o carne  excelentă dar lăsați deoparte neinspirata garnitură. Știam că english beef e de calitate și s-a confirmat la The Flat Iron unde steakul făcut ca la carte a fost însoțit de chips, asparagus, salată de varză totul de nota 10..

La Vegas nu poți omite  bufetele, există în fiecare casino pentru ca să poți mânca repede și ieftin fără să lipsești mult de la gambling. Prima oară am intrat la un bufet all you can eat la vechiul Harrah’s – prețurile erau mici pe atunci , 5-6 dolari…și poți avea refill la soft drinks…Acolo am gustat întâia oară prime rib și m-am îndrăgostit de acest antricot făcut la cuptor. Este un roast beef clasic copt medium-rare în suc propriu – au jus- cum nu găsești în altă țară. Atunci am încercat și bufetul de la Stardust- 8 dolari și pe cel mai renumit, Carnival de la Rio la 7,85 …Aici pe lângă meniul obișnuit americano-italiano-mexican găsești o secție japoneză cu sushi și teppan yaki. Prețurile de acum sunt spre 16-17$ dar și mai mari cu șampanie sau vin dar tot nu e mult. Ce este un bufet- all you can eat ? Fiecare cazinou are un asemenea local unde poți servi oricare din cele 3 mese ale zilei la prețuri accesibile ca să-și rețină clienții și mereu e coadă! Să nu uităm că aici restaurantele mai importante, mai ales steak-house-urile nu servesc decât cina și se deschid după ora 17. Așadar bufetul e o locație mult căutată, te duci și-ți umpli farfuria din tot ce-ți face cu ochiul, oysters, clams, shrimps, chinese duck, beef fajitas…la standul de carving țí se oferă faimosul prime rib sau turkey sau ham…cu sosurile adecvate /gravy/ …totul e organizat etnic, standuri de bucătărie locală, asiatică, italiană, mexicană …dar poți să le întorci spatele la toate ofertele astea și să înfuleci americănește un burger sau o bucată de pizza. Noi nu! Pentru că ești servit cu soft drinks lași un bacșiș de 1-2 $…Sigur, merită mers la unele bufete mai sofisticate, cum ar fi la Wynn sau la Paris unde standurile sunt cu bucătărie franceză regională…
Toți marii chefi , Gordon Ramsay, Joel Robuchon, Guy Savoy, Wolfgang Puck, Daniel Boulud sau Alain Ducasse au deschis localuri aici…dar nu și bucătarul de duzină Jamie Oliver cu improvizațiile lui fără cap și coadă. Poți găsi în Vegas bucătării etnice de o mare diversitate, opțiunile sunt nesfârșite. Clasificarea simplă împarte localurile în american/continental, asiatic, francez, german, italian, indian, internațional /rusesc, fusion, brazilian-ar merita să povestesc un festin cu picanhas/, irlandez, mediteranean /spaniol, grec/, mexican-sud american, seafood, steakhouses, sushi. Marile complexe au 10-15 / Palazzo are 17/ restaurante în medie de 3-5 stele, fără a pune la socoteală bufetele sau ”café”, locații mai populare. Un New York Steak cu crab legs e de neuitat… Am amintit despre prime rib. Alături de barbecued ribs…de crab legs și alte delicii cu fructe de mare specifice precum clam chowder .. și plăcinta cu mere- apple pie- iată adevăratele vârfuri ale bucătăriei americane!
Cum sunt un fan al stilului asiatic localurile thai, japoneze, chinezești sunt pe primul loc dar românii nu găsesc nimic de-al lor? Am găsit ceva prin 2009 dar n-a avut viitor…
Bucătăria americană nu e atât de plată ca și cea engleză, faimoasă prin vestiții săi chefi dar total neinteresantă în realitate. Mai întâi, breakfastul conține de obicei „2 eggs (fried or poached), sliced bacon or sausages, sliced bread or toast with jam/jelly/butter, pancakes with syrup, cornflakes or other cereal, coffee/tea, orange/grapefruit juice” Pare că e mai puțin consistent decât breakfastul tradițional englezesc care are bacon and eggs, cârnați sau un fel de sângerete, ciuperci și roșii prăjite, iahnie de fasole, plus porridge, cereale , muffins…Dar și în America dacă ți-e foame dinineața poți cere steak and eggs sau lobster sau sausages cu hash potatoes…În America dacă spui friptură e vorba de carnea de vacă, porcul e pe locul 4 în preferințele lor, după miel și pui. Steakul nu poate fi decât de vacă dar calitatea cărnii n-are nicio legătură cu ce se vinde la noi unde poate doar mușchiulețul e comestibil. Dar e mai greu să găsești un steak sau un prime rib la prânz…lunchul e mai frugal, restaurantele cu fripturi deschid doar la cină. Mă rog, dacă insiști poți merge la Capitol Grille în Fashion Mall sau la Smith and Wollensky pe Strip dar te costă. Carnea de vacă – adesea maturată minimum 28 de zile, notată în categoria ”Prime” de USDA cuprinde filet mignon, filet, tenderloin, sirloin, rib eye, bone-in rib eye, T-bone, tot atâtea delicii servite la alegere cu cartofi –french fries, piure, la cuptor- spanac, sparanghel, porumb dulce, ciuperci, fasole verde etc.
Dishurile mexicane sunt prezente la loc de cinste în sud-vestul americii. Taco Bell e un fel de McD de profil. Mexicanii și alți latini sunt muncitori și nu-mi displac, cu bucătăria lor am probleme. Christian e un fan, ba chiar susține că îi amintește adesea de mâncarea românească dar eu nu-l cred, simplul fapt că poate mânca tacos sau burritos la un prânz frugal sau că poți găsi fasole bătută iar ardeiul iute jalapeno merită atenție nu e mare lucru. În tinerețe făceam concursuri de înghițit ardei foarte iuți cu profesorul Constantinescu care se ocupa de probele sportive ale concursurilor Tv pentru copiii dar a vorbi despre diversitatea și iuțeala ardeilor mexicani e impossíbil, ți se oferă sosuri pe o scară de 1 la 10 dar și primul e greu de digera. Nici tortillas nu-mi sunt pe gust, deși anumite feluri /dar de pâine/gen lipie sau pita grecească sau lavash turcesc sunt bune, ca să nu mai vorbesc despre foccaccia. E drept că am încercat iar taco cu carne friptă, asado, fajitas care e un fel de tocană merg dar guacamole, salsa, pico de gallo le resping. Îmi pare rău dar gustul dat de avocado mi se pare fad, grețos, pico de gallo este o salsa, un sos din ingrediente crude, negătit, chipotle este bazat pe ardei iute uscat și afumat. Mai de mult găseai în magazine sticluțe cu sosuri atât de iuți încât erau promovate cu etichete de spaimă, cranii și oase încrucișate ca la otravă. Dar unora le place…

Jurnal de Las Vegas 1995-2016 /4/

Sărbători

În America zilele de sărbătoare legală, stabilite de guvernul federal, sunt :Anul Nou (1 ianuarie) Comemorarea lui Martin Luther King (a treia zi de luni din ianuarie) Ziua Preşedintelui (a treia zi de luni din februarie) Memorial Day (ultima zi de luni din mai) Ziua Independenţei (4 iulie) ziua Muncii (prima zi de luni din septembrie) Ziua lui Columb (a doua zi de luni din octombrie) Ziua Veteranilor (11 noiembrie) Thanksgiving Day (a patra zi de joi din noiembrie) Crăciunul (25 decembrie)…dar desigur mai sunt și altele mai puțin oficiale care țin de tradiții sau de religie. Veți întâlni de pildă ziua internațională a berii dar și  fetelor, Ziua câinilor dar și a pisicilor , a bunicilor, a cheeseburgerului, pizzei sau ciocolatei dar și a democrației sau constituției, a amintirii Pearl Harbour sau anti-corupției, Ziua mondială a toaletelor /? 19 noiembrie/etc. Nu pierd timpul să număr câte zile libere există deși sunt puține dar fiți sigur că o vacanță gen ”de la Crăciun la sfântul Ion„ nu e posibilă…

Americanii nu au sărbători naționale cu zile libere decât cele oferite de guvernul federal propriilor angajați. De aceea cele mai multe sărbători sunt lunea, mutate acolo printr-un act al Congresului – Uniform Monday Holiday Act. Mulți închid când cred că e favorabil businessului, l-am văzut pe Cristian lucrând a doua zi de Crăciun sau Anul Nou când erau mai mulți clienți la dealership…iar restaurantul meu preferat Lawry ținea închis luni de Memorial Day în semn de respect, nu îi obliga vreo lege.

4 iulie s-ar putea marca prin câteva cuvinte …steagul american, picnic, barbecue, hot-dogs /celebrul concurs al mâncătorilor de hot dog are loc la New York ca și vestita paradă organizată de Macy s și urmărită la Tv de vreo 15 milioane de oameni/, în fine focurile de artificii. Merită de menționat că 65% din americani au steagul național acasă – desigur majoritatea confecționate în China- iar artificii se ard cam 285 milioane pounds adică de vreun miliard de dolari. Doar că de 4 iulie nu se oferă cadou gratuit de către patroni un curcan, cum e obiceiul de Thanksgiving, obicei care s-a păstrat în ciuda problemelor economice, așa cum s-a păstrat din 1940 tradiția de a oferi un curcan la Casa Albă ca să fie „grațiat„…Sigur, dacă ați văzut filmele din seria Independence Day n-are rost să reveniți cu picioarele pe pământ, americanilor le place să se lupte cu Apocalipsa…Iar în ultimul film, Resurgence, America are o femeie președinte, bănuiesc că nu au luat-o ca model pe Hillary, atunci mai bine lăsăm extratereștrii să ne cotropească!

Extrem de interesant ritualul curcanului de Thanksgiving, primit sau cumpărat el suferă același tratament termic…e gata când te anunță un mic termometru sub formă de cilindru înfipt în pulpă, ceea ce mă face să cred că milioane de păsări servite la mesele americanilor au același gust. Gust bun, de altfel…Tradițional este și cranberry sauce, sosul de merișoare iar spectacolul e întregit de felul în care ciopârțește bărbatul – șef al familiei animalul, sfârtecând totul cu un fel de ferăstrău electric pentru ca fiecare să se bucure de cîte o frântură din oricare parte a curcanului. Adio șansa de a alege..pulpă sau piept! De altfel curcanul e foarte popular aici, e folosit la burgeri, sendviciuri, piept rece servit de bufete la carving alături de prime rib și eternul ham -șunca lor fără gust…

Imediat după Thanksgiving urmează Black Friday…unele state – 24, inclusiv Nevada- dau liber funcționarilor federali și a doua zi declanșând isteria shoppingului însoțit adesea de violențe pe care au început să o imite  și europenii. În România din 2011 unele firme – retailerii de la 2 mari companii online de electronice-  au pornit avalanșa…La noi Vinerea Neagră are o dată oficială fixă dar o parte dintre retaileri aleg să prelungeasca perioada ofertelor timp de cateva zile, iar unii dintre ei organizează chiar două weekenduri sau două săptămâni consecutive de promoții. Cea mai lungă perioada de reduceri de Black Friday a avut-o Altex, în 2015, când a organizat o campanie timp de nu mai puțin de o lună. Hai că suntem tari!

Halloween e marea sărbătoare americană pe care și noi, firește,  ne-am străduit s-o adoptăm, îmi amintesc că am organizat cu Abracadabra un show monstru la Sala Palatului și a trebuit să mă documentez serios ca să scriu poveștile tipice…presupun că și producătoarelor noastre cum erau Mihaela Alexandru sau Mihaela Dima nici costumierei Flori  nu le-a fost ușor… dar ce se întâmplă în toată luna octombrie în orașele americane e greu de descris. Am prins momentul nu doar în Vegas de mai multe ori dar și la New York și am văzut multitudinea de mărfuri specifice care ți se oferă în shopuri, de la costume pentru oameni la unele pentru câini, am admirat talentul cu care nora mea Anne decupa dovlecii să-i facă felinare, m-am distrat privind imaginația locuitorilor care-și decorau casele și curțile de credeai că au năvălit vampirii, scheletele și vrăjitoarele dar pentru mine emoția fiestei e nulă, îmi pare rău…chiar dacă i-am oferit Magicianului Râlea cândva și un rol de vrăjitoare rea… Valentine Day e o altă sărbătoare tipică pe care europenii au încercat s-o importe, mai ales din motive de marketing deși nouă Dragobetele ne era la îndemână. De origine celtică, adusă de irlandezi în America, Halloween e o sărbătoare specifică creștinismului occidental și cu toate că am cedat cândva modei sunt total împotrivă, mai ales că școlile au început să îndemne copiii să se costumeze în spiriduși, vampiri sau zombie iar mulți părinți acceptă pe ideea că e vorba doar o sărbătoare de import „drăguţă și inofensivă”. Un alt produs al consumerismului, printre multe altele, pentru că mallurile se umplu de dovleci și fătuci în  costume hidoase . Chiar și în America eu prefer Mother Day / a doua zi de luni din luna mai, mai ales că Luci e fericită când primește cadouri, Christian mergând cu ea la shopping, sau Father Day /în a treia duminică din luna iunie. E amuzantă și Ziua Cârtiței – Groundhog Day, când stai la televizor /pe 2 februarie/ și aștepți ca animalul pe nume Phil din Punxsutawney, Pennsylvania, să-ți prevestează evoluția vremii în primăvară în funcție de felul în care-și vede sau nu umbra…excelent a fost filmul din 1993 cu Bill Murray,  meteorologul care se trezește în ziua „următoare” ca să descopere că este din nou „Ziua cârtiței” și din nou, și din nou…

Dar să ajung la sărbătorile care îi bucură pe toți, pretutindeni. Crăciunul într-o zonă în care nu ninge poate părea straniu dar te obișnuiești. Nu s-a pierdut nimic din recuzita obișnuită dar farmecul nu există. Las Vegas se umple cu pomi de Crăciun împodobiți, deși de alte lumini parcă nu mai era loc, dealerițele din cazinouri își pun bonete roșii, Moși Crăciuni cu barbă albă stau de vorbă cu copiii în malluri…acasă familia a aranjat bradul la care cățelușii se uită cu mirare iar în șemineu  se aprinde focul deși nu de căldură e nevoie ci de ambianță.

Prima observație…sărbătorile încep din noiembrie…se aprinde bradul orașului ….totul e deschis, multe prețuri cresc…toți se adaptează la sezon. De exemplu, la Bellagio fântânile dansează pe arii de Crăciun iar în Conservatory se amenajează nu doar un brad    de 12 metri dar și un peisaj arctic cu urși polari, pinguini și igloo-uri, promenada roții uriașe The Linq devine Parc de iarnă, cu decorațiuni, muzică și colinde în lipsa iernii adevărate, cât despre shopping mai bine nu vorbim. Totuși fulgi artificiali, Moși Crăciun și alte bucurii ale copiilor vor fi găsit în Town Square de la mijlocul lui noiembrie. Pădurea Magică, parada de Crăciun, ringurile de patinaj nu vor lipsi iar la imensul Acvariu de la Silverton Casino Moșul va primi costum de scafandru și se va scufunda alături de rechini și alți pești… Desigur există și evenimente religioase, în 2006 biserica ortodoxă română „Sf Gheorghe” a oferit nu doar Sfânta Liturghie ci și un concert de colinde, daruri pentru copiii și preparate tradiționale românești. Ceea ce nu găsești în Las Vegas unde există destui români, chiar și o echipă de fotbal numită Rapid dar restaurante nu. Găsisem mai de mult  un local cu specific est-european, era aproape de Orleans pe unde lucra atunci Christian, ținut de niște moldoveni care ofereau mai cu seamă dishuri rusești dar și puține de-ale noastre…au dat faliment repede. Jurnalul reține că de Crăciun iar am mâncat curcan, e preferatul americanilor de sărbători, un Carolina turkey de 13 pounds e înregistrat și la Crăciunul 2001. Tot atunci TBS, postul tv public, prin tradiție, programează spre deliciul meu super-spectacole de operă luni 29 decembrie 1997 am văzut Carmen de la Met cu Placido Domingo, Waltraute Meier, Angela Gheorghiu, Serghei Levenfus sub bagheta lui James Levine și în regia lui Zeffirelli – chiar în casa ridicată pentru acesta de Sârbu la Buftea se va  instala sediul nostru- iar în 2001 a fost The Met celebrates Verdi, tot cu Levine.

Am făcut primul revelion pe Strip la trecerea lui 1997 spre 1998 apoi în 2001-2002…desigur salba de artificii lansate de pe cele mai importante cazinouri e mai spectaculoasă la televizor dar trebui să fii acolo ca să guști momentul. Stripul se închide seara pentru traficul auto și se umple de oameni veseli care-ți oferă un coif colorat sau o salbă de jucărie, beau bere și se fotografiază cu tine…Efectul băuturii se vede,  berea se consumă în cantități mari  dar și faimoasele margaritas în pahare imense pline cu gheață și pe drumul de întoarcere mașinile cam circulă în zig zag. Iar cu DUI –Driving Under Influence- ca și cu vorbitul la telefon de la volan, nu te joci, amenzile sunt mari, se ajunge și la tribunal, examenul de conducere se dă din nou! Într-o seară venind spre casă cu shuttle-ul de Sunset drumul era blocat aproape de Mandalay  Bay, credeam că e un accident pentru că într-o clipită au venit mașini de poliție, Highway Patrol, ambulanțe…dar era doar un șofer afumat care nu voia să iasă din mașină și pe care l-au scos cu greu, cu pistoalele în mână.  Dar să revenim la sărbători…Acum de Anul Nou se închid pentru trafic nu doar Stripul ci și alte străzi, scările rulante și lifturile pentru podurile pietonale, se instalează puncte de control DUI în toată Valea, numărul polițiștilor crește, nivelul de securitate e sporit dar showul rămâne, biletele pentru The Linq, roata din care ai o priveliște excelentă, devin exorbitante …Se vorbește despre o concurență cu momentul celebrat în Times Square la New York, ca număr de participanți sau artificii dar ambianța creată în Big Apple e inegalabilă chiar dacă privești doar la televizor, din păcate noi am fost în New York nu de Anul Nou …ci de Halloween.

În 1997 patronii firmei unde lucra Christian au oferit angajaților și familiilor un banchet de sărbători la Sugarloaf Room de la Rio la care am participat și noi…Ca și curcanul dăruit e un prilej de a consolida relațiile de muncă extrem de important. Ideea mă apropie de sărbătorile familiei mele petrecute acolo, Anne și Christian aniversează zilele de naștere în octombrie și tot în octombrie e ziua căsătoriei lor, petrecută la Flamingo în 2004. Dar Luci, născută pe 1 iunie, a avut bucuria de a sărbători 70 de ani la Stratosphere Tower, în restaurantul rotitor de la etajul 103 și a fost de neuitat…

Căsătoriile sunt un brand local foarte important datorită ușurinței de a obține licențele și costurile reduse, an de an se acordă peste 100.000 licențe, cam 5% din totalul licențelor din USA…de exemplu în 2007 s-au acordat 108.963 licențe    care costă doar 55$ .. capelele unde se celebrează evenimentul  sunt numeroase. Desigur  celebritatea lui Elvis a sporit atracția dar noi cum eram de mult căsătoriți n-am putut beneficia de evoluția unor „Elviși” care își fac de lucru în diferite capele, cântă, conduc mireasa, pozează etc dar am văzut pe străzi destui impersonatori ai  starului, din ce în ce mai puțini după ce la modă au apărut alte vedete…oricum în curând peste tot va fi plin de pokemoni…Dar Elvis Presley are aici o popularitate specială și cine vizitează fostul Hilton sau Hard Rock Cafe vede amintiri concrete ale acestui cult..pentru el au fost 7 ani de „Vegas Years„ între 1969-1976, mai întâi când avea 21 de ani a cântat la New Frontier dar abia din 69 când s-a deschis The International – apoi Hilton,acum Westgate- a devenit faimos. Aici au urmat 836 de spectacole pentru aproape 3 milioane de spectatori iar în 2010 Cirque du Soleil, care domină industria showului, a conceput un show pentru Aria, dar există și altele gen Viva Las Vegas sau  Legends in Concerts de la Flamingo care reprezintă tradița americană a imitatorilor și personificatorilor unde apar pe scenă nu doar Elvis dar și Whitney Houston, Michael Jackson, mai nou Prince sau…lady Gaga. Se numește „tribute„ în onoarea marilor interpreți și să nu ne mire că există un Elvis Tour care străbate America întreg anul și întreține vie memoria artistului chiar dacă e interpretat cu propria lor voce de cântăreți puțin cunoscuți ca Dean Z, Jay Dupuis, Bill Cherry și câți alții…