Mai vrem telenovele?

Telenovela romaneasca a luat o pauza.Ce credeti,mai are viitor?
Puncte de reper:
1. Expresia „telenovela”s-a transformat intr-o eticheta cu caracter indeobste depreciativ si e folosita prea des ca un sinonim pentru scandalurile politice sau mondene de durata lunga
2.De pe ecranele TV unde domneste tabloidizarea,umorul indoielnic,specularea voyeurismului chiar lipsa de moralitate nu cumva lipseste problematica reala a vietii,mesajele socioculturale vehiculand valori importante?
3.In perioade de criza nu prea sunt bani pentru seriale de gen…ceea ce nu cumva contrazice teza consumerismului,legarea telenovelei de publicitate si consum?
Am pus intrebarea si pe Google+ la comunitatea Telenovelas lovers…
„Telenovela este un zaharel social primejdios, cu ajutorul caruia atentia consumatorilor poate fi indepartata de la problemele reale ale vietii lor, viata care va ramane in aceleasi tipare fara ca ei sa priceapa vreodata acest lucru pe deplin”scria cineva in 2009…afirmatie cu care nu sunt de acord…Nu sunt mai primejdioase trucatele reality-showuri ca si puzderia de emisiuni tabloid pline de sexualitate,false scandaluri,cancanuri inventate,totul lasand pe ansamblu impresia unei societati neinteresate in cultivarea de valori morale autentice?

Amintiri 4

Mă gândesc mereu ..care erau secretele reușitelor noastre,atâtea câte erau?
Concurența,competiția mi s-au părut esențiale.Si cum nu existau alte televiziuni trebuia să concurăm între noi! Aveam 8 programe pe lună și stimulam concurența între autori,inclusiv prin cointeresarea materială. Nu țineam seama de încadrări,state de funcțiuni și alte birocrații,stabileam salariile în funcție de succesul la public. Stimulam,recunosc,oarecum cinic, rivalitatea între Abracadabra și Arlechino,între Tip Top și Ba da ba nu…nu intenționam să am o redacție de prieteni ci de profesioniști care se bat să fie primii!
Poate aveam,ca orice om,preferințe,poate era greu să despart obligațiile mele manageriale de activitatea scenaristică dar argumentele că am reușit sunt următoarele: succesul multor programe,faptul că scriam pentru ambele echipe profilate pe povesti,Abracadabra și Arlechino,renunțarea la funcția administrativă pentru a mă dedica scrisului.Privind în urmă mi se pare că nu am greșit…chiar dacă am rămas cu puțini prieteni…
Izolarea,neimplicarea ne ajutau …noi nu intram în luptele interne din Tvr,nu făceam politică,nu deranjam ..de aceea eram lăsați să lucrăm în pace,ni se acorda încredere /ca în cazul șefului direct,Mitică Moroșanu,directorul Departamentului Divertisment de care depindeam/ sau pur și simplu nu eram băgați în seamă/ca în cazul tuturor directorilor care i-au urmat lui Răzvan Teodorescu.De obicei nu primeam ceea ce ceream /de pildă deși eram director la un moment dat n-am reușit să conving niște birocrați să-mi dea un telefon mobil.Despre fonduri în plus să nu mai vorbim…
Redacția copiii nu mai era totuși cenușăreasa Tvr,mulți colegi din sectoarele artistic sau tehnic preferau să lucreze cu noi ca să fie părtași la creații interesante .
In sfârșit trebuia să ne profesionalizăm cu toții,să evoluăm.Nu existau alte surse decât afară,în comunitatea restrânsă a specialiștilor în programe pentru copiii,dar cum să faci deplasări în străinătate când fondurile erau extrem de subțiri și se dădeau greu aprobări,cel puțin pentru noi….Soluția era să ne facem cunoscuți,doriți și invitați… Cu funcția pe care o aveam eram din oficiu expert EBU /European Broadcasting Union/ dar asta nu aducea nici un folos nimănui.EBU era o ficțiune,nu organiza festivaluri,stagii de pregătire. Trebuia să ne facem relații,ne-am înscris la toate festivalurile posibile,de la cele mai importante ca Prix Jeunesse-Munchen unde se făceau preselecții și nominalizări sau Prix Danube-Bratislava până la altele mai mici,ca Plovdiv și Blagoevgrad în Bulgaria, în Polonia,Muntenegru..mai târziu Chicago sau Lisabona.Au apărut primele premii,practic toți colegii mei au plecat la asemenea evenimente.Devenind membru al ECTC/European Children s television Centre/ cu sediul în Grecia am reușit prima coproducție pan-europeană.Am devenit și membri ai CIFEJ ,o asociație a autorilor de filme pentru tineret și copiii cu sediul în Canada.
Din nou realizatorii din redacție au avut șansa să ia parte la traininguri,seminarii,întâlniri.Contacte care au contat enorm!
Mai putea dura perioada aceasta o vreme? După ce am plecat în mai 1998 la protv în locul meu a fost numită Oana Ionescu.O excelentă autoare dar ca manager nu a reușit să se impună.Practic echipa pe care o formasem s-a destrămat,Ruxandra plecase odată cu Abracadabra,Radu Popovici a decedat,Liana Săndulescu s-a mutat la Divertisment,alții au plecat din TVR.Emisiunile s-au desființat una câte una fiind o vreme înlocuite de Kiki Riki Miki,până ce în 2003 Oana s-a văzut înfrântă și a plecat.Dar eu cred că oricum în jurul anilor 2000 genul de programe impus de noi își trăise traiul.La Protv Abracadabra s-a încheiat în 2001.Piața media se schimbase,apăruseră canale de desene animate,publicul era mai pretențios,elaborarea mai pretențioasă. Se prefera cumpărarea de formate și nu creativitatea,se evolua spre alt gen de emisiuni.Dar fără îndoială,conștient sau nu,publicul foarte tânăr,mai ales cei de 10-12 ani,era neglijat.Când în 2006 am făcut un turneu prin țară pentru lansarea romanului ”Lacrimi de iubire”am descoperit că mulți dintre fani erau copiii,de pe la 8 la 13-14 ani.Câțiva din cei care se îmbulziseră cu un an înainte la întâlnirile cu protagoniștii din ”Numai iubirea”,tot un serial care nu era destinat acestor vârste. Explicația? Nevoia de poveste,de ficțiune românească nu mai era satisfăcută în programe potrivite cu vârsta lor…
Ce se întâmplă astăzi judecați singuri.

Amintiri 3

In momentul decembrie 89 situația în redacția noastră din TVR era confuză, mai aveam doar doi șefi,pe Liana Săndulescu redactor șef adjunct la copiii și pe Ioan Simion Pop secretar general.Revoluția l-a găsit pe Ion acasă în comuna natală,la Bonțida.Omul de o cultură și de un caracter admirabile,cu care eram prieten și lucrasem două concursuri inter-județene de anvergură,s-a întors și…a murit în mod misterios duminica,înaintea Crăciunului.A căzut /???/ de la etajul 5 al locuinței sale de la Obor,fiind singur acasă…Liana Săndulescu,recent venită dintr-o funcție de activist la Consiliul Național al Pionierilor s-a speriat după apariția în presă a unor aluzii la atașamentul ei față de Poliana Cristescu,soția lui ”tovarășul Nicu” și șefa pionierilor și a demisionat. Fiecare făcea ce voia atunci,unii colegi s-au orientat lipindu-se pe lângă viitorii oameni puternici ai țării care bântuiau pe la etajul 11.Eu am rămas la etajul 5,mi se părea că am ocazia să demonstrez la 45 de ani dacă pot face serios meseria de a produce programe pentru copiii și,mai ales,să-mi realizez visul,mereu ținut ascuns,de a fi scenarist.
După venirea ca director general a lui Răzvan Teodorescu ne-am reorganizat,Costin Buzdugan a fost scos de pe linie moartă și eu am ajuns șef la copiii,Jeana Gheorghiu la Tineret iar Mihai Tatulici a primit nou înființata redacție Jocuri și Concursuri.Eram în 1990 și am trecut la treabă.
In afara Lianei care a rămas realizator la copiii mai era Ana Stefănescu,care s-a descurcat destul de bine,în rest am căutat să formez o echipă nouă și am căutat în mediul artistic,al oamenilor de teatru,inclusiv teatru de păpuși,al cercurilor artistice pentru copiii.Oana Ionescu fusese scenografă,s-a apucat să facă emisiuni cu ambiție și îndrăzneală,Elena Crețu avea experiență în teleșcoală …în rest am găsit soluții din afară..Ruxandra Ion venea de la Teatrul Mic,Radu Popovici era regizor.Cu ei am pornit inițial la drum și repede au apărut Club Anda,Tip Top Minitop,Abracadabra,Arlechino,7 Note Fermecate…mai târziu Ba da ba nu,Feriți-vă de măgăruș,Ala Bala Portocala,Dodo Ring și altele…Sâmbăta și duminica ofeream copiilor ceva cu totul nou și audiențele erau bune.Aproape 8 ani am reușit să dovedim că se poate,cu bani puțini și multă dăruire am căutat să oferim lucruri de apreciat.Astăzi mă bucur să întâlnesc oameni care erau la vârsta copilăriei în acele timpuri și își amintesc cu plăcere și nostalgie de personajele și emisiunile lansate de noi.

Amintiri 2

Salvarea mi s-a părut producția de emisiuni concurs,pentru tineret și copiii.Incetul cu încetul m-am atașat de programele pentru copiii,ajutat de profesioniști ca regizoarea Tatiana Sireteanu,de la care am învățat enorm. Mi se părea că pe zona copiilor eram mai ferit de propaganda infectă care ne învăluia pe toți dar n-a fost chiar așa. Dincolo de concursuri,unele destul de interesante prin scoaterea la iveală a unor talente autentice,îmi amintesc cu plăcere micile programe de revelion ale copiilor,făcute sub bagheta minunatului Tudor Vornicu.
Preferam să lucrez cu copiii pentru că în sistemul pionieresc aveai de a face cu cadre didactice,profesori,oameni educați.mai puțini fiind atinși de microbul parvenirii și oportunismului cultivat îndeobște la ”activiști”.Am un mare respect pentru meseria de profesor,pentru cei care nu-și bat joc de copiii și îi ajută să se dezvolte,având ca principală răsplată mai puțin sau deloc banii ci mândria de a fi reușit.
Pe atunci,pionieria avea un sistem național de case și cercuri artistice,tehnice și sportive care funcționa bine.Mergând cu concursurile Tv prin toate județele țării,orașe,comune,sate…am întâlnit oameni devotați,copiii talentați,o emulație care dădea roade.O vreme pionieria a fost condusă de oameni cu personalitate ca Virgiliu Radulian,Constantin Boștină,încetul cu încetul partidul unic și-a subordonat totul.Asta nu înseamnă că preocupările artistice s-au diminuat,îmi amintesc cu plăcere de o mulțime de grupuri muzicale și coregrafice din toată țara,cum ar fi cele conduse de Peter Karacsony la Carei,Mureșan la Zalău,Giovani la Timișoara..de echipele Palatul Copiilor din București cu profesori ca Adriana Codreanu /Alegretto/ Lăcrămioara Mitroiaca /Meloritm/ Angela Melcescu și mulți alții…

Tu esti soarele meu

Tu ești soarele meu/ești viața mea/ești aerul pe care îl respir!…aceste ”versuri” tâmpe le-am scris pentru personajul Oanei Zăvoranu în Numai Iubirea.Regizorul Luncașu le-a învelit într-o melodie și ceea ce era o parodie în stilul celor făcute de Marin Sorescu a devenit hit! Unii le-au luat în serios,alții s-au prefăcut,unii le-au folosit ca să o atace pe Oana fără să facă distincția dintre ea și personaj.
Oana Zăvoranu a făcut o probă de casting atunci în 2004 care ne-a convins pe toți.Personajul Deea Damaschin,crucial pentru serial,nu-și găsise încă interpreta iar Oana nu ne-a dezamăgit.Am asistat la câteva filmări și m-a impresionat seriozitatea ei.A făcut o mică virtuozitate din scena când Deea,după accident,își scoate pansamentul de pe față,se vede în oglindă,se îngrozește,sparge oglinda. S-a filmat dintr-un foc,fără duble,totul era spontan și curat!
Oana a făcut rolul vieții ei,s-a spus și poate e adevărat.Practic am creat persomajul împreună pentru că a avut delicatețea să-mi ceară permisiunea să adauge la text iar eu,observându-i unele clișee verbale,le-am folosit din plin.E drept pretenția cam absurdă a soțului ei de atunci,Pepe,de a nu se săruta și a nu avea secvențe tandre cu alții în film a părut uneori că o stânjenește,nu o lasă să se desfășoare…
Mai târziu am mai colaborat când mi s-a cerut să resuscitez un proiect aproape mort,Păcatele Evei. Mă gândisem la un nou rol pentru ea într-o altă telenovelă dar între timp Oana s-a despărțit de trustul Media Pro. A încercat o carieră pe cont propriu mizând pe talk-showuri,pe muzică,a visat o telenovelă inspirată din viața ei tumultoasă.Nu i-a ieșit iar anii au trecut.Imi pare nespus de rău pentru că s-a pierdut timp prețios în care Oana ar fi putut face roluri importante,în stilul ei controversat.
Acum un timp am cochetat cu ideea să o aduc,împreună cu un alt talent abandonat de realizatori,Dan Bordeianu într-o adaptare după ”Steaua fără nume!”,a ieșit un roman dar nu s-a concretizat altceva.
Poate de vină pentru această risipire e firea Oanei,poate nu a avut pe cineva să o sfătuiască,să o ajute să facă alegerile corecte în carieră,un impresar,un agent,un producător.S-a luptat singură cu valurile,supraestimându-și forțele și a pierdut ca Don Quijote.Părerea mea.
Oana Zăvoranu,cu bune și rele,nu merită valul de dușmănie și invidie pe care l-a stârnit. Va reuși ea să revină în prim planul meseriei,în al doisprezecelea ceas?

Amintiri 1

Odată stârnite amintirile se întorc și mai mult înapoi,la anii tinereții.Iată-mă în ultimii ani de facultate când,ca mulți tineri intelectuali,am înghițit păcăleala.Cum să uit bucuria cu care am stat la coadă când s-a dat ”drumul” la vânzarea de cărți franțuzești la librăria din pasajul Krețulescu,când am cumpărat un maldăr de Livres de poche,Camus și Sartre,Baudelaire și Proust,Steinbeck și Joyce…România promitea să se deschidă și viitorul surâdea.Colaboram la ”Viața studențească”.o revistă condusă de un mărunt poet comunist,Niculaie Stoian dar excelent manager de presă și bun cunoscător al oamenilor. M-a angajat la absolvire în 1967 și m-a promovat după doar 2 ani secretar general de redacție.Scriam cronică de film,principala mea pasiune,țineam paginile externe și eram coleg cu oameni deosebiți ca Adrian Dohotaru,Gh.Mitroi,Tudor Octavian,M.N.Rusu,Dragomir Horomnea,Ovidius Păun,C-tin Duică,Gh.Suciu,Marta Cuibuș,Georgeta Ruță,N.D.Fruntelată ,Ion Segărceanu,un timp Ana Blandiana și Romulus Rusan..Mai târziu au apărut,fiind încă studenți,Tatulici,Cristoiu…Nume importante în presă,majoritatea scriitori-poeți,prozatori,dramaturgi.”Viața studențească” era o reală școală de presă iar Stoian se purta ca un tată…Din păcate patima alcoolului nu-i pria și,în funcția mea,mă îngrozea mereu să-l văd venind seara când tipăream revista și descoperea greșeli pe care nimeni nu le văzuse! Rareori scăpam de scandal și terminam normal seara la o bere și o friptură,la ”Triumf” cu tehnoredactorul Tiberiu Petrescu și colegii de serviciu la număr.
Stoian a sfârșit în 1990 o existență tragică și,la 15 ani de atunci am găsit pe internet un omagiu din care merită să citez:
” Niculae Stoian – fie-i tarana usoara! – avea fler. Destui sefi de ziare si reviste isi dau seama pe loc daca un june stie sa scrie sau doar se preface ca-i place scrisul. Uimitor si, la urma-urmei, greu de explicat era motivul care-l mana pe poetul comunist Stoian sa nu aiba liniste pana nu-i angaja in redactia lui pe niste tineri, care nu numai ca nu gustau poezia „”angajata””, a sa si a prietenilor sai, dar nici inima de bolsevici nu aveau…..Ideolog fervent si patetic, ca orice poet al epocii, Niculae Stoian a pastorit cel mai mare cuib de liber-cugetatori din presa romaneasca de atunci si la angajarea tuturor celor pomeniti mai inainte a procedat ca un patron capitalist, intr-un timp cand mai bine si-ar fi facut autocritica intr-o sedinta de partid, decat sa pronunte cuvantul capitalist, neinsotit de precizarea „”muribund””…acum, cand se implinesc cincisprezece ani de cand Niculae Stoian s-a oprit brusc la poarta capitalismului romanesc, ca sa plece, cu ficatul lui de poet obosit de Moscovscaia si Stolicinaia, intr-o lume mai cinstita si mai linistita, ii rog pe colegii din presa, dar si pe toti cei publicati de dansul, sa verse o picatura de tarie in amintirea omului de treaba, a omului bun. Numai un comunist supus, sincer si lipsit de lacomie ca el putea sa adune in juru-i atatia isteti cu vocatie de nesupusi.
El spunea: Mai, baiatul asta scrie mai bine ca mine! E musai sa-l angajez!”
Poate terorizat de scandalurile frecvente și atras de mirajul ecranului am acceptat în 1972 propunerea lui Costin Buzdugan de a trece în TVR.Făceam tot secretariat de redacție dar și emisiuni de cultură cinematografică,susținut de T.Caranfil,documentare,puneam filme controversate în dezbatere.Aveau să treacă peste 30 de ani până când aveam să-mi văd numele pe genericul unui film,la cinematograf…
Până când prin 74 a început…epoca de aur.S-au făcut restructurări,șefii au coborât o treaptă iar eu m-am trezit realizator Tv fără nicio apetență pentru meseria de reporter.Imi venea să fug…dar nu mai puteam scăpa din angrenaj.In plus eram căsătorit,aveam un copil,nu-mi puteam permite să risc…Paradoxal,peste ani,fiul meu care este acum cetățean american,îmi reproșa că n-am emigrat ca apoi să lupt să-mi întregesc familia afară…

Paris și nu numai

Parisul a fost visul copilăriei și tinereții mele,l-am cunoscut din cărți și ghiduri cu mult înainte de a-l vizita…este astăzi un popas aproape anual,împreună cu soția mea Lucia,noroc că și ea s-a îndrăgostit de Orașul Luminilor…
In primăvara lui 1969 am avut șansa de a ajunge prima dată la Paris,eram ziarist la ”Viața studențească” și urma să însoțesc Teatrul Podul la Festivalul de la Nancy…în delegație fiind și tinerii pe atunci Cătălina Buzoianu,Catrinel Paraschivescu,Alexandru Tatos care au avut de învățat din contactul cu teatrul din afară…”Podul” pregătise un spectacol despre care vorbește cel mai bine unul din autori,astăzi foarte cunoscut afară,Petrika Ionescu”:
”Era un festival de teatru celebru la Nancy, al tuturor nebunilor de pe planeta, festival studentesc, desi acolo ne-am intalnit si cu trupe ca Living Theatre cu care am facut si un happening. Si, foarte ciudat, Romania a trimis Teatrul Podul la Nancy cu un spectacol la care lucrasem impreuna cu Iulian Negulescu. N-avea cuvinte deloc. Scena era impartita in doua, femeile de o parte, barbatii de alta. Intre ei, o linie de netrecut. Doua lumi: Estul si Vestul, Comunismul si Vestul. Lumea era, categoric, mizerabil impartita in doua structuri care nu mai aveau dreptul nici sa se intalneasca nici sa se vada. Cortina de Fier. Indestructibila. Era un spectacol foarte violent.”
Ei bine,ciudățeniile epocii,am jucat în acel spectacol,eram un fel de prezentator,singurul care rostea câteva cuvinte în franceză! Studentul care avusese rolul nu primise viză! Si cum n-au găsit alt amator…?! Delegația era condusă de un asistent univ.Vasilescu și de un ”tovarăș” de la Ministerul Învățământului /??/ de fapt un securist care n-a putut împiedica rămânerea tânărului regizor Iulian Negulescu pe străzile Parisului.
Ca ziarist eram des invitat la conferințe de presă și dimineața mergeam în camera șefilor –unde mirosea a țuică de turț-să-i informez,adesea hotărau să mă însoțească la vreun cocktail.Ajuns la Paris prima dată mi s-a părut că îl cunosc de mult,ba chiar am făcut pe ghidul pentru colegi! Eram într-o perioadă agitată,De Gaulle pierduse referendumul constituțional prin care voia să reformeze administrația și,consecvent promisiunii,a demisionat a doua zi.Noi stăteam în Cite Universitaire și asistasem la spectacolul Teatrului Nottara venit cu Viziunile flamande ale lui Dinu Cernescu,cu Stefan Radof și Stefan Iordache,din păcate sala era populată mai mult de români,decuplați de la actualitatea politică.
Mai târziu am aflat că Iulian Negulescu,tânărul actor și regizor originar din Ploiești,rămas cu mâinile în buzunare pe cheiul Senei,pe la Samaritaine,a făcut carieră fiind ales de Jeanne Moreau ca partener de film…
Abia în 1990 am revăzut Parisul.Am mers cu vechiul meu coleg Mihai Tatulici la târgul de programe pentru copiii și tineret de la Troyes apoi am stat o vreme în Paris,profitând de garsoniera unui prieten al lui Mihai și gospodărindu-ne singuri cum puteam.Cu noroc,datorită lui Sergiu Huzum,un mare operator român de film care lucra la showul Club Dorothee de la TF1 am văzut cum se producea live acest cunoscut program,în studiourile de la Plaine St Denis.O bună școală pentru mine…
Multe erau de învățat și din colaborarea cu Disney.Nu reușisem un contract cu Disney pentru TVR,ei aveau principiile lor,insistau pentru dublarea tuturor producțiilor /vezi canalele pe care le difuzează astăzi la noi,pe cablu/.Dar ne-au invitat cu ”Abracadabra” să filmăm în EuroDisney la Paris.Magicianul s-a desfășurat aici ca în lumea lui dar din stilul de lucru Disney,începând de la organizare,programare,regulile din spatele și din fața scenei am avut destule de observat și învățat…Atunci la Paris,cu Magi,Ruxandra Ion și Florin Țolaș,am avut iar norocul unui aranjament prietenesc care ne-a oferit cazarea într-un mic hotel pe Rue Amelot.Dar eram tot săraci,mâncam salam de Sibiu și brânză topită aduse de acasă cu o baghetă cumpărată dimineața de la colțul străzii,eventual bonus un ardei gras…
Incercând să aduc redacția de copiii,cu programele și oamenii ei, în lumea oarecum închisă a profesioniștilor în domeniu am fost deseori stânjenit de lipsa de mijloace.Deplasările noastre afară erau de obicei sponsorizate de gazde,banii de buzunar erau puțini.Te simțeai jenat să fii tratat cu o bere de colegii străini și tu să nu poți să le întorci politețea..Mult mai târziu lucrurile s-au schimbat…Pe plan profesional am obținut primele premii,pe plan personal…am avut bani de bere! Vorba aceea ”two beer or not two beer”!