Despre mâncare [2]

Friptură, carne înseamnă în America /inclusiv în America de sud, am fost în restaurante argentiniene sau braziliene/ carnea de vită. Amicul Bebe Cotimanis pune pe fb un clip Tasty cu modul în care se prepară mușchiul în sare, eu am dubii la tot ce implică prea multă sare… Dar vita noastră…e departe de calitatea necesară de a o face nu doar delicioasă dar chiar și comestibilă. Fie că poți folosi doar mușchiulețul, fie că trebuie să fierbi ore întregi, ceea ce nu mai e slow-cooking ci tortură vita românească e marginalizată și nu se va impune ușor gustului comun, majoritar. Păcat. Uite, de exemplu rasolul pe care mătușa mea Sanda mi-l făcea în copilărie practic a dispărut, trebuie să mergi la Viena, eventual la Plachutta pentru un taffelspitz adevărat care era modelul de unde a ajuns la noi rasolul. Sau să mergi pentru un pot au feu la Paris, cel mai bun la Bouillon Racine în Cartierul Latin unde ai parte și de supa de vită în care poți pune paste – ca la sursa vieneză- sau pui. Sigur acum poți cumpăra la noi marfă străină de calitate dar prețurile sunt prohibitive, ca să iei pere din Africa de sud, pepeni din Panama, praz din Olanda e chiar ieftin dar un steak adevărat te costă. Ce-i drept, merită, cel mai scump dish pentru mine a fost „bone-rib eye„ de 50$ la Smith and Wollensky dar a meritat, n-am să uit toată viața gustul perfect al antricotului care părea ars pe grătar iar înăuntru găseai paradisul. Cât despre utilizarea unor părți mai puțin ofertante la noi nu poate fi vorba, oricâte ore ar sta la foc ca să se desprindă carnea de oase, nu apreciem obrazul de vită /joue de boeuf/sau coada – oxtail, devenită la italieni coda alla vaccinara. Acum nici alte bucătării europene nu excelează în prepararea vitei, francezii fac un tartar superb dar friptura au poivre din faimoasa lor rasă Charolais nu e decât un șnițel fript înainte de a fi dat prin pesmet. Dar oriunde găsești Angus beef – inclusiv la Londra unde există angus scoțian-  ești sigur de calitate. O singură dată am gustat wagyu – sau kobe- așa că nu dezvolt, dar și celebrul produs japonez se face în Europa… Cât despre maturare ..ea poate dura 42 sau chiar 56 de zile pentru dry-aging –am văzut în SUA expuse ca la muzeu bucățile puse la învechit – aromele intensificate, suculența și frăgezimea obținute justificând creșterea prețului. Cât despre pregătire dacă se ia ciocanul și se bate carnea pentru a obține chipurile o preparare uniformă mai bine faceți șnițele de porc…Acum găsești și în România Red Angus sau Black Angus, îndeosebi de import dar merită, deja au apărut firme care cresc această rasă, undeva prin Ardeal. Poate o să o exportăm că românul tot crede că a mai bună pasăre e porcul…

Odată cu vârsta interesul pentru mâncare crește, poate e explicabil, dar și oferta pieței contează. Mă simțeam mândru în tinerețe să găsesc în magazine de prin Danemarca sau Finlanda roșii și castraveți românești. Sigur, nu sunt absurd să cer mai multe produse autohtone – și în nici un caz cu forța legii, cum visează unii parlamentari- nici nu vreau să ajungem ca Grecia unde în toate localurile găsești aceleași feluri /e drept, bucătăria grecească e de bună calitate/, nu există decât 3 specificuri culinare –grecesc, mediteranian, seafood, iar dishurile străine sunt rare sau adaptate. Deși importuri consistente există produsele grecești domină piața chiar dacă mulți au mizat pe cantitate în loc de calitate pentru că obțineau mai multe subvenții. Acum protestează. La noi e invers….Și la greci se încearcă eliminarea mijlocitorilor care aduc din afară produse mai ieftine dar cererea depășește adesea oferta, de pildă vara când producția de portocale e mai redusă se importă portocale din Argentina dar e greu pe piață și atunci unii localnici lasă portocalele să se usuce decât să le vândă mai ieftin. Ungurii nu știu cum fac dar în piața centrală din Budapesta doar citricele și strugurii erau de import, restul fructelor și legumelor proveneau de la fermierii locali. Până la urmă ceea ce contează este să ai marfă de calitate iar raportul calitate-preț să fie echilibrat și accesibil. Oricum o piață mai bogată în oferte și mai spectaculoasă decât Bocqueria din Barcelona nu există…Dar unde sunt gusturile de altădată? Mai ușor găsiți zăpezile de altădată…S-a explicat că nevoia de productivitate a ucis calitatea, semințele de legume sunt subvenționate doar în măsura în care sunt standardizate și pesticidizate. Niciodată nu vom mai găsi roșiile acelea românești pe care eu le gustam în Scandinavia, prazul oltenesc a pierdut bătălia cu olandezii, îl mai găsiți doar în arhiva glumelor cu Nea Mărin…S-a pierdut în mare specificul sezoanelor, poți găsi murături în miezul verii și struguri tot timpul anului, ceea ce desigur nu e rău, problema e la calitate. Dar e bine…nu ducem lipsă de nimic, noi cei mai bătrâni ne adaptăm gusturile iar cei tineri nu vor afla niciodată ce gust aveau mezelurile când nu se făceau cu zeamă de oase nici nu se injectau cu apă ca să atârne mai greu. Hai să vă citesc ce spun specialiștii : „crenvurştii sunt tocătură din resturi de carne, tendoane, şoric, slănină, cu totul, până la 40 la sută grăsime, la care se pune şi carne dezosată mecanic sau carne MDM, o tocătură din resturi precum tendoanele. Grăsimea din crenvurşti ne îngraşă şi creşte nivelul colesterolului. Crenvurştii mai conţin şi nitrit dar şi nitratul de sodiu, E250 şi E251, care împiedică dezvoltarea bacilului botulinic şi dau mezelurilor o culoare rozalie, apetisantă. Totodată, conţin şi monoglutamat de sodiu, sau E621, substanţă care face mâncarea gustoasă.” Poftă bună.

Anunțuri

Suleyman, Brâncuși sau Cuza?

Dl Adrian Cioroianu, istoric și om politic, scrie despre Brâncuși și banii plus faima pe care le-ar putea aduce României un film despre viața sculptorului inclusiv cea amoroasă . Ar fi o mare poveste de export, așa cum a fost serialul cu Suleyman. Dincolo de o naivitate  a autorului să reținem ceea ce spune: „ Mai are cineva vreo îndoială că acest program de televiziune transmitea şi un mesaj (geo)politic, dincolo de povestea ca atare? :… mi se pare o certă reuşită să-i aduci pe europeni în faţa televizorului ‒ pentru a vedea ce? ‒ pentru a urmări poveştile de intrigă, vitejie şi amor ale unui sultan care acum 500 de ani băga spaima (inclusiv) în europeni şi cucerea fără milă Belgradul, mare parte din Ungaria ş.a.m.d. Recent, o revistă de analize geopolitice din Franţa dedică un întreg număr acestui fenomen care marchează din plin tele-vizualul planetar: emergenţa unor seriale TV cu puternic mesaj (geo)politic, adevărate saga de război şi pace pe micul ecran, în care spectatorul iniţiat vede ceva mai mult decât povestea în sine. Exemplul cel mai actual (şi mai prizat internaţional) este serialul Games of thrones; privind sau citind această foarte ramificată poveste, în care câteva familii îşi dispută puterea, poţi înţelege că este doar o plăsmuire heroic fantasy din mintea inepuizabilului George R.R. Martin, după cum alţii pot înţelege (unii chiar o fac) mai mult, anume că ar fi o metaforă a jocurilor geopolitice dintre Arabia Saudită (alias casa Lannister în serial) şi Iranul (alias casa Martell) din vremea noastră!” Despre naivitate aș vorbi mai ales la ideile concrete…„Multe proiecte culturale româneşti se blochează în faţa obstacolului finanţărilor ‒ şi nu e niciodată redundant să reamintesc faptul că banii băgaţi în cultură nu sunt cheltuieli, ci investiţii. De când e lumea şi pământul, cultura nu poate exista în afara banilor. Cred că ar trebui să renunţăm la imaginea romantică a artistului falit care ziua stă prin cafenele, cu un pahar plătit de alţii în faţă, iar noaptea creează capodopere. Desigur, au fost şi vor fi şi astfel de exemple – dar istoria artei nu se rezumă la ele. Fără mari proiecte – private, ecleziastice, instituţionale sau de stat ‒, marea artă ar fi cu mult mai mică. Arta sau cultura se fac poate 10% prin voluntariat ‒ şi 90% prin mecenat.„  Bine, foarte bine, dar de ce Brâncuși, de ce nu Cuza? Desigur, faima internațională a sculptorului o excede pe cea a domnitorului dar asta e România, dacă ne gândim doar prin prisma ideii de a face propagandă „în sens bun„ /bine precizat pentru că imaginea cam cețoasă a României o facem destul/  nu ajungem departe și în niciun caz la artă. Am scris cu timp în urmă despre posibilitatea unui serial despre Cuza nu relaționându-mă la Suleyman ci întrebându-mă de ce n-ar avea succes un serial dedicat unei personalități atât de complexe și controversate cum a fost Cuza. Dincolo de șabloanele unei istoriografii aberant patriotarde Cuza a avut o viață interesantă – pe plan politic, profesional, amoros-. E drept, la noi subiectele istorice nu mai sunt la modă, cinematografia a abuzat adesea grosolan de tematică iar televiziunile se feresc …mai ales după ce o așa zisă poveste „de epocă„,  ”Aniela” de pe AcasăTV a fost un eșec, datorită unui subiect nepotrivit, mărunt. Sigur, viața lui Cuza nu e ușor de ecranizat, tocmai pentru că a fost acoperită de numeroase legende sau neadevăruri dar merită. Dl Cioroianu, istoric de meserie, știe mai bine ce comoară se ascunde în posibila povestea domnitorului, cât de greu e să scoți la iveală valorile și semnificațiile pozitive din noroiul timpului dar preferă varianta mai accesibilă a lui Brâncuși. Dar câte chei nu oferă biografia lui Cuza de la tinerețea pârcălabului de Galați, la impunerea sa din partea Partidei Naționale, problemele ridicate de Unire, de reforme, tribulațiile sentimentale și copiii făcuți cu o amantă, criza, coaliția care l-a silit să abdice, exilul…Dacă nu interesează pe nimeni astăzi poate altădată…iar dacă vrem propagandă să ne întoarcem la Decebal sau la Mihai Viteazul, eventual la Vlad Țepeș dar din păcate nu mai avem un Sergiu Nicolaescu.

Un nou roman

Un nou roman, DESTINUL UNEI FEMEI a aparut deocamdata pe blogul meu. Pentru ca nu am pretentii financiare pentru lucrarile mele romanul se poate citi gratuit la pagina DESTINUL iar apropiata sa editare ca e-book va fi de asemenea gratuita. Multumesc.

Iată o scurtă prezentare

  • Nicoleta Călugăru avea 18 ani când a plecat de acasă din provincie pentru a da piept cu Capitala, după ce se hrănise în adolescență cu reviste și emisiuni tabloide, plus cărți romantice în care toate fanteziile se împlinesc. Dar nimerește în miezul unor afaceri de trafic de persoane și prostituție fiind salvată de un afacerist bogat, Decebal Mazilu, căruia i se dăruiește și chiar îi face un copil, chiar dacă bărbatul era mult mai în vârstă și mai scund ca ea. Când e alungată visul de bogăție se risipește dar scopul ei în viață e să se răzbune pe omul care crezuse că o va ridica și să-și recupereze copilul. Se bazează pe ajutorul lui Horia Drăgan, un tânăr procuror care se îndrăgostise de ea și lăsase totul, job, soție, copil pentru a fi împreună. Dar lucrurile iau o turnură tragică și nu vom ști decât în final dacă reușește sau nu.

Ați văzut fetele dezbrăcate din Scânteia?

Un documentar recent despre casetele video piratate de pe vremea lui Ceaușescu stârnește agitația unora care vorbesc despre o afacere de contrabandă a Securității, o manipulare la care am pus cu toții botul. O fi. Că era o hoție pentru că unii luau bani..o fi fost. Că 90% erau trash movies, junk, garbage se poate. Asta nu mă împiedică să-mi amintesc că în anii cei mai negri ai „epocii de aur” filmele de pe casete și cărțile din bibliotecile clandestine erau singurele șanse de a te apropia de mișcarea culturală contemporană. În tinerețe încercam să fac o carieră de critic de film. Am avut norocul în studenție să mă alătur celor care au căpătat o adevărată educație cinematografică, mai întâi la „serile prietenilor filmului„ inițiate de Tudor Caranfil în 1962 ca primă formă a Cinematecii Române, apoi la proiecțiile din sala Cinematecii unde am văzut clasicii dar și modernii, inclusiv anumite filme neconforme cu ideologia comunistă cum au fost lucrările școlii cehe, poloneze, Polanski, Wajda, Forman, sau „Oglinda” lui Tarkovski…Ajungeam să adun peste 200 de filme pe an…Colegul și amicul meu de atunci Călin Stănculescu a perseverat rămânând fidel cronicii de film la „Informația„ sau „România liberă„, am scris și eu la ”Viața studențească”, „Amfiteatru”, „Informația„, am ținut un timp cronica de la ”Flacăra” la invitația lui Adrian Păunescu, filmele despre care scriam se difuzau pe ecranele noastre și era vorba de Antonioni/ Blow up/, Resnais, Godard, Bunuel… A urmat prăpastia, dezastrul, cultul personalității, înăsprirea ideologică totul ducând la dispariția filmelor sau cărților cât de cât importante /pentru că nu era vorba doar de cele vestice/ . Trecut la TVR m-am lecuit repede de ambițiile cinematografice, devenit coleg cu Tudor Caranfil am cochetat puțin cu „Vârstele peliculei„, am insistat pentru „filmul în dezbatere„ oferit tineretului, formulă prin care s-a strecurat un film al lui Andrej Wajda dar…Ajuns odată în locul șefului meu la ședința de programe a boșilor, unde se aflau personalități ca Dinu Săraru, Geo Saizescu, Valeriu Râpeanu, am asistat la masacrarea unui film interesant…„Singurătatea alergătorului de cursă lungă„ al lui Tony Richardson. Tovarășul șef de la cenzură a explicat că e vorba de un puști /era Tom Courtenay/ rebel care ajunge să fure din lipsa de orizont și ce face tot filmul? Aleargă. Degeaba s-au ridicat voci revoltate de asemenea obtuzitate chiar și eu am îndrăznit să  vorbesc dar directorul de atunci Andrei Vela a tăiat repede disputa..dați voi filmul la tineret în dezbatere. A fost îngropată și ideea dezbaterii…Nici Cinemateca nu mai putea oferi cine știe ce iar pe marile ecrane era jale deși existau în domeniu mulți oameni inimoși, deosebiți, ca Dumitru Fernoagă  pe care l-am cunoscut la o vizionare Mosfilm la Moscova unde TVR m-a trimis împreună cu Viorica Bucur. Casetele piratate au apărut târziu, în anii 80….până atunci ne-am mulțumit cu cărțile care circulau pe sub mână și era vorba în general de literatură americană dar și de cărții tabu pentru comuniști ca „Arhipelagul Gulag„ al lui Soljenitsin sau Memoriile lui Hrușciov. Am făcut eforturi financiare și am cumpărat un videoplayer, am putut astfel vedea zeci de filme și nu erau toate garbage, nici atunci nici azi nu mă uit la vedete precum Chuck Norris, Vandamme sau alții așișderea. Recunosc, la solicitarea unui amic am făcut și eu traduceri, îmi amintesc de „Shogun„ dar nu am primit bani iar dacă Irina Nistor sau patronii acestor afaceri au câștigat bravo lor! Din toată sforțarea mea de a rămâne în terenul filmului nu m-am ales cu mare lucru…ca scenarist însă am avut satisfacția să particip măcar odată la lansarea  unui film la care eram scenarist, „Lacrimi de iubire„ unde m-am întâlnit cu vechii mei colegi de breaslă Tudor Caranfil, Eugen Atanasiu, Ion Bucheru, breaslă din care m-am retras de mult…

Pe atunci nu existau emisiuni și ziare tabloide, păcănele, jocuri electronice, manele, fete dezbrăcate în presă sau pe micul ecran…închipuiți-vă o paradă de fete în chiloți pe pagina 3-a a Scânteii…sau pe pagina 5-a…?! Nu existau nici internetul, rețelele de socializare, chatul, smart-phone, tableta. Doar teatrele își mențineau un reperetoriu valabil și aveau public, pentru muzică, filme și cărți trebuia să lupți, se obțineau tot mai greu. Lumea se preocupa de aprovizionare, de asigurarea existenței zilnice, zicalele la modă erau „noi ne facem că muncim ei se fac că ne plătesc„, „pauzele lungi și dese cheia marilor succese„ dar deviza națională trebuia să fie „capul plecat sabia nu-l taie„. Am dat la schimb libertatea și tinerețea. La ce bun astăzi că pot circula oriunde, că pot cumpăra orice din magazine sau restaurante, tinerețea nu ți-o mai dă nimeni înapoi și asta e marele meu reproș la adresa comunismului românesc. Mi-a mâncat jumătate din viață dar și eu am acceptat compromisul. Putea fi altfel? E deja un alt scenariu. Nu fără rost m-a întrebat cândva fiul meu de ce n-am rămas în 1969 în Franța ca să-l aduc și pe el mai apoi, cu maică-sa…norc că azi Christian e cetățean american, norocul lui… Văd azi mulțime de oameni năvălind în biserici dar unde era biserica atunci când ei erau tineri, când aveau poate nevoie de ajutor și alinare? Nu vreau să dau exemplul polonezilor dar clerul nostru n-a fost aproape de popor câteva decenii…Îmi amintesc că am văzut la Moscova urmele lui Stalin, bisericile transformate în muzee de științe, ce-i drept la noi n-a fost nevoie, popii au făcut ușor pactul cu puterea… Aici adaug o remarcă…unii naivi cred că martiriul unor prelați dizidenți poate șterge compromisul făcut de cler cu comunismul și securitatea. Amăgire! Iar clerul  cel de azi afurisește tinerii rockeri numindu-i sataniști…Dar datorită accesului la unele bunuri     culturale, pentru care m-am zbătut, mă declar mulțumit. TVR difuza la un moment dat 2 ore pe zi dar ținând cont de ceea ce difuzam la ce ar fi folosit mai multe ore? E drept, lefurile mergeau și nu erau rele. Jucam după cum se cânta dar măcar eram plătiți. Existau și mărunte privilegii față de omul obișnuit, în TVR exista de pildă color – PAL- de mult, te puteai extazia de prin anii 70 la un concurs de călărie pentru că la baza obstacolelor erau buchete de flori multicolore iar iarba era verde! – meciurile de fotbal pe care nu se dădeau bani se puteau vedea pe circuit intern /de pildă Mondialul din 1974/ sau pe prietenie în studioul Euroviziunii și alte nimicuri…Ceea ce nu înseamnă că acasă nu trebuia adesea să prinzi bulgarii…Poate astea nu contează mult dar lumea în care trăiam noi românii era atât de cenușie… Dorința de a te informa, de a cunoaște valori artistice cât mai diverse nu poate fi stăvilită sau cenzurată și peste tot oamenii găsesc posibilități de a avea acces la ceea ce-și doresc chiar dacă trebuie să ocolească legea pentru că legile sunt vremelnice…Totul e să vrei iar acest element al opțiunii  devine important într-o societate deschisă, ce să alegi, cum, de ce, sunt întrebări ce pun în joc educația, normele sociale. Poate unii în tinerețea noastră ne-am zbătut să nu rămânem o masă amorfă de manevră a altora, ce e rău în asta? Da, nu era vorba de dizidență anticomunistă, poate de un fel de rezistență la massificare. Supremația – chiar exacerbată- a eului, a individului față de omul colectiv era una din tezele existențialismului care m-a atras în tinerețe. Pentru că manipularea, încercarea de a massifica individul nu au dispărut și nu vor dispărea.

Ioan ar fi trebuit să trăiască

Au trecut atât de mulți ani dar întâmplarea mi-a readus în memorie figura unui coleg și prieten alături de care am lucrat ani mulți în TVR, până în ultima  seară de duminică a lui decembrie 89 când m-a sunat Luminița Dumitrescu să-mi aducă vestea, ca un trăznet, că Ioan Simion Pop a murit! N-am avut curajul să merg până nu departe, la blocul din Obor unde locuia cu Livia și copiii lor, Horea și Simona. N-am avut curajul să-l privesc la față, am preferat să merg pe urma unui sicriu acoperit spre Cimitirul Eroilor. Îmi fusese foarte drag Ioan. Venit în TVR cu aureola omului care câștigase un mare concurs de cunoștiințe Ioan Simion Pop nu era deloc vreun arogant, cineva cu ifose superioare ci dimpotrivă, un tip cinstit, liniștit, poate taciturn și introvertit ca orice ardelean cumpătat. De la el am învățat multe lucruri pe care nu le-am prea respectat, pentru că eram odraslă a Bucureștiului, nerăbdător, grăbit și uneori superficial. Eu, nu el. Prin Ioan am descoperit Ardealul și ardelenii și cu asta spun tot. Norocul nostru a fost că am colaborat la două mari, chiar gigantice, concursuri interjudețene pentru tineret. Se numeau bombastic „Drum de glorii” și „Columnele independenței” dar nu mi-e rușine pentru faptul că străbătând țara, trecând prin toate județele de mai multe ori, aveam șansa să întâlnim și adesea să aducem pe ecran oameni deosebiți, talente, caractere. Dincolo de tributul plătit epocii era o emulație adevărată în provincie, la nivelul tineretului și copiilor pentru care lucram noi, fiecare își scotocea „prin casă” spre a oferi vederii ce e mai bun. Ioan avea un cult pentru tradițiile populare, pentru folclor, el a insistat să avem o probă dedicată baladelor vechi și multe lucruri frumoase au ieșit la iveală. Recunosc, trăim alte vremuri, profesional vorbind, dar eu personal nu pot, după ce ani de zile am alergat prin țară după valori, să privesc showuri ca „Românii au talent” unde exhibiționismul sufocă orice are cât de cât calitate…Ioan era cunoscut și foarte  iubit, spectatorii din sălile unde aveau loc spectacolele-concurs îl adorau și, recunosc, îmi plăcea să mă situez și eu în orbita lui, să fur câteva clipe de glorie, aveam grijă, cu echipa, să se simtă protejat și în largul lui în puținele zile cât stătea pe teren – pentru că el venea doar pentru spectacolul filmat. Niciodată nu m-am simțit umilit, n-am avut  orgolii inutile –așa mi s-a întâmplat peste mult timp cu Marian Râlea la Abracadabra –  fiecare avea contribuția lui dar puțin suflet nu strică niciodată.

Ioan Simion Pop ardea interior mai mult și mai adevărat decât toți oamenii pe care i-am cunoscut. Nu se grăbea, cântărea bine orice vorbă, orice gest, orice decizie și mi-era adesea greu să mă acomodez cu stilul lui lent dar mă străduiam. Lucram împreună întrebările pentru probele de cunoștiințe – unde predomina tot mai mult politicul. El se chinuia să se descurce prin limbajul de lemn al epocii, eu preferam să fac propuneri pentru proba de literatură – poate din lașitate- unde mi-era mai simplu cu clasicii. La cât de cinstit era Ioan nici astăzi nu știu dacă devenise un bun actor pe scena vieții, ca mulți dintre noi, sau chiar credea sincer în virtuțile comunismului. Din păcate nu a mai trăit să vadă ce se întâmplă cu țara pe care o iubea atât, să-și asume o poziție, mi-e greu să-mi închipui dacă ar fi ales, ca mine, să rămână om de televiziune refuzând propunerile și tentațiile politicii sau ar fi intrat la luptă în arena parlamentară, mai apropiat de viziunile naționaliste și de stânga. Sigur, în anii mulți cât am lucrat împreună și am bătut țara s-au adunat între noi și unele taine, secrete închise pe vecie – la el în mormânt, la mine încă în memorie- dar asta nu înseamnă că ne-am cunoscut cu adevărat și în totalitate. Ar fi trebuit să trăiască pentru a se întâmpla asta.

Acum aflu că soția lui Livia a plecat dintre noi în 2000, adolescenții de atunci au crescut -Horea mai e în București , Simona în Marea Britanie. Ar fi trebuit ca Ioan să trăiască , e tot ce pot spune.

Copiii din Diaspora

Am  aflat recent că Simona Pop, fiica regretatului meu coleg Ioan Simion Pop trăiește în Marea Britanie. Fiul meu e plecat de mai bine de 20 de ani, e cetățean american, are familie acolo. Din copiii de la Abracadabra nu doar micuța vedetă Iulia  Stănescu e plecată dar și alții ca Iulia Sfârlea sau Morar. In California s-a stabilit Mihaela Bărluțiu, cea care a strălucit la o vârstă fragedă în LDI….Copiii ai vecinilor, prietenilor, cunoștiințelor  sunt răspândiți care încotro prin lume și, atenție, nu sunt căpșunari…Când văd disprețul cu care îi tratează instituții sau reprezentanți ai statului român pe cei care au plecat ca să-și construiască prin studiu și muncă o existență demnă mă apucă furia. Sigur că profitorii care s-au dus dincolo ca să fure, să cerșească, să sugă pomeni –majoritatea țigani- ne-au creat o imagine nefavorabilă pentru că sunt mai vizibili decât ceilalți. Dar de ce să mă mir când la Timișoara, oraș lăudat ca leagăn al revoltei, primarul e amendat pentru discriminare pentru ca a scris pe FB că  tiganii ar trebui sa se laude nu cu aur si masini scumpe ci cu impozitele platite…Este orasul in care justitia a ingaduit unui clan de tigani sa puna mana pe cele mai ravnite imobile si in care ei fac legea! Reacția normală a noastră n-ar trebui să fie apărarea cu orice preț a mândriei naționale și jignirea celor care îndrăznesc să ne critice pe motiv că scursurile care ne fac de rîs acolo sunt excepția, nu regula. Așa e, dar și noi generalizăm când ne burzuluim la englezi, francezi,  nemți că ne strică imaginea când, în fond, puțin le pasă de noi. Cu ani în urmă le spuneam colegelor care se documentau să scrie ”Inimă de țigan” că nu există hoți cerșetori români tocmai pe Champs Elysees. Greșeam, existau , i-am văzut cu ochii mei și atunci și mai târziu, ba chiar mai recent soției mele i s-a furat geanta pe o bancă de lângă Arc de Triomphe…Ar trebui atunci să mă aliez corului de bocitoare care deplâng cât de rău ne fac țiganii și, prin extindere, emigranții în general? Ați văzut cozile celor care stăteau în fața ambasadelor să voteze, în noiembrie trecut, arătau ei a cerșetori?  Acum „imaginea proastă„ a țării ar fi, pasămite, datorată justiției! Păi să nu mai fure și hoții nu vor mai fi plimbați în cătușe! Vechiul meu coleg și urmaș de la „Viața studențească” Ion Cristoiu e campionul celor care susțin că președintele Iohannis a fost instalat în fruntea țării de Structurile „ care și-au proțăpit la Cotroceni propriul președinte, cel de care aveau nevoie ca să poată jefui mai departe țara” !? Să  nu-ți vină a crede ce citești. În acest cor de manipulări copiii noștri aflați în diaspora rămân victime. Nu se ivește nicio speranță că va fi ascultat cuvântul lor, că părerea lor contează iar campaniile violente care susțin că vesticii ne calomniază mai mult le aduc deservicii. Pentru că, insist, hoția, pomenile, delapidările, frauda se găsesc pe scară largă aici înăuntru și nu în emigrație. Să se dorească oare desprinderea lor de interesele țării, să se cultive lehamitea, reacția multora de a întoarce spatele țării care îi tratează cu dispreț? Îmi amintesc că pe vremea comunismului era un delict să ai rude „plecate„ și nu pot uita drama unui coleg al cărui fiu plecase în America, dramă nu pentru că fusese dat afară din partid ci pentru că îl îngrozea perspectiva de a nu-și mai revedea niciodată copilul!

Oana Zăvoranu în război cu ea însăși.

….

Greu de reprodus cuvintele pe care Oana le scrie la adresa mamei sale după ce ani de zile s-au bălăcărit una pe alta ca apoi să se pupe cu foc. Regret enorm felul în care această persoană a decăzut. Am lucrat excelent la Numai iubirea, am colaborat și la Păcatele Evei, singurele ei performanțe actoricești de la care au trecut 10 ani! Era stridentă ades dar nu-și bătea joc de roluri, de colegi. Pentru serialul pe care l-am început în 2005, Daria iubirea mea, îi gândisem un rol pe măsură dar când am deschis gura să-i pronunț numele mi s-a spus că Oana refuză un contract în exclusivitate și deci nu va mai juca. Nu știu amănunte, dacă a fost așa înseamnă că deja se declanșase criza de orgoliu care a costat-o cariera. S-a lipit de Antene și am citit cu stupoare că așteaptă ca Lazarov să-i facă o telenovelă inspirată din viața ei! S-a ales praful de proiect, ba chiar l-a porcăit pe bătrânul teleast, totul denotând o escaladare incredibilă a orgoliului și aroganței. A prefera circul televizat și ani de zile viața ei cu divorțuri, iubiți și scandaluri a luat locul unei cariere artistice. Mi s-a părut, și am scris asta, că oscilațiile și excesele ei sunt rezultatul unor frustrări, a neputinței de  a se focusa pe ceva important în absența unei îndrumări profesionale….cum ar fi un impresar. Mai curând însă i-ar fi trebuit un psihiatru… Încăpățânat, prin 2013 mi-am închipuit că revenirea ei alături de Dan Bordeianu într-un serial inspirat de ”Steaua fără nume” ar fi fost benefică, inclusiv ei, ajutând-o să se adune. Până la urmă am scris o carte, „Necunoscuta,sau Steaua fără nume altfel”.  Acum vreo 2 ani i-am trimis cartea…i-am spus și despre ideea de a scrie continuarea la NI și s-a arătat încântată. Scria că e o plăcere și onoare pentru ea să vorbească cu cel cărora surorile Damaschin le datorează destinul. Mulțumesc. Acum găsesc  pe FB o postare înfiorărtoare în care o face albie de porci pe maică-sa. Mă obișnuisem cu postările ei în care, alături de insistența de a-și arăta trupul ca nu cumva să creadă lumea că după 40 de ani s-a fleșcăit se războiește cu tot felul de neprieteni,e stilul ei de ieși în piața publică și a-și da poalele peste cap. Păcat. Acum renunț la toate amintirile bune. Trebuie să-mi dau seama că e o ființă irecuperabilă din punct de vedere al meseriei de actriță, că va trăi cu realitatea unei cariere începută în forță acum  zece ani dar prăbușită repede. Cu toată forța vitală de care dispune Oana și-a risipit nu doar ambițiile ci și calitățile cu care era dotată pentru a fi o vedetă care are un cuvânt de spus nu doar în tabloide. Oare ce a provocat drama, despărțirea de Pepe, trecerea implacabilă a anilor până după pragul de 40 fără să mai fi clădit ceva serios în urmă? Nu cred că e vorba numai de caracterul ei nărăvaș care a preluat puterea în tot ce spune și face. Dar îmi pare rău, sincer.