Necunoscuta

Roman
Necunoscuta 1 şi 2
Continuarea unei vechi poveşti
 
Un roman de Eugen Patriche
Ediția a treia revăzută a cărţii iniţiale şi continuarea  poveştii

 

 

Continuare a unei vechi cărți care pleca de la realitățile deceniului trecut…o vedetă sau „divă„ cam ofilită, un profesor timid de provincie și legătura lor fragilă în contextul unor acțiuni mafiote din care nu lipsesc crima, sexul, șantajul…Care a fost destinul personajelor mai departe ?

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Familiei mele Lucia, Christian și Anne…

 

 

 

 

 

 

 

 

Cu mulți ani în urmă, prin 2008, încheiam  de scris al 117-lea episod din ”Îngerașii” și mă gândeam la retragere, la pensie. Consideram că am făcut destule începând cu noua redacție pentru copiii a TVR, trecând prin Abracadabra și serialele de la ProTv. Din păcate telenovelele de atunci mi se păreau în cădere liberă și m-am gândit la un proiect care avea șanse să restarteze genul, pornind de la ideea tratată de Mihail Sebastian în „Steaua fără nume”… un timid profesoraș de provincie asaltat de amorul unei dive, sau, dacă vreți, pițipoance, reușește până la urmă să o facă să descopere iubirea profundă, adevărată. Mă rog, alături de alte valori și profunzimi. Hugh Grant și Julia Roberts au evoluat pe un scenariu similar în filmul „Notting Hill”. De ce n-ar face-o și Oana Zăvoranu cu Dan Bordeianu, de pildă, care s-au descurcat minunat în câteva seriale de la succesul cărora s-au scurs ani? Pe atunci Oana, cu care lucrasem excelent la ”Numai iubirea” avea tot felul de fițe și pretenții care până la urmă i-au curmat cariera dar eram sigur că va colabora, mai ales după schimbul unor mail-uri încurajatoare.  Dan Bordeianu fusese înlăturat de la distribuire și, indiferent de motive, a fost o pierdere care nu a putut fi înlocuită de alegerile ulterioare, niciun protagonist nu s-a apropiat de talentul și carisma lui. În plus atunci eram aproape de succesul avut cu ”Lacrimi de iubire” și am vrut să prelungesc destinul unor personaje de acolo, mi se părea interesant să imaginez ce s-ar fi putut întâmpla cu ele. Dar proiectul nu s-a realizat, producătorii au preferat alt drum care s-a dovedit o fundătură așa că am scris un prim roman care a apărut ca e-book la editura americană Texarom. Astăzi, după mulți ani, mi se pare de interes să revăd acele pagini fără să renunț la culoarea epocii…să îmbogățesc pe cât pot cartea și să o pun din nou la dispoziția tuturor dar cu o continuare. Cât despre căderea telenovelelor…s-a prelungit până la dispariția genului…Pe cine mai interesează telenovelele când n-avem autostrăzi? Lucrând la carte mi-am dat seama că destinul personajelor ar putea fi prelungit mai departe…iar un recent interviu al Mihaelei Bărluţiu care a jucat-o pe Nicole în ”Lacrimi de iubire m-a îndemnat să mai aduc, după ani, personaje din acel film – şi carte- care se pare că a avut oarece succes. În fond nu sunt cu adevărat un romancier, nici măcar un prozator de “romance” dar personajele de telenovelă se pare că-mi reuşesc…Iată de ce alături de vechea carte revizuită am adăugat noi pagini …Ca şi în cazul primului succes “Numai iubirea”

 

 

devenit roman m-a tentat să prezint versiunea mea a celor ce se puteau întâmpla cu personajele mai departe. La fel am făcut cu “Destinul unei femei” iar acum ofer “Necunoscuta 2” din acelaşi motiv. Îmi pare rău că “Lacrimi de iubire”, publicată în print, n-a avut şansa unei continuări solide decât un film grăbit…

 

 

 

PARTEA ÎNTÂI

 

ÎNCEPUTUL

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

O mașină s-a oprit în praful de pe drum

 

O mașină s-a oprit în praful de pe drum. Dar nu era vorba de vreo limuzină de lux din acelea care stârnesc curiozitatea puștanilor de pe ulițe și invidia privitorilor de la ferestre, nu, era pur și simplu o rablă hodorogită cu care se transportau legume la târg. Ce-i drept în comuna aceea prăfuită nu existau prea mulți cărora să le pese de calităîile vreunei mărci de automobile…

O femeie elegantă a coborat cu grație pe caldarâm, ca și cum călătorise într-o caleașcă princiară, i-a zâmbit șoferului care a încurcat o clipă frâna cu accelerația înainte de a porni mai departe și și-a aranjat cutele mototolite ale rochiei. Dar ce rochie! Era mai curând o ținută vaporoasă de seară, de o culoare incertă, poate roz bombon sau trandafirie, cu tăieturi adânci menite mai mult să dezvăluie decât să acopere, care ar fi stârnit o ploaie de comentarii și bârfe în comună dacă ar fi fost observată, dar era seară, nici țipenie de om pe stradă iar rochia Monei n-a atras atenția. Nici machiajul ei extravagant, nici poșeta Louis Vuitton, în care de altfel nu ținea nimic, nici pantofii cu tocuri interminabile. Doar Madam Draga, o lucrătoare la Poștă nu departe de vârsta pensionării  a văzut arătarea coborâtă din mașină și o clipă a crezut – spre norocul, sau ghinionul Monei, că e vorba de o închipuire. O fantomă. În mod sigur nu un vârcolac… vârcolaci nu se pomeniseră în Drajna din secolul trecut. Sau și mai demult. Așa că madam Draga a închis fereastra pe care o deschisese ca sa își caute pisica. Colonelul, asta era porecla patrupedului, nu se zărea nicăieri conform principiului că noaptea toate pisicile sunt negre. Dupa câteva clipe de ușoară panică a decis că era cazul să-și creadă ochilor și a deschis din nou fereastra, dar în stradă nu se mai vedea femeia. Nici pisica. sau, ca să fim exacți, motanul. Doar întunericul.

Monei nu-i păsa că rochia ei de seară se făcuse varză. Îi mai răsunau în urechi cuvintele lui Damian.

 

Arăți ca o cămilă cu pene!

 

„Arăți ca o cămilă cu pene!” îi strigase el. Mona îl privise cu nedisimulată milă.

– Hai sictir… ți-a spus cineva că n-ai pic de haz?”

– Tu ești prima. Nu-ți dau atâția bani ca să te îmbraci ca o sorcovă!

– Acum faci și pe arbitrul modei?

– Cu mine nu ieși în oraș îmbrăcată în halul ăsta, ești nașpa, pe bune!

– Așa să vorbești cu nevastă-ta, când vei gasi o idioată sa te ia!

– Pațachino!! Arăți ca o pațachină!

Nu era greu să te cerți cu Damian Boieru. Era un bărbat înalt și arătos, brunet cu ochi albaștri ceea ce făcea ravagii la publicul feminin, cu alură de sportiv pe care vârsta – abia trecuse de 50 de ani- nu-l amenința cu cine știe ce modificări neplăcute cum ar fi burta sau chelia. Mona avea cu el asemenea dialoguri de trei ori pe zi.

– Știi ce, nu există decât doua variante, ori ești prost, ori ești prost. Sau în cel mai bun caz idiot.

-Iar vorbești ca în filme.

– Ai noroc, dacă aș avea tupeu  ți-aș trage o chelfăneală adevărată. Mie nu mi-e teamă că ai să mă împuști!

– Ce vrei să spui, pe cine am împușcat eu, fă?

– Lasă că știi tu mai bine! Și să nu mă atingi! se feri ea din calea lui.

– Ar fi mai bine să-ți iei catrafusele și să te cari unde oi vedea cu ochii… sau, cum se zice în popor, unde a înțercat mutu iapa. Pe scurt, la dracu?!

– E o idee, poate am s-o fac!

– Când?

– Acum. Dar mă duc direct la Parchet să le spun ce fel de poamă ești. Un tâlhar! Un hoț și un criminal cu cravate de mătase!

– Tu mi-ai ales cravatele, ce nu-ți place la ele? Damian se calma la fel de ușor pe cât se enerva: Ai dovezi?

– Am!

– Păcat… la Parchet e închis, doar până la 3 primesc plângeri, denunțuri, calomnii și minciuni…

– Am să mă duc mâine.

– Mâine e sâmbătă.

Cam așa decurgeau ciocnirile între ei doi…aproape zilnic. Ce-i drept, nici unul nu se gîndea cu adevărat la o ruptură, el era prea comod să renunțe la un obiect sexual care-i stătea permanent la dispoziție, iar Mona era o adevărată artistă în ale amorului, la rândul ei femeia nu se gândea serios să se îndepărteze de sursa parcă nesecată de cadouri și bunăstare…

Desigur, Mona era aprigă si nu accepta replici fără să răspundă cu aceiași înverșunare  iar lui Damian îi placea să o stârnească, alimenta gâlceava cu cinism și neînduplecare, dar fără să ridice tonul, ceea ce pe ea o scotea din sărite.

– Mai bine îmi dai două palme să știu de ce am să-ți zgârii mutra asta acră până la sânge” atacă ea…

– Nu-mi place violența în dragoste, zâmbea el…

– Asta numești tu dragoste?

-Dar cum îți place… așa e bine?” întreba el începând să-i zmulgă hainele… „Poate așa?” continua, trăgându-i în jos chiloții și Mona îl întărâta, cerându-i să o posede cu furie, înfigându-și unghiile ascuțite în umerii lui, mușcându-i buzele, urechile, bărbia…

De data asta nu se întâmplă nimic asemănător. Damian se așeză confortabil într-un fotoliu, căută zadarnic o țigare uitând că se lăsase de fumat și o întrebă sec:

  • Ce dovezi ai, ia să-mi spui?

 

Mihai își alesese un loc liniștit

 

Mihai își alesese un loc liniștit, o comuna fără pretenții și evenimente deosebite unde  îi plăcea să iasă noaptea în stradă, să umble agale pe ulițele pustii, nepăsător la mârâielile câinilor de pripas. Îi plăcea să călătorească prin lume cu gândul, să exploreze locuri ciudate și nestrăbătute de nimeni, să vadă cu ochii minții cascade, bariere de corali, păduri tropicale, ghețari uriași prăvălindu-se în apele oceanului, stânci imense luând înfățișări omenești… erau atâtea de văzut! Mai nou, stătea ore întregi pe internet străbătând lumea subterană a mărilor planetei, strecurându-se printr-o vegetație de poveste, alături de ființele adâncurilor, una mai neobișnuită și mai frumoasă ca alta. Încercase cândva o experiență la care participaseră milioane de oameni, își construise un avatar, o siluetă fragilă, desenată din linii, culori și umbre cu care se avântase într-o lume virtuală, plină de construcții nemaivăzute, o lume a fanteziei fără limite, colorată și atrăgătoare până când… Până când își dăduse seama că e o lume searbădă, artificială, fără bătrâni, fără copii. Toți participanții la joc, indiferent că poate erau adolescenți sau aveau vârsta senectuții, își atribuiseră alter-egouri strălucitoare, un fel de roboți infailibili care nu îmbătrâneau și nu aveau defecte, emoții, sentimente. Încetul cu încetul, în lumea virtuală care parea pură până la candoare, își făcuse apariția comerțul, se vindea, se cumpăra, banii virtuali începeau să aibă valoare reală, puteai achiziționa orice, inclusiv femei virtuale. Să fie asta ceea ce subconștientul nostru visează, o tinerețe veșnică? Mihai se plictisi deodată și renunță. Îi plăcea să trăiască în închipuire dar își construia fanteziile după gustul său, liber…

Se gândea la cuvintele tatălui său, rostite adesea în anii dinainte de moartea prematură a acestuia: „dacă n-ai realizat nimic până la 30 de ani, rămâi un nimeni!” Mihai se apropia de vârsta de 30 de ani și, vrând nevrând, trebuia să recunoască faptul că nu realizase nimic, în sensul celor socotite de tatăl lui importante. Nu avea nici avere, nici carieră strălucită, nici mașină de fițe, mă rog, avea o bicicletă. Nici măcar o iubită, dacă n-o socotim pe Silvia. Cu Silvia era o problemă, o să se gândească mai târziu. „Lasă-l în pace, Tănase, îi venea de obicei în ajutor mama… Iisus a murit la 33 de ani și doar ultimii 3 ani din viața lui contează” „Nu-mi da mie exemple din evanghelii, cucoană, băiatul o s-o sfârșească prost dacă nu se ia în piept cu viața. Nu vezi că doar șmecherii reușesc?”

Mihai era obișnuit cu reproșurile, cu toate că niciodată nu primise un sfat concret, un ajutor moral, o povață cu miez. Își dezamăgise crunt părinții când alesese să părăsească Bucureștiul și să se ducă profesor într-o comună uitată de lume, îi mai dezamăgise odată când refuzase să se întoarcă în oraș, relațiile în familie se răciseră și acum îi părea nespus de rău. Tatăl lui fusese răpus de un cancer galopant, mama nu supraviețuise pierderii mai mult de un an, mai ales că rămăsese și fără slujba de coafeză, dispărând și ea cu regretul că nu și-a văzut feciorul „la casa lui”, însurat, cu nevastă și eventual copii, dacă măcar nu fusese în stare să-și așeze o viață mai pricopsită. „Cu ce să cresc copiii, cu leafa de profesor, o mizerie?” Mihai nu putea să-i reproșeze că acum o ajuta și pe ea cu bani. „Pleacă din satul ăla prăpădit, caută-ți post într-un liceu de elită, dă și tu din coate, poate ajungi director, inspector, cine știe… ministru?!” Vorbe, care îi treceau pe lângă urechi.

„Mamă, și în satul ăla prăpădit sunt copii care vor să învețe carte.”

Acum nu mai era cine să-l certe. „Doamne, azi sunt 3 ani de când a murit mama, cum am putut să uit? E de neiertat, pur și simplu de neiertat!” Mihai se grăbi să ia câteva lumânări ca să meargă la cimitir. Mutase mormintele părinților săi la Drajna, după o neplăcută ceartă cu un unchi pentru locul de veci al familiei. Un om în cimitir la ora asta din noapte? Cine l-ar vedea mai mult ca sigur ar crede că e o stafie. Sau mai curând un vampir.

 

Vrei dovezi… ți le aduc imediat!

 

– Vrei dovezi… ți le aduc imediat! strigase Mona îndepărtându-se de Damian care, în lipsa țigării, nu știa ce să facă cu mâinile. Te dau în gat, nenorocitule, crezi că nu-ți cunosc combinațiile, furăciunile, tot ce pui la cale cu interlopii tăi?

– Deci ești iubita unui interlop?

– Nu-mi întoarce vorba că te pleznesc, puișorule gras… dar, mai întâi, te distrug.

– Vii mai repede cu dovezile alea că mi-e foame, întârziem la local.

– O să-ți rămână mâncarea în gât, fomistule… așteaptă numai să vezi și nu te râde că nu e de râs!

– Dovada, bibilico, dovada! hohoti el.

– Just a moment, cum se zice în Ferentari… stai acolo ca o momâie în fotoliu și nu ațipi, că mă întorc imediat! O să ne distrăm, îți promit…

– The Show Must Go On! Vezi că am și eu texte? Suntem telectuali, ce mama mă’sii?

Mona făcu o reverență la mișto și ieși grăbită din cameră, în căutarea dovezilor incriminatoare, iar Damian răspunse la telefon, mobilul îi suna de o grămadă de vreme. „Robert, dacă nu răspund înseamnă că sunt la closet, sau regulez, sau pur și simplu n-am chef să-ți aud vocea, parcă ești un clopot răgușit. Ce vrei?” Ascultă o clipă după care schimbă tonul, în loc de obișnuita miștocareală vorbi tăios, neînduplecat, fără să aștepte replică. „Stambuliu cu mine a terminat, și-a dat foc la valiză dacă dă înapoi! Ocupă-te de el să iasă din peisaj! Cum? N-am spus să-i dai foc, piromanule, fii delicat, strânge-l de gât. Hai că mă plictisești. Știi că zăpăcita de Mona m-a amenințat că are nu știu ce dovezi să mă înfunde, poate că îmi înregistrează convorbirile, așa că taci dracului din gură! Și să-mi controlezi biroul să vezi dacă e curat. Gata, ura și la gară!” Damian închise telefonul după care începu să urle:

– Mona! Se ridică din fotoliu. Mona, nu-mi arde de glumele tale nesărate, trebuie să plecăm acum. Imediat! Mona, unde ești?

Ieși din salon, o căută în dormitor, în baie, în camerele de la etaj. Doar în bucătărie nu se uită, Mona nu intra niciodată acolo. Îl năpădi furia, asta e nebună de-a binelea! „Mona, termină cu joaca, unde ești?”

Trecu destul timp până să fie sigur, Mona nu mai era în casă, plecase, fugise…

 

Draga era pe cale să facă un infarct

 

Madam Draga era pe cale să facă un infarct, fantoma intrase în casa ei. Ba chiar ea îi deschisese, pentru ca era o fantomă politicoasă, bătuse la ușă.

– Mi-e sete, îmi dai un pahar cu apă? întrebă fantoma cu voce de femeie, dar madam Draga tăcea, parcă își înghițise limba. Apă, madam, doar nu-ți cer șampanie?!

– Apă… apă. Îngăimă Draga, stinsă, speriată, simțind parcă o ghiară în gât. Am să fac infarct, gândi, fantoma o să mă omoare… Căzu moale pe un scaun, cu brațele atârnând a neputință, cu ochii ficși, privind în gol. Fantoma își flutură prin încăpere rochia de culoare roz bonbon (sau să fi fost trandafirie?), găsi o sticlă pe o policioară, turnă din ea și veni cu paharul plin către femeia tremurândă.

– Poftim apă, na, bea… sper că nu e otravă de șoareci! „Chiar arăta ca o fantomă din cărțile vechi, cu părul negru, lung și despletit, cu ghiare colorate indigo, cu … Doamne, ce prostii îmi trec prin cap? O fi o strigoaică, a evadat din cimitir, ar trebui să strângem niște bani să punem pază acolo, e vraiște la morți…trebuie să vorbesc cu popa Zaharia”

– Cine ești, ce vrei de la mine?

– Ai prins glas, babo?

Deodată o văzu pe necunoscută apropiindu-se, avea în mână o frânghie pe care Draga o folosea ca să atârne rufele la uscat. Nu-și dădu seama de intențiile străinei până când nu se trezi cu mâinile și picioarele legate de scaun, totul se derulase atât de repede încât nu apucă să se împotrivească, să strige, să cheme în ajutor, dar de un lucru era acum sigură, intrusa era o ființă omenească. Să fi avut de gând să o jefuiască?

 

S-au întâlnit în cimitir

 

S-au întâlnit în cimitir. Mona se rătăci pe ulițele înfășurate în întuneric până văzu o luminiță, o flacără pâlpâind slab în noapte și se apropie, descoperind un bărbat străduindu-se să aprindă câteva lumânări, aplecat lângă un mormânt. Se priviră, scurt, nedeslușind decât niște siluete vagi, dar nici unul dintre ei nu era genul de om care să creadă în stafii.

– Știi unde aș putea găsi ceva de mâncare în satul ăsta împuțit? Vreau să spun, ceva cât de cât civilizat?

Mihai avusese un adevărat șoc la vederea ei, dar își reveni repede

– Ți-e foame?

– Da.

– Vrei să mănânci la ora asta?

– Nu mi-ai răspuns la întrebare. Dacă ești paznicul cimitirului, să știi că n-am venit să fur.

– Nu sunt paznicul cimitirului, sunt…

– Puțin îmi pasă cine ești! Deja am nimerit peste o babă curioasă, a trebuit să o leg și să-i pun căluș ca să nu urle și să trezească satul, apropos, cum se numește?

– Madam Draga? Sigur despre ea vorbești

– Satul… satul ăsta prăpădit are vreun nume?

– E comuna și nu e deloc prăpădită… se numește Drajna.

– N-am auzit. Ba stai..era una în drum spre mare, de a voastră nu știu nimic…Cât despre babă, am plecat lihnită de acolo, n-avea decât niște tocană sleită de care nu m-am putut atinge…

Nici unul dintre ei nu părea să se mire că asemenea conversație se desfășoară în toiul nopții într-un cimitir! Era o situație ciudată, dacă nu caraghioasă.

– Ți-ar plăcea o friptură în sânge cu cartofi prajiți? întrebă Mihai.

– Cred și eu că mi-ar plăcea!

– Atunci întoarce-te la București, nu e departe, sau oprește-te pe drum în Pipera, sunt localuri destule deschise. Ce ai pățit, ți s-a stricat mașina în drum, ai pana prostului, scuzați, te-ai rătăcit, ce se întâmplă?

– N-am mașină, n-am facut pană, nu mă întorc la București și cu atât mai puțin, în Pipera, de acolo m-am cărat. Dă-mi ceva să mănânc, te plătesc… Brusc Mona își dădu seama că fugise fără să ia nimic cu ea, nici bani, nici telefonul mobil, nimic. Plecase doar în rochia vaporoasă a cărei culoare părea acum cărămizie și, cu un gest instinctiv, trase puțin de mătasea umerilor ca să mai acopere decolteul generos. Deși era noapte.

Mihai își îndreptă privirile spre pământ:

– Iartă-mă, am venit la mormântul părinților mei. Aș putea avea câteva clipe de liniște?

Mona ezită un moment:

– Vrei să plec. Ei bine, nu! Ești singura ființă vie pe o rază de kilometri și n-am de gând să te las să-mi scapi! Du-mă la tine acasă, nevastă-ta are desigur ceva bunătați prin frigider, ai frigider, nu-i așa?

– Frigider am, nu și nevastă.

– Neînsurat? Mă rog, pot face față situației, dacă ai de gând să te năpustești asupra mea măcar fă-o după ce mănânc pe săturate.

– N-am de gând să mă năpustesc

– Nu?

– Nu. Mona râse:

– Nu știi ce pierzi. Hai, grăbește-te, până vin sătenii cu furci și topoare să alunge stafiile din cimitir. Îți dai seama că eu arăt a stafie?

– Te cred, cu rochia asta! ripostă el.

– S-o scot?

S-au privit din nou, cu intensitate. Nu, nu s-au auzit nici clopote, nu au explodat pe cer artificii, nu răsuna vreo muzică languroasă ca în telenovele, nici măcar nu se auzea o manea, mai ales că nu erau departe de mormântul unui lăutar cu reputație în zonă. Nimic. Probabil, datorită întunericului, nici nu se vedeau prea bine unul pe altul.

 

Și cu Stambuliu ce fac?

 

„Și cu Stambuliu ce fac? Mă tot sună, e înebunit” întrebase Robert, sosit în fugă la vila patronului său.

– Spune-i să se ducă să se înece! Face cum spun eu, sau găsesc alt bancher dornic să se îmbogățească din aer… se vând doi la leu în piață. Doi la un euro, ca să fiu drept! replică Damian Boieru.

Era de-a dreptul furios. Nu i se întâmplase niciodată să fie părăsit de o femeie, cu atât mai puțin o întreținută, una care trăia din banii lui și nu oricum, ci în lux. Asta nu înțelegea în ruptul capului, cum să plece câinele de lângă măcelărie și femeia de lângă sacul cu bani? Dar dacă Mona nu glumea? Dacă avea dovezi să scoată la lumină combinațiile lui necurate, dacă intenționa să-l șantajeze cu gândul să-l stoarcă de toți banii, să-i toace averea? „

– Târfa dracului, lacomă, nesătulă… e în stare să mă scoată din pepeni… gândi el cu voce tare.

– Șefu, te-ai gândit să o suni pe mobil? Poate îți spune unde e?

Robert Savu era omul bun la toate, șofer, bodyguard, asistent, un tip cu multe legături prin clanurile interlope din cartierele Bucureștiului.

– Dobitocule, și-a lăsat telefonul acasă, nu vezi? A plecat cu o poșetă goală, de fandoseală. Robert, trebuie să o găsim, și asta repede. Smintita e în stare de orice…

– La maică-sa ați încercat?

– Maică-sa? Madam Zoia Murgu e o muiere afurisită, încrezută, rea și capricioasă, dacă știe ceva cu siguranță n-o să-mi spună mie, mă urăște… Fii atent, sunt convins că Mona a fugit departe de București, poate a luat un tren, un mărfar, o cisternă, habar n-am. Dar s-a dus cât a putut de repede departe de aici… știe că am relații și aș putea-o găsi cu ușurință. Așa că pune-ți cocalarii să caute, dincolo de oraș, dincolo de vila asta nenorocită din Pipera. La cât e de țăcănită femeia, trebuie să o găsim imediat, de-ar fi în gaură de șarpe. Executarea!

– Și… dacă are un iubit secret, se ascund amândoi într-un ungher neștiut de nimeni? mai îndrăzni să întrebe Robert.

– Atât îi trebuie, fac moarte de om!… izbucni Damian. Și încep cu tine, Robert, că n-ai fost în stare s-o supraveghezi, acum când pregătesc lovitura secolului n-am nevoie de prostiile ei… iar dacă iubitul secret există, păzea!…să se ferească de mine… și-a dat foc la valiză!

 

Mona a mâncat friptură cu cartofi prăjiți

 

Mona a mâncat friptură cu cartofi prajiți, exact așa cum îi spusese Mihai. Nu prea avu timp nici chef să se uite în jur, să observe că garsoniera bărbatului nu părea deloc să simtă lipsa unei gospodine, totul era curat, îngrijit, cărțile șterse de praf și așezate pe rafturi, stivele de DVD-uri puse geometric, nici urmă de murdărie sau păianjeni, iar frigiderul se dovedise plin de tot ce e necesar, în afară de alcool. Nu observă nici că el o privea într-un fel ciudat, ca și cum ar fi vrut să-i spună ceva important, dar nu îndrăznea. „Mă cunoaște… desigur, m-a văzut pozată prin reviste și i-am plăcut. Normal. Nici el nu e de lepădat, cam timid dar arată bine…”

– Până termini, îi spuse Mihai, mă reped să o salvez pe madam Draga de la asfixie… sper că nu i-ai strâns prea tare călușul…

– Nu te duci nicăieri, îi interzise Mona, între două inghițituri. Ți-e rudă, ce naiba e, tanti, mătușă?… lasă zgripțuroaica în pace, că se dezleagă singură.

– N-aș crede… e liniște afară. }ți dai seama, dacă se dezlega, până acum ar fi declanșat gălăgia iadului, sirene, girofaruri, mașini de poliție, pompieri…

– Dar ce, e regina Angliei? râse Mona. Îmi placi, ai umor… Baba, adică Draga asta a ta, m-a văzut! Iți dai seama… cum zici că are gura mare, o să afle toată lumea că sunt aici în… cum îi zice satului?

– Drajna. E o comună, ți-am spus, nu departe de București. 30 de kilometri…

– Ghinion, aș fi vrut să ajung cât mai departe… Am stat la „ia-mă nene” și ăsta mi-a fost norocul, un amărât cu o camionetă, care a pârâit și scârțâit ca să mă ducă doi pași, mă rog, tot mai bine decât nimic

– De cine ai fugit, de soțul tău? Te bătea?

– Ce prostii..arăt eu a femeie care poate fi bătută, torturată, schingiuită…haida-e?! . Nu te mai uita atâta la televizor.

Mihai o privi cu atenție.

– Și eu te-am văzut umblând noaptea pe străzi…ce faci, ai să mă legi și pe mine?

După ce lăsă farfuria deoparte, ea îi intoarse privirea.

– Gătești destul de bine pentru un profesor singur singurel, dar ar fi fost bună o salată. Și nu mă întreba de unde știu că ești profesor, văd acolo un catalog… sper că nu ții lecții acasă, pentru că mi-e somn și vreau să dorm până dimineață târziu.

– De geografie.

– Poftim?

– Profesor de geografie.

– Splendid… înseamnă că poți să-mi spui în ce direcție e patul… nord-nord-est?

 

Patul era în direcția sud-sud-vest

 

Patul era în direcția sud-sud-vest și Mona dormea profund atunci când Mihai a plecat de dimineață. Pe drum spre școală, l-a oprit subcomisarul Toma Frunză, șeful postului local de poliție.

– Ați fost azi noapte în cimitir domnu’ profesor?

– Cine spune asta?

– Un martor.

– Martor la ce? Că am aprins lumânări la mormântul părinților mei? E cumva interzis?

– Mai bine veniți cu mine la secție, domnu’ profesor.

– La secție? Care e problema, Toma, mă arestezi? Foarte bine, atunci să ții tu orele în locul meu…

La secția de poliție o găsi pe madam Draga, plânsă și furioasă. Alături, pe masă, se aflau „corpurile delicte”, o frânghie murdară, batista veche folosită drept căluș.. Mihai zăbovi cu privirea pe pereții plini de igrasie ai sediului, neatent.

– Martorul spune că erai cu o femeie, domnu’ profesor…

– Poftim? Ai zis ceva, nea Tomiță?

– Martorul spune că erai cu o femeie!

– Fără îndoială era hoața care m-a atacat, să mă tâlhărească, să mă omoare… bolborosi madam Draga din colțul ei.

– Dacă martorul spune că m-a văzut, înseamnă că e adevărat. Logica nu minte.

– Cine era? să spui imediat cine era stafia! insistă Draga.

– Era Silvia.

Polițistul îl privi mirat: „

– Domnișoara Silvia, blonda de la primărie? Te plimbai noaptea cu ea. Adică, dumneata ai o relație neprincipială cu Silvia Ursu?

-Te pomenești ca îmi trebuie aprobarea primarului, sau o hotărâre de Consiliu?

Draga prinsese din zbor ideea:

– Nu te mai fasoli dom’ Mihai, că toată comuna știe că trăiești cu Silvia, necăsătoriți…

– Să-mi fie de bine, dar în ceea ce privește seara de ieri, Madam Draga, ai visat!

– Ce am făcut?

– Ai visat, ți-ai închipuit, ai văzut lucruri care nu s-au întâmplat decât în imaginația dumitale!

Femeia era derutată.

– Adică m-am legat singură, mi-am pus căluș în gură de era să mă sufoc. Sau poate m-a legat Colonelu, motanul meu, bietul de el. Păi, ‘mata te pretinzi intelectual! Dar vânătăile astea de unde le am, poftim, spune dumneata că ești deștept și profesor?! O să te blesteme popa Zaharia!

– Mai curând ai niște zgârieturi, nu cumva motanul dumitale s-a obrăznicit? Îmi pare rău, deja am întârziat la școală. Și, madam Draga, poliția are treburi mai importante decât să cerceteze fantasmele dumitale. Cu mii de scuze!

– Da, și eu m-am gândit că muierile la menopauză… Începu polițistul, dar tăcu brusc, jenat. Doar Draga încă bombanea: „Fantasme, cum adică fantasme”?

– Mai vorbim noi, domnu’ profesor… strigă Toma Frunză pe urmele lui Mihai.

 

Mihai, e o femeie în patul tău!

 

„Mihai, e o femeie în patul tău!” spuse Silvia cu glasul încărcat de reproș. Se dusese să-l caute la școală, fără să-l găsească, se grăbise, mirată, spre imobilul unde profesorul închiriase o garsonieră, intrase pe ușa lăsată deschisă, îl strigase… și descoperise în pat o femeie dormind, îmbrăcată într-o rochie mototolită de culoare incertă, roz bonbon sau trandafirie. Pe Mihai nu-l zări nicăieri și ieși repede, parcă nesigură de adresă, spera să fi greșit casa. Iar acum Mihai se îndrepta spre ea, pășind agale, venind din direcția postului de poliție.

O luă ușor de umeri șoptindu-i: „Mai încet, Silvia. Te rog să taci. Am să-ți explic”

– Cum poți să-mi explici, am văzut-o cu ochii mei!?

– Am întâlnit-o la cimitir, azi-noapte.

– Serios? Din ce mormânt a ieșit?

– Fără glume, crede-mă, părea disperată și îi era foame.

– Iar tu i-ai dat de mâncare?

– I-am făcut un antricot și niște cartofi prăjiți.

Silvia se stăpânea greu, nu-și dădea seama dacă bărbatul pe care credea că-l iubește e serios sau își bate joc de ea.

– Delicios! Și ce altceva i-ai mai dat?

– N-am făcut sex cu ea, dacă te interesează.

– Nu mă interesează, cine sunt eu să mă intereseze? răbufni Silvia și îi întoarse spatele, încercând să plece în altă direcție. Mihai o opri cu un gest ușor:

– Spune că mă crezi.

– Cum o cheamă?

-Nu știu, nu… nu ne-am prezentat, răspunse după o clipă de ezitare.

– Perfect, după ce vă prezentați unul altuia puteți face sex, nu-i așa? Mihai, ție nu ți-e rușine?

– Silvia, am o rugăminte la tine, spuse Mihai. Dacă te întreabă poliția, ‘nea Tomiță, dacă te întreabă, eventual să-i spui că te-ai plimbat cu mine, aseară, pe drumul de la cimitir.

– Desigur, doar e adevărat, ne-am plimbat aseară de mâna și…

– Nu ne-am plimbat de mână.

– Atunci mă țineai după umeri, îmi era frig în rochița mea vaporoasă. Oare ce culoare avea? Roz bonbon?

– Poate trandafirie, zâmbi el.

– Aiurea, noaptea toate pisicile sunt negre. Să spun la poliție și cum am ajuns la tine, cum ne-am dezbrăcat, ce-am făcut în pat, între cearșafuri?

Femeia îl privi interzisă:

– Mihai, nu pot să cred, ai promis că-mi explici și când colo bați câmpii. Dacă vrei să termini relația cu mine, spune-mi-o în față! Te rog, ce se întâmplă, pot să știu ce se întâmplă? Ce treabă are poliția, cine e femeia?

– Fug la școală, am întârziat deja, spuse Mihai deodată și se îndepărtă cu pași repezi.

– Mihai!!!

 

O vreau înapoi, vie sau moartă!

 

– O vreau înapoi, vie sau moartă! striga Damian către Robert. Poți pricepe asta cu mintea ta de pițigoi împăiat? Nu e nicăieri, s-a volatilizat?! Cui vinzi asemenea gogoși? La Poliție ai căutat?

Robert venise de dimineață să-și caute patronul și-l găsise bărbierindu-se, așa că stătea cât mai departe din calea briciului.

– Credeți că e bine să alertăm poliția, șefu’?

– Ai oameni în poliție sau n-ai? ăștia ce păzesc, tăntălăule? Să afle, să întrebe, să vină cu informații la banii care mă costă. Nu e posibil ca o femeie aproape goală, despletită, agitată, să treacă neobservată de nimeni. Mai ales la țară, prin coclaurile de la marginea Bucureștiului, la Gruiu, la Moara Dracului, la Vlăsia… la Drajna! Să întrebe peste tot! Doar nu crezi că nebuna a ajuns în Maramureș? Robert, asta să știe, să afle că de mine nu se poate ascunde! Să repet sau ai băgat bine la tărtăcuță?

– Cum ziceți șefu’, dar ce facem cu…

– Cu ce?

– Cu problema, cu problema noastră? Stambuliu s-a dat pe brazdă. Anulăm?

 

Poate sunt lesbiană

 

– Poate sunt lesbiană, îi spuse Mona Silviei. Și îmi plac blondele!

Când intrase, însoțită de Mihai, în garsonieră, o găsiseră pe Mona tot în pat, dar era trează și își rodea unghiile cu dinții. Silvia știa când Mihai termina orele și se ținuse după el până acasă, fără să-și vorbească, fără să se uite unul la altul. O întrebase pe străină cine e și acum nu mai rezista:

– Mihai, îmi spui sau nu care e adevărul?

– Mihai îl cheama pe băiat? îi prinse Mona vorbele din zbor. Așa e, nu ne-am prezentat, Pe mine mă cheamă Mona, pe blondă cine a chemat-o? Era singura care se amuza, total indiferentă la situația jenantă în care se aflau. Blondo, stai, nu te înfuria că ți-l înapoiez înainte de folosință. Pe bune! Recuperează-ți iubitul, dar să-ți ții fleanca, să nu trăncănești vrute și nevrute că intri în buclucuri, clar? Pe Mona nu o cunoști, n-ai văzut-o niciodată, nu știi unde e și tot tacâmul. Iar acum, fuguța la tine acasă, să-mi aduci niste țoale. M-am uitat bine la tine, ne potrivim, cu toate că ai început să te îngrași!

– Mihai, șopti Silvia, femeia asta vorbește serios?

– Sorry, trebuie să fac pipi, spuse Mona și se ridică din pat, îndreptându-se spre baie.

– Mihai! ridică Silvia tonul.

– Ai spus ceva?

Silvia fusese soția fostului primar dintr-un oraș nu prea îndepărtat. Se căsătorise cu Victor Ursu când ea avea 19 ani, îi făcuse o fetiță drăgălașe, acceptase un job la primărie să nu se plictisească spălând scutecele copilului, trecuseră anii fără ca Silvia să observe că viața ei se schimba văzând cu ochii, că Victor are mereu o mașină nouă mai scumpă, că o altă casă mai spațioasă e aproape terminat. Până când totul se năruise și Victor căpătase ani grei de pușcărie. Un coșmar din care Silvia a ieșit cu greu, pentru că ea nu ceruse și nu-și dorise nimic special, nu jinduise după bijuterii, parfumuri scumpe sau poșete de firmă, singura ei bucurie fiind să o vadă pe micuța Adelina crescând, sănătoasă. Era o femeie obișnuită, normală, poate modestă, purta părul ei frumos de un blond natural fără să se îngrijească prea des de el, nu apela la cosmetică și machiaje sofisticate dar la ce bun…?

Nu trecuse nici un an când Victor i-a spus, la vorbitorul penitenciarului: „Trebuie să divorțezi de mine. Să iei fetița și să te muți la Drajna, am aranjat cu Ghiță, primarul de acolo, să-ți dea o slujbă. Nu mai fac parte din viața ta, Silvia. N-are rost”.

Altceva, nimic. Nicio scuză, nici o explicație pentru banii primiți mită, pentru lăcomia bolnavă abia acum ieșită la lumină. S-a mutat cu Adelina la Drajna, lăsând mai tot ce avea în casa foștilor socri și nici n-a apucat să se acomodeze cu noua viață că s-a și îndrăgostit. De Mihai. Sau, cel puțin așa credea.

Zi de zi, se întreba cum a putut fi atâția ani soția unui bărbat fără sentimente, ca Victor. Ce-i drept, el se purtase corect cu ea, mai ales după nașterea fetiței, le oferea tot ce aveau nevoie, dar banii nu țineau loc de afecțiune, de duioșie, de dragoste… nici scuzele permanente că stresul slujbei îl ține departe de familie. Proful de geografie părea distant, rece, aproape sălbatec, o carapace dincolo de care Silvia simțea încetul cu încetul o căldură umană intense, pe care Mihai se străduia să o țină sub control, să nu o lase să țâșnească afară. Iar Silvia simțea cum această căldură vine spre ea, învăluind-o.

„Dacă asta nu e iubire, atunci ce e?”

După divorț, „blonda de la Primărie” nu se gândise nici o clipă să-și refacă viața. Avea 26 de ani și… Gazda care îi închiriase în Drajna, căreia îi spunea cu respect „Tușa Ileana” se îngrijea de Adelina ca de propria ei fetiță, lăsând-o să se joace mereu cu fiicele ei, două gemene de vârsta primei clase primare, cu care Adelina va fi colegă de școală la toamnă. Tatăl fetițelor venea rar pe acasă, dar trimitea bani, fiind la lucru în Italia.

Silvia se simți liberă să apară tot mai des în calea lui Mihai, să-i caute privirile, atenția, să-l provoace la conversații îndelungi și plăcute, dar fără vreun avans, o ocheadă, fără nicio aluzie sau invitație sexuală. Nu se simțea pregătită. Nici el, de altfel.

O vreme, Silvia și Mihai au fost amanți doar în gura lumii, în poveștile doamnei Draga, care era meșteră neîntrecută la răspândit bârfe și zvonuri pe la colțuri. „Știi ce se vorbește despre noi? Că ne culcăm împreună”. „Unde se vorbește, la primărie, la poștă, la școală, că eu n-am auzit?” „Dar îți pasă?” „Ce?” „Că se vorbește sau că nu e adevărat?” „Păi, nu e adevărat.” „Dar poate fi, răspunse Silvia cu neașteptată îndrăzneală”. Se apropiase  de el și îi puse mâna pe piept, mângâindu-l ușor cu degetele ei fine și moi. „Mihai, vreau să faci dragoste cu mine. Acum.” Nu suna ca un ordin, nici ca o dorință, poate o rugăminte. Păreau niște cuvinte străine, rostite de o gură care se apropie lacom de gura lui. Îl simți cum se încordează, apoi păru mai relaxat și palmele lui fierbinți începură să-i mângâie umerii, gâtul, sânii…

– Mihai!

– Da, Silvia…

– Lasă-mă pe mine.

Cu gesturi hotărâte, de care nu se știa până atunci capabilă, Silvia își scoase bluza, își desfacu sutienul lăsând liberi doi sâni micuți dar fermi, cu sfârcurile întărite. „Așteaptă”, mai șopti ea în timp ce își scotea cu mișcări rapide blugii, apoi lăsă chiloții să-i alunece spre glezne.

Așa începu legătura lor, despre al cărei viitor nu se putea pronunța niciunul. Nici Adelina nu-și dădu seama de schimbarea petrecută în viața maică-si, deși ieșiseră de câteva ori la plimbare împreună cu fetița. Dar comuna era prea mică să nu se afle și, mai ales, să nu se vorbească. Dar, la urma urmei, erau doi oameni liberi, amândoi!

Și acum, apăruse ea, o femeie necunoscută. Mona.

 

Draga nu se împăcase cu gândul

 

Draga nu se împăcase cu gândul. Totul era o fantasmă, un vis? Da’ de unde! Era convinsă că în noaptea aceea își bătuseră joc de ea, dar cine? Vecinii? Rudele de la Crevedia, care aşteptau să-i mănânce coliva şi să-i înşface moştenirea? „Măcar de ar avea grijă de pisică.” Pisica fiind motanul ei, Colonelul.

Trebuia să cerceteze faptele de una singura şi să dezlege misterul. Începu cu cimitirul. De aici începuse toată tevatura. Și ce să vezi, la mormântul părinţilor lui Mihai, proful de geografie care se comportase foarte suspect, erau doi bărbaţi străini. Îi privi bănuitoare:

– Voi cine sunteţi?

– Groparii, răspunse cel mai înalt care părea să fie şeful. Mata eşti clienta, unde vrei să te îngropăm?

– Doamne fereşte şi apără! începu să se închine femeia, grăbită să se îndeparteze. Părintele Zaharia, parohul, trebuia informat fără întârziere că se petreceau lucruri stranii în cimitir.

– Stai! Nu cumva tu ești muierea pe care a tăbărât azi noapte o pațachină? O cunosc pe gușterița aia, e periculoasă, așa că spune tot, cum ai spus la poliție, cum arăta, cum era îmbrăcată, cine mai era cu ea?

– Nu mai știu sigur, dădu înapoi Draga. Profu’ a zis că a fost aici în cimitir cu țiitoarea lui, cu Silvia, m-a acuzat că am văzut năluci, că inventez. Dar eu știu ce e adevărat. Pentru că Silvia e blondă, așa i se spune, blonda de la Primărie.

-Și?

– Păi vă spun tot că la poliție nu m-au crezut…

 

Ce fel de bărbat ești?

 

– Ce fel de bărbat ești? Nu te excit, nu-ți plac țâțele mele, coapsele. Vezi ce talie am? Să-ți mai arăt ceva? întrebă Mona. Dacă o preferi pe blonda aia spălăcită, te plâng, dar te iert. E un pic mai tânără ca mine, recunosc, dar n-ai aflat încă, gâina batrână face zeama gustoasă.

Îl privea și avea impresia că el e indiferente la glumele ei…

– Mai cotcodacesc mult până să scoți și tu o vorbă?

– Ce cauți aici, ce vrei de la mine? întrebă Mihai, brutal. N-am bani pentru prostituate!

– Vezi că te pocnesc! Să mă fac că n-am auzit? Puteam să jur că n-ai simțul umorului, se vede.

– După ce se vede?

– Așa, după ambianță. Se uită în jur: N-ai ținere de minte, profule? Mă cheamă Mona, Mona Murgu, fericită de cunoștiință, vai ce mă bucur! trebuie să ne pupăm? Ascultă băiete, nu ți-o lua în cap. A fost doar caterincă, nu mi-aș pune-o cu tine nici dacă ai fi singurul armăsar de pe planetă. Ce armăsar, mai curând mârțoagă prăpădită, uite cum îți cad umerii, de parcă tragi la jug.

– De ce vorbești așa? întrebă Mihai, trist.

– Ca să treacă timpul. Oricum, mă car după ce blonda ta îmi aduce haine. Să n-o îmbraci pe ea în rochia mea, o să-i stea ca dracu’.

Silvia aștepta în pragul ușii, cu un pachet de haine în mână, neștiind ce să spună.

– Welcome! spuse Mona, răscolind pachetul. Ia să văd ce mi-ai adus. Chiloți nu, îi păstrez pe ai mei. Nu vă speriați, am să mă schimb în baie, nu vreau să-l expun pe Mihai farmecelor mele, s-ar putea să orbească.

 

Ea e Mona Murgu?

 

– Ea e Mona Murgu? spuse Silvia, „aceea”? Sunt pline ziarele de pozele ei deocheate.

– Nu citesc asemenea ziare.

– Metresa lui Damian Boieru, de pungașul ăla sper ca ai auzit. Mihai, vino cu mine, trebuie să vorbim.

O auziră pe Mona fredonând un cântec, în baie. „N-are voce. Și nu știe engleză” zâmbi el, dar Silvia îl trase de mână să-l scoată afară din casă, în stradă. „Să mergem în parc, stăm de vorbă, poate între timp pleacă”.

– De unde știi tu că tipul…

– Damian Boieru?

– Damian Boieru, de unde știi că e pungaș? întrebă el, după ce se așezară pe o bancă în părculeț. Un câine se apropie de ei și Mihai întinse mâna să-l mângâie.

– Să nu te muște! Mihai, am trăit o experiență amară cu fostul meu soț, știu cum se strâng averi peste noapte.

– Nu toți fură. Sunt destui oameni nevinovați.

– Da, până sunt prinși. Cât ai să o mai ții ascunsă la tine? Nu e clar de ce a fugit?

– De ce?

– Ca să-l șantajeze pe mahăr, să-l facă să cotizeze. Ți-o închipui pe femeia asta trăind într-o cocioabă, fără bijuterii și parfumuri și pantofi unicat și… Miroasea a drogherie!

– Silvia, nu-mi place când cineva are certitudini despre oamenii pe care abia îi cunoaște. Eu nu cred ca o să plece.

– De ce?

– Îi e frică. Se teme de ceva, de cineva, nu mi-am dat seama, dar are nevoie de ajutor

– Fugi de aici, sărăcuța, deja te-a îmbrobodit? e în pericol și tu trebuie să o protejezi, să o salvezi. Mai curând am ajutat-o eu, că i-am adus țoale să se îmbrace din cap până în picioare. Mă rog, afară de chiloți!

– O sa-ți lase rochia ei.

– Vrei să mă gonească din Primărie, dacă apar îmbrăcată ca o sperietoare de ciori?

– Exagerezi, rochia e chiar șic.

– Te-ai uitat bine? La rochie sau la ce se afla dedesupt?

– Silvia, gelozia ta e deplasată. Să intrăm, sunt sigur că acum, mai liniștită, Mona o să ne povestească tot.

– Eu, geloasă? De ce aș fi? Mai bine mă duc să văd ce face Adelina.

S-au dus împreună. Adelina era în curtea casei, se juca cu gemenele gazdei, alergau niște găini micuțe și scoteau țipete de satisfacție când păsările speriate se încurcau prin tufele pitice, neștiind unde să se mai ascundă.

– Cât de cruzi sunt copiii, uneori, comentă Mihai, mai mult pentru el.

 

Au luat-o pe Adelina cu ei

 

Au luat-o pe Adelina cu ei, ca să pună capăt zbenguielii fără rost și s-au întors la garsoniera lui Mihai. Fetiței i-au promis o papușă ca să stea potolită, dar când au ajuns în fața casei, era deja plin de lume. Toți puștanii din vecini se strânseseră în jurul unei mașini strălucitoare, de un roșu aprins. Pe la ferestre se ițeau capetele curioșilor.

– Bâlciul abia începe, presimt, șopti Silvia. Au venit s-o ia. Intrăm?

– Intrăm, doar e casa mea.

Mona nu mai era în garsonieră, și-au dat seama de la început. În schimb doi bărbați stăteau cât de cât confortabil pe scaunele modeste ale profesorului.

– Cine sunteți dumneavoastră? Vă rog să plecați! a început Mihai, cu un glas ferm.

– Unde e?

– Cine?

– Persoana care ți-a umplut cocioaba de parfum. Sau blonda folosește Shalimar, știi cât costă Shalimar de la Guerlain? Micuțo, spuse Damian, zâmbind spre Adelina, când o să fii mare, să-i spui mamei sa-ți cumpere parfumul ăsta, face minuni.

– Lăsați copilul în pace, interveni Silvia. Adelina, du-te și te joacă afară, continuă ea, împingând fetița spre ieșire. Apoi continuă: Domnilor, nu știu ce doriți, eu și soțul meu nu v-am invitat așa că vă rog să ieșiți imediat. Mihai, cheamă poliția.

– Ați venit după domnișoara Mona? Se pare că v-a luat-o înainte, spuse Mihai care părea să n-o bage în seamă pe iubita sa.

– Aș, am venit să ne cunoaștem…dar nu vă reținem mult…Damian Boieru se ridică, făcându-i lui Robert semn să-l urmeze „Ne întoarcem repede acasă, în viteză!” Apoi adăugă: „Blonda de la Primărie și Profu’ de Geografie, o pereche cum nu se poate mai simpatică. Dacă vă hotărâți să vă puneți pirostriile dați-mi un semn, mă ofer să vă fiu naș. Sunt sigur că știți cine sunt. Damian Boieru pentru precizare.”

Cei doi ieșiră, fără alte cuvinte. Dar Silvia își păstrase privirea neliniștită:

– Mi-e frică, Mihai. Oamenii ăștia pot să facă mult rău, se vede după cum arată, după cum vorbesc. Adelina, unde ești, vino înăuntru! Adelina!

De afară se auziră murmurele curioșilor, mașina de lux demară în trombă din fața privitorilor, cărora li se al[turaseră madam Draga și sub-comisarul Toma Frunză. Se rosteau întrebări, se inventau bârfe. Între timp, limuzina roșie se îndepărta stârnind un nor de praf.

 

Mașinile Poliției erau în fața vilei

 

Mașinile Poliției erau în fața vilei din Pipera, Robert abia avu loc să parcheze limuzina, din care țâșni afară un Damian Boieru congestionat, stăpânindu-și cu greu furiile. Intră grăbit înăuntru, trântind ușile, gata să facă față spectacolului la care se aștepta. Bineînțeles era el aici. El, adică Mircea Olteanu, comisarul care îi purta sâmbetele. Și Mona, așezată pe un fotoliu, încordată, cu o figură serioasă, îmbrăcată în niște blugi banali și un top de o culoare incertă.

Damian era furios pentru că fusese tras în piept, femeia jucase un teatru de milioane ca să-l îndepărteze de vilă în timp ce ea s-a întors rapid, cu un autobuz, sal cu un tren, sau cu „ia-mă nene”, ca să-i aducă poliția pe cap.

– Ce cauți, băi Mirceo, aici, ai mandat?

– Duduia ne-a chemat.

– Eu i-am chemat, spuse Mona, ridicându-se. E un hoț în casă!

– Să nu exagerăm, abia am intrat, hohoti Damian și făcu un semn autoritar cu brațul: Gata, Mirceo, distracția s-a terminat, afară! Ia-ți cireada de nehaliți și cărați-vă până nu vă reclam pentru abuz! Să sun la parchet? La minister? Unde…pe alese…?

Mircea Olteanu îl urmărea de mult pe Damian și nu reușea să-l prindă. Fraude, înșelăciune, spălare de bani, multe i se puteau pune în cârcă afaceristului din Pipera, dar nici o probă concretă nu-l acuza. Cu ani în urmă polițistul mai trăise o experiență similară. Înverșunarea sa de a-l dovedi pe Grigore Varlam, un potentat care-și construise averea pe furăciuni, se terminase prost. Varlam fugise din țară cu un avion privat, însoțit de amanta lui, Amalia, și ea acuzată de crimă. Îl făcuseră pe Olteanu să creadă că amândoi au murit într-un accident de avion, pentru ca apoi să se întoarcă cu gânduri de răzbunare. Comisarul n-a putut să-i prindă, Varlam a fost omorât de un alt complice, iar Olteanu a tras ponoasele. A fost sancționat, retrogradat, și acum se gândea la pensie, fără vreo perspectivă de a-și recăpăta reputația. Dar dacă l-ar prinde pe Damian Boieru?

– M-am întors acasă, totul era vraiște, menajera liberă, ușile deschise și în casă se afla un intrus! Simțeam, auzeam, eram sigură că se ascunde pe undeva pe la etaj, explica Mona, agitată. Mi-a fost frică și am chemat poliția.

– Dar de unde veneai, dragă, de la coafor? că ești cam ciufulită.

– Am avut ședință de fitness. Și pilate, răspunse ea, înfruntându-i privirea.

– Au ținut deschis și azi-noapte, special pentru tine?

– Nu pare a fi nimeni în casă, interveni Olteanu. A mai rămas de căutat prin garaj, dacă nu te superi.

– Ba mă supăr! Se deranjează Poliția de câte ori o gagică isterică are vedenii! hai, lasă-mă! Aveți voi treburi mai importante, am auzit că s-au pișat unii pe gardul Primăriei Capitalei. Liber!

– Damian, scumpi, mi-e frică, lasă-i să caute și în garaj.

-Am spus, evacuarea! Te protejăm noi, iubito, n-ai nevoie de poliție.

 

Silvia și Mihai rămăseseră singuri

 

Silvia și Mihai rămăseseră singuri, Adelina se întorsese la joacă, vecinii curioși se îndepărtaseră. „Cine erau străinii cu mașina aceea de fițe, roșie?” întrebase subcomisarul Frunză, în spatele căruia se ițea figura curioasă a lui madam Draga. „E ciudat cum oamenii de la țară își însușesc limbajul pretins la modă, de unde or lua cuvintele astea? de la televizor? Mai rămânea să o audă pe Draga zicând că e cool.”

– Nu știu, răspunse Mihai. Niște oameni din București, probabil, în căutare de chilipiruri, vreun obiect vechi de vânzare, ceva țărănesc, autentic, lavițe, lăzi de zestre, ciubere.

– Poate vor să cumpere casa Albuleștilor de pe deal. De o veșnicie e la vânzare, dar nu-s clienți, intervenise Draga.

Acum Silvia îl privea cu ușoară admirație.

– Lăzi de zestre? Ciubere? De unde ai scos prostiile astea, ai o imaginație incredibilă. Crezi ca șeful de post știe ce-s alea ciubere?

– Tu n-ar trebui să fii la slujbă acum?

– Programul s-a terminat, iar mâine e sâmbată. Uiți că sâmbăta, la stat, nu se lucrează. Ce, tu ai ore? Mă rog, te-a zăpăcit de tot Mona aia că nu mai știi în ce zi suntem?

– Despre cine vorbești?

– Ah, o să-mi spui și mie că am fantasme, că Mona Murgu nu există și n-a fost pe aici? Bun, dacă trebuie accept, n-a fost și nici nu i-am împrumutat niște haine. Chiar nu le mai vreau înapoi! Mihai, nu mai face mutra asta acră! Avem tot timpul la dispoziție pentru noi. De ce nu pui niște muzică? Dar să nu fie manele.

– Mă iei peste picior, când am ascultat eu manele?

– Scuze, vreau sa te scot din amorțeală, uite cum arăți, parcă ți s-au înecat corăbiile. Mihai, dacă nu ai chef de muzică, atunci să facem dragoste.

– La ora asta?

Silvia începu să râdă, cu poftă, stârnind nedumerirea bărbatului.

– Ce am spus atât de amuzant? întrebă Mihai.

– Nu-ți mai organiza viața pe ore și minute, la 7 te speli pe dinți, la 8 faci duș, la 12 manânci și la 10 seara faci sex. Până la 10 și 5 maximum! continuă ea să râdă, apucându-l de braț. Hai, iubitule, fă o excepție că nu se sfârșește universul. Sau poate se sfârșește și atunci nu mai avem timp, și întinse gura să îl sărute.

 

Ții un cadavru în Garaj?

 

– Ții un cadavru în Garaj? întrebă Mona după ce rămase singură cu Damian.

– Deocamdată nu, dar mi-ai dat o idee, acolo am să te țin după ce te strâng de gât!

– Să nu te apropii că țip! Poliția se întoarce într-o clipită!

– Nu te speria, n-am de gând să te ating, răspunse Damian, tolănindu-se într-un fotoliu. Ar fi fumat o țigară ca să scape de impulsul de a tăbărî pe femeie și a o călca în picioare. Dar își aminti că se lăsase de fumat, cu greu jurământ. Luă un ton degajat, ca și cum totul ar fi fost o glumă:

– Tu ai imaginat caterinca asta?

– Ce caterincă?

– Mă crezi idiot? Ai jucat un teatru de zile mari. Ai fugit in toiul nopții într-un sat nenorocit unde ai agresat o babă, special ca să se jelească la poliție. Ce idee horror, să o legi de scaun cu frânghia de rufe și să-i pui căluș. Muierea s-a speriat și o să te viseze tot restul zilelor ei, adică nu prea mult.

– Da, și?

– Bineînțeles, știai că am urechi la poliție și o să aflu toată tărășenia și o să te caut, că o să-l iau pe Robert de toartă și o să dau năvală pe coclaurile alea împuțite. Apropos, unde ai lăsat rochia de firmă pe care am dat 2000 de euro, la femeia profului, tăntălăul de geografie?

– Bate tu câmpii, nici nu te mai ascult, protestă Mona. Cum îți închipui că am jucat teatru?

– Ai jucat, tu ai scris scenariul și ai făcut regia, iubițico. Cât timp fraierul de mine umbla după cai verzi pe pereți, să te recupereze, tu te-ai intors pe furiș în Pipera și l-ai chemat pe Olteanu să-mi scotocească proprietatea. N-aveai dovezi, dar îți trebuiau. Ai pornit războiul cu mandea, frumușico, dar ai să-l pierzi!

– Pedepsește-mă! Dar mai întâi, arată-mi ce ascunzi în garaj. Te-ai schimbat la față când Olteanu a vrut să intre acolo!

– Chiar vrei să vezi? Vino cu mine. Și, fără să stea pe gânduri, Damian o apucă pe Mona de încheietură și o scoase în curte, descuie ușa garajului, aprinse lumina și o pofti înăuntru. Ca să nu-ți pierzi timpul, îți arăt eu ce se află aici, în afară de scule, pete de motorină și cârpe murdare. Desfacu o cutie de carton, așezată undeva sub masa de atelier, și o invită să privească: erau câteva pachete de bani, bancnote de 500 de euro!

– Bani cash? se miră Mona. Câți bani sunt aici și de cine îi ascunzi?

– De tine, pisicuțo, ești atât de cheltuitoare! Damian acoperi în grabă cutia, acum îi părea rău, se ambalase de nervi și făcuse o gafă. Cam târziu să o repare:

– Și acum, marș în casă până nu-ți rup urechile. Și scoate țoalele astea infecte, unde dracu le-ai găsit, la groapa de gunoi din Drajna?

– OK, dar am să iau și eu un pachețel din astea, pentru covrigi și semințe!

Damian n-o lăsă să se apropie de pachetele cu bani:

– Nu pune mana că frige, păsărică!

– Mie să nu-mi vorbești așa, crezi că am să mă mulțumesc cu fărâmiturile pe care mi le lași, o rochie, un parfum? Nici mașină nu mi-ai luat în timp ce tu învârți milioane. Pe ăștia din ce i-ai făcut, din etnobotanice, din fier vechi?

– Ce știi tu despre chestia asta, cu fierul vechi?

– Știu câte ceva…

– Du-te în casă, până nu mă enervez de-abinelea. Și dacă nu-ți convine, ia-ți catrafusele și întoarce-te la mă-ta! Îți promit să nu te mai caut!

Înainte de a intra în casă, Mona se întoarse spre el cu un zâmbet provocător:

– Damiane, poate am vrut să aflu dacă mă iubești.

 

Tu mai ești fecioară?

 

– Tu mai ești fecioară, Dany? întrebă Roxana. Dany era o puștoaică superbă, cu părul lung și mătăsos, șatenă, cu ochi albaștri, care se gândea mai mult la băieți decât la Bac-ul din apropiere. Iar prietena ei, Roxana, avea toate motivele s-o invidieze, pentru că nu dispunea de nici un avantaj fizic care să-i permită să concureze cu Daniela Cârciumaru, vedeta clasei a 12-a. Nu pentru că ar fi fost urâtă, ci comună, banală, modestă. Drama multor tinere care se transformă de multe ori în noroc.

– Nu ți-e rușine, fată, cum vorbești?

– Dacă ai să te plângi că profu’ de geografie te-a violat, cum faci dovada?

– Mihai? Mai va până să mă violeze. Băbăciunea de Silvia, blonda de la Primărie, îl ține în ghiare ca o cloșcă.

– Vopsita aia?

– Nu e vopsită.

– Și-a pus silicoane!

– Nu și-a pus!

– De unde știi?

– Înainte să-ți pui silicoane, trebuie să ai niscai țâțe la purtător, ori Silvia n-are mai deloc.

Roxana nu mai găsi replica, nici ea nu se putea lăuda cu un piept mai de Doamne-ajută. Recreația se termină repede și fetele se grăbiră în clasă, lui Mihai Tănase, proful de geografie, nu-i plăcea să întârzie nimeni la orele lui.

– Bați câmpii, mai șopti Roxana, Silvia nu e bătrână, n-are mai mult de 26, 27 de ani…

– Eu fac 18 la iarnă, răpunse tot în șoaptă Daniela

– Și eu.

– Sunt o prospătură, cum s-ar zice.

– Și eu sunt.

– Astăzi o să vorbim despre… începu Mihai, așezat în fața clasei. Ce e, Cârciumaru? Nici n-a început lecția și ai nedumeriri? se opri el văzând-o pe Daniela cu mâna sus, insistând să intrebe ceva?

– E adevărat că vechii egipteni își îngropau morții în piramide? Ei n-aveau cimitire?

– Da, e adevărat. Asta se învață în clasa a 4-a.

– Și, dacă pătrundeau noaptea în piramidă, de mână cu vreo fată, nu îi vedea nimeni. Puteau face orice le trecea prin cap?

Începură chicotelile obișnuite, care îl deranjau nespus de mult pe Mihai.

– Cârciumaru, lasă prostiile și stai jos.

– Mi se spune Dany. Și cam ce prostii ați făcut?

– Cine era femeia cu rochia turcoaz? se mai auzi o voce. Toată lumea vorbește.

– Nu era turcoaz, era… Mihai se opri la timp, dar în clasă se declanșase deja un concert de vociferări: „Mătușa mi-a spus că femeia avea părul până la glezne, rochia era roșie, stacojie. Sau fuchsia. Ce e aia fuchsia? A strâns-o de gât pe madam Draga, cât pe aci s-o omoare. Mai întâi i-a omorât motanu’, pe Colonel…la-m auzit mieunând…”

– Ați facut sex cu ea, profu’? se mai auzi o întrebare, după care toata clasa amuți, se așternu o liniște neobișnuită.

Mihai nu se clintise de lânga catedră:

-Astăzi o să vorbim despre varianta extrasă la Geografie la Bacalaureatul trecut, continuă el, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. E un test din care puteți trage o mulțime de învățăminte.

 

Ce ai pus în CV-ul tău, bărbații cu care te-ai regulat?

 

„Ce ai pus în CV-ul tău, bărbații cu care te-ai regulat?”

Damian și Mona s-au certat zdravăn după ce, noaptea, ea a refuzat să-l lase să o atingă. „Nu pune mâna pe mine, sunt la ciclu.”

„Ai mai fost odată luna asta, ce dracu’ animal ești, maimuță?”

Fără să-i răspundă, Mona îi întoarse spatele în pat.

– Uite ce e, eu am un principiu cu femeile, nimeni nu-l părăsește pe Damian Boieru. Dar dacă ții cu tot dinadinsul, strânge-ți boarfele și cară-te, poate îți dă mă-ta un job, să speli pe jos în salonul ei de coafeze. La altceva nu ești bună. S-au dus vremurile când mai făceai pe fotomodelul, fost-ai lele cât ai fost. A, dacă te apuci să-ți termini școala, poate ar fi vreo sfârâială, dar mă tem că-ți va fi peste puteri, ești cam analfabetă.

– Analfabet ești tu! Măgarule! Tac-tu ce a fost, paznic la porci, și acum te dai om de afaceri? Hoț și tâlhar, asta ești!

– Ba pardon, sunt un comerciant cinstit, știi câte firme de import-export am? și toate sunt în regulă cu legea!

-Fiindcă dai șpagă la inspecții! Băiete, cu mine nu-ți merge. Dacă vreau plec. Dar nu cu mâna goală.

– Aha!

– Ce aha?

– Lasă-mă să dorm.

Dimineață, când Damian se sculă ca să plece la treburile lui, Mona nu dormea, doar se prefacea. Îl privi cu coada ochiului cum își mișca silueta masivă spre baie și strânse pleoapele.

Se temea ca o să înceapă să plângă.

 

I-ai tocat toți banii și te întorci la mă-ta?

 

– I-ai tocat toți banii și te întorci la mă-ta? o întrebase Zoica Murgu când Mona intrase pe ușa Salonului de coafură, cu câteva zile în urmă. Pune piciorul în prag, fetițo, nu-l lăsa să-ți ruineze viața. Ori te ia de nevastă, ori vă despărțiți, dar nu înainte de a cotiza zdravăn! Nu te lăsa păcălită de cocalarul ăsta!

– Mamă, tu știi ce e un cocalar?

– Habar n-am, răspunse Zoica, fără vreo logică.

Povețele maică-si se repetau de câte ori venea să o vadă și asta se întâmpla din ce în ce mai rar. Zoica nu putea să o ierte pe Mona că își risipea anii tinereții fără rost, petrecând cu tot felul de bărbați prin cluburi, scoțând puțini bani de la revistele care îi publicau fotografiile deocheate, încercând să nu observe că depășise pragul celor 30 de ani și nu se închegase nimic serios în viața ei. Nici Mona nu o mai avea la inimă pe maică-sa, pentru că se încăpățânase să bage bruma de moștenire rămasă de la răposatul soț într-un salon de coafură destul de banal și cu clienți puțini, iar ea nu se alesese cu nimic. Propria mamă îi refuzase ajutorul de câte ori avea nevoie de bani și acum o sfătuia să-l stoarcă pe Damian. Ce tupeu!

O mai enerva și faptul că maică-sa era exagerat de cochetă, nu uita să se acopere cu bijuterii, își aranja coafura de mai multe ori pe zi iar la întrebările ei explica  „Cum ar trebui după tine să arate o patroană de salon, îmbrăcată ca o florăreasă și ciufulită ca o precupeață?” În plus nu uita să adauge că mai are încă vârsta la care ar putea atrage un bărbat…

„Exact ce-i lipsește, decise Mona. Într-un singur punct are și ea dreptate, trebuie să fac ceva, nu se mai poate. Atâtea proaste se căpătuiesc numai pentru că știu să amețească bărbații iar eu… Frumoasă sunt, deșteaptă sunt. De ce ies mereu păcălită, de ce ies mereu în pierdere? Nu, Damian n-o să scape ușor cu mine, de data asta o să fiu mai șmecheră ca el. O să-l înfund.”

– Să mă căsătoresc? De ce, mamă? Să schimb pamperși, să-mi aștept soțul când se întoarce de la treabă cu pupici dulci și cartofi prăjiți? Nu mulțumesc, nu e de mine! Nu! Hotărât nu!. Dar dacă tu găsești un fraier, ia-l, nu mă bag!

 

Ți-am găsit un job în Capitală!

 

– Ți-am găsit un job în Capitală! exclamă vesel Șerban. Șerban Folea era prieten din copilărie cu Mihai, fuseseră vecini, colegi la școală, apoi la gimnaziu.

– E vorba de un job fantastic în publicitate, la o companie mare de telefonie mobilă. E branșa aflată în cel mai mare boom, viitor asigurat, ce mai! continuă el încercând să obțină de la prietenul său același entuziasm. Și să nu-mi spui că nu te pricepi, nici eu nu știam la început cum se mănâncă meseria, te învăț, n-avea grijă. Tu mai ai apartamentul din București, de la părinți, nu l-ai vândut, nu-i așa? E închiriat?

– Șerbane, trage-ți, te rog, răsuflarea. Vrei ceva de băut?

Șerban Folea era ușor agitat din fire…înalt, șaten, ochi negri, cu un început de chelie de care nu-i păsa, fusese dintotdeauna preferatul fetelor și nu-l deranja câtuși de puțin să fie socotit superficial. ”Tipii profunzi, filosofii  nu reușesc în viață, lumea e prea grăbită„ obișnuia să spună.

– Sunt cu mașina… Uit că tu nu ții alcool. Bine, servește-mă cu un suc de fructe, din ăla cu multe chimicale și E-uri, îmi place să mă otrăvesc cu mâna mea. Civilizația secolului 21, totul contrafăcut, nimic natural. Cum sunt elevele de liceu aici, bune? Ai grijă, că până la urmă te păcălește vreuna.

– De când vii în Drajna, n-ai pus ochii pe nimeni? Dacă vrei, îți pot recomanda câteva partide promițătoare!

– Eu n-am nimic împotriva țărănimii noastre, să știi. Au părinți pricopsiți, hectare de teren arabil, o vie, două pe rod. Sunt interesat! Fiindcă veni vorba, să știi că Silvia nu e de tine. Sper să nu apară pe aici, nu poate să mă sufere. Pe bune, ce răspuns să dau?

– În legătura cu ce?

– Cu jobul. Îl văzu pe Mihai că ezita. Omule, ți se oferă pe tavă un viitor strălucit și tu stai pe gânduri, cântărești? Întoarce-te la realitate, ai stat destul izolat, de parcă ispășeai vreo pedeapsă divină.

– Poate ai dreptate, răspunse Mihai. Am multe de ispășit. Mi-am dezamăgit părinții, i-am lăsat să moară fără să le dau o rază de speranță. N-am reușit nici măcar să mă îndrăgostesc.

– Deci Silvia, nu. Măcar e bună la pat?

Șerban se plimba prin garsonieră, ridică în mână o carte, o răsfoi neglijent. Îl stânjenea ordinea și curățenia din jur, la el acasă niciodată nu știa unde a pus lucrurile de care avea nevoie și dădea totul peste cap să le găsească. Nu lăsa pe nimeni să-l disciplineze. Era greu să-l convingi pe Mihai, dar nu renunță.

– Ții discursuri frumoase, prietene, ești meșter la vorbe, un mare atu să te apuci de publicitate! Apropos, măi, e adevarat ce se vorbește pe aici?

– Ce se vorbește?

– O poveste cu stafii în cimitir, cu extratereștri bântuind pe ulițe într-o mașină de fițe, cu o gagică dezbrăcată, urmașa lui Dracula, în fine, o poveste în care tu ești eroul principal.

– De când crezi tu în povești cu stafii? Văd că ai avut timp să tragi cu urechea la toate bârfele locale…

– Bârfe? Ascultă-mă moșule, întoarce-te în oraș, nu e de tine aici! Cât ai să mai înveți geografie niște păduchioși? Când or să dea năvală în lumea largă, n-au nevoie de lecțiile tale ca să nimerească Barcelona sau Napoli.

– Copiii n-au păduchi. Sunt cu totul altele problemele. Lipsa de drumuri, de apă. Știi că în timpul secetei din vară, trebuia adusă apa cu cisternele? Sunt patru sate în comuna noastră și școlile sunt vai mama lor, ba n-au acoperiș, ba au găuri în pereți, ba… La mine la liceu, mulți copiii lipsesc pentru că n-au cu ce ajunge. Ceea ce ne mai salvează, să facem învățământul în schimburi.

– Fermecător! Totuși nu ți-ai dori alt job? Să zicem, expert accesare fonduri structurale? Și mie mi-ar plăcea, dar n-am pilele necesare. Măcar cu viața sexuală stai bine.

– Catastrofal, dar merită să persevereze, se auzi o voce feminină. Bună, baieți, pe mine mă așteptați?

Zâmbitoare, în cadrul ușii apăruse o femeie necunoscută. Era Mona și lui Șerban nu-i trebuiră multe secunde ca s-o recunoască. Total debusolat nu-i veni în minte nicio întrebare cât de cât logică așa că o vreme tăcură toți trei.

 

Nebuna iar a dispărut

 

„Nebuna iar a dispărut. Crede că mă impresionează. Am eu ac de cojocul ei.” Când se întoarse la vilă, Damian nu găsi pe nimeni.

Își turnă un pahar de coniac, îi plăcea mai mult decat whisky-ul, și se apucă să butoneze telefonul. Avea o mulțime de afaceri, dar se ferea să discute concret pe telefon, de teamă că poate fi înregistrat. Nu știi niciodată ce binevoitor îți ascultă convorbirile.  Îl aștepta pe Robert și acesta nu întârzie să apară, însoțit de un necunoscut, un brunet scund dar vânjos, cu trăsături dure.

-El e Max, îl prezentă Robert și râse. Puteți avea încredere în el, șefu’, abia a ieșit din pușcărie!

Într-adevăr, Max făcuse ani buni de închisoare pentru un acces necugetat de furie, taxat drept act de terorism. Povestea lui Max era palpitantă. Traficant mărunt de droguri se îndrăgostise de Nicole Varlam, fiica unui magnat, care în cele din urmă își pierduse viața după un șir de bătălii în care rămăsese fără avere. Nicole, crescută în puf, fata căreia nu i se refuza niciun capriciu, se îndragostise cu pasiune de modestul traficant, se măritase cu el în ciuda opoziției tatălui ei, și îi făcuse o fetiță, luptând din greu să scape de obiceiul drogurilor pe care îl căpătase. Mai mult, rămasă orfană și singură cu copilul, Nicole îl așteptase pe Max să își termine pedeapsa, trăind într-un apartament micuț din banii încasați pe vila cu piscină a magnatului pe care o vânduse. Max era acum liber și căuta de lucru.

– Ce zici de import-export, băiete? întrebă Damian. Am nevoie de un reprezentant care să aducă marfa din afară.

– De prafuri nu mai mă ating, îl întrerupse Max.

– Ți-a spus cineva că eu ma bag la droguri? Am finanțat câteva transporturi de etnobotanice dar acum s-a terminat, a înțărcat bălaia, nu se merita, s-au împuținat câștigurile. Nu, e vorba de ceva super cinstit, țoale de firmă, din Orient. Vreau să deschid un butic, poate mai multe. Dar știi, numai marfă de lux, prima-ntâi, vacă fără oase! Că de oase fără vacă m-am săturat în Epoca de Aur. Și nu mă gândeam la Mona, făcu el cu ochiul către Robert.

– Domnule Boieru, sunt în situația de a accepta orice, Robert mă cunoaște.

– Mare pezevenghi a fost și Robert.

– Dar am cazier.

– De, păcatele tinereții. Max, orice om are dreptul la șansă. Eu vreau să-i dau o șansă unei gagici care a început să mă calce pe bătături, îi cumpar un butic în mall iar tu aduci chinezăriile. O să vadă cât sunt de generos!

– Îi luați un butic Monei? se miră Robert. Mai curând ar merita o chelfăneală!

– Tu să taci, că-ți miroase gura! Max, repet, toată tărășenia va fi cât se poate de legală, pot să vină toate controalele din lume, n-au să găsească nimic!

– Nu-l cunoașteți pe comisarul Olteanu!

– Ba tocmai că îl cunosc! El o să creadă că te-ai băgat iar în contrabanda de droguri. O să te urmarească, o să te vâneze și n-o să găsească nimic! Tu aduci totul cu acte, rochii, costume, pantofi, batiste, izmene, mă rog. Doar firme mari, internaționale, celebre. Louis Vuitton, Mița Baston, etcetera! Nimic ilegal. Cel puțin la început. Max, te-am ales pe tine din două motive, unu, nu ești în situația de a refuza și doi, eu nu am încredere decât în oamenii care au stat în pușcărie. Vor face tot posibilul să nu mai intre la mititica a doua oară!

 

Ai să mă ajuți să-l termin pe Damian!

 

– Ai să mă ajuți să-l termin pe Damian, mi s-a pus pata și nu mă las până nu-l dau de pamânt, îi spuse Mona lui Mihai, când au rămas singuri. Renunțând să mai înțeleagă ceva, pentru moment, Șerban se urcase în mașina lui și plecase înapoi la București…sau cel puțin așa se scuzase. Nu avea loc să rostească toate întrebările care îi stăteau pe buze.

– Nu înțeleg nimic, de ce eu? întrebă Mihai. Ce treabă am eu cu amantul dumitale și cu tine?

– Tu, pentru că ești un băiat cinstit! Chiar n-ai observat că e o specie pe cale de dispariție, într-o țară unde toți fură?

– Ei, exagerezi…

– Exagerez? Arată-mi un singur român care n-a ciordit, n-a luat șpagă, n-a dat nici măcar un plocon, un cadou ceva, n-a înșelat, nu a profitat de tot felul de șmenuri, învârteli, aranjamente, pile și relații. Ce mai, ești un exemplar rar, iar eu te-am simțit. A, nu, nu te cred naiv, sau fraier. Ești un tip de caracter, puternic, tocmai asta mă atrage la tine. Ți-ai propus să nu te bagi, iar acum ai să o faci!

– De ce aș face-o?

– De dragul meu. Chiar nu-ți plac, măcar puțin?

– Domnișoară Mona…

– Ți-e teamă că blonda aia spălăcită îți ia scapul și-l atârnă de un băț la Primărie?

– Să n-o amestecăm pe Silvia într-o discuție care n-are rost.

– Așa crezi tu, că n-are rost?

Mona zâmbi. Tipul avea farmecul lui, era chiar drăguț, dar nu-și făcuse planuri să-l seducă, voia doar să-i ațâțe curiozitatea. Și orgoliul. Toți bărbații fac accese de orgoliu când cred că o femeie e pe cale să se lase cucerită.

– Apropo, dacă întreabă, să-i spui că am venit să-i înapoiez hainele pe care mi le-a împrumutat.

– Bine, unde sunt?

– Le-am uitat acasă.

– Așadar, care e planul? spuse impasibil Mihai, dispus parcă să intre în jocul Monei.

– Mai întâi o să-l facem gelos.

– Pe Damian Boieru? Am auzit că e un tip violent, dacă vine val-vârtej aici și mă omoară?

– Uiți că știu unde ai locul de veci în cimitir, Mihăiță?

– Nu-mi place să mi se spună așa.

– Dar cum te alintă blonduța, iubi, pisi, cuțu-cuțu? Mihai, eu am o reputație de sfărâmatoare de inimi, nimeni n-o să mă creadă dacă pun gheara pe un cocalar oarecare, dar tu, un profesor de geografie din provincie, imaculat, departe de vârtejul lumii mondene, tu poți fi bărbatul de care m-am îndrăgostit cu adevărat, nebunește! Ramâne doar să negociem compensația.

– Poftim?

– Doar n-ai să-mi faci servicii gratuite.

– Bine, atunci ne căsătorim!

Mona rămase înmărmurită, apoi izbucni în râs.

– Ești tare, pe bune, credeam că nu ai umor! Hai că-mi placi, îmi placi tot mai mult! Îl privi cu atenție sporită. Așadar deja ai scos-o din peisaj pe blondă?

 

Acum se vine acasă?

 

– Acum se vine acasă? se prefăcu Damian supărat când Mona intră în livingul vilei. Unde ai fost?

– La Drajna.

– O cauți cu lumânarea. Vrei să te alunge țăranii cu furci și topoare, sau preferi să arunce cu pietre ca în Maria Magdalena? Nu cumva te-ai dus la profesorașul ăla fără sare și piper? Te-a dat pe spate țărănoiul?

Mona arboră un zâmbet ce se voia misterios, îi plăcea la nebunie să-l irite, să-l stârnească, profitând de faptul că Damian e iute la mânie:

– Mihai e un bărbat chipeș și intelligent. În plus, s-ar putea să fie mai bun la pat decât tine.

– Te-ai grăbit să-l încerci sau mai ești la ciclu? Femeie, nu te mai înțeleg. Ba vrei să-ți faci parte din banii mei, ba vrei sa mă dai pe mâna poliției. Acum iți arde de romantisme?

– „Dacă dragoste nu e…”

– Sanchi. Ia mai bine un coniac.

Ca de obicei, tentativele lui Damian de a închide certurile dintre ei se loveau de contraatacurile neașteptate ale Monei. Așa se întâmplă și acum.

– Damiane, mă gândeam să-ți fac o propunere. N-ai vrea să bagi o investiție în comuna Drajna?  Am o pilă acolo.

– Pe cine?

– Pe Blonda de la Primărie. Îți faci rost de o aprobare și deschizi o firmă de colectat fier vechi. Tot n-au ce face puradeii de pe ulițe. Iar profitul îl încasez eu.

– Fă, tu ești proastă sau ești proastă? Asta ca să vorbesc pe limba ta. Nu mai mă ocup de fier vechi, am evoluat.

– Nu, zău. Acum cu ce hoții te ocupi?

– Trafic de târfe ieftine. Nu te tentează o slujbă în Germania? e cel mai tare stat european. Fără glume. Monica, tu mă crezi pe mine un monstru fără inimă?

– Da.

– Ei bine, nu sunt. Chiar crezi că nu m-am gândit la viitorul tău?

– Mă ceri de nevastă? lovi Mona, așteptând ca el să se clatine ca un boxer surprins de adversar. Nu era prima oară când se învârteau în jurul subiectului, din distracție. Amândoi știau că nu vor ajunge niciodată la căsătorie.

– Te-a mai cerut cineva? Proful de geografie, te pomenești. E înghesuială mare?

– Doamna Murgu, anunță menajera, și Zoica intră pe ușă, cu o figură plictisită.

– Mama, Damian tocmai m-a cerut de nevastă, anunță Mona grăbindu-se să-și îmbrățișeze mama.

– Refuză-l dragă, cât mai ai timp. E un nesimțit, un bădăran, un prost crescut. Mă rog, în rezumat, un țopârlan!

Damian răsuflă ușurat:

– Se pare că am scăpat ca prin urechile acului. O cafeluță, coana Zoico, sărut mânuța?

 

Colonelul s-a strecurat prin ușă

 

Colonelul s-a strecurat prin ușa întredeschisă. „Ia uite, pisoiul te-a găsit iar la slujbă”, a observat o colegă. „Colonele, vrei o bomboană de mentă, sau nu mai ai dinți?” „Zât de aici, urâtule…”, zise altcineva.

Madam Draga nu-și aducea motanul la Poșta unde lucra, dar acum era bucuroasă că animalul apăruse după zile de hălăduială prin curți vecine. „Nu e drăguț, fetelor… Scumpul mamii, pe unde mi-ai umblat, craiule?”

– Hai Drago, grăbește-te, că nu umblu toată ziuă cu geanta în spate, o zori poștărița, indiferentă la farmecele Colonelului. Unde-s abonamentele?

– Uite aici, două ziare mari și late, pentru alde Cârciumaru. Brusc, Draga retrase mâna cu ziarele și strigă uimită: Ia uite, dandanaua dracului, Doamne iartă-mă de blasfemie. Ea e!

– Cine, tu?

– Diavolița! Împielițata aia care a dat buzna peste mine noaptea să mă omoare. Ce oroare, tineți-mă să nu leșin.

Colegele de la Poștă se îmbulziră în jurul Dragăi. „Ce tot spui femeie? Ce scrie aici? Diva avea sau nu chiloți? Ptiu, mare porcărie. Corina l-a lăsat cu ochii în soare pe Edy!?”

– Cine e Edy?

– Dar Corina cine e?

– Poza asta. Asta!!! insistă Draga să arate corpul delict.

– „Cine dezleagă misterul? Mona Murgu s-a epilat în părțile intime? ” citi una din funcționare. Ptiu! Cum adică s-a epilat? Are picioare lungi, faină siluetă, comentă altcineva. Oare e actriță sau cantăreață? Ia dați-mi ziarele, că mă așteaptă clienții!

Draga se înverșuna să zmulga ziarul din mâna poștăriței.

– Vă spun că ea e, diaviolița. Am aflat cum o cheamă! În timp ce poștărița se bătea cu Draga pentru ziarele cu poze colorate, una din colege șopti:

– Oare ce face alde Cârciumaru cu ziarele astea scârboase? Au o fată, pe Daniela, e într-a 12-a. Cum nu le e rușine?

– Ce știi tu, e chiar abonamentul fetei. Trăim într-o lume strâmbă, femeie!

– Uite de ce ar trebui restructurări la Poștă, toată ziua stați numai la bârfe, rosti diriginta șefă care tocmai intrase pe ușă. Ia dați-mi și mie ziarele alea să văd de ce vă distrați!? Ei, dracia dracului. Femeia din taxic!

– Care taxic?

-Voi n-ați văzut taxicul care a stat o grămadă la ușa profului de geografie, cel tinerel, Mihai, să o aștepte pe tipa din poză?

– Ei, nu mai spune, șefa! Țțțțțț.

 

Am venit să-mi iau fata acasă!

 

– Am venit să-mi iau fata acasă! Și nu beau cafeaua ta scârboasă!

– Se poate, coană Zoico, e cafea 5 stele, adusă din Brazilia. Apropo, știi ce își dorește fiica dumitale scumpă de la mine? Să-i dăruiesc un punct de colectare fier vechi.

Doamna Murgu crezu că o lovește apoplexia. „Fier vechi? Ce să faci tu cu fierul vechi, dragă? De asta te-am crescut și educat, să scurmi prin gropile de gunoi?”

– Mamă, nu știi ce vorbești. Ai habar câți bani se câștigă din afacerile cu fier vechi? Sute de milioane de dolari! An de an! Ghicești câta parte din bănetul ăsta și-a tras musiu Damian aici de față?

Îl privi cu subînțeles pe bărbat și adăugă, expres pentru el: Să facem o vizită în garaj?

– Fiica dumitale exagerează, mai întâi că criza globală a falimentat o gramadă de combinate siderurgice, așa că a scăzut cererea. Ai habar cât pleca la export numai din portul Constanța în anii trecuți? aproape 10 tone de fier vechi. Și acum dacă se mai duce o tonă, o tonă jumate. Chinezii înghițeau cel mai mult, dar se pare că s-au săturat.

– Eu n-am văzut chinezi sătui, comentă Zoica. Dacă vrei să fii galanton cu Mona, atunci dăruiește-i ceva rentabil. Cum ar fi…

– Un salon de coafură?

– Doar n-o să-mi facă concurență. Poate un butic. Ceva curat, de bonton, cu parfumuri, sau lenjerie scumpă. În nici un caz un sexy shop.

Damian se scărpină după ureche, încurcat.

– Chiar nu vrei o cafeluță, coană Zoico? Aș avea o chestie, un partener din afară, dar nu mă îndur să las afacerea pe mâna Monicăi, știi că ea e cam…

– Cum sunt eu? îl opri Mona, țâfnoasă.

– Instabilă. Am închiriat un spațiu în mallul cel nou și vreau să ți-l dăruiesc, frumusețeo!

– Așa mai vii de acasă, da! încuviință doamna Zoica.

Mona părea suspicioasă, oferta venea pe neașteptate și nu știa ce să creadă. Adineauri, Damian îi refuzase colaborarea, mă rog, ideea cu colectarea fierului vechi la Drajna era o nerozie, dar schimbarea bruscă în atitudinea lui nu-i plăcea, nu mirosea a bine. Parcă ar fi știut ce urmează.

– Magazinul e în curs de amenajare acolo, se ocupă Robert. Am pus o firmă serioasă de decorațiuni interioare sau cum îi zice, în rest totul rămâne în mâna ta: angajezi personal, conduci, dirijezi, stai la gargară cu clienții, fără program fix. Te duci când vrei, pleci când vrei. Iar profitul…

– Îl facem jumi-juma? tentă Mona o negociere.

– Nu, pisicuțo, totul e al tău! Omul furnizorului, care o să aducă marfa, e un tip serios, cu familie și copii, îl cheamă Max. O să-l cunoști. Ce se întâmplă, mai stai pe gânduri?

– Acceptă, Moni, mi se pare o ofertă generoasă, insistă și Zoica.

– Voiam să miros unde e capcana, dar să zicem că accept. Cu condiția să nu-ți bagi tu coada!

– Iubițico, știi doar că-ți vreau binele, rosti Damian dulce și se apropie de ea să o ia in brațe. Ne scuzați, coana Zoico, dar urmează scene interzise copiilor fără acordul părinților. Apropo, am voie s-o duc în brațe până în dormitor? Am fost sportiv de performanță în copilărie.

– Da, a jucat popa prostu și table, mormăi Mona în timp ce el o trăgea spre ușă.

– Ba am jucat „lapte-gros”, hai să-ți arăt cum era!

 

Mihai, ești chemat la Director!

 

„Mihai, ești chemat la Director!” îi spuse o colegă, când intra în cancelarie. Ieși din nou pe coridor și se îndreptă spre Direcție, când auzi pași grăbiți în urma lui. Dany se apropie de el și îi întinse o revistă colorată.

– Ce e, Cârciumaru?

– Dany, ați uitat cum mă cheamă? Cârciumaru e tata! V-ați lăsat revista în clasă!

– Care revistă?

– Asta! Îi puse în mână revista mototolită și se îndepartă, înainte ca Mihai să-i spună că nu era revista lui, dar se schimbă la față când văzu despre ce era vorba. O revistă porno, cu fotografii mari și colorate pe copertă… cât se poate de explicite!

– Dany! schiță Mihai un protest, dar adolescenta se afla deja departe, lângă un grup de colege cu care discuta, într-o veselie generală.

– Poftim înăuntru, îl invită directorul Papuc, eu te-am chemat.

Mihai se simțea ușor amețit și, la început, cuvintele directorului îi păreau fără sens. O femeie necunoscută, un taxi de București care staționase mult în fața garsonierei lui.

– Taxiul trebuie să fi costat o avere, îl auzi pe director și replică, mai sigur pe sine:

– Am mai avut o vizită, un prieten a venit la mine cu mașina lui personală. Pe el nu l-au observat binevoitorii?

– Domnu’ Mihai, zău, eu nu mă bag în viața dumitale, dar, te rog, nu mă face să am necazuri cu primarul.

– Nu înțeleg nimic, dar nimic!

– Ce nu înțelegi? Iarna nu e ca vara, vine frigul, zăpada. N-am primit încă banii pentru reparația acoperișului. Directorul îl privi pe Mihai cu insistență: Silvia îmi poate băga strâmbe!

– Cum? Logica contorsionată a directorului îl uimea. Primarul. Silvia. Unde voia să ajungă? Papuc se simți obligat să spună pe șleau:

– Omule, e treaba dumitale ce faci în timpul liber, dar o femeie nu-ți ajunge? Dacă Silvia află că o înșeli?

Ușor, Mihai simți că îl cuprinde furia.

– Dumneata ești normal, știi ce vorbești? Mai bine te-ai ocupa de fiica dumitale, Roxana e mai mult cu gândul în altă parte decât la lecții!

– Te rog, ai grijă ce spui,schimbă Papuc tonul. Uiți că eu sunt diriginte la a 12-a, cunosc mai bine situația !?

–  Chiar credeți că Silvia are influență la Primărie? contraatacă Mihai. Mi-ați dat o idee, să-mi depun dosar pentru funcția de director, dacă mă sprijină ea poate vă iau locul. Până atunci, poftiți revista!

– Ce revistă? bâlbâi celălalt, perplex, privind nedumerit revista ce i se pusese în brațe.

– Asta! încheie Mihai și ieși pe ușă.

 

Lucrurile se liniștiră în apropierea iernii

 

Lucrurile se liniștiră în apropierea iernii. Primăria începu reparațiile la acoperișul școlii. Madam Draga osteni să răspândească tot felul de povești despre „Mona Murgu, dezmățăta care își arată chiloții prin ziarele de scandal”, Silvia se hotărî să nu mai creadă niciuna din bârfele străzii și încercă să pară mulțumită de relația cu Mihai. Nu voia să îl preseze, deși timpul nu trecea în favoarea ei. Lucrurile se liniștiră, mai ales pentru că locuitorii din Drajna primiră un nou subiect de controversă: nepotul lui Motoi fusese adus din Spania în cătușe, dat în urmărire pentru crimă și capturat. O pată pe obrazul comunei, subiect

care se dezbătea cu sârg la cârciuma lui Moise.

Mihai își continua plimbările pe bicicletă, în ciuda frigului care se lăsa. Mona nu mai dădu niciun semn de viață după vizita ciudată pe care i-o făcuse și Mihai își impusese să nu se mai gândeasca la ea. Spre surprinderea Silviei, care îl acuza adesea că nu vrea să se „integreze” acceptase invitația de a merge la familia Cârciumaru, când fiica lor Daniela își serba majoratul. Mai ales că lua parte și directorul școlii, Radu Papuc, cu soția, părinții Roxanei, prietena nedespărțită a sărbătoritei. În rest, răsuflarea aprinsă a Bucureștiului, aflat la nici 30 de kilometri depărtare, părea că nu se simte la Drajna, unde ritmul vieții era altul. Până când apăru din nou Șerban.

 

Ce cauți aici?

 

– Ce cauți aici? se miră Mihai, văzându-l pe Șerban în mașina parcată nu departe de poarta liceului. Pe mine mă aștepți?

– Dar pe cine?

– Nu puteai da un telefon?

– Moșule, spre deosebire de alții, eu nu m-am săturat să fac bine prietenilor, chiar și cu forța. Urcă în mașină să facem o plimbare. Poate te tentez cu alt job. Văzu că Mihai nu e încântat de idee:

– Atunci invită-mă la un soft-drink. Știi, nu se mai spune suc, nu e trendy, dar are același gust. Presupun că în cârciuma din sat nu intri! Hai să mai sporovăim. Mă simt atât de singur uneori, baiete.

– Tu? Nu roiesc femeile în jurul tău? Erai un Casanova! În agențiile de publicitate nu se leagă prietenii?

– Băi, aicea sunt cu ochii pe tine, cum calci strâmb cum se reped să-ți ia locul. Cine vrea aventuri se duce cât mai departe.

Au stat de vorbă îndelung la un pahar de limonadă în garsonieră. Mihai nu bea niciodată alcool, iar Șerban se abținea când era cu mașina. Poate că discuțiile îi făceau bine lui Mihai, pentru că se putea justifica cu voce tare, ceea ce nu reușise niciodată să facă în fața părinților, nici când era adolescent, nici mai târziu.

– Mi-am dorit geografia, îmi place, de ce aș fi nemulțumit? Nu vreau funcții, n-am chef să mă ocup de angarale administrative, nu e genul meu. O să mă întrebi ce fel de geografie predau dacă n-am fost să vad cu ochii o mulțime de locuri, dacă n-am călătorit, cu excepția unor drumuri scurte prin împrejurimi, în Turcia sau Italia. O întrebare naivă. Geografie nu înseamnă doar cunoașterea exteriorului, învelișului, nu înseamnă căutarea pitorescului de duzină!

– Să nu-mi vorbești despre sufletul pamântului, duhurile apelor și alte bazaconii, sunt impermeabil la poezie! Încercă Șerban să-l tempereze. Bine, ești mulțumit cu meseria ta, dar eu mă încăpățânez să te văd fericit! E mare diferență între fericire și mulțumirea de sine! Și mai lasă-mă în pace cu geografia! Tu ești ca un vulcan stins, care mocnește ani la rândul înainte de a erupe. Predai lecții despre vulcani?

Nu-l lăsă pe Mihai să-l întrerupă.

– Eu te cunosc mai bine decât crezi, moșule, tu ai nevoie de o femeie puternică, adevărată ca să te pună în valoare, în niciun caz una ca Silvia, aia te trage în jos, spre viața ei măruntă de mamă abandonată, cu idealurile ei boante.

– Foarte bine, înțeleg ca ți-ai propus să-mi gasești tu femeia potrivită?

– Eu cred că deja ai gasit-o.

– Și cine ar fi?

Șerban îl privi insistent, căutând să-i ghicească reacțiile:

– Ce zici de bruneta care ți-a făcut o vizită cu taxiul? Cea cu fustița de piele peste colanții colorați, extrem de șic?

– Mona? În nici un caz ea, nu, nu.

– De ce nu???

 

Era un vis pe cale să prindă viață…

 

Era un vis pe cale să prindă viață. Mona își dedicase tot timpul pregătirilor pentru deschiderea buticului din Mall. Magazinul avea să poarte chiar numele ei, „Mona”. Va fi la fel de celebru, în curând, ca Chanel, Bershka, Chloe, Prada sau Buzatu! Buzatu sau Botezatu? Avea mereu grijă să se îmbrace după ultimele tendințe, dar acum își sporise atenția asupra propriilor ținute. Cum venea sezonul rece, trecuse la jachete de piele, negre, fără prea multe tăieturi sau extravaganțe. Pe care le alterna cu trenciuri de aceiași culoare, cu aspect matisat, lucios și croială masculină. Știa să profite de silueta ei și arăta ca un manechin în timpul liber.

Mona insistase să se pună în vitrină reproducerea unei fotografii care o reprezenta chiar pe ea, îmbracată într-un negligé sexy, deși Damian considera că e mai mult o invitație la viol, pentru bărbați. „Lasă, ursulețule, îl convinse ea, gagicile lor o să intre în butic să-i scoată afară de guler și atunci, gata, le fac clientele mele!” Ca să îi fie mai ușor să ajungă de la vilă la noul mall, Damian îi dăruise o mașină de care Mona era foarte mândră.

Primul ei gând când deschise ușa garajului să-și parcheze noua mașină a fost să caute pachetele cu bancnote de euro. Nu mai găsi nimic. Era super mulțumită, forțase nota și câștigase. În rest, pe plan sentimental Damian o interesa tot mai puțin. O enervau tabieturile lui, concertul de râgâieli cu care încheia fiecare masă, cântecele tâmpe zbierate dimineața în baie, în timp ce se bărbierea. Dar mai ales, obiceiul de a o pipăi cu insistență când ea n-avea chef să fie atinsă. Mai interesant părea noul partener, Max, un bărbat bine făcut, cam scund dupa gustul ei, dar cu trăsături virile. Dar soția lui Max, Nicole Varlam, era aproape tot timpul în preajmă, făcând pe designerul, ocupându-se de amenajarea magazinului.

Când Max a început să aducă transporturile de marfă, Mona dădu frâu entuziasmului. Erau pantofi, lenjerie, veștminte de toate felurile pentru femei, ținute trendy, aparținând unor mărci faimoase. Aveau acte de proveniență, taxe de vamă plătite și Mona nu trebuia să-și bată capul cu partea administrativă, Damian îi dăduse un ajutor, pe Brigita, care părea foarte eficientă. Urmau să stabilească prețuri ușor mai mici decât ale concurenței, cu gândul de a stabiliza o clientelă și reușita nu întârzie să apară. „Să nu te lăcomești, o sfătuise Damian, care nu călcase pragul magazinului decât odată, la inaugurare. Râurile mici fac marile fluvii. Vinde și în pierdere mai întâi, dar fă-ți un nume pe piață!”

Robert Savu, care alterna față de bossul său slugărnicia cu familiaritatea, părea nedumerit. „De ce n-ați pedepsit-o, șefu’? De ce ați lăsat-o să vă batjocorească?” „La cât te pricepi tu la femei…, răspunse Damian. Mi-a intrat în sânge drăcoaica!”Aici, fără să știe, Damian era pe aceeași lungime de undă cu madam Draga, Mona avea în ea ceva malefic, întunecat, care te îndepărta și atrăgea totodată.

Una din cele care se simțeau deranjate de aura strălucitoare din jurul Monei era cea mai buna clientă a buticului, Sonia, veche prietenă cu Nicole, soția lui George Iacob junior, un nume important în lumea afacerilor. Sonia, fiica lui Cornel Ghițescu, avusese nefericirea să asiste la dispariția familiei, tatăl fusese împușcat după ce se dovedise implicat în contrabandă cu droguri, maică-sa sfârșise într-un sanatoriu de boli mintale, cât despre casnicia ei… În fapt, căsătoria Soniei cu George fusese un pact, fiind silit de tatăl său să renunțe la cariera de Don Juan care schimba femeile ca pe batiste. maxdorea o căsnicie aranjată, de suprafață, în care el să fie liber de orice restricții, iar ea să aibă în schimb la dispoziție un cont gras în bancă. La început, Sonia fu sedusă de idee, pentru că, în lipsa părinților, se simțea neajutorată, numai că nu se așteptase ca până și în noaptea nunții George să plece la o petrecere cu târfulițe, iar pe ea nici măcar să n-o atingă. O frustrare de înțeles pentru că Sonia era o femeie frumoasă, cu un trup de invidiat, cu picioare lungi și sâni impozabili, naturali. Se îmbrăca întotdeauna la modă, folosea parfumuri scumpe și un machiaj sofisticat. Imposibil să nu o bagi în seamă și, firește, soțul n-a ezitat să profite de ea. Dar nici n-a abuzat.

Dar acum trecuseră anii și nu se schimbase nimic in viața lor. George era tot mai bogat după ce moștenise averea tatălui său, iar Sonia tot mai singură, dacă nu punem la socoteală puzderia de barbați, aleși la întâmplare, care se perindau prin patul ei, cum, de altfel, se întâmplase dintotdeauna.

Sonia încerca să o facă geloasă pe Nicole, sugerând că Mona i l-ar putea sufla pe Max, iar Nicole era tot mai convinsă că prietena ei e în stare să se arunce în brațele lui Max, cum o mai făcuse cândva, fără remușcări. Mona nu le plăcea nici pe una, nici pe alta, dar le tolera. Sonia era o clientă cu bani, deci merita o cafeluță cu frișcă și un zâmbet ipocrit, iar Nicole, despre a cărei tinerețe devastată de droguri aflase, era plicticoasă, dar necesară. Pe Mona cel mai mult o interesa atitudinea lui Damian, cedase prea ușor. Îi lăsase pe mână o afacere, nu o întreba niciodată nimic despre magazin, ba chiar evita încercările ei de a-l pune la curent.

– Puicuțo, ești majoră, vaccinată, ai intrat pe câștig, bravos! Eu nu-ți cer decât să mă iubești, cum știi tu.

Doar pe Robert, omul lui, îl intreba în fiecare seară: „Cum au mers vânzările? Vezi de Brigita să nu-și ia nasul la purtare”!

– Șefu, răspunse Robert, care supraveghea buticul din umbra, s-au ivit niște cliente pe aici, să-ți lingi degetele, e una Sonia…

 

Șerban l-a sunat într-o seară

 

Șerban l-a sunat într-o seara în timp ce Mihai citea.

– Moșule, ce mai faci? Te-ai mai gândit la cuvintele mele? Nu mă refer la jobul ăla din publicity. S-a dat, s-a topit. L-a înșfăcat altul mai isteț și iute de mână. Știam că vei refuza, așa că n-am făcut o dramă. Rămâne pila, s-o folosesc altădată. Mă gândeam să te calc cu o vizită? Sau n-ai timp de prieteni, te pregătești de nuntă?

– Cine se căsătorește?

– Tu și Silvia. Nu mai ești în limbă după ea? Sper că și-a băgat coada bruneta aia focoasă, Monicuța. Ce bunăciune, super gagică, păcat că nu i-am mai admirat pozele prin tabloide, era o distracție pe cinste. E destinată să te vindece!

– Dar ce boală am?

– Suferi de orbire cronică, nu bagi în seamă oamenii din jurul tău, care-ți vor binele.

–  Poate Mona s-a măritat cu Boieru’ și nu îi mai dă voie să umble brambura!?

– Care boier?

– Cu Damian Boieru. Uite ce e, Șerbane, dacă vrei să mai vorbim așteaptă-mă, te sun când ajung în București. Chiriașii pleacă și lasă apartamentul liber.

– Trec să te iau cu mașina, n-ai să vii iarăși cu bicicleta atâta drum.

– Nu e nevoie!

 

Îl găsi pe Șerban în mașina parcată în fața casei

 

Îl găsi pe Șerban în mașina parcată în fața casei, îl aștepta să se întoarcă de la școală.

– Nu trebuia să vii.

– Urcă și nu mai face pe nebunul, ajungem imediat în Lămâiței. Nu vezi că a plouat, cum să mergi cu bicicleta pe drumurile astea?

Au ajuns repede în București. Era un bloc vechi de patru etaje, fără lift, pe strada Lămâiței, în marginea Capitalei. Dar zona promitea să se învioreze pentru că se terminase construcția noului Mall. Mall-urile înfloreau, în ciuda comentariilor aprinse despre criză și recesiune, iar Mihai rămânea surprins, de câte ori pătrundea într-un mall, de mulțimea curioșilor care străbăteau culoarele pline de buticuri luxoase, ca printr-un muzeu. Cineva îi spusese că un asemenea magazin cu prețuri exorbitante își scotea banii numai de la doi-trei clienți pe lună, în rest o lume pestriță se plimba prin malluri ca „la șosea”, cu copiii de mână, mâncând la fast-food-uri accesibile. Odată fusese cu Silvia, care se aruncase la cheltuieli, dând aproape jumătate de leafă pe niște nimicuri pentru ea și Adelina. Îi explicase că nu îi pare rău de bani, din când în când „omul trebuie să facă sacrificii ca să se simtă bine.” Oare câți oameni fac sacrificii și ies din malluri cu buzunarele goale?

Apartamentul de trei camere rămăsese ca acum trei ani când murise mama lui. Îl închiriase unei familii tinere și aceștia se mutau în State, câștigaseră Loteria Vizelor.

– Au lăsat curat, dar instalația sanitară e defectă, n-au mai apucat să o repare, constată Mihai.

– De ce s-o repare dacă plecau? Dă-mi cheile, aduc eu un instalator să facă treabă. Apartamentul nu e rău deloc, ori te muți înapoi în el și accepți să-ți găsesc un job în urbe, ori îl inchiriezi din nou. Doar n-ai să renunți la niște bani în plus, să plătești tu întreținerea de pomană.

Dupa un timp Șerban i-a adus cheile înapoi: „Am chemat un instalator, s-a rezolvat. Nu te costă nimic, cadou de Crăciun.”

– Nu se poate.

– Ba se poate, la ce sunt buni prietenii?

– M-am hotărât, rămân la Drajna.

– Atunci am să-ți fac rost de un chiriaș. Te sun când găsesc pe cineva.

 

Dany a alergat după Mihai

 

Dany a alergat după Mihai, pe stradă, tocmai când pornise pe bicicletă spre casă.

–     Fugiți de mine? l-a întrebat, ușor îmbujorată de effort. Doar nu vă e teamă de o puștoaică!

Mihai a lăsat bicicleta și s-a apropiat s-o privească în ochi. Îi vorbi pe un ton mustrător:

– Ai mai inventat vreo glumă nesarată?

– Nu v-a plăcut revista? Mulțumesc că ați venit la majoratul meu. Cu toate că…

– Cu toate că?

– Nu prea vă stă grozav la braț cu Silvia, sau să-i spun tanti? Înainte ca Mihai să reacționeze, fata se înălță ușor și își apropie fața de el, apoi se îndepartă repede, râzând:

– N-aveți teamă, nu voiam să vă sărut, am mirosit doar parfumul, credeam că e un parfum secret care dă pe spate fetele.

– E un banal after shave, răspunse Mihai, mașinal.

– Eu plec, dacă vă intimidez, mai spuse Dany și se îndepărtă, cu un gest de rămas bun din încheietura mâinii.

 

Într-o seară, Nicole dădu buzna în vilă

 

Într-o seară, Nicole dădu buzna în vila căreia îi placea să-i spună la fel ca înainte, vila Varlam. Locuise aici ani de zile, avea amintiri plăcute dintr-o viață fără griji alături de tatăl ei, magnatul, care o răsfățase și o iubise, singurul om căruia îi datora totul. Chiar și existența modestă de acum. După moartea tragică a lui Grigore Varlam, Nicole vânduse casa lui George Iacob Junior, care se instalase aici cu Sonia, frumoasă revanșă pentru prietena și rivala ei. Banii îi împărțise cu Simona, văduva magnatului, care se retrăsese la familia fiului ei, și, ani de-a rândul, Nicole se învățase să trăiască mult sub nivelul de dinainte, crescându-și singură fetița și așteptând ca Max să-și ispășească pedeapsa. Iar acum Max dispăruse, nu răspundea la telefoanele ei insistente, iar Brigita, managera de la magazin, o informase că acesta fusese nevoit să plece în grabă la Constanța, trebuia ridicată marfă de la vamă.

Acum Nicole intră hotărâtă în vilă, îndepărtând cu un gest o menajeră curioasă, și urcă scara spre dormitoarele de la etaj. Știa unde să ajungă și nici nu ezită să deschidă ușa de la fostul dormitor al tatălui ei, dar nu găsi ceea ce se așteptase. Un bărbat și o femeie se zbenguiau în pat, nu erau însă Sonia și Max, ci George cu o brunetă care își ascunse rapid corpul gol sub plapumă, după un țipăt ascuțit de surprindere.

– Cine e? Ce vrei? Nicole? Dacă ai uitat, să știi că nu mai locuiești aici, râse răgușit George, deloc stânjenit de situație. O cauți pe Sonia?

Nicole întrebă pe neașteptate:

– Cu cine ești în pat, cu Mona Murgu?

George îndepărtă cearșaful cu care bruneta se acoperise dintr-un exces de pudoare și descoperi puțin chipul unei necunoscute.

– Nu e Mona, dar dacă vrei s-o facem în trei, vino! Dezbrăcă-te și sări în pat, o să ne distrăm super mișto. Nicole se îndreptă spre ușă, fără vreun cuvânt, când George continuă, cu tonul lui nesuferit de bărbat prea sigur de sine: Azi Sonia e liberă, am o înțelegere cu ea. Te temi că și-o pune cu drăguțul de Max, soțiorul tău o fi dus mare lipsă în pușcărie. Hai, dacă vrei să-ți iei revanșa, vino în pat.

Nicole ieși, coborând grăbită scările. Mai încercă odată numărul lui Max și, de data aceasta, i se răspunse.

– Max, unde ești? Toată ziua te-am căutat.

– Brigita nu ți-a spus că sunt la Constanța? o întrerupse el cu un ton dur.

– Ba mi-a spus.

– Atunci de ce tot suni? Am treabă, femeie! o repezi el și închise telefonul.

 

Scandalul izbucni pe neașteptate

 

Scandalul izbucni pe neașteptate. Abia se stinseră comentariile despre nepotul lui Motoi, criminalul, și apăru ceva și mai palpitant. Se pare că era vorba de un viol! Dezbaterile de la cârciuma lui Moise auînceput cu frenezie.

Mama lui Dany a găsit în geanta de școală a fetei pilule anticoncepționale! La început n-a știut despre ce e vorba, dar a lămurit-o o prietenă care lucra la farmacie. Tatăl, Petru Cârciumaru a luat foc. Daniela a trebuit să facă un control ginecologic și s-a confirmat, nu mai era fecioară. Ceea ce nu era o tragedie în sine, dar familia Cârciumaru trebuia să știe cine e „vinovatul”. La început, Dany n-a spus nimic, dar prietena ei Roxana avea o bănuială. Și cum fata era fiica directorului școlii, domnul Papuc, scânteia s-a transformat în vâlvătaie. Vinovatul nu putea fi decât Mihai Tănase, proful de geografie.

Confruntarea dintre cei doi a fost de pomină. În cancelaria micuță, se înghesuia întreaga familie Cârciumaru, iar Mihai păru mirat să-l găsească aici și pe seful de post, subcomisarul Toma Frunză. „Dacă e caz de penal?” mormăi directorul, gata să înceapă „procesul”.

– Ați uitat ceva, nu e nici un ziarist invitat, nu filmează nimeni? atacă Mihai, încă nelămurit privind gravitatea acuzației. E la modă, se poartă, profesori acuzați că-și violează elevele, altceva n-ați găsit mai credibil?

– Nu ti-e rușine, derbedeule?! izbucni Petru Cârciumaru, potolit repede de nevastă. Lasă-mă, Florico, să-i spun!

– Întreținerea de relații sexuale cu minore e o infracțiune prevăzută în Cod Penal articolul…

Mihai n-avea de gând să suporte un rechizitoriu nemeritat:

– Luați-o încet, oameni buni, ce relații? Am auzit și eu, madam Draga a umplut toată comuna cu vestea, Daniela nu mai e fată mare. Și eu? Ce aveți cu mine? De ce mă amestecați într-o poveste de care n-am habar?

– Fata mea zice că s-a culcat cu dumneata! spuse răspicat mama Danielei.

– E adevărat, Cârciumaru? Daniela, ai spus tu așa ceva?

Toate privirile se îndreptară spre Dany, care ședea pe un scaun stingheră, fără aplombul și siguranța de sine pe care le afișa de obicei. Era îndrazneață, chiar tupeistă, avea atitudine și un caracter puternic, dar acum parea înfrântă.

– Da, șopti ea.

– Poftim?

– Da, e adevărat, m-am culcat cu el.

– Nu fiți caraghioși! începu Mihai să râdă. Doar nu s-a vărsat căruța cu proști la Drajna! Chiar trebuie anchetă, procuratură, detector de minciuni și tot circul aferent ca să ies din înscenarea asta? Vă puneți la mintea unei… unei fete exaltate?

– Dany a mărturisit că a fost de două ori la dumneata acasă, spuse directorul Papuc.

– La mine acasă? Și n-a văzut-o nimeni, nici măcar madam Draga?

– La dumneata în București!

În momentul acela intră pe ușă Silvia.

 

Ai înebunit, vrei să-mi controlezi viața?

 

– Ai înebunit, vrei să-mi controlezi viața? o apostrofă Sonia pe Nicole, care se uita peste caietele fetiței, acum elevă în clasa întâi.

– Dragă, du-te de te joacă dincolo cu Dorina, spuse Nicole, împingându-și ușor copilul spre ușă. Avea un ajutor, o fată de 16 ani venită din Moldova, care mai stătea cu fetița, deretica, spăla vasele și rufele, totul fără bani, pe casă și masă. Se obișnuia greu cu noua ei viață, dar avea ambiția să reușească, iar dacă Max ar îndrăzni s-o dezamăgească…

Nu-i răspunse Soniei care continuă: „Uiți că am fost prietene nedespărțite, că te-am ajutat să te lași de cocaină?”

– Trecutul e mort și îngropat, constată Nicole. Ca și tata, ca și taică-tău care era șeful traficanților, ai uitat? Dar de Max să nu te apropii, clar?

– Ești penibilă, fată! Dacă e să ți-l fure una, cască bine ochii la Mona, acolo e pericolul!

– Mona?

-Da, Mona! Te-ai schimbat, Nicole, nu te mai recunosc, te lași prinsă cu garda jos. Dai buzna peste Georgel al meu. Cu cine își mai chinuia bărbația, blondă sau roșcată?

Povestea prieteniei lor se baza pe un sentiment de invidie reciprocă. Nicole era fiica unui potentat dar nu ieșea cu  nimic în evidență, era o ființă comună, puțin cam scundă. șatenă cu nici un avantaj fizic care s-o scoată din banalitate. În schimb Sonia era cu adevărat o femeie spectaculoasă după care privirile bărbaților se întorceau ca magnetizate. Din păcate tatăl ei era doar o slugă, un subaltern al magnatului cu toate eforturile de a se îmbogăți intrând pe piața drogurilor ceea ce i-a adus o moarte violentă. Soniei nu i-a convenit pasiunea pe care Max o trezise în Nicole , cu atât mai mult că era un „neica-nimeni„ nepriceput la altceva decât la biliard dar suficient de arătos ca să-i stimuleze Soniei poftele . I s-a dăruit cu vădită satisfacție pentru a-și învinge prietena pe propriul teren. Doar că legătura dintre Max și Nicole s-a cimentat într-o căsătorie bazată pe fidelitate în timp ce mariajul Soniei nu i-a adus decât plăcerea de a-i lua locul amicei în vila părintească…

– Văd că tu nu te-ai schimbat deloc, Sonia. Nu-ți mai pasă decât de banii pe care ți-i dă.

– Exact așa făceai tu înainte! Am eu vreo vină ca voi ați sărăcit?

– Ajunge, mă plictisești. Cară-te!

 

Tu ce cauți aici, Silvia?

 

– Tu ce cauți aici, Silvia? răbufni Mihai, tot mai nervos.

– Pe dânsa eu am chemat-o, explică directorul. Mihai rezista din ce în ce mai greu:

– Care e combinația? Ce trebuie să fac, să-mi dau demisia, să mă transfer? Nu vă mai trebuie un profesor de geografie în liceu, îmi râvnește cineva postul, vreo rudă, vreo pilă a dumitale, directore? Sau a primarului? continuă, privind spre Silvia. Să-mi spuneți limpede, cui stau în gât, de ce mi se inventează tot felul de povești, ba am fost văzut cu o străină în cimitir, ba fac trafic cu reviste porno, ba am relații cu o puștoaică exaltată care nu știe cum să iasă din anonimat? Ce vrei tu de fapt, Dany, să ajungi în ziare sau să te ia cineva de nevastă?

– Nu mă mărit cu tine! șopti Dany, cu privirea în pamânt.

– Lasă-mi fata în pace, sări Cârciumaru tatăl. Nu vrem nimic de la dumneata, ești un om de nimic. Doar adevărul, atât.

– Adevarul? Dany, de ce nu le spui că ai mințit? Fata îl înfruntă, parcă din nou stapână pe ea:

– N-am mințit. M-ai dus în apartamentul tău din București, ai chemat un taxi care aștepta la marginea comunei, să nu ne vadă nimeni.

– Am un apartament în București. Așa e. Pe ce stradă?

– Pe strada Lămâiței, la etajul 4. Și n-ai lift.

Se făcu tăcere. După o clipă se auzi vocea Silviei:

– Mihai, ai dus-o pe ea în apartamentul din București? Pe mine nu m-ai dus niciodată acolo.

– Are trei camere, prinse să povestească Dany, acum în atenția tuturor. Un dormitor mai mic, fusese al lui când stătea cu părinții, e plin pe pereți cu postere vechi, îi plăceau pe atunci CC Catch, George Michael, Ace of Base. Mai are și discuri, din acelea de vinil, de pe vremuri. Și casete demodate. Cine a mai auzit de Salt-n-Pepper?

Nici n-a apucat Mihai să se dezmeticească și Silvia a ieșit din cancelarie, în lacrimi. O clipă a ezitat, nu știa cum să reacționeze, cum să-și explice situația, privirile lui se plimbau de la Dany care rămăsese ghemuită pe scaun, ca o statuie, și parinții ei, vădit agresivi. N-avea altă soluție pe moment decât un gest de lașitate. A ieșit fără din încăpere, nu înainte de a striga ”Minciuni! Numai miciuni!”,  și-a căutat bicicleta și s-a repezit pe urmele Silviei dar aceasta ajunsese deja la locuință..

– Mihai, mi-ai adus o jucărie? l-a întâmpinat micuța Adelina căreia îi plăcea nespus să fie ridicată în brațe și dezmierdată.

I-a zâmbit și a intrat, parcă părăsit de curaj.

Înăuntru, Silvia l-a privit cu amăraciune, dar fără nicio întrebare.

– Sunt gata să renunț, declară Mihai, îmi dau demisia și plec. Dacă nici tu n-ai încredere în mine ce rost mai are?

– De unde putea ști Dany atâtea amănunte despre apartament, despre camera ta de burlac? Mihai, dacă ai avut un moment de slăbiciune…

– Te rog, nu spune mai mult. Am eu o banuială. E adevărat, povestea pare incredibilă dar totul are o explicație…ceea ce nu înseamnă că sunt vinovat.

Silvia tăcea.

– Cum ai putea crede tu, care mă cunoști, că m-am putut lua de o copilă ca Dany?

– Copilă…? Poate tu preferi femeile mai coapte, gen…Se întrerupse:  Iartă-mă, dar n-are rost să prelungim discuția. Te pot eu ajuta cu ceva? Am vreo putere să lămuresc oamenii că ești nevinovat sau nu, pot să opresc bârfele care deja au izbucnit ca un incendiu? Să știi, Mihai, n-are nicio importanță că te-ai culcat cu Dany sau n-ai făcut-o. Nu te-a acuzat nimeni de viol, corupere de minore sau alte grozăvii. Dar rușinea rămâne!

– Îmi pare rău, atât pot să spun.

Silvia avea dreptate, dar Mihai nu se putu opri să vadă că ei îi păsa mai mult de ceea ce se vorbește la birtul lui Moise, decât de adevăr.

Câteva zile l-a căutat pe Șerban cu insistență, dar nu l-a găsit, era într-o deplasare și telefonul suna ba ocupat, ba n-avea semnal. Se hotărî să petreacă week-endul la București, departe de localitatea care începuse să fiarbă și unde vecinii îi aruncau priviri piezișe. Un singur lucru avea importanță, dincolo de tevatura ce se crease. Legătura lui cu Silvia nu avea trăinicie și n-avea rost să continue. Era mai bine să se despartă de ea, amândoi își încurcau reciproc viețile și asta trebuia să înceteze. Se va întoarce luni și îi va spune, vor avea o discuție serioasă. Cât despre Dany nu-i acordă nici măcar un gând. Dar îi părea rău pentru fată, nu mai era mult și avea să regrete aventura în care intrase, ca și valul de minciuni declanșat. Ar fi avut rost să stea de vorbă cu ea, presupunând că família Cârciumaru l-ar fi lăsat?

 

Ce naiba faci, mă spionezi?

 

– Ce naiba faci, mă spionezi? o apostrofă Damian pe Mona, care răsfoia dosarele aflate pe birou. Scotocești prin hârtiile mele?

Ea era din nou extrem de elegantă, cu un costum deux-pieces de croială masculină, sofisticat și în același timp foarte feminină.

– Ușurel, nu te burzului la mine. Căutam lista cu livrările pe luna trecută, răspunse ea, ușor încurcată.

– Întreab-o pe Brigita, nu țin aici nimic legat de buticul tău, ți-am spus, ești patroană acolo, eu nu mă bag! Și încetează să mă aburești, că nu-s născut la ultima ploaie.

Deja Mona venise lânga el și îi înconjurase gâtul cu brațul ei plin de bijuterii, apoi îl sărută pe grumaz:

– Îți place cum miros? Nu mai folosesc Shalimar. Știi care e noul meu parfum? Tot un Givenchy.

Damian reuși greu să-și stăpânească suspiciunea. Femeia era încăpățânată, juca un teatru de milioane, se prefăcea încântată de performanțele lui sexuale, îl alinta, nu-l contrazicea niciodată, dar totul suna fals. Nu-și putea permite să își neglijeze apărarea tocmai acum când pregătea o lovitură importantă. După care îi va veni și Monei rândul să plătească pentru îndrăzneala de a-l fi înfruntat. Rămâne doar să aștepte…iar el avea răbdare.

– Diseară mă scoți la un restaurant?  continuă ea pe același ton drăgăstos dar răspunsul fu oarecum brutal.

– Diseară n-am timp, sunt ocupat.

 

Mihai intră în noul mall

 

Mihai intră în noul mall, intenționa să-i facă o surpriză Adelinei înainte de a rupe relația cu Silvia. Dar oare ținea cu adevărat să o îmbuneze pe aceasta, avea un viitor legătura lor? Femeia, lovită îndestul de soartă, cu un copil și un fost soț în închisoare, n-avea nimic de câștigat din prietenii pasagere, timpul trecea inexorabil pentru ea.

Pe unul din coridoarele strălucitoare, în vitrina unui butic nou deschis, îl frapă fotografia la scara mare a Monei. Mona într-un neglije scurt, super sexy, întredeschis pe pulpele bronzate, cu un zâmbet atrăgător pe față.

Chiar așa se numea magazinul, „Mona”. Iar proprietara, sau patroana, era chiar ea. Îl observase prin geam și venise să-l invite înăuntru. „Mihai, mă bucur că m-ai găsit, intră, te rog.” Își aminti cuvintele Silviei: „uneori omul trebuie să facă sacrificii ca să se simtă bine.” Poate azi a venit rândul lui să fie extravagant și să cumpere ceva scump și inutil, doar ca să se simtă bine!

– Ce faci în București, ai fugit din Drajna? E mare plictiseală acolo, te înțeleg.

– Am un apartament, locuința părinților, nu departe de aici, pe Lămâiței.

– Cuibușorul tău de nebunii din adolescență? L-ai păstrat? Mă duci să-l vizitez și eu, am mașină. Părea mai mult o afirmație decât o întrebare.

– Lasă, nu e nevoie.

– De unde știi?

Totul se derulă cu repeziciune, se simți apucat de braț și condus spre liftul care cobora la garaj unde Mona îi arătă cu vădită mândrie mașina pe care o primise în dar, fără să pomenească numele lui Damian, dar nici nu era nevoie.

Au intrat în micul apartament, ea respira greu, nu era obișnuită să urce atâtea etaje pe scară. Mona s-a învârtit puțin prin camerele modeste, s-a uitat la posterele vechi de pe pereți, a remarcat că și aici toate erau la locul lor în cea mai deplină curățenie, la fel ca în garsoniera din Drajna.

–     Mihai, ce nume frumos, nume de rege. Nu e de mirare că nu suporți să ți se spună Iță. Sau Mișu. Știi, în atmosfera de aici, arăți cu totul altfel decât la Drajna, mai puțin provincial, aproape irezistibil. Ce casete ai, n-am auzit în viața mea de Salt-n-pepper!? Discuri cu Beatles, Elvis, mă rog, mai merge. Eu am fost rockeriță încă din școala primară. Sărută-mă!

Era aproape de el și îi simți mirosul fin și dulce al pielii. Își fixase privirea în ochii lui.

– Mihai, sărută-mă. Nu spune că nu dorești s-o faci cu o femeie ca Mona.

Deja era în brațele lui: „Ți-am luat piuitul?”

– Nu aici, șopti el, când gurile lor se depărtară.

– Dar unde? În bucătărie, pe frigider? Nu face pe sfântul cu mine, toată lumea din Drajna știe, cu madam Draga în frunte, că ne culcăm împreună de mult timp. Ar fi păcat să-i dezamăgim, deci o să o facem, spre satisfacția mulțimii. Eu și tu. Auzi ovațiile, aplauzele, focul de artificii?

Mihai îi desfăcu bluza și o mângâia în tăcere, cu gesturi domoale.

„Continuă…, îmi place. Nu te opri. Ce au sânii mei, înțeapă? Apoi se îndepărtă puțin: Mihai, vreau să te dezbraci, să ne dezbrăcăm amândoi, amorul n-are haz cu textile pe tine, scoate și ceasul.”

Câteva clipe nu se mai auzeau decât respirațiile lor și, brusc, soneria de la ușă prinse viață, însoțită de un răpăit de ciocănituri.

– E cineva la ușă? șopti Mona. Ai dat cheia de la hogeac cuiva?

Enervat, Mihai se gândi mai întâi la Șerban, dar i se părea imposibil ca prietenul său să persevereze în gafe. Să fie Silvia? Îi spusese că la prima trecere prin București va cumpăra ceva pentru Adelina, poate că Silvia l-a urmărit, n-are încredere în el și pe bună dreptate. Nici acum povestea neplăcută cu Dany nu se liniștise definitiv.

– Cine e?

– O promoție, se auzi de dincolo de ușă un glas înăbușit, bărbătesc. Vă dăm un pachet de cafea gratuit dacă…

Au râs în hohote, unul în brațele celuilalt, apoi Mona și Mihai au făcut dragoste.

 

Ești bun, să știi!

 

– Ești bun, să știi! se alintă Mona, cuibărită la pieptul lui, în pat. O invidiez pe blonda ta, poate profita când vrea de asemenea bărbat.

– Damian nu te mai satisface? încercă Mihai să pară cinic.

– Am renunțat să-l părăsesc, cel puțin deocamdată.

– E normal, cum să renunți la găina cu ouă de aur, mașină, butic.

– Mai curând cocoșul cu minte de găină! Până la urmă am să-l dovedesc, m-a umilit, Mihai, m-a facut să par în ochii mei o scursură, ultima târfă de pe planetă, o nenorocită în stare să se târască în coate pentru un pumn de măruntiș. N-am să-l iert, dar pe moment lasă-l să cotizeze, ai dreptate. Cu tine e altceva.

– Așteptam să spui „cu tine e altceva”, ripostă el. E o poezie cam fumată.

Mona se ridică din pat într-o clipită și începu să-și adune hainele.

– În caz că nu ți-a plăcut, mă îmbrac și plec.

– Oricum trebuie să ne îmbrăcăm să plecăm. Adăugă: Iartă-mă, am fost mojic.

– OK. Dacă îmi găsești chiloții, semnalizează!

Mona îl privi cu atenție și continuă:

– Să vii cu mine prin mall să-ți aranjez garderoba, nu are rost să arăți ca un provincial demodat.

– Serios? Și cam ce mi-ar trebui?

– Mai întâi, un costum gri și unul negru. Acoperă toate ocaziile. Cu câte doi pantaloni fiecare, înțelegi tu de ce. Cinci, șase cămăși, din care trei albe și…

– Oprește! Stop! zâmbi Mihai.

– Dacă e vorba de bani…

– Nu, ți-am găsit lenjeria, ai aruncat-o sub pat!

 

S-a dus cu el, raportă Robert

 

– S-a dus cu el, raportă Robert la telefon șefului.

– Cu Max? întrebă Damian.

– Da’ de unde, cu proful de geografie! Țăranul are un apartament în spatele mallului, pe Lămâiței.

– Curva dracului, bombăni Damian. Las-o în pace, mai am nevoie de ea, ca paravan. Și n-o mai urmări. Norocul ei că e bună la pat.

-Șefu, nu vrei să afli dacă Sonia e mai bună?

– Care Sonia?răspunse Damian oarecum încurcat. Apoi își aminti că i se vorbise despre noua clientă a Monei  ca depre un adevărat fenomen…Și Stambuliu ce face?

– Era să uit, spuse repede Robert…iar m-a căutat Stambuliu, zice că nu dă de dumneata. Îi e frică.

– Lipitoarea asta trebuie stârpită, mai ai pistolul de la mine?

– Cel cu gloanțe de cauciuc? E o jucărie.

– Spune-i că data viitoare o să ai gloanțe adevărate.

 

Câteva zile Dany a lipsit de la școală

 

Câteva zile, Dany a lipsit de la școală, dar bârfele ajunseseră la faza exagerărilor, se vorbea despre o relație îndelungată de pe când Dany era minoră, despre un posibil avort. Chiar și primarul îi pusese câteva întrebări Silviei, care era disperată. Ea avea cel mai mult de suferit, în ochii lumii. „Întorc oamenii capul după mine, pe stradă, mi-e teamă că o să ajungă la urechile Adelinei cine știe ce prostii. E insuportabil!”

Petru Cârciumaru, tatăl fetei, un tip ursuz din fire, nu mai trecea deloc pe la cârciuma lui Moise ca să nu fie ținta atacurilor.

Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, a sunat într-o seară Șerban:

– Moșule, mi-ai simțit lipsa, aud că ai întrebat de mine!? Știi, e pe bune cu chiriașul, vine mâine să vadă apartamentul. Ai timp să te repezi până la București?

– M-am răzgândit, nu închiriez, răspunse Mihai, scurt.

– De ce?

– Fiindcă nu vreau. Mulțumit de explicație?

Mihai închise brusc telefonul, dar Șerban sună din nou, de data asta tonul lui era schimbat, se așteptase la un atac de la început: „Moșule, trebuie să vorbim.”

– Mai întâi spune-mi adevarul, Șerban, ai făcut un duplicat la cheile din Lămâiței?

– Eu… mda… m-am gândit că e mai ușor să vin cu potențialii chiriași și… Să nu-mi spui că fițoasa de Dany te-a acuzat pe tine!? Îmi pare rău. Dar să știi că nu era fecioară.

Mihai a închis din nou telefonul, nu mai era nevoie de cuvinte, înțelesese de mult ce se întâmplase. Dar trebuia să pună capăt vârtejului care se stârnise amenințând să-i înghită pe toți. Cu orice risc s-a îndreptat spre casa familiei Cârciumaru și a fost  întâmpinat, așa cum se aștepta, cu ostilitate.

 

– Cum îndrăznești să intri în casa mea?îi strigă Petru Cârciumaru, pus pe harță.

– Vreau să vorbesc cu Dany, de față cu dumneavoastră.

– N-ai înțeles, omule, copila nu te vrea, ai abuzat de ea. Noi am tocmit un avocat. Plângerea pentru Inspectorat am și trimis-o, să nu crezi că ai să scapi! Profesore, îți spun limpede, ești terminat în comuna asta!

Dany s-a apropiat, cu o figură impenetrabilă, fără o vorbă. Nu puteai desluși care îi erau intențiile, dar Mihai bănuia că fata nu avea curaj să mărturisească părinților toată aventura,  deși părea să-și dea seama că intrase într-o situație fără ieșire și fără viitor.

– Cu cine ai fost în apartament, Dany? întrebă Mihai, calm.

– Asta e bună, chiar îți bați joc de noi? mugi tatăl. Puțină răbdare, începe ancheta, va spune tot, cum ai sedus-o, cum ai dus-o cu forța la dumneata.

– Cu forța, am dus-o cu forța la București? Domnule Cârciumaru, aș râde dacă n-ar fi de plans. Credeți că sunt un mototol, un fraier care înghite orice minciună? Bine, să se facă anchetă. Dar n-am să vin singur în fața autorităților, am să vin însoțit de prietenul meu Șerban Folea.

– Cine e acest Șerban? spuse nedumerit Cârciumaru, dar o privire către Dany lămuri lucrurile. Fata izbucnise în plans, un plâns în care se ascundea și regret și amărăciune.

 

Mihai se născuse într-un cartier al Bucureștiului

 

Mihai se născuse într-un cartier al Bucureștiului care practic nu mai exista – Văcărești. Se mutaseră în micul bloc de pe Lămâiței chiar înainte de ’89, și făcuse școala primară în noua mahala. Tatăl lui lucra la o fabrică, mama era coafeză, meseriași buni, cu experiență, care se străduiau să-i creeze ambianța unui cămin confortabil, dincolo de zbaterile din lumea acelor ani. Dar era greu. Tănase tatăl rămase fără slujbă, după ce fabrica unde lucrase vreme îndelungată se închisese, ba chiar fusese tăiată și dată la fier vechi! Cu niște prieteni, încercase să se descurce, anii ‘90 erau anii întreprinzătorilor de tot felul, mulţi oameni sperând că pot să trăiască decent, ocupându-se de o afacere micuţă. Tatăl lui își găsise de lucru la o sifonărie, unde se vindea și vin vărsat, după ce afacerea a fost preluată de un libanez cu ceva mai mulți bani. Tot mama aducea mai mulți bani acasă. Și nevoi erau destule, pentru că Mihai trebuia să termine liceul. Le datora totul acelor oameni trudiți și copleșiți de griji, care îl făcuseră să nu simtă necazurile și dramele realității. Nu-și mai aducea aminte de alte lucruri din lumea de afară, decît unele inscripții îngălbenite pe ziduri gen „Guvern creștin fără comuniști!” sau „Nu vă fie frică, Iliescu pică!”

Anii de facultate au fost mai senini, avea bursă, credea că mai luase unele griji de pe capul părinților, dar n-a fost așa. Cancerul tatălui său consuma tot mai mulți bani, nu mai putea lucra. Au vândut tot ce se putea vinde, cu excepția locurilor de veci de la cimitir.

Cu colegii de facultate nu prea avea prietenii. O vreme se întâlnea cu o fată, mergeau pe terasa din stația de la ASE, pe Calea Dorobanţilor, unde se vindea suc la dozator, de diferite culori, era tot ce-și putea permite. În rest, nu prea ieșea din casă, cu toate insistențele lui Șerban, cu care rămăsese prieten din școala primară. Citea mult și călătorea cu gândul într-o puzderie de lumi imaginare.

Mama nu mai lucra la Cooperativa „Igiena”, salonul fusese preluat de o patroană și, o vreme, au fost mai mulți bani în bugetul familiei pentru că doamna Tănase era o meseriașă apreciată. Până când s-a trezit dată la o parte, pentru că Zoica Murgu dorea să transforme Salonul de coafură într-o unitate modernă, iar o parte din vechiul personal nu se putea adapta cu noile tendințe, noile stiluri.

Atunci a văzut-o prima oară Mihai pe Mona.

Stătea sprijinit de zid, lăngă intrarea în Salon, așteptînd-o pe mama lui când a simțit o mână împingându-l cu putere.

– Dă-te mai încolo, nesimțitule, i-a spus fata, fără să-i arunce o privire și a intrat înăuntru. El a privit-o prin vitrina imensă cum se mișcă dezinvolt prin salon, împărțind zâmbete și vorbe în stânga și dreapta, înconjurată de privirile pline de respect ale lucrătoarelor, a văzut-o îmbrățișându-se cu patroana. „Domnișoara Mona e fiica ei, i-a explicat mama, ea e capul răutăților, să știi. Răsfățata i-a băgat în cap femeii să se modernizeze. Să facă nu știu ce schimbări la coafor, să devină un fel de spa, dacă ai idee ce înseamnă asta că eu nu știu.”

De atunci, Mihai a remarcat adesea prezența Monei pe coperțile unor reviste colorate afișate la chioșcurile de ziare. O femeie tânără care se făcea zi de zi tot mai frumoasă, mai ispititoare, și mai nesuferită. Dar el și familia lui aveau alte griji. Încercase să găsească de lucru în Italia, fără mare succes, la îndemnurile insistente ale lui Șerban care fusese un timp prin Germania. Și acum își amintea cum îl însoțea pe Șerban la cozile de la vechea ambasadă a Germaniei, undeva pe una din străduţele din Piața Dorobanţi, prilej să asculte numeroase predici despre „acum ori niciodată”. Mona Murgu continua să-l obsedeze, intervenea în viața lui pe neașteptate, în noi și diferite știri de presă însoțite de fotografii elocvente. Se surprinse dând banii pe tot felul de ziare mondene pe care le ascundea de părinți sau le arunca după ce citea cuvintele banale scrise despre ea. Mona iubea pisicile, Mona își arătase lenjeria intimă la un club de noapte, Mona avea un nou amant, bineînțeles plin de bani. Din întâmplare o mai văzu odată, la un concert dat de trupa suedeză Ace of Base la Sala Palatului. Ținea minte exact, concertul avusese loc pe data de 8 noiembrie 2008, iar Mona purta o rochie argintie, prea elegantă pentru eveniment, fiind însoțită de un bărbat scund și gras pe care nu și-l mai amintea.

De doi ani se mutase la Drajna, rămas singur, fără părinți. Nu mai avea niciun motiv să rămână într-o lume care îl agresa, căuta un loc unde măcar să respire un aer curat. Faptul că Mona Murgu aterizase în comuna lui, se apropiase de el când se ruga la mormântul părinților i se părea un ciudat joc al destinului. Era obsedat de o femeie care nu-l cunoștea, nu-l remarcase niciodată? Poate era atras de ea, de forța magnetică pe care o emana Mona, de sexualitatea ei, de… Sau era îndrăgostit, cu adevărat?

Cu puțini ani în urmă, ascultase la teatru radiofonic „Steaua fără nume” cu Radu Beligan în rolul profesorului Miroiu. Exista o similitudine de situații, iar el, Mihai, se putea confunda cu acesta, deși, altă potriveală a destinului, Mona purta același nume ca starleta din piesă? Miroiu este o fire meditativă, un poet care se ignoră, un ingenuu timid, un visător neadaptat. Mihai nu se vedea în nici un fel asemănător, era doar un tip care încerca din răsputeri să supraviețuiască într-o lume în care „doar șmecherii reușesc”, cum afirmase de atâtea ori tatăl lui. Reușesc ce?

 

În mall, chiar vizavi de buticul Monei era o cafenea

 

În mall, chiar vizavi de buticul Monei era o cafenea, cu o mică terasă unde Mihai se așeză într-o dimineață de duminică, ignorând fumul de țigară din jur.

Mona se culcase cu el. Făcuseră dragoste cu pasiune, ca și cum s-ar fi cunoscut și așteptat de mult unul pe altul. Se împlinise oare o dorință secretă, adânc înăbușită în subconștientul lui? Era atât de important că o femeie cu reputație incertă i se dăruise fără mofturi, cum făcuse probabil cu nenumărați alți barbați? Se considera satisfăcut că își împlinise o fantasmă care îl torturase atâția ani, de când o văzuse intrând pe ușa salonului de coafură? Putea în sfârșit să treacă mai departe, să se întoarcă în brațele Silviei, să devină un al doilea tată pentru Adelina, să renunțe la provizorat și să-și construiască o viață, o familie? Putea face asta alături de oameni ca Papuc, Cârciumaru, Toma Frunză, Draga și ceilalți drăjneni. De ce nu?

Zâmbi, își aminti de una din vorbele de duh ale bărbaților, adesea repetată de Șerban, ca o scuză sau alibi „prima dată nu se pune!” Sau era „odată nu se pune?” Trebuia să o mai vadă pe Mona, măcar pentru a se convinge că nu mai simte pentru ea acea atracție specială care îți inhibă voința și îți dezarticuleaza gesturile, facându-te vulnerabil.

Mona.

– Mai doriți o cafea?

Mihai nici nu auzi cuvintele chelnerului. Privea spre vitrina luminată a giorno de vizavi.

Brigita, o blondă spălăcită, cu o ținută cam neglijentă pentru un magazin de lux, părea să se ocupe de toate, primea clienții destul de puțini, instruia vânzătoarele, vorbea des la telefon cu cine știe cine. Mihai aflase mai multe informații trăgând cu urechea la sporovăiala unora din angajatele Monei, care intrau des în cafenea să se aprovizioneze. Aflase cine e Brigita, cine e Max, furnizorul care sosea cu un teanc de facturi și chitanțe. Un singur lucru nu știa, bărbatul brunet, cu ochelari de soare, așezat mai întotdeauna la o masă retrasă, cu un cocktail de fructe în față din care uita să soarbă, îi urmărea pe toți, inclusiv pe el. Era Robert Savu.

Pe Mona o văzu fugitiv, ieșise de undeva din spatele buticului la braț cu o clientă, o brunetă spectaculoasă despre care află că se numește Sonia. Chelnerul care îi adusese cafeaua rămăsese blocat, înțepenise cu tava în mână și ochii pironiți pe vitrină. „Amândouă sunt marfă, mormăi acesta, și Sonia și Mona”, adăugă el o scuză, așezând cafeaua pe masă.

– Le cunoști?

– Eu? N-am acces la asemenea bunăciuni. Îs trecute de 30 dar arată super, nu-i așa? Târfe de lux, mai spuse chelnerul, îndepărtându-se. Avea să rămână înmărmurit, cu fața ca o mască de piatră când, mai târziu, Mona intrase cu un aer neglijent în cafenea, așezându-se la masa lui Mihai.

– Pe mine mă aștepți?

– M-ai văzut?

– Crezi că un tip care nu se mișcă ore în șir de la terasă și se umflă cu cafele n-a atras atenția tuturor? Agenți de pază, pompieri. Dacă ești un terorist periculos? Ia spune drept, pui la cale un atentat?

– Bineînțeles. Am de gând să-l omor pe Damian Boieru’ și să fug în lume cu iubita lui.

– Macabru, râse Mona, făcând un semn chelnerului. Adu-mi și mie o cafea, dânsului apă că îi poate plesni inima de la atâta cofeină. Apoi șopti: nu mai vreau să-l omor pe Damian, am amânat execuția.

– Ți-a dăruit buticul? Și mașina? Foarte generos.

– E de-abia începutul.

– Vezi ca sfârșitul să nu fie după gratii. Tot din presă știu că tipul nu e prea curat. Sau sunt calomnii, bârfe fără temei? Ești amanta unui interlop?

Mona se uită în jur

– Mai încet, urâtul din colț e omul lui. Stă toata ziulica lipit de fundul meu.

– Te urmărește? Și nu ți-e teamă?

– Tu nu mă urmărești? Uite, nici de tine nu mi-e teamă, nici de Damian, nici de Robert ăla, poate doar de Dumnezeu. Vrei să-ți mai fac o vizită în Lămâiței… Vezi că n-am uitat adresa?

Mona continuă, pentru că Mihai tăcea. Practic nu știa ce să spună.

-Îmi pare rău. Ești un băiat de zahăr sau, ca să fiu cinstită, un bărbat atractiv, care merită o femeie ca mine, câteodată. Adică, odată și ajunge, dragule. Te sfătuiesc să nu mai vii pe aici, renunță la Mona și la cafele, ambele spre binele tău. Te pup!

Se ridică, îi trimise un sărut fugitiv din vârful degetelor și se îndreptă încet spre ușa magazinului care îi purta numele.

 

Silvia află adresa lui Șerban de la agenția de publicitate

 

Silvia află adresa lui Șerban de la agenția de publicitate unde acesta lucra și, duminică dimineața, o lăsă pe Adelina să se joace cu gemenele și luă autobuzul spre București. Era un bloc nou, desigur cu apartamente dichisite, proprietate privată, iar la ușă o întâmpină o femeie tânără, cu părul adunat neglijent pe ceafă, surprinsă evident într-un moment de curățenie gospodărească.

– Îl caut pe Șerban Folea, spunse Silvia, ușor derutată.

– De ce? Cine sunteți dumneavoastră? întrebă femeia, neașteptat de agresivă. Eu sunt soția lui, îmi puteți spune ce doriți?

– Claudia, e cineva la ușă? se auzi dinăuntru vocea răgușită a lui Șerban.

Silvia nu știa ce să mai spună așa că făcu un gest groaznic, pe care îl regretă imediat. Se întoarse, fără o vorbă, și plecă din fața ușii, ca și cum trebuia să fugă, să se ascundă, să dispară de pe fața pământului. „Doamne, ce rușine mi-a fost”, îi mărturisi ea mai târziu lui Mihai.

– N-am știut că e însurat, se miră Mihai, încurcat.

– Nu cumva va acoperiți unul pe altul?

– Ce vrei să spui?

Șerban nu pierdu mult timp să îl sune și să i se confeseze. „Da, moșule, sunt însurat, am avut un moment de rătăcire anul trecut, familia ei m-a amenințat, credeam că e borțoasă. Cum necum mi-a pus pirostriile. Undeva la Botoșani, mă duceam des acolo cu ale jobului. ”

– Nu-mi vine să cred, te însori și nu spui nimic?

– Fiindcă aș fi divorțat de a doua zi! Dar mă face harcea parcea taică-său, e un habotnic, dintr-o sectă care omoară oameni, habar n-am care. Acum nu mai scap de femeia crampon, stă toată ziua acasă și îmi toacă banii!

– Și Dany!?

– Coup de foudre la prima vedere. Fata a căzut pe spate când m-a văzut și s-a întâmplat! Îți dai seama că n-aveam unde s-o duc, cu pacostea în casa mea. Pur și simplu m-am speriat când a bătut Silvia la ușă, credeam că e Daniela. Oricum va fi greu s-o conving pe nevastă-mea că blonda care mă căuta nu mi-e amantă, va trebui să mă ajuți.

 

Tu n-ai un nume de om?

 

– Tu n-ai un nume de om? Max e nume de câine, îl întrebă Mona.

– Poate mă cheamă Max, poate nu, evită el răspunsul.

De fapt îl chema Matei.

– Brigita, de ce nu duci tu cutiile cu pantofi în față?

De câte ori aducea marfă și stătea alături de el în depozit, Mona punea tot felul de întrebări, încercând să-l iscodească despre legăturile lui de afaceri cu Damian. Un tip cu cazier , abia ieșit din pușcărie, devenise deodată omul de încredere al afaceristului. Era ceva necurat la mijloc. Sau îl folosea ca paratrăsnet, ca țap ispășitor în caz de belele, ceea ce belele Mona nu-și dorea deloc!

Max era destul de reținut, chiar taciturn, mai puțin dispus să-și povestească viața sau să vorbească despre Damian. O uimi relatându-i cum o cunoscuse pe Nicole, actuala lui soție. I se părea o aventură incredibilă, desprinsă dintr-un film, istoria unei domnișoare de bani gata care voia să scape de feciorie și nimerise într-o mahala sordidă unde un șmecher de cartier o salvase de la viol pentru a o „consuma” el, fără să știe că în noaptea aceea de pomină se năștea o legătură de dragoste care va înfrunta timpul, furiiile tatălui tiran, căderea magnatului și sărăcirea familiei Varlam, anii de închisoare cu Nicole așteptându-l, fidelă și neclintită, cu fetița crescând departe de vâltoare.

– Ești singurul bărbat din viața ei. Incredibil, se minună Mona. În schimb, bănuiesc că tu nu prea erai ușă de biserică, spune drept, cu câte femei ai înșelat-o?

– Uiți că am stat o groază la pârnaie.

– Și acolo cum era, trebuia să scapi săpunul pe jos, la dușuri? Pe Mona era greu să o păcălești, avea o intuiție feminină de invidiat.

– Nici cu Sonia nu ți-ai pus-o? Am văzut că te ferești de ea de câte ori s-a nimerit să fii și tu aici. Hai, se amuză ea, mărturisește ca la duhovnic. Spune de ce te-au închis…

De aici înainte Max devenea mut…nu dorea să-și amintească greșelile tinereții sau avea destule de ascuns, cert e că evita discuțiile pe această temă. Mona se gândi că ar putea afla amănunte despre trecutul lui Max chestionându-l pe comisarul Olteanu, polițistul care se găsea mereu prin preajmă, dar se reținu. Mai întâi, nu avea ce informații să ofere la schimb, deocamdată iar apoi Max nu o interessa într-atât încât să-i ia la puricat trecutul. Simțea ceva suspicios în atitudinea bărbatului pentru că nu-i făcea avansuri și ea se obișnuise să fie dorită și invidiată de toți din jurul ei sau era ceva mai mult?

 

Brigita devenise suspicioasă, o auzea pe Mona râzând tot mai familiar în compania lui Max și nu știa dacă să o pârască și cui. Lui Nicole sau lui Damian. Își spuse bănuielile lui Robert care o sfătui să stea în banca ei. Pentru moment.

 

A venit o iarnă grea

 

A venit o iarnă grea, cu frig și zăpadă. Mihai a renunțat la plimbările cu bicicleta care îi plăceau atât de mult. S-a cufundat în treburile zilnice, avea de încheiat medii, organiza ore de pregătire, încerca să stea deoparte de orice conflict în cancelarie. Scandalul provocat de acuzațiile iresponsabile ale Danielei Cârciumaru se stinsese brusc, ca și cum nici n-ar fi existat. Desigur, ecourile de la bursa zvonurilor mai persistau, dar Mihai credea că, după ce fata spusese adevărul, toți cei interesați, părinții, direcția școlii, șeful de post, poate chiar primarul, se înțeleseseră să treacă sub tăcere evenimentul. În fond era cea mai bună tactică, așa o apărau pe Dany într-o perioadă plină de încercări, sfârșitul liceului, bacalaureatul, intrarea la facultate. În ceea ce îl privea Mihai era hotărât să o sprijine cu tot ce îi stătea în putință, nu mai era supărat. Ceea ce nu putea spune despre Silvia.

Silvia simțea că îl preocupă ceva, ceva care nu se rezumă la acuzațiile nefondate ale Danielei, dar nu putea pătrunde în încâlceala gândurilor bărbatului. Ar fi vrut să-i propună să ia amândoi o pauză, să stea o vreme departe unul de altul, să lase o distanța între ei care să facă mai târziu și mai frumoasă apropierea, dar… Dar Silvia nu-și putea permite o pauză, timpul nu lucra în favoarea ei. Risca să-l piardă definitiv.

Cât despre Șerban, nu mai auziră nimic de el, poate se ascundea, de rușine sau de teama consecințelor. Cu atât mai bine, își spuse Mihai, hotărât să-l ignore.

Într-o zi, o văzu pe Dany coborând dintr-o mașină de București, cu brațul plin de reviste colorate. Se uită cu atenție, la volan era o femeie în vârstă.

– Mătușa Stana m-a adus de la meditații, explică fata, venind lângă el. Dom’ profesor, ce să fac să mă iertați? Să mă târăsc la picioarele Silviei? continuă ea văzând că Mihai pare indiferent. El încercă să zâmbească.

– Dany, tu te-ai gandit puțin la tine, la ce ai de gând să faci, dincolo de bacalaureat? Dai la facultate sau e vreo grabă să te măriți?

– Suntem în secolul 21, să știți că ai mei au înțeles, în sfârșit, asta! Ar fi bine ca și dumneavoastră să umblați mai mult cu picioarele pe pământ, mai ales că nu mai ține cu bicicleta, încheie Dany și se întoarse, veselă, traversând strada.

 

Zilele treceau cu repeziciune

 

Zilele treceau cu repeziciune. Se apropiau Crăciunul, Anul Nou.

Mona tocmai ieșea de la Salonul de coafură al Zoicăi. Un bărbat se apropie de ea, când voia să deschidă portiera mașinii. „Lasă-mă dom’le în pace, nu dau de pomană. Mihai”? Era el, zgribulit, cu gâtul înfășurat într-un fular gros. „Cum de ai știut că mă găsești aici? Urcă în mașină, ai înghețat!” Și nu stătu mult pe gânduri, îi ținu portiera îndemnându-l să urce, apoi se așeză lângă el, deloc mirată.

– Bănuiam că n-ai să renunți să mă cauți. N-ai reușit să reziști, nu-i așa? Ți-ai pierdut graiul, e de la frig sau ce? adăugă. Dacă ai să-mi povestești că te-ai îndrăgostit de mine, mai bine lasă.

– Nu, Mona, răspunse el calm, nu mi-am pierdut graiul și nu, nu m-am îndrăgostit de tine.

– Păcat, eram gata să cedez ispitei. Uneori simt că nu mai am putere să mă prefac și o să-l strâng de gât pe Damian, noaptea în pat. Vrei să te conduc în Lămâiței?

Zoica Murgu privea prin geamul vitrinei, mașina fiicei sale nu se mișcase din loc. Ba chiar i se păru că vede pe cineva, așezat pe scaunul de lânga șofer. Un bărbat? Mona o zări cum privește curioasă și demară în grabă.

– Se uită mama la noi! Hai, zi, unde te duc?

– Dar tu unde te duci Mona, așa, în general, în ce directie te îndrepți?

– Dacă ai chef de filosofie sunt în stare să fac un accident, Doamne ferește! Mihai, noi am făcut dragoste odată, a fost frumos. Nu te poți mulțumi cu amintirea? Nu sunt femeia potrivită pentru tine.

– Ți se pare că sunt un ratat?

– Ești un tip drăguț, citit, cu bun gust, dar n-ai ambiție, n-ai forță să te afirmi, nu ești bătaios, n-ai tupeu, curaj… Să mai spun?

– Pe scurt, sunt o mămăligă. De asta te ții cu Damian. Nu pentru banii lui, ci pentru ambiția, tupeul, forța pe care le are?

– Ai ghicit. Ce fac aici, o iau la dreapta, sau la stânga?

– Ia-o înainte!

După câteva clipe de tăcere Mona reluă:

– N-ai venit să faci dragoste cu mine.

– Nu. Am vrut doar să te vad, atât.

– Ce romantic.

– Voiam, adică aveam de gând să-ți spun o mulțime de lucruri dar nu are rost. Mai bine cobor aici.

– Să te duc la capătul autobuzului. Doar n-ai venit cu bicicleta pe iarna asta?

– Cobor aici, insistă Mihai. Mona frână cu putere, opri și îl lăsă să iasă din mașină fără vreo vorbă, fără vreun semn de rămas bun.

Mihai se întoarse cu autobuzul la Drajna. Străzile erau pustii, până și câinii se ascundeau prin adăposturi din cauza frigului. Nici în garsoniera lui nu era prea cald, dar se obișnuise. Fusese la București să depună niște acte și, dintr-un impuls neașteptat, cumpărase ceva cu gândul la Mona. Se dusese inutil după ea la mall, apoi se gândise că putea fi la coafor, toată lumea merge la coafor înaintea sărbătorilor. Ținea și acum în buzunar cadoul pe care i-l luase, dar nu avusese curajul să i-l dea. Mona avea dreptate. E un tip lipsit de ambiții. Sau nu? Tocmai se hotărâse să își depună actele pentru doctorat, va munci, va încerca să înceapă o carieră universitară. Măcar părinții lui ar fi bucuroși dacă ar ști că se hotărâse. Se uită la micuța broșă în formă de broscuță, făcută din mărgelușe colorate.

– E pentru mine sau pentru Adelina? se auzi vocea Silviei. Nici nu simțise când femeia intrase în încăpere, ținând în brațe un pachet imens învelit în hârtie colorată.

– Ajută-mă, te rog, e pentru tine. Cadoul meu și al Adelinei. Apoi luă în mână micuța broscuță de jucărie și o privi cu un zâmbet plin de gratitudine

– E superbă, mulțumesc, și se apropie să îl sărute.

 

Nu era geloasă ci curioasă

 

Nu era geloasă, ci curioasă. Nicole simțea o îmbunătățire în viața familiei ei. Nu numai că Max se întorsese, la fel de atent și iubitor ca înainte, în ciuda carapacei lui țepoase, dar aducea acasă bani care le permiteau să trăiască confortabil. Strădaniile ei de a se profila pe design și decorațiuni interioare nu produceau sufficient, dar acum totul părea să se schimbe în bine, fetița avea haine și jucării noi, masa era îndestulată, începuseră din nou să iasă pe la cluburi, lăsând casa și copilul în grija Dorinei.

Ca în timpurile bune, când avea bani, Max îi cheltuia fără șovăială, dar Nicole se învățase să fie mai cumpătată, acum știa din experiență că nimic nu ține o veșnicie. Nici averea, nici fericirea, dar era decisă să se lupte cu ghearele și dinții pentru mica ei fericire. Sal măcar pentru aparențe,,,

Sonia nu i se părea o rivală, cu atât mai puțin Mona. Cel mai mult se temea de Max. El nu reușise să o convingă că banii tot mai numeroși proveneau din afaceri curate, se îngrozea la gândul că era, din nou, vorba de droguri.

– Cine sunt furnizorii de unde aduci tu marfă pentru Mona, de unde îi cunoști, cine sunt partenerii misterioși care te finanțează, cum de au încredere într-un fost pușcăriaș?

– Dragă, sunt niște chinezi, puțin le pasă lor de cazierul meu, stai liniștită, pui mai multe întrebări ca Garda Financiară. Îți repet că toate actele sunt în regulă, n-ai de ce sa-ți faci griji, replica el de fiecare data, cu răbdare, nu făcea greșeala să o repeadă, sau să o ignore.

– Max, nu cumva în spatele afacerii e Damian Boieru?

– Ce ai împotriva lui Damian Boieru?

– Se spun lucruri urâte despre el. E în legătură cu Mafia.

– Mafia? Iubito, astea sunt povești pentru copii, scenarii de film prost. Nu te mai uita atâta la televizor, o liniști el, luând-o în brațe. Liniștește-te. N-am eu nici o treabă cu Damian Boieru.

– Jură!

– Jur!

– Pe sănătatea fetiței?

– Tu chiar ești proastă? Schimbă el brusc tonul și o împinse la o parte. Ia mai lasă-mă în pace!

Adevărul era că nici lui Max nu-i plăcea insistența cu care omul lui Damian, Robert Savu, se străduia să supravegheze totul, nu se simțea confortabil cu afacerile la limita legii. E drept, Damian îi spusese clar atunci când îl angajase că preferă oamenii cu cazier pentru că se vor uita de două ori înainte de a greși, ca să nu ajungă iarăși la pușcărie. Tot Damian îi garantase că marfa pe care o manipula e garantată de acte în perfectă ordine…cel puțin la început. Dar când se sfârșea acest „început”? Max nu se pricepea la mărcile de haine sau pantofi, nu avea habar de calitatea lor, nu știa cât de autentice sunt etichetele de firmă agățate peste tot și tocmai asta îl făcea suspicios mai ales că i se părea că Brigita, femeia care de fapt conducea magazinul pentru că Mona nu era decât o fațadă, spectaculoasă ce-i drept dar fără consistență, era prea legată de Robert Savu, cei doi complotau sau îndeplineau ordine și Max începuse să își facă gânduri, nu cumva aveau de gând să-l facă pe el țap ispășitor, la necaz? Nu, în nici un caz nu putea lăsa așa ceva să se întâmple!

 

Unde a dispărut Mona?

 

„Unde a dispărut Mona?” întrebă unul din invitați.

Era noaptea Anului Nou și în vila lui Damian avea loc o petrecere mare, cu mulți invitați. Nu se auzeau nici manele, nici cântece lăutărești. Damian pretindea că are gusturi fine și atmosfera era plăcut întreținută de o selecție de tangouri celebre. Totuși Mona se plictisea de moarte, mai ales din cauza rudelor și prietenilor lui Damian care, în ciuda toaletelor de seară și a costumelor elegante, asezonate cu ceasuri și bijuterii strălucitoare, nu-și puteau ascunde aroganța de parveniți.

Dar ea, Mona, era altfel decât ei? Făcuse ceva important cu viața proprie, în afară de a-și lăsa trupul frumos alcătuit mângâiat de blitzurile și luminile fotografilor, iar în rest de câte un bărbat bine dotat la portofel? Nu avea un palmares prea încărcat, după o tentativă nereușită de a se mărita cu un fotbalist care o abandonase pentru alt manechin, fusese ani de zile iubita unui om de afaceri implicat în politică. Prin el, de altfel, îl cunoscuse pe Damian. Pe care l-a preferat, pentru că Damian nu părea să aibă grosolănia afișată de atâția nou-îmbogățiți. Se purta civilizat, politicos, era atent cu ea și generos. Abia după ce s-a mutat în patul și vila lui Damian Boieru, Mona i-a cunoscut fața mai puțin plăcută, ușurința cu care trecea de la politețe la vocabularul de mahala, misoginismul, nepăsarea față de problemele altora, totul mascat de o fațadă de miștocăreală, de umor mai mult sau mai puțin reușit.

Trebuia să-l fi părăsit de mult dar ce să facă, unde să se ducă?

Își risipise cei mai frumoși ani ai tinereții și nu se alesese decât cu confortul temporar al relației cu un bărbat aparent bogat, dar plin de secrete, de ascunzișuri, de combinații care puteau oricând exploda în fața ei.

Petrecerea de revelion o plictisea de moarte așa că a ieșit afară să ia aer.

În garsoniera lui, Mihai pregătise o sticlă de șampanie, conform tradiției. Silvia făcuse o salată de boeuf pe care i-o pusese de ieri în frigider, avea fripturi gata să fie puse pe grătar și i se părea suficient. Mai trase un pulover pe el pentru că garsoniera nu era prea încălzită, avea o sobă cu gaz care nu făcea față zilelor de iarnă, când sună telefonul. Era Silvia.

– Adelina e bolnavă. Nu știu dacă mai pot să vin.

Fetița avea febră, tușea, probabil răcise, și medicamentele pe care Silvia le avea mereu la îndemână nu-și făcuseră încă efectul. Gazda, Ileana, și soțul ei aveau musafiri, finii lor din București. Era vorba ca Adelina să doarmă cu gemenele, dar acum nu se mai putea, mai întâi trebuia să îi scadă febra. Mihai propuse să vină și el acolo, dar Silvia se împotrivi, n-avea rost.

– Nu e mai bine să o ducem la doctor?

-Doctor, în noaptea asta? Invitații gazdei au mașină, ar putea să ne repeadă la spital la București, dar nu e cazul, sper. Te mai sun eu Mihai, o să vedem ce facem

-Totuși am să vin!

-Nu, nu! Lasă, de 4 ani petrec revelionul singură, cu fetița. Îmi pare rău că te-am încurcat și pe tine. Am să te sun, poate ne vedem puțin. La mulți ani, Mihai!”

– „La mulți ani!”

Silvia era descurajată.

Ce ghinion! Își făcuse atâtea planuri, atâtea vise. Cel mai important vis era să se ducă la părinții ei în Călărași, cu Adelina și Mihai, să le arate că a reușit să treacă peste necazuri, refăcându-și viața. Să arate sau chiar să reușească? În loc de sărbătoare, încă o noapte nedormită, în loc de șampanie, lacrimi. Fără să vrea, se apropie de fereastră și aruncă o privire pe strada pustie și întunecată, era sigură că Mihai va veni, acum își va face apariția la poartă.

De fapt, Mihai chiar se gândea să se ducă, își punea paltonul, când sună din nou telefonul. Se grăbi să răspundă:

– Ce face Adelina?

– Vino afară, vreau să te văd, se auzi o voce plăcută, calmă.

– Mona?

Mona aștepta în mașină. Era într-o rochie de seară sclipitoare, dar o haină de blană scurtă îi ținea de cald. Îi deschise portiera, așteptă ca el să se așeze lângă ea, nedumerit, și porni mașina.

– Mă răpești?

– Te deranjează? La mulți ani, Mihai.

– La mulți ani. Iar ai fugit de acasă? Unde mergem?

– Mergem la întâmplare.

– Mona, de ce ai venit?

– Dar tu de ce ai venit să mă pândești la coafor? Pretinzi că aveai ceva să-mi spui, dar nu mi-ai spus. Acum e momentul! Vorbește!

Mașina a parcurs repede drumul până la marginea comunei, unde Mona a cotit la dreapta, pe lângă dealul pe care se vedeau câteva case răzlețe cu ferestrele strălucind de lumini.

– E un lac acolo, observă Mona.

– Balta comunală, unde se pescuiește, în sezon.

 

-Drumul încă plin de zăpadă se termina brusc la marginea lacului, era o construcție șubredă de lemn acolo, un fel de șopron, cabina care se folosea drept depozit, magazie și casierie când veneau pescarii. Mona opri mașina, dar nici unul dintre ei nu avea intenția să coboare.

– Aici e liniște, constată femeia.

– Ai venit pentru liniște, în noaptea de Revelion? Cum, te poți lipsi de șampanie, de felicitări, de hărmălaia oaspeților? Rochia asta superbă, doar n-ai îmbrăcat-o pentru mine?

– Am o sticlă de șampanie în portbagaj, o putem pune la rece în apa lacului. Cât despre sărutul de la miezul nopții, îl aștept de la tine.

S-au privit, dar Mihai nu a schițat nici un gest de apropiere. Ea a deschis portiera și a ieșit afară, strângându-și trupul în haina de blană, respirând adânc, cu gândurile cine știe unde, așteptându-l pe Mihai să i se alăture.

Și Mihai a venit lângă ea, a luat-o în brațe fără nici un cuvânt, buzele lor s-au găsit nerăbdatoare. Apoi au încercat să intre în mica magazie, dar ușa șubredă era totuși ferecată cu un lacăt. Mona avea o soluție pentru toate, așa că se urcă în mașină, demară scurt și se propti cu o izbitură în poarta de lemn, suficient de tare cât s-o deschidă. Mihai s-a amuzat, dar au intrat împreună în încăperea friguroasă și întunecată care, nu se știe de ce, li s-a părut mai potrivită decât să rămână sub cerul liber. Nu s-au mai gândit nici la șampanie, nici la numărătoarea tradițională a secundelor dinaintea miezului nopții. Au făcut dragoste aproape îmbrăcați, trăgând de haina ei de blană ca să o facă ba cearșaf ba pătură, căutând să se acomodeze pe bâjbâite cu tejgheaua joasă de lemn care le servea drept pat. Deodată el a întrebat-o:

– Mona, tu ai citit „Steaua fără nume?”

– De ce întrebi?

– Așa. Pe ea o cheamă tot Mona.

– Pe cine?

– Lasă.

Mai târziu în noapte, Mona se întoarse în Pipera, la petrecere. „Am fost să iau aer. Am dat o raită pe afară”, a răspuns ea privirii întrebătoare a lui Damian, care nu insistă.

– Nu știi ce ai pierdut, râse un invitat. Damian a dat un concert de colinde. Superb!

 

Tu unde ții profitul de la shop?

 

– Tu unde ții profitul de la shop? o întrebă Damian pe Mona într-o dimineață. Trecuse iarna, viața fiecăruia intrase în normal, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Mihai ieșise din scurta vacanță, reluându-și orele la școală, Silvia stătea mai mult în preajma Adelinei care scăpase greu de o răceală rebelă, Mona se adâncea în activitatea cotidiană a magazinului, evitând orice ciocnire cu Damian. Era cu adevărat liniște.

– De ce întrebi? răspunse Mona.

– Te văd mereu cu țoale noi, pantofii ăștia când ți i-ai luat? Presupun că ești cea mai bună clientă a ta, dar cheltuiești prea mult.

– Dacă vrei să-mi faci complimente, află că e prea dimineață. Oare micul dejun e gata? Îi văzu în ochi semnele unui început de ceartă și se grăbi să continue. Banii sunt în bancă.

– Fată deșteaptă, replica Damian. Cred că s-a strâns o sumă frumușică. Schimbă-i în euro.

– Ce-ți pasă ție? Sunt banii mei, viitorul meu, asigurarea mea de viitor!

– Corect! Viitorul e important, dar și prezentul contează.

Mona încerca să descopere care e substratul discuției începute și îl lăsă să continue

– Știi, se deschide o sucursală de bancă aici, chiar lângă noi și ghici cine e director. Georgică, Guță, fratele lui Nașu’. M-a rugat omul să-l ajut, să-mi transfer conturile la el și am s-o fac. Georgică, nu-ți mai amintești, l-ai cunoscut de Revelion?!

– Da, da. de Revelion. O amintire extrem de plăcută și ațâțătoare îi smulse un zâmbet ușor nostalgic pe care bărbatul din fața ei nu avea cum să-l înțeleagă.

– Ne mutăm banii, că e mai aproape și parcă ar fi în familie, continua Damian.

– Adică și eu?

– Of course că bineînțeles, m-am săturat de Stambuliu!

– Stambuliu?

– Nu-l cunoști, bancherul nostru. Ăla cu mutra de șobolan. Și știi ce am de gând să fac? O să-l pun să mute tot bănetul cash.

– Cum?

– Bani lichizi, euroi foșnitori. Mie îmi place să văd banii, să-i pipăi. Când eram mic și mă trimetea mama cu o hârtie de cinci lei să cumpăr ceva, o mângâiam, o dezmierdam, nu-mi venea să mă despart de ea. De bancnotă nu de mama.

– De aia țineai pachete de bani în garaj? Să le dezmierzi? Mona nu reușea să-l creadă, așa că se grăbi să pună capăt discuției. Panglicarule! Pe cine vrei să păcălești?

– Nu e nicio păcăleală, e pe bune, zău!

– Să coborâm la micul dejun, mi s-a făcut foame ascultând atâtea aberații.

 

Au făcut împreună cumpărături

 

Au făcut împreună cumpărături. Silvia și Mihai s-au dus la București să colinde magazinele. Au luat-o cu ei și pe micuța Adelina care părea extaziată la vederea vitrinelor colorate. Mihai nu se mai apropiase de mall-ul unde se afla magazinul Monei și Silvia îi era recunoscătoare pentru asta. N-ar fi vrut să o vadă pe Mona în schimb, dădură nas în nas cu Șerban și soția lui, în fața unui magazin de pe Calea Victoriei.

– Ea e Claudia, soția mea, se grăbi acesta să facă prezentările. Mihai, prietenul meu din copilărie, ți-am vorbit atâtea despre el. Și Silvia, viitoarea lui soție. Să ne inviți la nuntă, moșule, sau ați și făcut-o? Nu ne-am văzut de o veșnicie.

– Pe dânsa parcă am mai văzut-o, rosti Claudia Folea, ușor nesigură.

– Eu nu vă cunosc, replică Silvia în grabă, sigură că ținuta ei de iarnă, cu guler înalt și căciuliță de lână cu urechi, ca a copiilor, o face greu de recunoscut.

– Atunci, sărbători fericite și aștept să mă suni, continuă Șerban, dornic să încheie discuția. Ce mă bucur că ne-am văzut.

– Da, da, sigur, aprobă Mihai.

În seara aceea, s-au dus să doarmă toți trei în apartamentul de pe Lămâiței. „E cald, dar plătesc întreținerea degeaba” mormăi Mihai nemulțumit.

– Nu înțeleg de ce nu închiriezi, doar nu te scalzi în bani? Mihai, nu poți fi atât de nepăsător, fă ceva cu apartamentul, vinde-l sau, dacă prețurile nu sunt convenabile, închiriază-l, aranjează-ți o locuință la Drajna, sau ai gânduri de ducă?

– Unde să mă duc?

– Spune tu, ești de geografie…

Adelina avea chef de joacă, îi cumpăraseră un puzzle colorat cu animale și nu voia să se culce fără să-l termine. Până la urmă, au convins-o să se întindă în pat, în camera care fusese a părinților lui Mihai. „Acum ești mare, la toamnă mergi la școală, trebuie să dormi fără mofturi și fără să ți se spună povești.” „Nici una mică, mică de tot, cu roboți care mănâncă oameni?” „Roboții nu manâncă oameni. Balaurii făceau asta, dar văd că nu mai sunt la modă” interveni și Mihai. „Tu nu-mi placi, mă contrazici” decise Adelina și le întoarse spatele la amândoi.

– Nu prea ești bun de tată, spuse Silvia după ce intrară în dormitorul lui. Mai curând de iubit. Deja era în brațele lui.

– Mihai, te doresc, am așteptat prea mult.

Dar încercarea lor de a face dragoste se dovedi un fiasco, Mihai era cu gândurile aiurea, nu reușea să se concentreze, Silvia încercă în zadar să-l mângâie, să-l sărute, să-i stimuleze simțurile. Au mai fost și strigătele Adelinei care avea un coșmar și o striga pe mami din camera alăturată. Când s-a întors în dormitor, Silvia nu s-a mai dezbrăcat de furoul subțire, s-a băgat în pat alături de Mihai și i-a șoptit cu un zâmbet:

– Hai să dormim. Ești stresat, se mai întâmplă. Data viitoare o să fie bine.

 

Mi-a spus Stambuliu că ai schimbat leii

 

– Mi-a spus Stambuliu că ai schimbat leii, foarte bine, ești fetiță ascultătoare!

După câteva zile, Damian aduse din nou în discuție subiectul banilor. Mona înțelese că e mai bine să nu-l contrazică.

– Damian, tu ai vorbit serios? Vrei să transferi totul, în bani lichizi. Cu ce am eu, presupun că ar fi câteva milioane bune.

– Mai exact 3 milioane de euro, că sunt sărac, și ceva mărunțiș, cam 250 de mii.

– Te credeam mai înstărit!

– Și eu, mai isteață, pui botul la toate minciunile mele? Au râs amândoi, dar Mona era îngrijorată.

– Ai încredere în fratele lui Nașu’?

– Oricine e mai bun ca Stambuliu! Plus că am promis!

– Damian, nimeni nu umblă cu asemenea sume în valiză, de altfel e interzis. Toate transferurile bancare se fac electronic.

– Uite, de data asta o să fie pe bune. Dar să n-ai grijă, banii îi transferă băncile între ele, cu mașini de transportat valori, sub pază.

– Ești un papagal. Dacă te atingi de bănuții mei, te strâng de gât!

„Oare ce pune la cale blestematul? Tot ce face el nu-mi miroase a bine. Am să–mi mut banii altundeva, fără să știe ” se hotărî Mona și merse la bancă fără să mai aștepte. Funcționarii o cunoșteau, în ultima vreme venea personal să depună încasările, n-avea încredere în nimeni, mai cu seamă în Brigita.

– Vreau să-mi lichidez contul, dă-mi un formular de retragere.

– E vorba de o sumă destul de mare, spuse funcționara, privind ecranul computerului.

– Ei și ce, nu-s banii mei? Vreau să-i transfer la altă bancă, unde are mama un cont, pe numele ei. Sau e ceva complicat?

– Cum doriți, domnișoară Mona. Știți numărul contului mamei dumneavoastră?

– Așteaptă puțin, îl am aici. Mona scotocea prin geanta ei, când îl văzu apropiindu-se pe Stambuliu, directorul sucursalei, cu zâmbetul pe care îl aborda mereu în fața clienților importanți. Stambuliu veni lângă ea și o salută ceremonios.

– Sărut mâna domnișoara Mona. Ce placere să vă văd! Vă ajut cu ceva?

Omul aceste între două vârste, cu surâsul lui libidinos, o călca pe nervi și îi dădea dreptate lui Damian care nici el nu-l plăcea pe aceste Stambuliu.

– Nu, nu, bâigui Mona. De fapt, m-am răzgândit, trebuie să plec. Am să revin, adăugă ea spre funcționara descumpănită și ieși repede în stradă. „Să-l ia dracul cu banca lui cu tot!”

Se urcă în mașină și porni spre centru, avea de gând să-și aranjeze manechiura și să mai schimbe o vorbă cu maică-sa. Deși cam știa pe de rost cum o să decurgă discuția: „Cum merg afacerile? Așa și așa. Dar ale tale? Așa și așa. Ai grijă să nu calci pe coadă vițelul de aur. Ba e ditamai boul.” Mai bine nu se mai duce la coafor.

 

Șerban și-a dus nevasta la Paris de ziua ei

 

Șerban și-a dus nevasta la Paris de ziua ei, era tare încântat și a ținut să-i povestească lui Mihai cu lux de amănunte. Era un mod de a-și ispăși vina de a-l fi amestecat într-o aventură ridicolă în măsură să le amenințe prietenia și încerca să revină la situația dinainte. Povestea vrute și nevrute dar se ferea să amintească de escapadele lui cu Daniela.

– Sunt dezamăgit, moșule, oamenii ăia nu știu să trăiască! Emisiunile lor de televiziune, ca să nu mai vorbesc despre ziarele și revistele lor, sunt plicticoase de moarte, nu vezi tu o țâță, un fund de femeie. I-a tembelizat puritanismul. Închipuie-ți că au vreo sută de teatre și aproape 300 de cinematografe, dar trebuie să cauți un cabaret ca să găsești ceva gagici arătoase. Francezii, care erau celebri pentru frumusețea femeilor! Păi să învețe de la noi dacă tot suntem parteneri în Europa. Cum să vinzi un ziar, dacă n-ai pe fiecare pagină câte o candidată la titlul de miss, neapărat în chiloți tanga că tetra nu se mai poartă? Cum să citești o cronică sportivă fără să vezi fotografiile amantelor fotbaliștilor, că ei, fie vorba între noi, sunt urâți ca dracul!? Te rog să nu mă întrerupi, că știu ce vei spune. Dragul meu, asta e lumea modernă! Dacă vrei puritate, du-te la triburile de hotentoți, boșimani, eschimoși. Știi tu mai bine unde, că ești de geografie. Deși sunt convins că, de plictiseală, ăia se mănâncă între ei.

Șerban se dezlănțuise într-un adevărat rechizitoriu și Mihai îl asculta gânditor.

– Când te-ai schimbat prietene? În tinerețea noastră păreai un tip normal, mai ieșeam la o bere, la o gagică. Nu-mi amintesc să ne fi dus cu ele la teatru.

– Îmi îndrugi toate astea numai ca să justifici relația ta cu Dany? se hotărî Mihai să-i întrerupă perorația. Ce vrei să-mi dai ca exemplu, încăpățânarea noastră de a exploata femeile, de a le umili, de a le trata ca pe niște mărfuri? E adevărat, așa ceva nu se întâmplă nici la Paris nici în alte locuri civilizate. Tu, nu eu, tu te-ai schimbat, Șerbane, poate că ești la pas cu tendințele vremii, dar tendințele astea sunt proaste! Greșite!

– Așadar te-ai decis. Te duci să trăiești în puritate, cu boșimanii. Ești sigur că Silvia e de acord?

– Nu am de gând să…, mă rog, nu m-am căsătorit cu Silvia, încă! replică Mihai nervos.

– Hopa, domnul face mărturisiri. Așadar preferi să încurci viața unei femei divorțate, care are nevoie de un cămin, de un tată pentru copilul ei, de un sprijin de nădejde și care, mai presus de toate, te iubește?

– De unde știi tu că mă iubește?

– Nu fi ipocrit, moșule, se vede cu ochiul liber. Deci, ce faci tu nu e cruzime morală, nu e exploatarea femeii, nu o tratezi ca pe un obiect, nu? Contează doar plăcerea ta de moment, poate că Silvia e bună la pat, mă rog.

– Vrei să termini? Îmi dai tu lecții de morală. Asta e culmea!

– Ai avea doar o scuză, amice. Dacă te-ai îndrăgostit de alta, totul e scuzabil.

– Serios? Adică tu te-ai îndrăgostit de Dany și îți duci nevasta la Paris, ca să-i înșeli vigilența?

– Te-ai prins! Hai că glumesc. În fond, ai dreptate, râde hârb de oală spartă, încheie Șerban cu un hohot nestăpânit, dar Mihai era deja cu gândul la altceva. Pe undeva se simțea vinovat, cedase impulsului de a fi împreună cu Mona în timp ce păstra relația cu Silvia și nu-și găsea alibiuri. Sigur, nu era vorba de vreo dilemă morală, nu căuta explicații pentru comportarea lui oscilante și, la urma urmei, nici nu voia să caute.

 

Mona simți că o mână străină îi atinge sânii

 

Mona simți că o mână străină îi atinge sânii. Era cu Max în depozit și s-au lovit unul de altul, aparent din greșeală, dar nu citi în ochii bărbatului nici o tentativă de scuză.

– Ia mâna de pe țâțele mele că rămâi fără ouă.

– Scuze, m-am împiedicat !

– Poate ești împiedicat la cap, ai buba din naștere. Să nu se mai întâmple!

De mai mult timp i se păruse că Max, care era, orice s-ar zice, un bărbat cu o evidentă putere de fascinație sexuală, o privește cu oarecare insistență dar Mona își propusese să nu mai cadă pradă altor tentații. În același timp, nu putea renunța la obiceiul ei de a provoca, de a stârni bărbaților pofte greu de stăpânit. Se îmbrăca întotdeauna la modă, dar sexy, lăsând vederii cât mai multe părți neacoperite ale trupului. Avea grijă să nu se îngrașe, mergea des la sală, căutând să împiedice efectele pe care delăsarea, sedentarismul și înaintarea în vârstă le aveau asupra corpului ei.

Max îi plăcea, dar nu avea nevoie de complicații, așa că insistă:

– Spune, ai înțeles? continuă ea pe un ton care părea să spună „ce mai stai, ia-mă acum”!

– Ce faci atâta caz dintr-un accident? o înfruntă Max. Atunci, în depozit intră Brigita. Le aruncă amândurora o privire curioasă, dar nu spuse nimic. Ceru actele de care avea nevoie și începu să le examineze cu atenție. Nici Mona n-avea de gând să se miște din loc. Așteptă ca Max să iasă, luându-și ceremonios rămas bun, și trecu la atac.

– Brigita, uită-te la mine când îți vorbesc. Dacă îți trece prin cap să-i îndrugi lui Damian minciuni despre mine…

– N-am văzut nimic, se apără Brigita, sec.

– Ești varză, femeie, nici n-aveai ce să vezi! Dar ca să fiu sigură, te dau afară, de mâine să-ți cauți serviciu! Câteva clipe, Brigita rămase descumpănită, apoi zâmbi:

– Nu poți să mă dai tu afară, nu m-ai angajat tu.

– Uite, acum sunt sigură, exact asta voiam să aflu, ești iscoada lui Damian. Dar dacă te prind furând, cu poliția te scot de aici! E clar? Îi întoarse spatele Brigitei și ieși.

 

La ora asta se vine?

 

– La ora asta se vine?

Ca de obicei, Max ajungea târziu acasă și Nicole îl privi suspicios.

– Să nu-mi spui că am ruj pe guler că n-am! Nicole, îmi plăcea mai mult cum erai înainte, mai ții minte cât erai de supusă și ascultătoare?.

– Știi ce țin eu minte? Ce mutre ați făcut tu și Sonia când v-am găsit împreună.

– Nu eram în pat!

– Mă lași? Parfumul ăsta nu-l pot localiza bine, e al Soniei sau al Monei?

– E de-al lui Givenchy, s-a spart un flacon când puneam marfa pe rafturi.

– Am eu față de proastă?

– Nicole, vezi că plânge copilul.

– Dorina e dincolo, iar copilul e mare, ce știi tu cum l-am crescut?

El întinse mâna spre ea într-un gest fără echivoc, dar Nicole se feri. „Lasa-mă, am de lucru la o comandă!” Protestele erau inutile și Max, cu mișcări decise, o răsturnă pe genunchii lui ca odinioară, o imobiliză bine și se întinse spre fața ei, căutându-i buzele.

– Nu făceai atâtea mofturi înainte. Ia zi, cât am stat eu în pușcărie, cu cine ți-ai tras-o? Și să nu faci pe sfânta, că te pocnesc!

– Dă-mi drumul! S-au dus vremurile de altădată, când profitai de mine.

– Sărăcuța de tine. Cine umbla noaptea prin mahalale căutând un fraier să o scape de feciorie, cine tremura de plăcere în brațele mele când a învățat cu ce se mănâncă sexul?

– Da. Și, pe urmă, îmi dădeai droguri. Mersi nu! Ia mâinile de pe mine!

Absența îndelungată a lui Max o făcuse pe Nicole să se obișnuiască în timp cu alt mod de viață. Mai liniștit, fără pretenții, fără dorințe și impulsuri imposibile, dar acum, din trecut, se întorceau numai frustrările, geloziile, furiile greu înăbușite și, mai ales, invidia pentru că Sonia reușise. Nicole fusese o adolescentă bogată, răsfățată, capricioasă, singura în stare să-l țină în frâu pe „balaurul” de taică-său, magnatul Grigore Varlam. Prietena ei nu reușise nimic, lupta părinților Soniei de a-l egala pe Varlam în bogăție se sfârșise prost, iar încercarea ei de a se mărita cu Mihai Teodoru, moștenitorul prezumtiv al Varlamilor se spulberase, fiind învinsă de fiica unei servitoare! Dar acum roata se întorsese. Nicole trăia modest, crescându-și cum putea fetița, agățată de căsnicia cu Max, ca singură rațiune de a fi. Iar Sonia se lăfăia în fosta vilă a magnatului dispărut, cu un soț de conveniență, care nu se uita la bani.

Chiar acum, Sonia, care se instalase în fosta camera a lui Nicole, lăsându-i lui George dormitorul principal, intră peste acesta cu un zâmbet plin de subînțelesuri.

– Georgele, ce bine arăți astă seară. Ai vreo întâlnire galantă? Sigur că ai, ce mai întreb, ți-ai dat cu parfumul care amețește femeile.

– Vrei bani, ți-ai golit deja cardurile? replică el morocănos.

– Ascultă, amore mio, tu ai fost vreodată cu pipițele tale prin noul mall, știi buticul Monei?

– Care Mona?

– Mona Murgu. Aia care are în vitrină o poză mai mult goală decât îmbrăcată. Nu cred că ai ratat-o. George păru deodată interesat, era clar că Mona Murgu nu se aflase până acum pe lista lui de așteptare.

– Îmi faci cunoștiință cu ea? Apoi își aduse aminte, nu era vorba de bruneta aceea care se îmbârligase cu Damian Boieru, un personaj nu prea frecventabil? Mai bine nu se bagă.

– Vreau să-mi cumperi buticul, o auzi pe Sonia continuându-și planul

– Și dacă nu? Sex nu-mi poți refuza, că nu mai consum de mult farmecele tale ofilite. Tata a murit, nu mai ai cui să mă pârăști.

Dar Sonia nu cedă decât pe moment.

– Eu zic să te mai gândești.

Apoi, înainte de a ieși mai spuse: Măgarule!

 

Madam Draga o văzu pe Silvia trecând strada

 

Madam Draga o văzu pe Silvia trecând strada și se grăbi să iasă, făcându-i semne:

– Silvioaro, nu vii puțin până la Poștă? Ai o scrisoare.

– Nu mi-o aduce poștărița?

– Intră, ți-o dau eu imediat, continuă Draga, aproape împingând-o pe Silvia în incinta Poștei, vorbind fără încetare, întrebând ce mai face Adelina, dacă Primăria a primit banii pentru terminarea canalizării. Apoi ajunse la subiect.

– Am auzit că e de vânzare casa Albuleștilor de pe deal, o gospodarie frumoasă, numai bună pentru o familie tânără pusă pe treabă. Vă căsătoriți, nu-i așa?

– Cine? Silvia părea nedumerită

– Tu și Mihai. Profesorul! Nu mai e post, se fac căsătorii, ce mai așteptați? Știu că te-ai supărat că lumea credea că te-a părăsit pentru aia mica a lui Cârciumaru, dar Daniela e un copil, cum să concureze cu o femeie coaptă și frumoasă?! Așa e bârfitorii, nu se mai potolesc să inventeze zvonuri care nu este. Vorba ceea, „gura lumii o închide doar pământul.”

Silvia nu știa ce să răspundă. O întrebau mulți colegi, chiar și primarul aruncase o vorbă. Trecuseră săptămâni, luni, timpul se scurgea implacabil și viața ei, viața ei și a fiicei sale, parcă erau suspendate în aer. Luă scrisoarea și îi mulțumi Dragăi, asigurând-o că va fi prima invitată la nuntă, nu era departe ziua când se vor hotărî.

Trecu prin dreptul liceului, elevii din schimbul de dimineață terminaseră orele și plecau spre case, unii se grăbeau să iasă la șosea, ca să prindă vreo ocazie, fie și o căruță, spre satele din apropiere. Era lumină în cancelarie, ziua fusese mohorâtă. „Iar au ședință!” presupuse Silvia și avea dreptate. Directorul tocmai informa în legătură cu ultimele dispoziții. Zi de zi, veneau tot felul de mesaje de la Inspectorat, care se contraziceau unul pe altul. „Profesorii de serviciu vor avea obligația să însoțească persoanele străine care intră in unitatea de învățământ cu diverse probleme, iar poarta trebuie să fie încuiată pe durata orelor, ordin de la Minister” spunea directorul Papuc. „Știți și voi câte se întâmplă prin școli, să sperăm că noi vom fi ocoliți în continuare!” adaugă, privind fără să vrea în direcția lui Mihai.

Scrisoarea era de la fostul soț al Silviei, doar câteva rânduri.

„… condamnarea mea se apropie de sfârșit” scria Victor Ursu. „Nu mă pot opri să mă gândesc la voi, la Adelina. A crescut mare? Îmi pare rău că ți-am interzis să o aduci. Când ies, mă lași să o văd?”

Silvia rupse hârtia cu un gest brusc. „Atâția ani pierduți, atâtea speranțe risipite și acum, un om de care se străduise să uite, își amintește că are un copil. Ce nenorocit! Nu, n-ai să o vezi pe Adelina. E un copil fără tată și gata!” gândi ea. „Dacă Mihai s-ar hotărî mai repede… Ce să fac? Oare trebuie să fac ceva?”

 

Nu credea că o să i se întâmple

 

Nu credea că o să i se întâmple tocmai ei o asemenea belea, nu-și imaginase că va trăi o scenă ca în filmele de aventuri cele mai proaste. Mona avea într-o după amiază oră la dentist și parcă mașina în fața blocului fără să bănuiască nimic. Cabinetul doctorului Doru Știrbu – un nume absolut caraghios pentru un dentist! – se afla la parterul unui bloc și Mona se felicită pentru norocul de a fi găsit atât de ușor un loc de parcare. Dentistul îi fusese recomandat de Zoica, mama ei, și se dovedise priceput, atent și mai ales nu încercase niciodată să-i facă avansuri. Intră în încăpere fără grijă, mirându-se doar că lipsea asistenta lui Doru, care făcea și pe receptionista. În cabinet erau doi bărbați, în ținute albe, cu măști medicale deja așezate pe fețe, dar Mona nu se miră, grăbită să se așeze pe scaunul dentar.

– Am întârziat? Dorule, ai un nou asistent, nu mai e Magda? Ce tot mormăi? întrebă ea neînțelegând nimic din vorbele spuse în spatele măștii. Se obișnuise cu procedurile, își clăti gura cu apă și răsturnă capul pe spate. M-a durut puțin măseaua din dreapta jos. Ce faci!??

Simți o mână care îi strângea gâtul, sufocând-o. O senzație neașteptată care o descumpăni o clipă, apoi își reveni și încercă să se ridice din scaun „Ce dracu faci?… cine sunteți?”

– Avem un mesaj pentru Damian, păpușă, din partea lui Stere.

Ea era confuză. „Ce?”

– Damian nu înțelege de vorbă bună că trebuie să dea înapoi banii împrumutați, cu dobânzi cu tot.Gata, ajunge cu așteptarea, și așa dobânzile s-au umflat ca pepenii. Ai priceput?

Așadar Damian are datorii mari? se miră Mona în gând. Nici nu mi-a trecut prin cap. Pezevenghiul se dă mare pe banii altora? Iar proștii ăștia mă amenință pe mine? Încercă să se miște, dar strânsoarea din jurul gâtului nu slăbea.

– Bun, acum pleci fără să te uiți înapoi, te urci în mașina ta și-ți faci cruce că ai scăpat întreagă. Îi spui că Stere nu mai e dispus să aștepte. Stere, ai reținut?

– Da, da, Stere, bîigui Mona, simțind că mâna de pe gâtul ei se îndepărtează. Vru să se ridice din nou, dar unul din barbați încă o imobiliza cu putere. Îl auzi ca prin ceață:

– Pleci așa, păpușă? Nu ne lași nimic, o mică amintire? apoi adresându-se celuilalt: Ce-ar fi să-i scoatem un dinte din față? Avem aici tot ce ne trebuie.

– Grozavă idee, aprobă bărbatul pe care-l crezuse doctorul. Ia dă-mi bormașina aia. Am găurit la canale de mi s-a urât, mă descurc eu să manevrez tirbușoane din astea, niște fleacuri.

 

A văzut mașina lui Șerban

 

A văzut mașina lui Șerban parcată în fața garsonierei, îl aștepta. Mihai nu i-a dat timp să coboare și a intrat în mașină, pe scaunul de lângă șofer.

– Tu ai fost în școală, ești nebun, într-o localitate mică, așa cum e Drajna, tu te expui?

– Te căutam pe tine, se scuză Șerban. Dar n-au vrut să-mi dea drumul. Sunt ordine noi?

– E vreo urgență? Nu-ți merge telefonul?

-Prietene, îmi e rușine, Dany mi-a intrat sub piele. Trebuie să mă înțelegi. Te rog să-mi dai cheile din Lămâiței, măcar câteva zile. Văzu că Mihai îl privește ca pe un nebun și dădu înapoi: Bine, atunci închiriez eu apartamentul, cât ceri pe lună? Hai, fă-mi un preț ca pentru un prieten.

Mihai încercă să-și stăpânescă imboldul de a-l lua la palme:

– Am deja un chiriaș, urmează să se mute.

– Pe bune? Dar ai zis că nu…

– Ai răbdare, n-am terminat cu tine, îl opri Mihai. Dany are 18 ani, se pregătește de bac, are un an greu. E atât de complicat să înțelegi?

– Păi fata învață. Mai vine în București pentru meditații, are o mătușă care o păzește, abia reușim să vorbim la telefon, dar dacă aș avea unde să o duc măcar.

– Șerban, tu realizezi ce faci sau ești inconștient?

– Omule, nu mă moraliza atât, da, știu. Dany e o adolescentă, dar ce importanță are? Tu îți mai aduci aminte ce e iubirea, așa, de departe, din peștera tinereții tale? Ai simțit vreodată fiorii pe care ți-i dau prima dragoste? Atât de lăudații fluturași din stomac, gustul săruturilor, care nu se șterge niciodată, amintirea strângerilor de mână?

– Termină că te pocnesc! Tu și fiorii dragostei! Nu ți-e rușine?

– Despre Dany vorbeam, nu despre mine.

 

Avea la dispoziție puține secunde

 

Avea la dispoziție puține secunde. Mona văzuse pe masa aflată lângă scaunul stomatologic un obiect tăios, ascuțit, un scalpel sau poate un bisturiu, și își furișă mâna să-l apuce în timp ce se văita, rugându-se de agresor să-i dea drumul. Simți atingerea rece a metalului în palmă, își încordă puterile și lovi cu bisturiul, înfigându-i-l primului tip în picior! Se auzi un urlet de durere, iar Mona țâșni din scaun ca o săgeată, alergând spre ușă, înainte ca al doilea bărbat să se dezmeticească. Împinse spre el micuța masă cu instrumente, care era pe rotile, și tot felul de obiecte se rostogoliră cu zgomot pe jos, făcându-l pe agresor să piardă secunde prețioase.

Dar Mona era deja în stradă, deschise rapid portiera și intră în mașină, hotărâtă să se baricadeze înăuntru. Inima îi bătea cu putere, abia acum observă că are câteva picături de sânge pe rochie.

Din clădire nu ieși nimeni. Demară, ieși din parcare și se înscrise în trafic în timp ce deschidea telefonul să sune la 112.

-Trimiteți repede poliția pe strada… se precipită ea. E un cabinet dentar la parter, au intrat doi derbedei și… nu știu ce e cu doctorul, poate l-au omorât… Cine sunt eu? Mona Murgu mă numesc, să nu credeți că e o farsă! mai voi să adauge ceva dar renunță și închise telefonul. Nu-i venea să creadă că scăpase teafără și restul nu o mai interesa.

 

Poliția la telefon!

 

– Poliția la telefon! anunță menajera, care ridicase receptorul. E pentru dom’șoara Mona.

– Răspund eu, se grăbi Damian și apucă aparatul, ascultând cu atenție: Damian Boieru’ la telefon. Cum? Aruncă o privire scurtă spre Mona, care se apropiase, dar nu îi lăsă telefonul. Cred că e o neînțelegere, domnule. Bine, v-o dau pe ea să confirme.

– Vezi ce spui, te judec eu la urmă, șopti.

– Da, sunt Mona Murgu, în persoană. Îmi pare rău, e posibil să mă fi înșelat, spuse ea. Erau doi, într-adevăr, doi barbați, dar nu m-au atacat, cred că veniseră la furat. Au fugit. Nu știu nimic de doctorul Știrbu, l-ați găsit legat, în baie? Țțțț… El ce v-a spus?

Damian se stăpîni cu greu până ce ea închise telefonul.

– N-aveai de gând să-mi spui nimic?

– Dar tu mi-ai spus că ai datorii mari la un cămătar nenorocit?

– Ce cămătar?

– Îl cheamă Stere. Nu-l cunoști? Mona se înfuriase: Te-ai dat mare sculă și, când colo, ai buzunarele găurite. Halal miliardar! Când ai să-i dai banii înapoi lui Stere? sau să aștept să se întoarcă idioții ăia să-mi scoată dinții?

Îi povesti tot ce se întâmplase, cu lux de amănunte, iar Damian se amuza din ce în ce mai mult pe măsură ce se derula povestea! Se pare că polițiștii nu găsiseră pe nimeni în cabinet, ușile erau deschise, instrumentele risipite pe jos, iar bietul doctor Știrbu se zbătea legat fedeleș pe podea, în baie. Se ridicau amprente, se căutau martori, iar Mona trebuia să meargă la secție să dea o declarație.

– Mișto. Super mișto, ești tare, gagico! M-ai dat pe spate, recunosc. Ce tupeu, ce prezență de spirit! Karate n-ai făcut, că mi-e frică de tine?

– Hai, mă lași?

– Ce-ai spus polițiștilor, ai pomenit numele lui Stere?

– Îl țin secret, în rezervă, să te am la mână! Damian râse iar:

– E o datorie de la păcănele. Stere e patronul unor cazinouri, mă rog, are o sală de jocuri unde mi-am mai omorât timpul, știi, e odihnitor să tragi de butoanele alea.

– Ai dat în mintea copiilor? Cât ai pierdut?

– Nu cine știe ce. Escrocul m-a presat și eu, de-al dracului, l-am ținut la distanța, iartă-mă.

Mona nu părea convinsă:

– Mă duci cu preșul, dar te privește! Dacă tot faci un transfer de milioane din bancă, de ce nu te achiți față de o plevușcă așa cum e Stere și gealații lui?

– Tocmai aici e ideea, am nevoie de bani lichizi ca să-l plătesc, te-ai prins!

– Da? Eu îmi scot banii mei, de ce mă amesteci pe mine? continuă Mona, hotărâtă.

– Bine, am să-l sun pe Stambuliu.

– Și dacă hăndrălăii vin peste mine la butic, cine mă apără? Brigita, prăpăditul de Robert care se preface că stă de pază?

– Dau un telefon și rezolv. Așteaptă

– Ai ajuns la mâna recuperatorilor, ce se întâmplă Damiane?

 

Dă-mi puțin telefonul tău

 

– Dă-mi puțin telefonul tău, al meu are bateria descărcată, o rugă Mihai pe Dany care trecea singură pe coridor, pe lângă cancelarie. Te rog. Luă telefonul fetei și apăsă pe butoane fără nicio reținere, găsind ce căuta:

– Ia te uită câte mesaje de la Șerban. Nu ți-e teamă că le găsește tata?

– Ce indiscret sunteți. Tata nu știe să umble pe mobil, își prinde degetele în butoane, el e cu tâmplăria.

Mihai ar fi vrut să mai spună ceva dar se abținu, tocmai se apropia Roxana, colega și prietena Danielei.

-Despre ce vorbiți?

Pe seară, foarte hotărât, Mihai se duse la casa Cârciumaru. Chiar Dany îi deschise și cîteva clipe se priviră în tăcere, ea era evident speriată.

– Am un test pentru bac care îți lipsește, rosti el, văzând că se apropie și mama fetei. Doamna Florica îl pofti să intre, cu un ton nu prea călduros:

– Intrați, domnule profesor.

– Mulțumesc.

Era greu de crezut că ar fi putut discuta cu Daniela fără martori dar avu noroc. După câteva minute, doamna Florica plecă spre bucătărie mormăind o scuză, fie că se plictisise, fie că, într-adevăr, ieșea fum de la cuptor. Dany șopti, încăpățânată:

– Fără morală, vă rog.

– Dany, măcar ascultă-mă.

– De ce aș face-o? Ce sfaturi îmi dați, ce viitor aveți de gând să-mi descrieți? Mai bine mă duc la vrăjitoare. Un biet profesor de geografie într-o comună împuțită, trăind cu o femeie divorțată. O asemenea perspectivă îmi promiteți? Sunteți vrednic de milă.

Fata vorbea ca și cum nu i-ar păsa că mama ei se putea întoarce să audă, iar Mihai nu reușea să plaseze o vorbă.

– Tata e un simplu meseriaș, un tâmplar, ce să moștenesc de la el, rindeaua și fierăstrăul? Dany scoase dintr-un sertar un teanc de reviste și ziare pe care le puse pe masă. Vedeți aici, pe fiecare pagină, fete dezbrăcate, în tot felul de poziții pe care eu le socotesc degradante. Dar se înghesuie să facă poze!

– Daniela!

– Să vă arăt că nu sunt mai prejos decât ele, să mă dezbrac să vedeți? Lumea în care trăim, nu eu, ci voi ați construit-o, adulții, cei ca dumneata, care dau din gură, moralizează, dar nu fac nimic.

– Idealul tău e să apari pe o pagină de revistă. Asta ți-a promis Șerban? Nu m-aș mira, lucrează în publicitate. Foarte bine, se poate rezolva. Luă una din reviste în mână și o răsfoi: Uite aici, în loc de Mariana Cutare, 19 ani din Bolintin, o să fie Daniela Cîrciumaru din Drajna. Ei și? Revista o să ajungă la Poștă, madam Draga o să i-o aducă lui taică-tău, care o să facă o criză de furie, iar coana Florica o să dea acatiste la biserică să-l alunge pe Necuratul. Ei și? Asta e tot! A doua zi, revista o să publice altă poză, mereu altă fată și alta. Iar Șerban va trebui să caute noi trucuri să te momească. Știi că e însurat, știi asta, nu?

Daniela rămăsese cu ochii în jos:  „Vă rog, lăsați-mi testul și plecați. E mai bine.”

Când doamna Florica se întoarse în cameră, Dany era singură, își ștergea lacrimile din ochi.

– Ce e mamă, te lasă corijentă?

 

Tot ce fac e greșit

 

„Tot ce fac e greșit, își spuse Mihai. Mă port de parcă aș fi un spectator al propriei mele vieți, sunt laș și ipocrit! Văd paiul din ochii altora, dar eu?.”

Adelina a intervenit, fără să vrea punând paie pe foc.

– Tu când te măriți cu mama? îl întrebase. Mihai s-a eschivat cu un zâmbet:

– Bărbații se însoară, doar fetele se mărită!

– Dar cum e?

– Nu știu, eu n-am fost însurat niciodată, mama știe, ea a fost mireasă

– Ne jucăm de-a mireasa și… lui cum îi zice?

– Mirele, interveni Silvia. După ce fetița o zbughi afară, femeia continuă:

– Eu n-am fost niciodată mireasă, m-am cununat cu Victor doar la Primărie. Nu i-ai răspuns Adelinei.

– Dar ce m-a întrebat?

– Când te măriți cu mine?

Râd amândoi, dar Mihai simțea că trebuie să ia o hotărâre. Oare cât timp, câte luni trecuseră? Nu-și putea scoate din minte cinismul cu care îi vorbise Șerban. O iubea pe Silvia, sau nu? Se obișnuise cu legătura lor, dar se încăpățâna să-i încurce viața, poate și-ar fi găsit un alt iubit dacă el ar fi insistat să se despartă. Dar voia cu adevărat asta? Fusese apariția Monei la Drajna un semn al destinului, care mai mult îl derutase, făcându-l să orbecăie, să ezite, să amâne? Sau era mai bine să-și facă bagajele și să plece în altă parte, să caute alt drum în viață, unde să nu mai facă greșelile care îl copleșeau, îl trăgeau înapoi.

Se uită la Silvia și spuse:

-Azi e frumos afară. Ieșim și noi, mergem la plimbare cu Adelina?

 

Comisarul Olteanu veni pe neașteptate

 

Comisarul Olteanu veni pe neașteptate, într-o dimineață, la buticul din mall, să o caute pe Mona.

– Am auzit că ați avut probleme stomatologice.

– Da, îmi iese o măsea de minte suplimentară, răspunse ea, veselă.

– Dentistul l-a recunoscut pe unul din agresori.

– Ce mă bucur!

– I se spune Gogoașă, e omul lui Stere, ați auzit de Stere Cămătarul?

– Ăla de la păcănele?

Monei nu-i plăcea zâmbetul insinuant al polițistului, știa că de multă vreme caută să-l dovedească pe Damian, dar fără succes, așa că atacă fără șovăială:

– Domnule comisar, mă anchetați pe mine în loc să arestați infractorii? Să nu-mi spuneți că Damian Boieru, care mi-a cumpărat mie un shop în care rulez marfă de zeci de mii de euro, care deține firme de import-export cu cifre de afaceri de milioane și impozite la zi se împrumută de la un cămătar de cartier. Doar Stere ăla nu e rudă cu Rockefeller. Sau e poate cu Rotschild? Ar fi bun și Patriciu.

– La ce firme vă referiți domnișoară? răspunse polițistul. Export de fier vechi și import de etnobotanice?

– Domnule, termină cu copilăriile, aici se muncește! Am dat declarație, gata! îi întoarse Mona spatele, lăsându-l pe comisar nedumerit.

La vilă, Damian o luă la întrebări. „Te-a călcat poliția la butic? Ce ai mai trăncănit?”

– Mă vezi șifonată? Nu ți-a raportat Brigita tot ce se vorbește, n-a pus Robert al tău microfoane? Îi plătești degeaba, sau și ei lucrează pe datorie?

– Păpușă, de ce ești tu mereu agresivă? Hai s-o punem diseară de o mică agapă, șampanie cu de toate, după care sex în draci.

– Damiane, ție nu ți-e frică să se atace transportul de bani?

Bărbatului îi pieri zîmbetul:

– Cine?

– Știu și eu? Tâlharii. Am citit undeva că o mașină blindată, din astea, a ieșit fără motiv de pe șosea și a rupt un stâlp de curent. Nu sunt infailibile.

– Așa să fie, în caz de accident nu se poate întâmpla niciun jaf, mașina are un sistem de închidere automat și sunt doi agenți înăuntru care nu pot fi atinși, așteaptă cuminți să vină poliția. Firma are mașini de intervenție, comunică în permanență între ei, nu există niciun pericol. Banii tăi, banii noștri sunt în siguranță. Să-ți mai spun că blindajul cabinei rezistă la un atac armat, că însoțitorul are pistol, ce vrei să mai știi?

– Văd că ești bine informat.

– Draga mea, sunt bani mulți în joc, sigur că sunt informat. Hai, du-te să te schimbi. Poate punem de o petrecere în pijamale. Sau fără.

Mona se îndreptă spre scară:

– Ești mare șmecher. Dar într-o zi, o să mi-o plătești, Damiane!

– E în regulă, păsărică. Cât?

Ea îi întoarse spatele și se refugie în dormitor, unde el o găsi peste un timp așezată pe pat, cu genunchii strânși spre fața ei tăcută, fără nicio expresie. Și Damian adoptă un ton serios, cunoștea fițele ei și se acomoda ușor, știa când trebuie să renunțe la glume și să se prefacă dar, pe de altă parte, se săturase de mofturi, de jocurile pe muchie de cuțit.

-Hai să punem lucrurile la punct, Mona.

– Hai să le punem…îl înfruntă femeia.

– Mă urăști, așa e?

– Cum de ai ghicit?

N-avea de gând să intre într-un dialog cu ea, ca de obicei nu va ajunge nicăieri așa că reveni:

– Mă urăști dar fără mine nu ești nimic. Pot să te las în fundul gol pe stradă. Nu te ridică nimeni de la pământ, nici dacă umbli în patru labe și lingi trotuarul cu limba. Crezi că mai dă cineva un sfanț pe pozele tale siliconate? S-a terminat, ai depășit vârsta, stau la coadă prospături cu funduri bombate, fără botox prin toate crăpăturile. Și dispuse la orice. Știi care e termenul de folosință la o muiere în Românica? 5-6 ani, după care expiră. Cum scrie pe ambalaj, a se folosi înainte de sfârșitul lunii. Al lunii, nu al lumii. Așa că ai să faci tot ce vreau eu, păpușă, și mucles! Nu fi prea curioasă. Când a fost prea curioasă, pisica a decedat.

Mona a ridicat ochii spre el:

– Ai terminat? Asta e tot?

– Tot.

 

Se vedea primăvara

 

Se vedea primăvara, o primăvară care se anunța neașteptat de frumoasă, cu o explozie de verde peste tot unde mai întâlneai vegetație.

Max se duse să-l vadă pe Damian la sediul firmelor acestuia. Damian îl primi cu reticență, nu-i plăcea și nu îi convenea ca fostul pușcăriaș să lase urme, să fie văzut de martori în birourile lui, așa că îl întâmpină cu răceală. Dar Max nu se speria ușor, avusese de-a face cu oameni cu adevărat duri.

– Aș vrea să renunț, îi comunică el sec. Olteanu, polițistul, și-a bagat nasul, el mă cunoaște și e suspicios, foarte suspicios. Va trebui să ies. Neapărat.

– Să ieși? Din ce?

– Din combinație.

– Perfect, ești liber.

Max nu se aștepta ca Damian să cedeze atât de ușor, dar în ușă își făcu apariția Robert, căruia Damian i se adresă cu asprime:

– Robert, cum a intrat tâmpitul acesta aici?

– Vă agasează, șefu? răspunse Robert, în timp ce scoase din buzunar un briceag de dimensiuni considerabile, îl deschise și se apucă să își curețe unghiile cu vârful lamei.

– Lasă-l. Domnul Max ne părăsește, iese din combinație.

– Care combinație?

– Păi el știe, întrebă-l…

Robert nu mai spuse nimic dar, ostentativ, se sprijini de cadrul ușii interzicând ieșirea, ceea ce lui Max nu-i fu greu să observe. Zâmbi, netulburat:

– Am înțeles mesajul. Mai aduc un transport și gata. Și îl luați pe matahala ăsta de pe capul meu înainte să-l fac carne de mici. Îl luați sau ciripesc. Dau pe goarnă. Cu orice risc.

– Și ce ai să spui bă?

– Documentele sunt false, cad la orice cercetare mai atentă…cât despre actele de vamă…

– Bine, bine…

– Știu cui dai șpagă și cât…insistă Max iar Damian părea că-și pierde răbdarea:

– Ți-a plăcut la pușcărie, vrei să te întorci?

Fără să răspundă, cu pași siguri, Max se îndreptă spre ușă, iar Robert, la un semn al bossului, se dădu la o parte, eliberând ieșirea. Damian izbucni în râs, secondat imediat de acolitul său.

– Dă o bere, băi carne de mici. Micii merg cu bere! hohoti Damian. Max amenință, dar mă tem că ajunge el însuși pe grătar!

– Dacă nu moare de frică înainte.

– Puțină răbdare, câteva zile și îi vine rândul, după ce reușim lovitura!

– Abia aștept, șefu’! Abia aștept să intrăm în acțiune!

 

Ai aflat care e ultima modă?

 

– Ai aflat care e ultima modă? Doamna Zoica îi explica fiicei ei care erau tendințele în materie de coafuri, în timp ce îi împletea cu mâna ei niște șnururi albe în păr. În loc să-ți împletești pur si simplu părul, e trendy să adaugi tot felul de accesorii colorate, albe sau negre, cum sunt șnururile astea. E cel mai hot trend în materie de coafuri.

– Mamă, mă uimești, replică Mona. Ai un limbaj super modern, unde l-ai învățat?

– Draga mea, trebuie să mă mențin în actualitate, măcar până te văd pe tine la casa ta. Nu crezi că ai vârsta să te maturizezi odată și odată?

Era o discuție care se desfășura adesea când mama și fiica erau împreună. Nu se certau, nu își făceau reproșuri, dar întotdeauna conversația se termina în coadă de pește, fără urmări. De data asta însă, Mona se hotărî să-și dezvăluie câteva din intenții:

– Să știi că nu mă mărit cu Damian, dacă asta e în capul tău.

– Dar nici nu-l părăsești, să cauți altul mai breaz! Iubito, știi câți ani împlinești la vară?

– Ai început să vorbești ca el. Mă apropii de sfârșitul perioadei de garanție, adică?

Zoica păru încurcată: „Ce garanție?!”

– Lasă….Mona se uită în oglindă. Cu șnurul împletit coafura ei părea ciudată, dar îi plăcea, aducea o notă de prospețime. Nu auzi vorbele Zoicăi și îi ceru să repete:

– Atunci de ce mai stai cu el, să-l mai storci de bani? Ti-e teamă că-ți ia înapoi shopul. Asta ar fi neplăcut.

Pe Mona ceva o nemulțumea:

– Știi, mai de mult am vrut să-mi mut toți banii din bancă în contul tău, mi se părea că Damian pregătește nu știu ce porcărie, m-a linișit și am uitat toată povestea, acum sunt iarăși îngrijorată. M-a pus să semnez să transfere și banii mei odată cu ai lui. Cash, înțelegi?

– Ce să înțeleg? Ești uneori atât de naivă. Și mie mi se pare lucru necurat, cum să transfere bani cash, cine a mai auzit? Dar Mona deja trecea la un alt subiect:

– O să vedem ce o să se întâmple. Un singur lucru te rog, nu-mi mai pomeni atât de vârsta mea, știi, asta te face și pe tine mai bătrână!

– Eu, bătrână?

– Păi, vezi? Au râs amandouă, apoi Mona a spus: Desfă prostia de pe capul meu, nu-mi place. Hai să încercăm cu niște șnururi roșii.

– Roșii n-am, dragă, ți-am mai spus, alb sau negru, așa e moda.

– Atunci am să mă întorc când e roșu la modă!

 

La pescuit s-a deschis sezonul

 

La pescuit s-a deschis sezonul la sfârșitul lui martie. Mihai s-a dus la pescuit, însoțit de Șerban. De fapt, acesta insistase, motivând că are nevoie de o ieșire la aer după un sezon apăsător de muncă. Mai mult, Șerban venise să-l ia și renunțase să reziste la insistența cu care acesta se încăpățâna să revitalizeze prietenia

. „E un lac peste deal, n-ai fost niciodată acolo?” „Ba am fost, cum să nu.” și amintirea i se ivi imediat în minte, noaptea de Anul Nou, sosirea neașteptată a Monei, îmbrățișările înfocate în magazia de la malul lacului. Acum i se părea că se purtaseră amândoi ca doi adolescenți nerăbdători. Trecuse o grămadă de timp și Mona nu mai dăduse nici un semn de viață, devenise un obicei să apară și să dispară ca un meteor. Nici nu putea fi vorba să o sune la telefon.

– Se pescuiește de minune în balta asta și e ieftin, comentă Șerban când își pregăteau uneltele de pescuit.

– Dany unde te așteaptă, prin ce tufișuri?

– Cu tine nu se poate discuta!

– Discutăm sau pescuim? Șerban nu mai avu timp să replice, îi sună telefonul.

– E Claudia, nevastă-mea. I-am spus că merg cu tine la pescuit, confirmă-i, hai, vorbește. Iubito, peștele e mut.

Așa cum Mihai prevăzuse după un timp, sub un pretext oarecare, Șerban se făcu nevăzut. De ce trebuia să se amestece în viața altora? Daniela era majoră, era o elevă a lui, se purtase mizerabil acuzându-l și, totuși, Mihai se simțea obligat să intervină. Dar ce îi păsa că prietenul lui își înșela soția, că perechea era vinovată pentru că îi mințea pe toți? Oare el, Mihai, era mai breaz, mai cinstit, mai integru?

Dar nu se putu opri să pornească în căutare, îndepărtându-se de lac, spre o vâlcea cu pomi abia înverziți, unde dădu de o surpriză: Roxana, colega și prietena Danielei.

–     O caut pe Dany, n-ați văzut-o? întrebă fata, fără să se rușineze că stătea la pândă și își urmărise prietena.

Dany se săruta cu Șerban, undeva, la adăpostul pâlcului de copaci, dar Mihai se facu că nu-i vede, o însoți pe Roxana spre malul lacului. Prefera să facă pe prostul.

– Profu’, să nu spuneți că n-ați auzit ce se vorbește. Prietenul dumneavoastră de la București se ține după Dany, vrea să îi sucească mințile.

– Zău? În ultimul timp, n-am prea stat de vorbă cu doamna Draga. Ea e șefa zvonurilor, nu?

– Madam Draga crede că tipul e însurat. Ar fi groaznic să fie adevărat! Profu’, știți sigur, e însurat sau nu?

– Cine?

– Tipul, cum îi zice, Șerban?

Mihai își drese glasul, încurcat:

– Roxana, tu ai altceva de făcut în loc să te pregătești pentru bac?

– Ce plicticos sunteți, protestă fata când, spre norocul lui, Mihai fu salvat de la un interogatoriu periculos. Șerban își făcu apariția ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat:

– Moșule, văd că n-ai stat degeaba. Ce sirenă ai pescuit?

– Nu sunt sirenă, protestă Roxana pusă pe harță. Nu cumva ați văzut-o pe Dany?

-Bineînțeles că n-am văzut-o. Dar cine e Dany? zâmbi Șerban, dar Roxana făcu un gest de lehamite și se îndepărtă mormăind:

– Mă duc să o caut. Bineînțeles că n-o cunoaște…mincinosul!

 

 

Ploua în dimineața acelei zile

 

Ploua în dimineața acelei zile de pomină în care aveau să se întâmple multe evenimente neprevăzute și grave. Mai întâi hold-up-ul, o lovitură senzațională care a făcut imediat breaking-news-ul televiziunilor de știri.

Ploua și străzile erau pline de apă. Mașina de valori a băncii se îndrepta spre destinație, cu viteză redusă și farurile aprinse. La o intersecție, un bătrân înfofolit într-un balonzaid vechi și uzat, cu un fes tricotat pe cap, să-l apere de ploaie, se grăbește să treacă strada fără să privească în jur. Brusc, șoferul mașinii de valori, Marin Vasile, frânează, deschide geamul și începe să-l certe pe batrân:

„Tataie, de ce nu stai acasă, te găsește ea moartea și acolo! ”

Celălalt bărbat din autoturismul blindat, însoțitorul Tudorel Preda, își ceartă colegul:

– Ce faci Marine, nu-i voie să deschizi geamul?!

Dar era prea târziu. Bătrânelul, înviorat deodată, scoate mâna din buzunar și aruncă un obiect rotund în mașină. E o grenadă, un gaz alburiu țâșnește cu putere în interiorul caroseriei, atacatorul își pune rapid pe față o mască ușoară de plastic, ca aceea folosită în avioane. Totul se petrece în câteva secunde, nici nu-ți dai seama cum portiera se deschide și șoferul, tușind, înecându-se, e tras afară. Imediat, bătrânul urcă în mașină. Însoțitorul nici nu a știut cum și când s-a deschis portiera din dreptul lui și a fost împins pe caldarâm, unde s-a împleticit, vomând.

Deja în spatele mașinii oprite pe carosabil se adunaseră alte trei automobile, șoferi nerăbdători claxonau, încercând să vadă prin ploaie ce s-a întâmplat. Părea unul din incidentele obișnuite de pe drumurile Bucureștiului, dar așteptarea n-a durat mult. Mașina blindată a zvâcnit din loc, dar nu a pornit înainte ci înapoi, a lovit scurt și puternic bara de directie a Daciei din spate, condusă de o femeie. Apoi a țâșnit înainte, a făcut la stânga la intersecție și a dispărut. Cei doi angajați din mașina băncii erau încă pe caldarâm, confuzi, sufocându-se, parcă nerealizând ce s-a întâmplat.

 

Dany și Roxana se încăieraseră în curtea școlii

 

Dany și Roxana se încăieraseră în curtea școlii, din cine știe ce motiv, fără ca nimeni să încerce să le despartă. Încăierarea a fost scurtă, iar profesoara de serviciu a intervenit la timp ca să oprească un incident care ar fi dat naștere multor bârfe.

Dar discuțiile abia au pornit, mai ales în cancelarie „Oare ce a fost asta? De la ce s-au luat? Se pare că mai demult se premeditase acuzarea de viol a lui Tănase. Doar nu credeți că s-au certat din cauza unui test pentru Bac?”

Mihai era și el în cancelarie, dar n-a scos o vorbă. A trebuit să intervină domnul Papuc, directorul, deranjat de implicarea fiicei lui, Roxana, în ceartă. „Fiică-mea mi-a spus că era vorba de o contrazicere, Dany susținea că DJ Proiect, cine a auzit de ăștia, sunt cea mai tare trupă și…” Profa de serviciu l-a înterupt: „Draga a fost martoră, a văzut de peste gard că Roxana i-a dat celeilalte cu poșeta în cap!” „Cine pune bază pe ce spune madam Draga?!”

„În mod sigur a fost o chestie de dragoste, se ceartă pentru un bărbat.”

„Vă rog frumos să încetați cu bârfele!” a încercat directorul să potolească atmosfera, dar deja toate privirile erau îndreptate către Mihai. El nu mai putea suporta insinuările, șoaptele pe la colțuri, privirile furișe. Fusese disculpat de bănuieli, totuși, neîncrederea persista, lumea n-avea ceva mai bun de comentat.

-Acum mi-o puneți și pe Roxana Papuc în brațe? Măcar Daniela e mai feminină.

Directorul se făcu roșu la față: „Ce-ai zis!?”

– Ce-am zis! Dacă vreți părerea mea, Rihanna mă excită, asta înseamnă ceva? Nici Beyonce nu e prea rea, ce să fac? Nici DJ Proiect, nici Paraziții nu mă interesează. Își luă servieta și se îndreptă spre ușă, lăsând colegii să-i comenteze obrăzniciile. Se chinuia să se apere, să se ferească de o lume tot mai agresivă, crezuse că va găsi la Drajna, o comună fără pretenții, oaza de liniște după care tânjea, deși știa că nu se poate, că nu te poți izola, că nu poți fugi de realitate decât în tine însuți.

„Dacă nu recunoști adevărul despre tine însuți, îți pierzi sufletul.” Oare cine spusese cuvintele acestea?

 

Evenimentele s-au precipitat

 

Evenimentele s-au precipitat. Alertată de cei doi nefericiți slujbași, firma de securitate și-a trimis echipajele și a anunțat poliția. La fața locului a sosit o grămadă de anchetatori. Directorul băncii, Stambuliu, era și el acolo, îngrijorat. Pierderea era mare, milioane de euro, și recuperarea lor, prin societățile de asigurări, va fi lungă și anevoioasă. Iar prestigiul băncii primise o lovitură grea. Șoferița din Dacia lovită era încă speriată și mărturia ei era confuză. Sosise o ambulanță și cei doi paznici, Vasile și Preda, primeau îngrijiri pentru că inhalaseră un gaz toxic.

– Nu l-am văzut bine pe tip, ploua, spunea șoferița polițiștilor. Avea o mască pe față, n-am înțeles de ce, am crezut că pleacă, dar a dat mașina înapoi și m-a lovit.

– V-a blocat, ca să nu-l urmăriți.

– Nici n-aveam de gând să-l urmăresc.

– O să luăm declarațiile însoțitorilor la Secție, spuse un anchetator.

– Și eu ce fac, ce fac? se văita Stambuliu. Erau banii unor clienți importanți, să-i sun? Și dacă îi sun, ce să le spun? Poate se găsește mașina.

Ce-i drept, n-a durat mult până au găsit mașina blindată, abandonată pe o stradă laterală, pustie acum din cauza ploii. Înăuntru nu s-au găsit decât câteva benzi de hârtie inscripționate de bancă, nicio amprentă vizibilă. Era ploaie, frig, bătrânul purtase mănuși.

Stambuliu era agitat, el personal se ocupase de acest transfer și acum intrase în panică, se ruga de polițiști să facă tot posibilul, să găsească rapid făptașul, să recupereze banii. Ușor de zis.

 

Mona n-a știut nimic, Damian n-a catadixit s-o sune. El primise cu detașare vestea furtului, banii erau ai lui și banca trebuia să-l despăgubească, indiferent cine contribuia la colectarea sumei, asigurările, firma de securitate, banca-mamă. Văicărelile lui Stambuliu nu-l impresionau, iar poliția n-avea niciun motiv să-i ceară declarații, el era păgubitul principal, dar indirect.

Mona a fost să-și aranjeze manechiura, apoi s-a întors în mall să ia prânzul la un restaurant grecesc unde se obișnuise.Telefonul Brigitei a surprins-o când își bea cafeaua.

– Vino repede, e scandal.

Scandalul îl făcea Sonia, roșie la față de supărare, gesticulând cu un pantof în mână.

– Mai am două perechi de pantofi. Și ăștia sunt falși, escrocilor, hoților, vă dau pe mâna poliției.

– Ce s-a întâmplat, draga mea?

– Uită-te și tu ce scrie aici, și îi întinse pantoful, un pantof elegant, negru cu picături albe.

– Loboutin. E o marcă celebră, confirmă Mona, de ce trebuie să te agiți? Christian Loboutin, n-ai auzit? Sonia era însă de neoprit.

– Scrie LobouRtin, femeie, cu R! Și să nu-mi spui că e o greșeală, dacă erau originali nu se întâmpla! Vinzi fake-uri aici, la prețuri exorbitante. De unde îi aduci, din China, din Turcia?

Mona își dădu seama imediat că Sonia are dreptate, cunoștea destul de bine brandurile celebre, dar până acum nu se îndoise de nimic. O presimțire sumbră îi încolți în minte. Se simțea prinsă într-o capcană pe care nu o imaginase. Max, trebuia să vorbească imediat cu Max. În nici un caz nu trebuia să intervină poliția. Nu avu timp să mai spună ceva pentru că Sonia ieși indignată din magazin, cu pantofii buclucași în mână. Imediat Mona dădu ordine Brigitei:

– Închide și cheamă-l pe Max! Să vină repede, să zboare, că îl mănânc cu fulgi cu tot! Apoi se apucă să o sune pe Zoica, mama ei, acum avea nevoie cu adevărat de sfaturile acesteia. Dar si Brigita avea de dat un telefon, după ce îl convocă pe Max.

Damian răspunse morocănos:

– Ce vrei Brigita? Azi sunt stresat, am probleme, m-au furat.

– Și aici sunt probleme, îi explică Brigita incidentul. Trebuie să vii imediat, înainte să sosească poliția, Garda Financiară și mai știu ce.

– Poliția? Atâta îmi mai lipsea.

Mona l-a așteptat pe Max în depozit, în mintea ei se formau tot felul de bănuieli, de supoziții, de scenarii. Nu știa dacă e vorba de o întâmplare, de o cursă în care a fost atrasă, de mașinațiile lui Damian care era în stare de orice ca să facă rost de bani, sau poate Max acționase de unul singur, strecurându-i marfă contrafăcută. Nici nu l-a lăsat bine să intre și s-a repezit la atac, înfigându-și degetele cu unghii ascuțite în pieptul lui:

-Ai să-mi spui tot, cu lux de amănunte. Ai să spui cine m-a făcut, tu sau Damian? Cine vrea să scoată castanele din foc cu mâna mea?

Max nu făcu nici un gest să se desprindă. Apropierea femeii întărâtate de furie îl ațâța, îl excita și se abținu cu greu să nu îi răspundă la fel, apucând-o de sâni. Mona era o ființă sexy, nu puteai s-o privești fără să prelungești imaginea ei în fanteziile tale. Își aducea aminte cât de hotărâtă și totodată agresivă fusese Nicole cu ani în urmă când se instalase pe genunchii lui și îl ceruse în căsătorie, fără să conceapă un refuz, stimulându-i bărbăția cu gesturi hotărâte. Mona ar fi meritat să cunoască un bărbat adevărat. Cum se considera el însuși, dar ezita, în semiobscuritatea depozitului, să o atace decisiv, deși nu se temea că l-ar fi refuzat.

– De ce mi-ai adus făcături, mă, cine te-a pus? părea că insistă Mona, dar Max nu o mai auzea, privea fascinat buzele femeii mișcându-se și pândea, ca o felină, clipa potrivită să atace și să muște. În clipa aceea a intrat Damian, urmat de Brigita și Robert, care se înghesuiau fără discreție în spatele lui. Damian n-a stat pe gânduri. I-a privit și ca un fulger s-a repezit spre Mona și i-a tras o palmă zdravănă care a amuțit-o!

– Cu ăsta, fă? Cu Max, cu pușcăriașul ăsta. Nu, în niciun caz! Taci! mai strigă el, dar Mona, interzisă, nu putea vorbi, iar ceilalți nu îndrăzneau să se miște. Înțeleg, ți-ai pus-o cu profesorul, cu tăntălăul de la țară, bine, am trecut cu vederea. Dar acum o să vă zdrobesc, o să vă calc în picioare pe amândoi!

Mona își reveni după câteva clipe de uluială, cu toate că obrazul i se înroșise de durere și umilință:

-Tu nu înțelegi, tu și pușcăriașul tău m-ați băgat la mijloc. Mi-ați vârât în magazin marfă falsificată. Cine mai știe de șmenul acesta, cine sunt complicii voștri? Bineînțeles, mironosița de Brigita. Și Robert cu mutra lui de cioclu, așa e, am ghicit?

– Bați câmpii femeie, te prind în brațele ăstuia și vrei să mă întorci. Cine știe ce ați pus voi la cale să mă înfundați, să dați vina pe mine?!

Acum se simți și Max obligat să intervină:

– Domnule Boieru, sper că nu credeți că eu mi-am permis să…

– Taci, idiotule, nu ești bun de nimic.

– Am fost bun să aduc marfa de la furnizorii pe care mi i-ați recomandat!

– Eu? Ai vreo dovadă?

– Așa stau lucrurile? V-am spus că am să ciripesc și am s-o fac.

– Drum bun și cale bătută, drăguță, pușcăria te așteaptă înapoi cu brațele deschise. Doar ești de-al casei.

– Mie să-mi spuneți adevărul, interveni Mona.

– Adevărul e că ești o curvă și m-am plictisit de tine, răspunse Damian și se îndreptă spre ușă, iar ceilalți îl urmară ca hipnotizați. Dar evenimentele abia începuseră să se desfășoare!

Când ies din depozit, dau de Sonia cu pantoful falsificat în mână, însoțită de comisarul șef Olteanu și alți doi polițiști în civil, așteptând în magazin.

Damian atacă înainte ca să fie întrebat ceva:

– Comisare, mă scuzi, dar eu n-am nicio treabă aici, am venit să-i spun Monei ce am pățit, amândoi, că erau și banii ei. Am fost jefuiți.
Mona părea căzută din cer:

– Jaf? Despre ce jaf vorbești?

– Draga mea, cum să-ți spun, avem un necaz. Mașina blindată care făcea transferul banilor a fost atacată. Hoții au furat tot! Aș fi vrut să ți-o spun cu binișorul, dar n-am apucat.

– S-au furat banii mei? Încă nu-și revenise după scena violentă provocată de Damian.

A intervenit comisarul Olteanu:

– Nu știam despre jaf, evenimentul nu s-a petrecut în sectorul meu

– Dar eu sunt în sectorul tău, nu-i așa? Ocupă-te tu că ești mai breaz, Mircea, grăbește-i să pună mâna pe hoți, că dau recompense. Și lasă chestia cu pantofii, să se ocupe ăia de la economic, protecția consumatorilor și alte daravele. E ciorbă lungă.

Acum Olteanu îl privea pe Max, un client vechi cu care se confruntase în afacerea traficului cu droguri și banda Combinatorului. Fugărit de poliție, disperat, Max încercase să se apere luând o ostatică și amenințând-o cu pistolul, a fost acuzat de terorism și condamnat la zece ani de închisoare.

-Tu ce afaceri învârți pe aici Max? Nu-mi spune că ești client.

Max nu răspunse nimic, așa că Olteanu continuă: Va trebui să stăm serios de vorbă.

– Atunci eu vă las, dacă începe ancheta. Sau ai ceva să mă întrebi, comisare? spuse Damian.

– Deocamdată nimic.

– Aha, bănuiam. Atunci succes, v-am pupat.

Se îndreptă spre ușă, fără să o bage în seamă pe Mona care îi șopti pe când trecea prin dreptul ei: „N-ai să scapi așa usor, Damiane. ”

 

 

Știrea hold-up-ului a făcut rapid ocolul televiziunilor

 

Știrea hold-up-ului a făcut rapid ocolul televiziunilor. Nu se mai întâlnise de mult un atac asupra unei mașini blindate, de la incidentul din Pasul Gutâi. Indivizi mascați au oprit în trafic, în Pasul Gutâi, la 15 septembrie 2009, o mașină de transport valori, sub pretextul unui control rutier de rutină, i-au determinat pe paznici să coboare, după care au fugit cu autovehiculul, în care se aflau aproximativ 280.000 lei. La celebrul „Jaf al secolului” din 2004 s-au dat pedepse grele, condamnări de 11 ani închisoare. Bulgarii anunțaseră în toamna lui 2012 o tîlhărie asemănătoare, șoferul unei mașini cu valori dispăruse cu banii băncii, valorând 770.000 de euro. De data asta, paguba era mult mai mare, iar atacatorul extrem de dibaci și îndrăzneț. Ceea ce nu excludea ipoteza ca unul din angajații firmei, șoferul sau însoțitorul, să fie complici cu tâlharul. Desigur, la televiziuni s-au țesut scenarii, s-au emis ipoteze și, paradoxal, deși Mona Murgu nu suferise o pagubă atât de importantă în comparație cu amantul ei, fotografiile ei în neglijeuri, costume de baie și lenjerie intimă se repetau fără oprire pe ecrane, chiar în seara zilei în care se întâmplase tâlhăria. Dar, cel puțin deocamdată, incidentul de la magazin nu ajunsese la urechile presei. Dacă vor afla, se va declanșa haosul!

Când a ajuns mai târziu acasă, după ce se întâlnise cu Stambuliu, cu șefii firmei transportatoare și cu directorul băncii care aștepta transferul, primind de peste tot asigurări că lucrurile se vor rezolva, Damian n-a găsit-o pe Mona. Menajera i-a relatat că Mona a venit val-vârtej la vilă, și-a făcut bagajele și a dispărut. Într-adevăr dressingul ei era aproape gol, nu luase decât vestmintele și obiectele mai prețioase, i-ar fi trebuit un camion să încarce totul.

Robert observă că șeful lui se înfurie:

– Păi i-ați zis să plece, șefu!

– Glumeam, ea știe că glumesc. Cum să plece și să-mi lase cadou economiile ei? O crezi în stare? Știi care e visul ei, fraiere? Să mă vadă pe mine după gratii și ea să se lăfăie cu toți hăndrălăii în vila mea. Canci!

– Dar dacă pleacă, înseamnă că recunoaște, mai îndrăzni celălalt.

– Ce să recunoască?

– Că e vinovată!

– Ești un bou. Se răsfață, hai să o aducem înapoi. Trebuie să fie la mă-sa.

Imediat Damian, însoțit de Robert, a descins în Salonul de frumusețe al Zoicăi Murgu, era târziu, nu mai aveau nicio clientă și se pregăteau să închidă. Fără să stea pe gânduri Damian a luat-o la întrebări pe Zoica să afle unde se ascunde Mona, dar, aparent, femeia nu știa nimic. Habar n-avea de fuga fetei ei și a continuat să repete asta, deși Robert, cu un aer de călău nemilos, începuse să arunce pe jos tot felul de instrumente, creme și loțiuni aflate pe mese.

Lucrătoarele au fugit înspăimântate, Zoica, neagră de furie, amenința cu poliția, dar Damian n-a plecat pînă nu s-a convins că nu poate afla nimic despre Mona, în ciuda prăpădului pe care omul său îl lăsa în salon. I-a cerut Zoicăi Murgu cheile de la apartamentul ei din oraș, dar când aceasta l-a avertizat că va veni cu poliția acolo a renunțat. Mona nu era atât de fraieră.

Atunci unde să o mai caute?

I-a cerut lui Robert s-o ia în direcția mallului și el s-a conformat, încă neînțelegând de ce patronul lui ține morțiș să o recupereze pe Mona, după ce o gonise cu surle și trâmbițe și îi administrase o scatoalcă zdravănă în public. „Bine că n-a fost un paparazzo pe acolo” gândi Robert, nesigur dacă Damian nu cumva chiar asta și-ar fi dorit.

– Ia-o la stânga, pe Lămâiței, ordonă Damian care avea bănuielile lui. Fusese informat la vreme despre apartamentul moștenit de proful de geografie. Dar ușa le-a deschis-o un bărbat necunoscut, chiriașul care locuia de un timp aici. Nu mai era altcineva în apartament, iar chiriașul a rămas nedumerit de vizita cam brutală a celor doi bărbați care n-au catadixit să-i dea vreo explicație.

– Acum unde ne ducem, șefu? întrebă Robert după ce urcară iar în mașină.

– Ne ducem la Drajna. Seara, o plimbare la țară, în aer liber, face minuni…

– Și dacă n-o găsim nici acolo pe domnișoara, ce facem?

– Culegem ciuperci.

 

Silvia i-a vorbit lui Mihai despre fostul ei soț

 

Silvia i-a vorbit lui Mihai despre fostul ei soț. Au mâncat împreună o cină ușoară, alături de Adelina, care era somnoroasă și s-a lăsat repede convinsă să meargă la culcare. Atunci a îndrăznit Silvia să spună cât de mult resimte fetița lipsa unui tată. I-a povestit cum s-a măritat cu Victor Ursu când avea 19 ani, cât au fost de fericiți când s-a născut fetița. Victor le răsfăța pe amândouă, casa era plină de jucăriile copilului și rochiile ei, până când a apărut ca o bombă acuzația de corupție și mită, procesul, condamnarea.

– Anul acesta Victor se eliberează, îi comunică Silvia. Mi-a scris… îi e gândul la Adelina. Ce să-i spun, că l-am uitat, că vreau să-mi refac viața? Nu mai sunt adolescenta care credea că tot ce zboară se mănâncă, nu mai am 19 ani. Iar Victor nu numai că a insistat să divorțăm, dar mi-a interzis categoric să aduc copilul la vorbitor. Oricum n-aș fi dus-o pe Adelina acolo. Și oricum aș fi divorțat. El se eliberează anul acesta, dar… Victor e un capitol urât al vieții mele, închis definitiv.

– Dar l-ai iubit, nu-i așa?

Silvia ezită, îi era greu să răspundă. Se întrebase și ea de atâtea ori.

– Nu știu. Presupun că da.

– Asta sună al naibii de rău. Ca o sentință de condamnare.

– Nu vorbi tu de sentințe.

– Silvia, dacă omul se eliberează ce ai să faci, nu-i permiți să-și vadă copilul?

Femeia nu avea răspuns nici la întrebarea asta, se priviră îndelung, ca și cum discuția îi obosise.

Ea încercă să zâmbească:

– Hai să mergem la tine. Doamna Ileana e atentă dacă se agită copiii.

S-au apropiat în tăcere de casa unde Mihai închiriase o garsonieră. O lumină slabă pe uliță nu-i împiedică să observe o mașină străină, parcată puțin mai departe de casă. Câțiva câini de pripas dădeau târcoale bolidului, curioși, dar nu se vedea țipenie de om. Ba nu, era cineva în mașină, plafoniera se aprinse și o văzură pe Mona, așezată la volan, privind spre ei. Mihai rămase ca paralizat, dar Silvia făcu repede câțiva pași spre mașină.

 

– Ai tupeul să vii după el? întrebă Silvia, agresivă, când Mona coborî din mașină.

– Vrei să ne luăm de păr aici, pe stradă? Vezi că tocmai mi-am făcut coafura. Mihai, ia-o de pe mine pe musculița asta până n-o strivesc!

– Cum mi-ai zis… musculiță?

Mihai nu se putu stăpâni, situația i se părea caraghioasă, nu se așteptase la apariția Monei, dar începuse să-i cunoască firea capricioasă și schimbătoare.

– Mona, ce s-a întâmplat? se prefăcu el că nu bagă în seamă începutul de război între cele două femei.

– Am venit să-ți spun să nu crezi nimic din ce o să apară pe la știri sau în ziare. Nici dacă mă vezi filmată cu cătușe la mâini, să nu crezi!

– Mihai, femeia asta e o infractoare! se auzi vocea Silviei.

– Dragă, spuse Mona, nu te-ai plictisit să te culci cu el și să nu te ia de nevastă?

– Mona, insistă Mihai, îmi spui despre ce e vorba? Cu ce te pot ajuta?

– Aveți vreun hotel decent la Drajna? N-aveți, așa că am să dorm la tine și îți povestesc totul. Vrei să mă ajuți? am niste bagaje în mașină.

Silvia era total interzisă:

– Chiar așa vă purtați, fără pic de rușine? Era hotârătă să nu plece, să nu cedeze teren, oricât ar fi fost luată la mișto de femeia asta nesimțită! Dar un ajutor neașteptat avea să sosească. Limuzina roșie a lui Damian apăru în viteză, orbindu-i pentru o clipă cu farurile. Robert frână și opri bolidul chiar în fața mașinii Monei, iar Damian coborî tacticos, zâmbind.

– Pe mine mă așteptați? Punem de o petrecere în mijlocul drumului, ați invitat toată comuna? Ea e „blonda de la Primărie”, încântat de cunoștință, dar parcă ne-am mai văzut. Ce mai faci scumpeteo?

– Damian, nu mă întorc la tine, interveni decisă Mona.

– Ba te întorci, păpușică, sau nu știi de glumă? Se întoarse spre ceilalți: V-a povestit cât am fost de grosolan, cum i-am cârpit un dos de palmă când am prins-o giugiulindu-se cu un idiot, un fost pușcăriaș de doi lei? Sper că nu vă pregăteați de o partidă de sex în trei și v-am stricat bucuria. Robert, treci și condu mașina doamnei, ea merge cu mine.

– Ți-am spus că nu mă mișc de aici, stărui Mona.

– Ba ai să te miști, vrei să te rog de față cu tot satul, uite, au ieșit oamenii pe la ferestre, pe la uși, preotul vine să ne dea binecuvântarea? Sau voi doi… nici măcar nu o mai băga în seamă pe Silvia, voi doi preferați în cimitir. Se poate și asta, doar să-mi spuneți unde să vă îngrop. Marș în mașină!

– Nu vă permit să vă purtați așa, nu vă e rușine? se aprinse Mihai.

– Ba o să-mi permiți dom’ profesor că n-ai încotro, iar dacă preferi să chemi poliția, grăbește-te, posibil ca dânsa să fie deja dată în urmărire. Ți-a spus că e o infractoare de cea mai joasă speță, o traficantă, o contrabandistă?

Dar Mona se și instalase în mașina amantului, învinsă:

-Să mergem, Damiane.

 

Te porți ca o puștoaică fără minte!

 

– Te porți ca o puștoaică fără minte! o apostrofă Damian pe Mona când ajunseră, noaptea târziu, la vilă. Dar ea era deja pe picior de război:

– Nesimțitule, idiotule, mă crezi proastă să înghit toate minciunile tale? Mi-ai cumpărat un butic prin care oamenii tăi strecoară mărfuri false și eu trebuie să plătesc? Mă acuzi că mi-o trag cu un neica-nimeni? M-ai băgat în porcăria cu mașina tâlhărită, te-ai uitat măcar la televizor să vezi cum mă toacă deja hienele?

Prostii, dar dă-mi voie să fiu gelos, Max e un tip periculos, de profesorașul tău puțin îmi pasă, un capriciu ca altele.

– Zici tu?

– Zic. Cât despre chestia cu pantofii falși, eu n-am pus botul. Te-ai gândit o clipă că Max face jocurile poliției?

– Ce?

Prinsă în vârtejul certei Mona rămase surprinsă, nici un moment nu s-ar fi gândit că lucrurile nu sunt ceea ce par…iar Damian ști să profite.

– Mona, spuse el calm, haimanaua a ciugulit pe vremuri din palmele lui Olteanu, frustratul acela de polițist l-a folosit să dea în gât o rețea de droguri pe care o credea condusă de dușmanul lui, Grigore Varlam, pe care-l urmărea, cum o face și cu mine, din ură! Varlam era nevinovat, ca și mine! Înțelegi de ce am făcut circul la butic? Ai să vezi că ancheta se termină în coadă de pește, Olteanu mă vrea doar pe mine, tu nu ești în pericol. O să dureze o veșnicie, expertize, contraexpertize… vorbe…

– Dar o să mă crucifice presa.

– Mă îndoiesc. Până acum, poliția n-a suflat nimic la presă, dovadă că e mașinațiunea lor.

Mona nu știa ce să creadă:

– Damiane, ești prea subtil pentru mine. Mă bați, mă acuzi că sunt curvă și după aia alergi să mă aduci înapoi? De ce?

– Ești femeia mea.

– Atunci să ne căsătorim cu acte!

– Am avut o înțelegere Mona, fără acte. Eu n-am să las nicio muiere să pună mâna pe banii mei, să mă târască prin tribunale.

– Care bani? Ți s-au furat o grămadă de bani, dar văd că nu suferi. Tu ai pus la cale furtișagul ca să-ți plătești datoriile la cămătari?

– Nu mai spune tâmpenii.

– Poliția știe că ești dator lui Stere? Asta se numește mobil.

– Mona, ce ar fi să faci o baie rece?

 

Mi-ați găsit banii?

 

– Mi-ați găsit banii?

De dimineață, menajera îl chemase pe Damian la telefon, era din nou Poliția, comisarul șef Olteanu în persoană.

– Îmi pare rău, nu i-am găsit încă, dar n-avea grijă, am cerut să-mi fie repartizat cazul. Altceva voiam să te întreb, ai găsit-o pe domnișoara Mona?

– Cine a zis că am pierdut-o?

– N-ai fost tu aseară la salonul de coafură al doamnei Murgu și l-ai făcut zob?

– Voi, la Poliție, credeți toate prostiile, Zoica e la menopauză. Ce, a făcut plângere? N-a făcut. Mircea, te rog, e prea devreme, am dormit prost, Mona e în pat, încă nu s-a sculat, de ce nu ne suni tu după micul dejun să ne spui că ai găsit banii furați? Atât mă interesează, bine?

Și închise telefonul, înjurând în gând. Poliția nu-l deranja prea mult, erau departe să aibă o probă, o dovadă reală contra lui. Nici bănuielile Monei nu-l incomodau cine știe ce, desigur combinația cu atacul mașinii de valori avea să stârnească multe controverse, discuțiile se vor înteți, pe piață vor fi aruncare tot felul de supoziții și alte scorneli…nu-i păsa. Cu toții erau departe de adevăr…

Max și Nicole se apucară de ceartă la prima oră, după ce el îi spuse că e așteptat la poliție să dea declarații. Trebui să-i relateze tot ce s-a întâmplat, pentru că Sonia deja telefonase în seara precedentă și Nicole era un pachet de nervi în așteptarea explicațiilor care nu au convins-o deloc. Scena de gelozie provocată de Damian, pe care Max i-o explică greu, ca o situație penibilă creată din întâmplare, nu reuși să-i potolească propria gelozie. Cât despre incidentul cu pantofii fake, aici era pericolul cel mare, dacă Max era din nou amestecat în combinații care puteau să-l aducă înapoi după gratii, viața ei era terminată.

– Tu nu înțelegi, ai cazier, dacă te condamnă ca recidivist n-ai să ieși curând din închisoare. Eu ce am să fac, ce facem noi, eu și fetița?

– Iubito, tu deja m-ai judecat și condamnat. Nu cumva te grăbești?

– Te-ai lăsat păcălit de Damian Boieru, asta e de neiertat. Iar ai să plătești belelele făcute de alții.

– Stai lângă mine și am să te liniștesc, vru el să o atragă pe genunchii lui. Nicole se feri:

– Să nu pui mâna pe mine!

– Așteaptă. Da, e adevărat, am acceptat cu bună știință să intru în combinația lui Damian. Cine m-ar fi angajat pe mine, cu cazierul pe care-l am, atac armat, terorism… unde aș fi găsit o slujbă cinstită? De droguri ți-am promis că nu mai mă ating, dar, Nicole, cu afacerea asta am strâns bani, i-am pus deoparte, înțelegi?

– Bani?

– Destui cât să plecăm de aici, luăm copilul și plecăm afară, n-am fi nici primii nici ultimii români care trăiesc prin alte locuri, încă nu m-am hotărât unde, dar nu în Europa!

Nicole simți că i se înmoaie picioarele:

– E atât de grav?

– Nu știu. Trăznita de Sonia a pornit o avalanșă care se poate fâsâi, sau ne îngroapă pe toți. Dar să nu te sperii, eu o să am grijă de familia mea.

– Max, mi-e frică…

– Să nu-ți fie…

– Damian Boieru e un tip periculos.

– Nici eu nu sunt ușă de biserică. Și apoi, zâmbi el, Damian nu face nici o porcărie cu mâna lui, el nu se compromete, lucrează prin interpuși…de aia eu am să fiu cu ochii pe Robert, de aici poate veni pericolul..

– Robert?

– Da, Robert…

– Dacă zici tu…

A luat-o strâns în brațe și deodată totul părea că s-a liniștit. Nicole uitase de încercarea Soniei de a-i provoca gelozia, nu era pentru prima data, dar implicațiile traficului cu obiecte de lux o speriau.

 

Mihai s-a uitat la televizor

 

Mihai s-a uitat la televizor la vecini și a aflat despre atacul în care fusese jefuit Damian, a înțeles că și Mona pierduse o mulțime de bani, dar cuvintele Monei din noaptea aceea nu își dezvăluiseră sensul: „Am venit să-ți spun să nu crezi nimic din ce o să apară pe la știri sau în ziare. Nici dacă mă vezi filmată cu cătușe la mâini, să nu crezi!” Totul era confuz și, fără să se gândească la consecințe, luă autobuzul până la București, apoi un taxi și veni la vila din Pipera. Încercase degeaba la magazinul din mall, dar Mona nu era acolo, shopul era închis, un bilet pe care scria „Inventar” fusese lipit pe vitrină.

Își amintise scurta discuție cu Mona, atunci în Lămâiței, când femeia observase că nu are televizor în casă. „Nu prea mă uit la televizor” afirmase el iar ea râsese: „Atunci cum te acomodezi cu viața din comună, nu te plictisești printre țărani?” El se înfuriase: „Dacă tu crezi că oamenii vorbesc și fac atâtea stupizenii ca în comedioarele pe care le vezi la televizor…! „Așadar te uiți!” „Am văzut câte ceva. Dar să știi că lumea aia pestriță și degradantă pe care o prezintă ei nu există. E o invenție! Mizeria umană ai s-o găsești mai curând în cercurile înalte, cu oameni așa-zis subțiri, care nu fac altceva decât să împingă rușinea spre talpa țării. Să-ți dau un exemplu. Cine a stricat hrana tradițională a omului, cine a inventat organismele crescute artificial, E-urile, civilizația modernă, evoluțiile științei? Nu, lăcomia, goana după profit. Și acum se întoarce roata, se scot bani din revenirea la normalitate, care se numește produse organice.” „De ce nu faci tu politică, zău?” îl oprise Mona din perorație. „Aici n-ai televizor, dar văd că ești un telespectator pasionat, le știi pe toate.”

Menajera i-a deschis și l-a anunțat pe Damian, care era acasă, îmbrăcat într-o elegantă haină de interior:

-‘Neața, dom profesor, ai venit să vorbești cu Mona? E acasă. Ea tocmai cobora scara interioară a vilei, tăcută, cu o figură obosită, încă în pijama.

– Mihai, ce faci aici? Scuză-mă, nu așteptam vizite.

– Poate băiatul a venit să-ți ceară un autograf, după cât apari iar la televizor, ești vedeta zilei.

– Dumneavoastră nu lăsați niciodată bășcălia? i se adresă Mihai încruntat.

Damian se ridică, gata să părăsească încăperea.

– Eu trebuie să mă duc la baie, mi-a căzut ceva greu la stomac, dar stai liniștit, nu e vorba de dumneata, și ieși nu înainte de a râgâi ostentativ. Mona părea jenată, în pijamaua ei de mătase, destul de transparentă:

– Te rog să pleci, n-ai ce căuta în casa lui.

– Dar tu ce cauți în casa lui? Cum de suporți atâta grosolănie?

– Damian e uneori grosolan, dar e bărbat bine, recunoaște! Totuși era cât pe ce să-l părăsesc atunci, noaptea, am aruncat câteva țoale în portbagaj și am venit la tine. Mai întâi, nu uita, te-am găsit cu Silvia, vă grăbeați la hogeac să v-o trageți. Apoi, ce viață aș fi avut eu lângă un profesoraș de provincie, știi cât costă parfumul care-mi place?

– Shalimar de la Givenchy?

– Faci progrese. Givenchy să fie! Mihai, te rog să pleci.

– Asta e tot?

– Tot!

S-a răzgândit, n-avea rost să insiste.

Pe drumul de întoarcere, Mihai s-a hotărât să se însoare cu Silvia.

 

Tu chiar n-ai știut nimic?

 

– Tu chiar n-ai știut nimic? insistă Zoica Murgu să-și întrebe fata. Mona, eu te cunosc, spune adevărul, ai un iubit secret? Nu l-am văzut niciodată pe Damian atât de furios, scotea flăcări pe nări! Sper că nu e vorba de pușcăriașul acela, cum îl cheamă, Max? Ziarele sunt pline de scenarii proaste, nu știu ce să mai cred!

– O crezi pe fiica ta sau tabloidele, alege!

– Mint ei, dar nici cu tine nu-mi e rușine!

Damian avea dreptate, ancheta de la magazin mergea greu. Cât despre atacul mașinii blindate, nicio veste. Mona era încă nedumerită. Care era adevărul, să fi fost totul o capcană inventată de poliție să-l prindă pe Damian și ea căzuse la mijloc? Pantofii cu pricina proveneau din Franța, conform actelor. Misterul era total, facturile, certificatele de garanție ale brandurilor erau originale. Chiar dacă unele mărci celebre aveau fabrici cu mână de lucru ieftină prin Asia, originalitatea era garantată. În nici un caz nu era vorba de marfa proastă pe care se lipeau etichete cu nume strălucitoare, cum se mai întâmpla pe piața de lux. Dar dacă marfa era schimbată sau amestecată cu contrafaceri? Pentru asta, trebuia o rețea bine organizată. Max singur nu putea face nimic, era un intermediar, dacă nu un țap ispășitor. Să fi fost Max pionul scos la înaintare de poliție? Sau era Damian în spatele rețelei, el avea conexiunile necesare. Ar fi fost o schemă infailibilă, cum să-l bănuiești când tocmai amanta lui era patroana magazinului? Poate anchetatorii se gândeau că Mona însăși manevrase contrafacerile, acoperindu-se cu Damian, pe care urma să cadă bănuiala?

Ancheta, expertizele asupra tuturor actelor și a mărfii aveau să fie lungi și anevoioase. Se va face lumină? Vor apărea dovezile? Și, dacă greșeala de la care pornise totul, un R în plus, provenea chiar de la un zăbăuc din vreun atelier de provincie? Orice era posibil. Ciudat, necazul Monei apăruse în aceeași zi în care avusese loc atacul asupra mașinii băncii. Să fie o legătură între cele două incidente? Ciudat, foarte ciudat…

Mona discutase cu comisarul șef Olteanu. Ancheta de la magazin începuse și o deranja enorm.

– Nu cumva Max e calul vostru troian?

– Max e mai mult un catâr, răspunse zâmbind Olteanu.

– Credeți că eu am chef de glume? Îl vânați de mult pe Damian, așa e? Dar aș putea să aflu și eu de ce?

– Ce știi dumneata despre Damian Boieru? replică Olteanu.

Și îi povesti lucruri pe care ea nu le cunoștea prea bine, cum a început Damian să se ocupe de tot felul de învârteli, prin anii ‘90. Era un om de condiție medie, fiul unor funcționari obișnuiți, pe care Mona nu-i cunoscuse decât ocazional. Începuse aducând în talciocuri blugi din Turcia cu o rablă de camionetă, apoi înființase mici firme cu care practica tot felul de tranzacții comerciale, mai simple la început, apoi mai ambițioase. Fierul vechi fusese la baza îmbogățirii sale galopante și, la suprafață, nu i se putea reproșa nimic, se acoperea mereu cu acte, facturi, plătea impozite și taxe. Era suspect, îi spuse comisarul, într-o perioadă când toți căutau să păcălească statul, făcând evaziune fiscală, el se afișa ca un afacerist care n-are nimic de ascuns. Dar dovezi despre acțiuni ilegale nu existau.

– Mă rog, spuse Olteanu, am avut ceva atunci când s-a ocupat de etnobotanice. Devenise o afacere la modă, mulți s-au îmbogățit, nimeni n-a fost condamnat, legislația avea multe fisuri. Are acum 45 de ani și prosperă, cel puțin în aparență. Dumneata cum l-ai cunoscut?

Mona își aminti de fotbalistul cu care intenționa să se mărite, el i-l prezentase pe Damian.

– Am fost cu el într-o croazieră, își aminti ea. Nu m-au interesat afacerile lui, nu l-am suspectat de nimic.

– Dar de legăturile lui cu Stere cămătarul, ce știi?

– E un nume de care n-am auzit, încercă Mona să nu se avânte pe un teren minat.

– Am citit într-un dosar că v-au atacat niște necunoscuți într-o zi când aveați oră la dentist. Olteanu răsfoi niște hârtii și adăugă: Se pare că unul din agresori era Gogoașă, omul de încredere al lui Stere. Mona nu spuse nimic. Asemenea oameni sunt capabili să organizeze un hold-up, sublinie polițistul.

– Nu vă înțeleg, e un talmeș balmeș tot ce mi-ați spus. Ce anchetați de fapt, furtul banilor, vânzarea de mărfuri false la shop, cariera lui Damian Boieru? Sunt prima interesată să-mi recuperez partea de bani ce o aveam în mașina aia blindată. Ce idioțenie!

Olteanu nu-i spusese tot adevărul, pescuia în ape tulburi, deocamdată fără succes. Ancheta atacului asupra mașinii de valori era pe cale să fie terminată, dar ea dusese în cu totul altă direcție. Mona a întors situația pe toate părțile, în discuția cu mama ei, care venise să-i ceară despăgubiri lui Damian pentru stricăciunile din Salon.

– Ai nevoie de bani să ieși din încurcătură, te înțeleg, spunea Zoica. Dar eu nu te pot ajuta cu nimic, mamă, salonul mergea prost, nu era nevoie de descreieratul tău să-mi facă pagube.

– Mamă, ți-am cerut eu bani?

– Dacă te arestează, eu ce mă fac?

– Tu ce te faci? Asta te frământă?

– Ce rușine, mamă, ce rușine…

 

Mihai s-a dus să o ceară pe Silvia de soție

 

Mihai s-a dus să o ceară pe Silvia de soție. A cumpărat un buchet de flori, a bătut la ușa casei și a intrat în camera unde Silvia tocmai o pieptăna pe Adelina, îi făcea codițe. Amândouă l-au privit uimite, apoi Adelina s-a repezit în brațele lui, veselă:

– Adelina, îmi dai voie să o cer de soție pe mama ta? a întrebat el. Silvia făcea ochii mari.

– Fetele se însoară sau se mărită? întrebă fetița, veșnic nedumerită.

Pentru Silvia totul se lumina. În sfârșit, Mihai se hotărâse. Mai întâi, trebuia să-i spună vestea Dragăi, așa toată comuna va afla, iar Mihai va da cu greu înapoi. Silvia simțea că el nu o iubește așa cum înțelegea ea iubirea, dăruire totală a sufletului și trupului. După incidentul din noaptea când Mona își făcuse apariția la Drajna, se prefăcuse că nu o interesează, nu ceruse explicații, scuze, pur și simplu se ferise să deschidă o discuție neplăcută. Și acum se felicita.

Se apropie de Mihai și îl îmbrățișă, cuprinzând-o și pe Adelina care se lipise de gâtul bărbatului. Puteau fi împreună o familie? Sau o așteptau noi suferințe?…

– Adelina, îmi dai voie să mă mărit cu Mihai?

– Dar o să fie el tatăl meu? întrebă fetița.

– Sigur că am să fiu.

Silvia tocmai primise o nouă scrisoare de la Victor. Aceeași nerăbdare de a-și vedea copilul imediat după ieșirea din închisoare, aceleași aluzii la o împăcare pe care ea o vedea imposibilă. De acum, va rupe scrisorile primite de la el, fără să le citească.

 

Nu m-am gândit că bătrânul o să ne atace

 

– Nu m-am gândit că bătrânul o să ne atace. Am oprit, deși nu era trecere de pietoni, era o stradă îngustă, cu sens unic, mașini parcate pe o parte și alta, înghesuială ca în București. Omul se grăbea, ploua, pur și simplu mi-a ieșit în față, dar am reușit să frânez înainte de a-l lovi. Mai era și șchiop pe deasupra, mi se făcuse milă. Era declarația șoferului mașinii blindate în fața anchetatorilor.

– Cum adică era șchiop? întrebă un polițist.

– Mă rog, trăgea mai greu un picior.

– Care, stângul sau dreptul?

– Cred că stângul. Totul s-a petrecut atât de repede, continuă Marin Vasile.

Fusese indiciul principal, deodată toată afacerea părea să se lămurească. Au adus niște fotografii și șoferul le-a privit cu îndoială.

– Îl poți recunoaște pe bătrân?

– Greu foarte greu. Era ploaie și…

– Știm, era ploaie și totul s-a consumat în câteva zeci de secunde, probabil bătrânul era deghizat, totuși, nu ai reținut nimic, măcar ochii? Anchetatorii erau suspicioși. Celălalt martor, însoțitorul Tudorel Preda, practic nu văzuse nimic, își amintea doar mirosul dulceag și înțepător al gazului care le paralizase mișcările. Unul din cei doi, bănuiau, e în mod sigur complicele atacatorului, dar care dintre ei? Banii scoși din seiful băncii, sub directa supraveghere a directorului Stambuliu, fuseseră încărcați în autovehicul, asta era cert. Mașina a fost abandonată, era vorba, desigur, de o pregătire serioasă, făcută de profesioniști. Iar unul din faimoșii spărgători de seifuri, Iosif Gorun, era acum în libertate, după mai multe popasuri prin închisori, iar Gorun avea un mic defect la piciorul stâng.

– Ar putea fi omul ăsta, dar nu bag mâna în foc.

Șoferul ezita, dar arătă spre fotografia care-l reprezenta pe Iosif Gorun, iar anchetatorii n-au avut nevoie de altă confirmare. Era elementul decisiv: atacatorul șchiopăta, târa piciorul stâng.

N-au trebuit decât câteva minute și un echipaj de mascați era la ușa domiciliului cunoscut al lui Iosif Gorun. La început, o voce slabă se auzi din spatele ușii, dar cum Gorun nu se grăbea să deschidă la auzul veștii că îl caută poliția, au spart ușa și au năvălit înăuntru. Nu mai era nimeni, Iosif Gorun încercase să fugă pe fereastră.

N-a durat mult până l-au prins și l-au dus în fața lui Olteanu.

– Iosif Gorun, a spus polițistul, răsfoind un maldăr de dosare. Ia să vedem… ai un CV impresionant. Condamnat în total la 65 de ani de pușcărie, ai executat doar 17.

– Vi se pare puțin? a mormăit omul. De ce m-ați luat? N-am făcut nimic.

– Dacă n-ai făcut nimic de ce ai fugit? Ai auzit de atacul mașinii de valori care transporta niște bani între două bănci?

– Am auzit, dar ce amestec am eu?

– Rămăne să stabilim. Unde ai fost când a avut loc atacul?

– Acasă.

– Nu mai spune!

Lui Gorun abia acum începu să i se facă frică. E clar, i se înscenează o acuzație. Gaborii n-au dat de urmele atacatorilor și l-au ales pe el, cu reputația lui nenorocită, să fie țap ispășitor.

– Acasă… repetă el. De fapt fusese câteva zile la rând pe o stradă, în spate la Moșilor, să supravegheze o casă de amanet pe care intenționa să o jefuiască. Mai jefuise una și avea încă în apartament obiecte furate. De asta se speriase și fugise. Dar n-avea de gând să cedeze ușor.

– S-au găsit câteva mii de lei la tine în casă și un pumn de euro. Unde e restul de bani?

– Care bani?

 

Mona avea impresia că e la închisoare

 

Mona avea impresia că e la închisoare. Voise să iasă în oraș, nici ea nu știa unde avea să se ducă și Damian brusc îi interzisese să iasă.

– Rămâi aici, cu mine ,să te am sub ochi, faci numai prostii!

– Rămân, dacă mă lămurești și pe mine care e șmenul cu banii de la bancă.

– Nu e niciun șmen.

– Cum erau banii, în pachete de 500 de euro, ca alea pe care le țineai în garaj?

A crezut că Damian se va năpusti asupra ei s-o pocnească și și-a ferit fața.

– Vezi de ce nu te las să ieși? Bați câmpii, născocești, faci spume la gură. Pe afară bântuie tot felul de curioși care-și zic ziariști, n-am de gând să te las să dai interviuri presei, spui doar prăpăstii!

A sunat telefonul, era Olteanu și cearta lor s-a stins brusc.

– Am o veste bună, spuse polițistul, l-am găsit pe hoț. Și una rea, banii s-au topit, dar presupun că o să fii despăgubit. Cât despre butic, când pot vorbi cu Mona? Am făcut progrese și aici.

– Mona are migrene, face mereu dușuri reci, o să-i spun să te sune. Deci cine e făptașul?

După ce Damian închise, Mona așteptă zadarnic să-i relateze ce aflase.

– Citește ziarele, ascultă la știri și ai să afli. l-au prins pe jefuitor, e un recidivist cunoscut, spărgator notoriu, Iosif nu mai știu cum… Iosif… Gorun. I-am spus polițistului că faci dușuri să scapi de migrene, așa că marș în baie!

– Damiane, eu am să te omor. Într-o zi, bag cuțitul în tine.

– Sigur că da. De ce nu forfecuța de unghii?

El era mulțumit, dar se ferea să exteriorizeze. Lovitura, marea lovitură îndelung plănuită reușise cu brio!!! Gorun o să plătească nevinovat. Oricum ajungea la pârnaie unde se obișnuise deja. Șoferul, Marin, singurul complice, se va mulțumi cu banii primiți și va fi ajutat să se angajeze, pentru că era concediat. Robert fusese bătrânelul, deghizat ca la carte, și prefăcându-se că șchioapătă. Singurul care avea să coste mai mulți bani era Stambuliu dar o să mai vedem ce facem cu Stambuliu, își spuse Damian.

 

Victor nu s-a mulțumit cu scrisorile

 

Victor nu s-a mulțumit cu scrisorile la care nu primea răspuns, a căutat-o la telefon la Primărie și Silvia a fost nevoită să-i vorbească. Fostul ei soț părea agitat, perspectiva eliberării îl frământa permanent. „Trebuie să vii aici să vorbim, Silvia, să vii până mă eliberez!”

Era închis tocmai la Aiud, un drum lung, nu putea să o lase pe Adelina doar în grija doamnei Ileana, mama gemenelor. Cu Victor refuzase până acum să vorbească la telefon, să-i scrie și să-i spună că nu se poate duce. Că nu vrea să se ducă. Era nevoie să-i mărturisească faptul că se va mărita cu altcineva?

I-a auzit din nou vocea și nu și-a putut ascunde emoția…era totuși vorba de mai bine de 8 ani din viața ei, anii cei mai frumoși, anii iluziilor care odată spulberate te puteau marca pentru totdeauna. Ea avea 19 ani când s-a căsătorit și probabil se grăbea să plece de acasă, nu pentru că părinții ei, ce-i drept de modă veche, s-ar fi opus dorinței de a studia, de a progresa ci mai ales din impulsul de a-și câștiga libertatea. S-a ales praful din ambițiile ei de a face școală, a devenit repede o mamă obligată să se rezume la treburile gospodărești, cu o pereche de socri care nu și-au ascuns de la început ostilitatea. Dar Victor…părea un om normal, iubitor, o înconjura cu atenții și niciodată nu și-a imaginat că lăcomia pune încetul cu încetul stăpânire pe el. ”Toată lumea dă și ia șpagă…ar părea nefiresc ca problemele să se rezolve fără a băga mâna în buzunar…îi explica el. Ca primar n-am cum să evit asta, ce să fac, să o iau la fugă când vine vreunul cu ploconul? ” Victor era convins că nu fură de la nimeni și poate anii petrecuți la Aiud l-au schimbat, l-au obligat să mediteze și, de ce nu, să se maturizeze. Adelina avea doar vreo  8 luni când tatăl ei dispăruse brusc din viața lor, nici măcar nu-l cunoștea iar Silvia se grăbise să plece în altă localitate. Cât mai departe de socrii care nici acum nu păreau să se fi îmblânzit. Totuși, acceptase un post la Drajna, aranjat tot de Victor care își valorifica relațiile…trecuseră câțiva ani și încercase să uite, dar era imposibil.

 

Se uită pe calendar. Dacă Victor apare tocmai în ziua căsătoriei ei cu Mihai, ca în telenovele? Cum ar fi să intre pe ușa bisericii? Nu, asta nu se poate. Mai întâi e cununia civilă, intră pe ușă și primarul care îl cunoaște întrerupe ceremonia și exclamă: „Victor Ursu, te-ai întors, ce bine îmi pare!” Eu nu mă bucur, își continua Silvia gândurile. Victor nu mai face parte din viața mea și a Adelinei. El a vrut așa, așa să rămână. Gata cu gândurile negre, trebuie să-mi fac o rochie potrivită.

„Pe unde o fi Mihai acum?” Chiar ieri se întâmplase un incident de care Silvia nu mai voia să-și amintească. Madam Draga venise într-un suflet la Primărie să o anunțe că a venit o femeie cu taxiul care așteaptă și acum în fața casei lui Mihai. Nu, era altă femeie, una blondă, nu era vorba de Mona Murgu.

Intrigată, s-a grăbit spre garsoniera bărbatului și l-a găsit pe Mihai discutând cu Claudia Folea, soția lui Șerban. Femeia era agitată, gesticula și de cum a văzut-o pe Silvia intrând pe ușă a spus:

– Eu te cunosc pe tine, ai fost la noi acasă, îl căutai pe Șerban. Să nu minți!

– N-am de ce să mint. Am fost, recunoscu Silvia, dar eu îl căutam pe Mihai, bărbatul cu care mă căsătoresc!

– Voi doi sunteți complici cu Șerban, vă bateți joc de mine!

Mihai a început să-i explice:

– Se pare că Șerban se poartă ciudat, lipsește de acasă, se scuză mereu că vine în vizită la mine. Doamna Claudia e geloasă.

– Pe bună dreptate! îl întrerupse Claudia. Credeți că eu nu știu că vine des în comuna asta, ca să ademenească fetele de la școală?

– Fetele? Sunt mai multe? se miră Silvia.

Claudia a început deodată să plângă, dar a refuzat batista oferită de Silvia, avea multe pe suflet și simțea nevoia să se descarce:

– Pe mine m-au crescut tata și mama în respect față de Dumnezeu. Când eram la liceu, venea unul sau altul să mă ia de la școală, ca și cum mai eram un copil care trebuia supravegheat să treacă strada. Niciodată n-am făcut ce făceau celelalte fete, nu m-am machiat, nu am purtat blugi găuriți, nu am fumat, nu m-am sărutat cu băieți.

– Nu te supăra, interveni Silvia, dar acum arăți ca o femeie mondenă, chiar sofisticată.

– Șerban m-a schimbat. M-am îndrăgostit de el și i-am făcut mereu pe plac, ca să nu-l pierd, iar el umblă tot după puștoaice. Ce e liceul din comuna voastră, casă de rendez-vous?

Contrariat, Mihai întrebă:

– Nu cumva exagerați?

– Știi câte mesaje primește pe telefonul mobil de la o fată care semnează Dany? Și mai e una, Roxana.

– Roxana???

– Poate voi numiți asta normal, ca niște fete de liceu să umble după bărbați însurați? Ce fel de profesor, de educator ești dumneata?

Dar Mihai continua să pară uimit?

– Doamna Claudia, sunteți sigură, a primit Șerban sms-uri de la Roxana?

– Dacă-ți spun…

 

 

 

Nu mai putea ascunde adevărul

 

Nu mai putea ascunde adevărul. Chiar în acea după amiază, Mihai trecu pe la atelierul de tâmplărie al lui Petre Cârciumaru, tatăl Danielei. Acesta se pregătea însă de plecare, urma să aducă niște cherestea de la oraș. Părea mai amabil, dar urmele dușmăniei trecute se mai vedeau în tonul rece și sec:

– Dacă e vorba de Daniela, vino dumneata diseară pe la noi. Sper că nu o lași corijentă.

Mihai l-a lăsat să plece, n-avea rost să deschidă discuția. A trecut drumul și a văzut-o pe Roxana care îi făcea semne disperate să se apropie.

– Vă implor, i se adresă Roxana, lăsați-o în pace pe Dany!

– Tu ce hram porți, ești complicea ei? a răspuns Mihai, aspru. Pentru ce v-ați încăierat atunci?

– Pentru că ea nu înțelege, vrea să renunțe la tot, la școală, la Bac. Să plece cu Șerban, el să divorțeze și…

– Ce tâmpenii!

– Și eu i-am zis asta, dar Dany m-a luat de păr. Dacă faceți scandal ce câștigați? Dany o să fugă de acasă.

– Unde se întâlnește cu Șerban?

– Nu știu.

– Minți. Mihai i se adresă pe un ton dur: Tu de ce îi dai sms-uri lui Șerban? De ce îi trimiți mesaje? Roxana îl privi speriată:

– Soția lui știe, ea v-a spus? Doamne, ce prostie am făcut, dacă află tata…

– Îmi spui ce scria în mesaje?

– O singură data i-am scris. Dany a lăsat telefonul în clasă, când s-a dus la baie, și eu m-am uitat, tocmai îi scrisese că îi e dor de el, iar eu… „Mai bine ai lăsa-o în pace”. Atât am scris și am semnat. Oare de ce oi fi semnat?! De ce m-am băgat?

– Roxana…

– Dacă vorbiți cu părinții Danei o să explodeze scandalul. Cel mai bine ar fi să-l convingeți pe prietenul dumneavoastră să-și vadă de familia lui. În caz că nu vrea…

– Poftim? Mihai se miră că fata e în stare să amenințe, dar Roxana părea hotărâtă:

– Am să spun că mi-a făcut și mie propuneri rușinoase. Că voia să ne ducă, pe mine și pe Dany într-o excursie cu mașina afară din țară. Așa se procedează când sunt scoase fetele la produs, cu forța, li se ia buletinul, sunt obligate să se prostitueze.

– De unde ai scos tu asemenea poveste, din ziare? Roxana, mă uimești!

– Profu’, trăiți pe altă lume, mai deschideți ochii la viața adevărată! mai spuse fata și se îndepărtă, lăsându-l fără replică.

 

Zoica era curioasă și avea idei

 

Zoica era curioasă și avea idei, mereu o presa pe Mona cu întrebări, îi telefona, o chema insistent la ea, dar Mona nu ieșea din vilă. Se simțea supravegheată, urmărită. Pe de altă parte, încerca să afle toate mișcările lui Damian, care se închidea, de obicei, în biroul lui și stătea toată ziua pe telefon. Doar Robert mai avea acces la el. Ancheta de la magazin continua cu încetineală, atacatorul mașinii blindate fusese arestat, dar încă nu i se aflaseră nici complicii, nici ascunzătoarea banilor. Se audiau martori, se făceau expertize, iar Damian nu părea grăbit să reintre în posesia bunurilor sale.

– Dacă n-a ținut treaba cu magazinul și nu putea să țină, că era un dar otrăvit, de ce nu cauți să te descurci tu altfel? o întrebă Zoica pe fiică-sa, odată adusă cafeaua în livingul vilei.

– Adică?

– Uite, sunt destule fete care au găsit alte afaceri. Una vinde accesorii pentru mirese, o tipă care avea o emisiune pe tv, mi se pare. Dar cele mai multe foste trăiesc din banii bărbaților. Să-ți dau exemple…

– Eu nu sunt o fostă ! replică scurt Mona, ofensată.

– Nu, mamă, dar ce ești?

– Uite cum stau lucrurile, ca să fie clar. Unu, în mașina aia a băncii erau și economiile mele, așa că Damian e obligat să mă despăgubească. Doi, la magazin, oricât ar scotoci, n-au cum să mă găsească vinovată că nu sunt. Așa că n-am să ajung să cerșesc la colț de stradă!

– Damian insistă că ai un iubit secret.

– Poate că am.

– Cum îl cheamă?

– Îl cheamă … Tănase. Zoica nu se miră deloc de răspunsul primit:

– Tu nu inventezi? Am avut o coafeză cu numele ăsta, n-o fi maică-sa? Mona ridică din umeri:

– Tănase e un nume obișnuit

– Da, parcă e și un fotbalist

– Mă lași cu fotbaliștii!?

– Eu zic să ai grijă, fă-i pe plac, dragă, cât timp are pâinea și cuțitul, că bărbații sunt schimbători. De obicei, oamenii pot returna produsele de care nu sunt mulțumiți, însă un chinez a făcut mai mult decât atât, și-a „returnat” nevasta, pe motiv că e urâtă și judecătorii i-au dat dreptate! Nu e de râs, știai?

– Eu nu sunt nevasta lui Damian..

– Și nici n-ai să fii…

– Rămâne de văzut….

Zoica era nedumerită, fiica ei chiar spera sincer că e posibilă o conviețuire cu nebunul?

În momentul acela, Damian își făcu apariția coborând scările, zâmbitor:

– Ați băut cafeluța? Atunci la revedere, Zoico, grăbește-te, eu și fiică-ta avem oră sexuală!

– Ce mojic, bombăni doamna Murgu, dar se ridică de pe fotoliu. Avea Damian niște replici care te interziceau.

 

Sonia a fost în vizită la Nicole

 

Sonia a fost în vizită la Nicole. Era curioasă să afle noutăți.

-Ce a spus Max la poliție, cum s-a justificat?

Nicole nu putea să recunoască adevărul, să spună că Max era vinovat, că intrase într-o combinație nenorocită pentru Damian Boieru, că pusese deoparte niște bani ca să plece împreună, la necaz, departe de țară. De altfel, Nicole nici nu știa dacă ar accepta sau nu. E drept, după moartea tatălui său nu mai avea rude care să o ajute la nevoie. Dar să înceapă o nouă viață, la 28 de ani, cine știe unde, cu un copil mic…

Se uita la Sonia, care mima îngrijorarea pentru soarta prietenei sale. „Ce-i pasă Soniei, are un bărbat bogat care o lasă să umble după orice aventură, stă în casa pe care a construit-o tata și își cumpără orice are chef. Atunci de ce nu ne lasă să trăim?”

– Ție nu ți-a adus lucruri, sau copilului? insistă Sonia. Te-ai uitat să vezi dacă sunt autentice sau făcături?

– Știi ceva, Sonia, de mult nu mai mă interesează ce scrie pe etichetele țoalelor.

– Dacă vrei mă uit eu prin garderob, mă pricep. De ce-l aperi? Nu-ți ajunge cât ai suferit de pe urma lui Max? Cât ai plâns în timp ce el se culca cu altele?

– Cu tine, mai ales.

Soniei îi păsa prea puțin să recunoască:

– Ei da, și cu mine!

Nici nu merita să-i răspundă. Dar Sonia încă nu terminase tot ce avea de spus:

– Max chiar ți-a povestit tot?

– Da, mi-a povestit cum ai venit pusă pe scandal, cu poliția după tine, cum ai dat buzna în magazin acuzând în stânga și în dreapta.

– Așa e, dar ți-a spus Max unde era și ce făcea atunci? Ți-a spus că era într-o cămăruță cu Mona, că se giugiuleau, că i-a prins Damian și a pleznit-o ca pe ultima ștoalfă? Meritat, părerea mea.

– Uite ce e, Sonia, chiar nu mă interesează ce spui. Trebuie să fac de mâncare fetiței, te rog să pleci.

– Treaba ta, continuă Sonia, ridicându-se . Eu mi-am făcut datoria să-ți deschid ochii. Ai să-ți dai seama că doar eu ți-am rămas prietenă.

Nicole se prefăcuse neinteresată, dar în sinea ei fierbea. Nenorocita de Sonia! Nu doar că avea tupeul să recunoască aventura ei cu Max, ce-i drept, veche, dinaintea perioadei de detenție, dar îi alimentase gelozia în privința Monei. Pe unde umbla Max? Cum avea să reacționeze dacă îl întreabă?

Se gândi să arunce o privire prin garderob. Max îi dăruise mai de mult un pardesiu superb, cu guler de blană, niște ginși ultima modă și o grămadă de pulovere și cardiganuri, toate purtând marca unor branduri celebre. Oare câte din astea sunt autentice? Nu putea să-și dea seama, calitatea mărfurilor părea bună. Totuși… la o privire mai atentă pardesiul părea că are un defect de fabricație.

Știa că nu este permis la marile firme să se scoată în comerț mărfuri cu defecte de fabricație. Dacă întreaga combinație se baza pe vânzarea unor rebuturi la prețurile originalelor, sigur de aici puteau ieși bani frumoși. Văzuse nu de mult un film în care hoții se hotărâseră să pună mâna pe niște milioane în bani vechi, uzați, destinați a fi topiți, scăpați de orice urmărire…dacă aici e vorba de ceva asemănător? Cercetă cu atenție toate lucrurile primite și i se păru că fiecare are un mic defect, adesea imperceptibil, dar nu putea fi sigură. Poate exagerează, își închipuie. Singurul adevăr palpabil era mărturisirea lui Max că se încurcase într-un trafic ilegal.

Nicole se hotărî să meargă la poliție. Doar ei puteau găsi specialiști care să certifice autenticitatea mărfurilor. Poate Max n-a știut exact despre ce e vorba, poate și el e o victimă. În orice caz cei care recunosc că au greșit pot obține iertare.

A pus mâna pe telefon, a ezitat puțin, apoi a sunat.

Când s-a întors Max acasă, zarurile erau aruncate

 

Am nevoie de un avocat?

 

– Am nevoie de un avocat? întrebase Mona când Olteanu o convocă la Poliție.

– Îmi cer scuze că sun la ora asta, îi spuse comisarul Olteanu Monei, aș vrea să ne vedem mâine dimineață, au apărut elemente noi în ancheta de la magazin. Și nu, nu vă trebuie un avocat, cel puțin deocamdată. E vorba despre mărfurile care se aflau în magazin, dar și despre alte lucruri.

– Pe Brigita ați cercetat-o? mai întrebă ea.

După ce închise telefonul, Mona urcă scara să-i spună lui Damian că e chemată la poliție, știa că el e în birou, avea o discuție cu Stambuliu, directorul băncii.

Nu putea să nu se gândească la Mihai. „Oare ce face iubitul meu secret?” Desigur că Damian îl pusese pe Robert să-i urmărească toate mișcările și asta nu pentru că ar fi fost gelos. Damian Boieru’ și gelozie, ți-ai găsit!? Nu vrea să o știe pe Mona departe de el, de frică, nu e sigur că ea nu îi cunoaște secretele, nu știe dacă nu și-a băgat nasul prin hârtiile lui, dacă nu i-a ascultat convorbirile și ar putea deține informații compromițătoare. „Paza bună trece primejdia rea”, acesta era Damian, îi plăcea să atace înainte de a fi atacat, să provoace, să prevină, să-i pună pe alții în dificultate, înainte de a fi el la strîmtoare.

„Câtă diferență între Damian și Mihai!” Ținuse minte că el o întrebase odată dacă citise „Steaua fără nume” și ceruse maică-sii să-i găsească piesa prin nenumăratele cărți vechi din biblioteca rămasă de la tatăl ei. Găsise o ediție a lucrărilor lui Mihail Sebastian și se apucase de citit, intrigată de întrebarea lui Mihai. Într-adevăr, pe femeia din piesă o chema Mona, dar de ce ar fi ea „Steaua fără nume”? Trebuia să citească până la sfârșit.

Mihai era obsedat de încurcătura în care juca un rol deși nu-l dorise așa că se grăbi să îi spună totul Silviei, care era categorică: „trebuie să discuți cu părinții Danielei, povestea asta nu-mi place deloc!”

– Mă așteaptă astă seară, n-am încotro, va trebui să le spun.

– Tu îți dai seama ce se poate întâmpla? Întreaga poveste îți va exploda în față! Vei fi acuzat că ai știut de la început, povestea cu apartamentul din Lămâiței va ieși iar la suprafață, or să spună că ai fost complice, că… Mihai, poți fi dat afară, directorul va fi necruțator, crezi că te apără fiică-sa, Roxana? Dar cel mai important lucru e altul: ai încredere în Șerban? Ce crezi că ar putea face? I-a sucit mințile unei fetișcane cu capul plin de fițe de provincie, unde o să ducă asta? Nu poți permite să fii târât într-un scandal tocmai acum.

Tocmai acum când te căsătorești cu mine, ar fi vrut să spună Silvia, dar se opri la timp.

 

Pe doamna a luat-o poliția

 

– Pe doamna a luat-o poliția! îi spuse lui Max femeia care se îngrijea de fetiță, Dorina. Când intră în dormitor, văzu garderobul deschis, haine aruncate claie peste grămadă, pantofi desperechiați risipiți pe jos, un adevărat dezastru.

„Te recunosc, Nicole, gândi el, ești cea dinainte, impulsivă, pripită” acționând fără control, fără să cântărească bine consecințele actelor sale! „Va trebui să plec, să nu mai amân și să plec imediat.”

Îl amenințase pe Damian că, în caz de pericol, se va apăra mărturisind totul poliției. Dar era oare în avantajul lui? Colaborase pe cât putuse cu autoritățile în cazul „Combinatorului cu droguri” și tot el plătise cu ani grei de pușcărie. Nu, cel mai bine era să dispară, să i se piardă urma, iar Nicole, dacă mai avea o picătură de atașament pentru el, îl va urma mai târziu, cu copilul. Era inutil să mai discute cu Damian, n-avea nimic de câștigat de la acesta, dimpotrivă, ar putea să-și pună acoliții să-l atace, chiar să-l omoare.

Avea o ascunzătoare în care ținea pașaportul și o sumă modestă în euro și dolari, cât să-i ajungă pentru fugă. De altceva nu avea nevoie, nu-i trebuiau cărți de credit, iar telefonul îl va lăsa acasă, exista riscul să i se ia urma.

„N-o să puneți mâna pe Max, gândi el, am să v-o iau înainte!”

Era gata să iasă pe ușă când îi sună telefonul, se întoarse să răspundă:

– Nicole, tu ești? Te afli la poliție, așa e? Te-ai grăbit să mă dai în gât?

– Nu e Nicole, sunt Sonia, se auzi o voce melodioasă. Ce e, soțioara s-a întors contra ta? Cred și eu, nu putea suporta s-o înșeli cu una ca Mona, o otreapă.

Max răsuflă cu greu, stăpânindu-se să nu explodeze:

– Sonia, ce prietenă bună ești, i-ai îndrugat verzi și uscate despre mine. Minciunile tale au scos-o din minți!

– Care minciuni, macho-man? Nu e adevărat că ne-am iubit împreună?

– Nu e adevărat că am făcut-o cu Mona!

– Uite ce e, Max, îmi pare rău, n-am știut că ești amestecat în escrocheria lor, dar n-am putut suporta să fiu luată de fraieră. Acum, dacă pot face ceva pentru tine, nu trebuie decât să mă rogi.

– Da, poți face ceva pentru mine.

– Spune, dragule!

– Să te duci dracului!

Închise și aruncă telefonul, gata de plecare. Telefonul începu să sune din nou, cu insistență, dar Max nici nu se mai gândi să răspundă.

 

Robert cobora scara

 

Robert cobora scara, îndreptându-se spre ieșirea vilei.

– Damian e sus, a terminat discuția? îl întrebă Mona, care voia să urce.

– Mai bine nu-l deranjați, răspunse Robert din mers și ieși.

Damian se închisese în birou de mai mult timp cu Stambuliu, directorul sucursalei băncii. Desigur, subiectul discuției era furtul banilor. Deși pusese mâna pe atacator, poliția nu îl făcuse încă să mărturisească, omul striga în continuare că e nevinovat, accepta să vorbească despre tot felul de găinării mărunte din care își asigura existența, dar nu sufla o vorbă despre banii dispăruți. Era o sumă imensă, erau implicate evidente complicități, dar Iosif Gorun se încăpățâna să facă pe prostul. „Oare Damian și Stambuliu despre asta discută?”

De mai multă vreme, Mona se interesase de tehnicile de ascultare a persoanelor, existau o mulțime de microfoane GSM, microfoane wireless, mini microfoane, prelungitor spion cu microfon încorporat, un arsenal inimaginabil de audio spionaj…doar lumea evolua iar tehnologia mai ales. Găsise o firmă care oferea camere ascunse, detector de camere ascunse, ochelari de soare cu ajutorul cărora poți vedea cine e în spatele tău. Tot felul de neaveniți aveau acces la asemenea gadgeturi, fie sub pretextul că-și supraveghează partenerii, fie că își țin sub observație copiii. Mona cumpărase un asemenea microfon spion și îl instalase în biroul lui Damian, locul unde bănuia că se discută multe secrete, dar o vreme nu obținuse nimic interesant, nimic compromițător, nicio dovadă despre afacerile necurate ale amantului. Îl amenințase pe Damian că va aduce dovezi, dar încă nu avea nimic concret. Acum, poate era momentul, sosise clipa cea mare.

Se duse în grabă în baie, acolo instalase receptorul care capta și înregistra transmisia microfonului. Ascuns printre maldăre de produse de baie, cosmetice, obiecte de machiaj, unde nu umbla decât ea, receptorul era ușor de activat. Mai mult, cu niște căști minuscule putea auzi ce se vorbește. Iar ceea ce auzi o înspăimântă:

– Stambuliule, nu mă enerva că îți iau gâtul! Vezi pistolul acesta? Îți trag un glonț în cap și gata! Treaba mea cum mă descurc după, tu ai să fii la un metru sub pământ. E clar? Nu vezi un ban mai mult!

– Nu știi la ce riscuri mă expun.

– Hai, nu mă duce cu preșul, afacerea a fost realizată la perfecțiune. E drept că pregătirile au durat mult, dar a meritat! Boul de șofer l-a desemnat pe Gorun, merită să-i mai plusăm la recompensă.

– Dar Gorun n-o să recunoască, habar n-are de bani!

– Sigur că nu, fiindcă banii nu există! Cine a împachetat hârtii albe încadrate de câteva bancnote de 500 de euro, cine a pus rahaturile astea în seiful băncii pe care cu onoare o conduce, cine s-a ocupat personal de încărcarea lor în mașină, cine garantează cu onoarea lui că banii au existat? N-au existat decât în închipuirea proștilor, dar o să-i încasăm pe bune ca despăgubiri și ai să-ți iei partea, Stambuliule!

– Iar tu ai să-ți plătești datoria la Stere. Eu n-am încredere, Damiane, sunt prea mulți care știu, șoferul, omul tău care a săvârșit atacul, presupun că și gagica…

– Mona nu știe nimic.

– Mă tem de vreo scăpare. Ai dreptate, nu poți fi sigur de tăcerea cuiva decât dacă l-ai băgat în groapă la cimitir.

– Adevăr ai grăit, bătrâne, ce-ar fi să încep chiar cu tine? Îți plătesc eu înmormântarea!

– Nu te mai juca cu pistolul. Fii atent, Damiane.

Era destul. Era suficient. De data asta nu mai exista cale de întoarcere. Brusc, Mona avea în mână dovada de netăgăduit că omul de care se atașase e un infractor periculos care poate să o ducă și pe ea la pierzanie. Nu mai era timp de jocuri, de tactici, de planuri de rezervă, trebuia să plece de aici cât mai departe. Iar înregistrarea conversației dintre Damian și Stambuliu avea să fie arma sa de apărare. Îl va lăsa s-o caute cu disperare, îl va obliga să îi cadă la picioare, să se târască în genunchi pentru o fărâmă de milă. Va fi necruțătoare, va răzbuna toate umilințele suferite, va dicta ea condițiile. Dacă avea chef putea să-i ia tot ce mai are, vilă, mașină… Nu-i mai trebuia buticul din mall, în care fusese antrenată ca să fie compromisă. Putea să trăiască așa cum dorea, cum și cu cine îi place.

Se gândi la Mihai. „Trebuie să te văd, își spuse în gând, să-mi explici de ce mi-ai spus steaua fără nume!”

Mona își căută cheile de la mașină și plecă de la vilă, hotărâtă să nu se mai întoarcă la Damian. Avea să ceară să i se trimită lucrurile mai târziu, încă nu știa unde.

Atunci, spre surprinderea tuturor, Mona dispăru ca prin farmec, nu a mai putut fi găsită. Mai mult, nici Mihai nu mai era în Drajna, dispăruse într-un mod la fel de misterios.

Oare ce se întâmplase?

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

PARTEA A DOUA

SFÂRȘITUL

 

 

 

Seară, o terasă slab luminată, Mona stă aplecată peste cadavrul unui bărbat, nu i se văd trăsăturile. In jurul ei apar diferiți oameni, femei și bărbați, agitați, uimiți, se aud voci:

– De ce l-ai omorât, Mona?

– Ai sânge pe mâini!

– Chemați poliția!

– Mona, cum ai putut face asta?

– De ce l-ai omorât, Mona? De ce?

 

O mașină gonea în întuneric, ridicând praful de pe drum

 

O mașină gonea în întuneric, ridicand praful de pe drum, speriind câinii de prin curți.

Seara, Mihai se duse la casa Cârciumaru, așa cum își pusese în gând. Doar părinții Danielei erau acasă. „Dany a plecat, spunea că vine să vorbească cu dumneata” îl anunță Petre Cârciumaru, care părea că-și pierduse duritatea ușor agresivă care îl caracteriza.

– N-am văzut-o pe stradă.

– Dom’ profesor, spuse șovăind tatăl, noi știm, Daniela ne-a spus tot.

– Ce anume v-a spus? întrebă Mihai, prudent.

– Vezi dumneata, noi n-avem ce să facem, ce viitor i-am putea oferi fetei, cu ce bani s-o ținem la facultăți. Ea n-a mai avut răbdare, e nărăvașă, știi cum își mușcă zăbala caii, continuă omul cu obidă. Singura ei avere a fost fecioria, și-a dat-o primului venit… prieten, cunoștiință, chiriaș de-al dumitale… ce să-i fac, să o dau cu capul de pereți, să o omor? Și să ne ierți dacă ți-am greșit…

– Unde e Daniela acum?

– A plecat să te caute, așa a spus.

Petre Cârciumaru vorbea încet, parcă resemnat, în timp ce soția lui rămăsese cu ochii în pământ, fără să scoată o vorbă.

– Vai de soarta noastră, e singurul copil și o s-o pierdem. O pierdem și nu putem face nimic.

Mihai nu mai insistă, plecă imediat înapoi spre casă, încercând s-o găsească pe Daniela, deși se îndoia că va reuși. Nu se vedea nimeni prin preajmă, nici măcar madam Draga care patrula mereu prin comună în căutare de noutăți. Așa că s-a gândit la ce e mai rău. Și-a luat bicicleta și a pornit s-o caute pe fată. Se făcuse seară, dar avea o lanternă legată pe ghidon. Fără să stea mult pe gânduri a luat-o pe drumul spre ieșirea din comună.

 

Undeva, la marginea șoselei, Mihai o văzu pe Daniela, avea în spate un mic  rucsac și stătea mai departe de drum, încercând să nu fie văzută. Oare cum se întâmplase legătura dintre ea și Șerban, mult mai vârstnic, dar foarte experimentat? Era un profesor prost, trebui să recunoască Mihai. Nu era de datoria lui de educator să știe ce fac elevii cu care lucra, ce îi preocupă, dacă au nevoie de ajutor? Era de patru ani în Drajna și se considera tot un străin, un intrus, un trecător care se aciuase aici ca să se izoleze de lume, nepăsător la ceea ce îl înconjoară. Se ferea la orice atingere a lumii exterioare, se retrăgea ca o reptilă, cu toate încercările Silviei de a-l aduce la realitate. Silvia, o altă problemă…

Se apropie și descălecă de pe bicicletă. Fata nu schiță niciun gest de a se îndepărta.

-Dany, ce faci aici, ce e cu tine? întrebă el, dar nu primi niciun răspuns, ea îl privea fără să-l vadă, cu ochii ațintiți undeva departe în necunoscut.

Deodată mașina lui Șerban a apărut din întuneric, două faruri aprinse care clipeau când el a oprit puțin mai departe. Brusc, Daniela i-a întors spatele și a început să alerge spre mașină, iar lui Mihai nu-i rămânea decât să strige după ea, să încerce s-o oprească. Trebuia neapărat să aibă o discuție serioasă cu cei doi.

Rămase ca încremenit câteva clipe apoi se grăbi pe bicicletă spre ei. Dar nu avea cum să îi ajungă, Șerban a întors mașina și a demarat în viteză, pornind înapoi spre București.

Atunci s-a întâmplat nenorocirea.

 

Damian a luat cina singur

 

Damian a luat cina singur. Mona dispăruse din casă, menajera nu știa nimic, iar pe Robert n-a catadixit să-l sune. Era destins, lovitura pe care o plănuise mergea de minune, nici nu-l mai interesa soarta Monei.

„Gata, m-am plictisit de fițele ei, vrea să plece ducă-se!”

De atâtea ori mișcase cerul și pământul să o găsească, să o aducă înapoi, iar ea îl trata cu aroganță, de parcă îi făcea un hatâr să doarmă în patul lui și să-i ofere din când în când o părticică din pielea ei cam rece.

„Pot să-mi iau ce gagici am chef, la kilogram… ” Era un fel de a spune, nu-i plăceau femeile corpolente, Mona arăta impecabil, dar se cam apropia de o vârstă critică. I-a suportat o vreme mofturile, aluziile, acuzațiile, ba chiar i-a cumpărat afacerea din mall, ca să aibă liniște, să nu stârnească suspiciuni asupra lui. Fusese în pericol atunci când nebuna chemase poliția și erau cât pe ce să descopere în garaj pachetul de euro în care erau de fapt hârtii albe, cu o bancnotă de 500 euro deasupra și alta dedesupt. Nu era decât o repetiție, o încercare de a vedea dacă pachetul fals de bancnote face față unei inspecții superficiale. E drept, trecuseră luni bune de atunci, avusese de furcă până să-l convingă pe Stambuliu să coopereze. Dar acum, după așa-zisul furt din mașina blindată, își puteau da seama de șmecherie. În lovitură nu fuseseră amestecați mulți oameni. Mai întâi Stambuliu, cel care trebuia să acopere gaura din conturile lui Damian și să garanteze că banii încărcați cu mâna lui în mașină existau și erau autentici. Stambuliu, care făcuse multe eschive până să accepte o remunerație grasă, părea cel mai sigur deși Damian se temea că va deveni vulnerabil în caz că i se va găsi punctul slab.. Apoi, Robert, cel care, deghizat în bătrân, efectuase practic hold-up-ul. Dusese mașina de valori pe o stradă lăturalnică și mutase banii în altă mașină, ascunsă de atunci o vreme într-un garaj oarecare. Robert aruncase la gunoi pachetele de hârtii fără valoare, păstrând pentru el bancnotele-momeală. Iar Robert era omul lui, un om sigur, sau cel puțin așa credea. În fine, al treilea era șoferul, Marin Vasile, cel care avea misiunea să deschidă geamul portierei facilitând aruncarea grenadei, iar la anchetă să îndrepte bănuielile spre un infractor care-și târa piciorul stâng. Șoferul avea acum alt job, fusese bine plătit și n-avea niciun interes să se dea de gol. De altfel, pentru un plus de realism, și însoțitorul transportului, Preda, concediat și el pentru neglijență, fusese ajutat să-și găsească slujbă. Cât despre acarul Păun aflat după gratii, Iosif Gorun, lui Damian nu-i păsa nici cât negru sub unghie. Oricât ar fi anchetat, amenințat, torturat, Gorun nu putea îndrepta poliția spre el pentru că habar n-avea de existența lui Damian, nu era cu nimic implicat în furt, nu știa nimic de soarta banilor și, la urma urmei, plictisit de presiunile ce se vor face asupra lui, ar putea să-și asume vina și să se cazeze la căldură într-o pușcărie, doar era un obișnuit al casei.

La prima vedere nimic nu părea să amenințe siguranța lui Damian care era foarte mândru de istețimea lui. „În țara asta numai cine nu vrea nu face avere…indiferent cum…”

„Mona a plecat acum, foarte bine! O scot din viața mea și gata, tot ea o să regrete” își spuse Damian, sfârșind cina cu un pahar de vin de cea mai bună calitate.

„O proastă!”

 

Max ieșise din casă pregătit de fugă

 

Max ieșise din casă pregătit de fugă, pentru că asta făcea, fugea. Nu voia să dea ochii cu Nicole, care trebuia să-și facă apariția acasă din moment în moment, nu intrase în camera fetiței, de unde se auzeau râsetele ei și ale femeii care o îngrijea, Dorina. Înainte de a pleca, abandonând telefonul, a încercat să-l sune pe Damian Boieru, dar fără succes. Trebuia neapărat să-i comunice că va pleca, fără să spună o vorbă gaborilor așa cum amenințase. Era cea mai bună soluție. Își va ține gura, se va ascunde cât mai departe, cu o singură condiție, să-și știe soția și fetița în siguranță, până ce va reuși să le aducă lângă el. Un mic șantaj, dar avea nevoie de liniște ca să poată pleca. Oricât s-ar fi înfuriat Nicole pe el, orice ar fi spus ea poliției sperând să-l ajute, încercând să-l dezvinovățească o iubea, își iubea mica familie, era tot ce-i mai rămăsese și trebuia să-i lase în siguranță.

Ieșirea din blocul vechi și trist în care locuia cu Nicole dădea într-o curte îngustă, ca un gang între blocuri și Max se opri câteva clipe de parcă ar fi simțit o prezență străină. Era cineva acolo?

Da, se pare că era pentru că, pe neașteptate, a simțit lama ascuțită a unui cuțit pătrunzându-i între coaste. N-a reușit să se zbată, să se elibereze. Durerea îl învălui ca o ceață, până la uitarea de sine.

 

 

Opriți-vă! Șerban, înapoi!

 

– Opriți-vă! Șerban, înapoi!

Mihai a strigat, a făcut semne disperate, dar inutile, a mai pedalat în goană pe urmele mașinii lui Șerban care se îndepărtase, nu i se mai zăreau nici stopurile. Așadar, Dany fugise cu prietenul lui și nu-și putea imagina ce se va întâmpla mai departe, dar scandalul nu va mai putea fi oprit. Era gata să facă drumul înapoi spre casă, când a zărit farurile unei mașini care se apropia dinspre București. A sperat că agitația lui n-a fost zadarnică, desigur Șerban a realizat că e pe cale să facă o mare prostie cu consecințe incalculabile și se întoarce! A pornit pe bicicletă în întâmpinarea mașinii, fluturând mâna dreaptă ca și cum le făcea semn să oprească. O va duce el pe Dany la casa părinților ei, îi va liniști.

Dar mașina care venea în goană spre el n-a oprit, fie șoferul nu l-a văzut, fie că…

Impactul a venit pe neașteptate, Mihai s-a prăbușit pe șosea, bicicleta a zburat într-un șanț și imediat s-a așternut întunericul peste ochii lui. Mașina s-a oprit de-a curmezișul drumului și din ea a coborît Mona, înspăimântată.

„Doamne, ce-am făcut. Nu l-am văzut pe omul ăsta!”

Când s-a aplecat spre victimă, la lumina fazei lungi care rămăsese aprinsă, a văzut că biciclistul pe care-l accidentase era Mihai. Cu respirația înăbușită s-a lăsat pe genunchi, în mijlocul șoselei, înfrântă, secată de puteri, terminată.

 

Mona nu a mai apărut nici dimineață

 

Mona nu a mai apărut nici dimineață, dar lui Damian nu-i mai păsa. L-a sunat pe Robert să nu mai vină să-l ia, voia să se ducă la frizer. Robert a încercat să mormăie ceva, dar Damian nu era dispus să-l asculte. Avea un frizer la care obișnuia să se ducă de ani mulți, undeva în cartierul Tei, unde locuise înainte de a se îmbogăți și a se muta la vilă. Ca de obicei, Nea Timofte l-a primit cu temenele, l-a înstalat pe scaun și s-a pregătit de treabă, din ce în ce mai puțini clienți îi treceau pragul.

– Ce ziceți dom Boieru, câștigă Dinamo campionatul?

– Mai curând mă întrebi când o să găsesc petrol în curtea casei, habar n-am.

Damian se gândea la cu totul altceva. Nu se așteptase ca înșelătoria de la magazin, măruntă la urma urmei,  să explodeze tocmai acum când lovitura de la bancă reușise atât de bine. Olteanu e suspicios, nu va ezita să-l bănuiască de amestec, să-l acuze că a tras sforile. Care sfori?

Poate ar fi fost mai bine să nu dea drumul la șmenul de la shop. Oportunitatea exista, parteneri din afară care îl aprovizionaseră cu etnobotanice la vremea respectivă insistau să deschidă filiera și nu putea refuza, nu putea pierde contactele. Să fi greșit implicând-o pe Mona cu gura ei mare? Să fi lăsat totul în seama Brigitei? Agitația Monei îl stânjenise mult și voise să-i ofere o preocupare, oricum adevăratul profit de la magazin ajungea în buzunarul lui. E clar, greșise, se folosise de Max care era cam bățos și putea fi mai greu manipulat. Doar amenințarea că va plăti ca principalul țap ispășitor îl menținea în echipă. Cât despre Mona… n-avea decât să-și satisfacă toate capriciile, chiar nu-l mai interesa persoana ei.

  • Nu ești gata?

Ridică privirea și nu îi plăcu ce vede. Cineva umbla cu foarfeca prin părul lui, și nu era frizerul, ci Stere.

Cămătarul părea că zâmbește clănțănind foarfecele în mână, iar Nea Timofte se făcuse nevăzut. „Pezevenghiul, erau înțeleși să-l cheme pe Stere când vin eu să mă tund.”

– Fă-mi perciunii mai lungi, băiete, râse Damian, dar Stere n-avea chef de glumă.

– Te-am păsuit fiindcă te jeleai că n-ai bani, că ai suferit pierderi mari, te-am înțeles, așa ca între bandiți, iar tu scoți din bancă milioane. De ce m-ai mințit?

– Stere, ce voiai? Să-ți virez datoria în cont, te pomenești că te grăbeai la Fisc să plătești impozitele. Omule, aveam nevoie de bani lichizi pentru tine, așa că am făcut rost. Și i-am convins pe ăia de la bancă să mi-i aducă aproape.

Dar Stere avea mai multe pe limbă:

– Damiane, nu-mi place când poliția își bagă nasul în treburile mele. Nu mi-ar conveni să le treacă prin cap că te-am ajutat să subtilizezi banii!

Să intre Olteanu pe filiera interlopilor, în cazul mașinii blindate? N-ar fi exclus, gândi Damian și oricât de periculos pare, nu mă implică pe mine! Spuse:

– Nu înțeleg, mașina a fost atacată de un profesionist și… Doar nu crezi că sunt amestecat!?

– Gorun? Iosif Gorun, mă faci să râd! Ăla e plevușcă. Găsești nenorociți ca el la piață, când ai chef, un leu legătura! Damiane, îmbătrânești și faci greșeli, ar fi trebuit să-ți iei un consultant serios, un meseriaș ca mine. Mă lași să mă recalific la frizerie?

Damian se simțea incomod, nu-i plăcea să fie tratat ca un copil de grădiniță, dar colaborase bine cu Stere în afacerile trecute, mai ales cu fierul vechi. Oamenii „cămătarului” știau să scoată metal și din piatră seacă.

  • Vrei să mă duc la biserică să jur?

Stere lăsă deoparte foarfeca, spusese tot ce avea de spus:

– Damiane, faci cum vrei, te las. Se îndreptă spre ușă apoi se întoarse: între timp dobânda a crescut cu 10 la sută. Bacșiș că te-am tuns!

 

Domnișoara Mona e așteptată la Poliție

 

– Domnișoara Mona e așteptată la Poliție, i-a spus comisarul Olteanu la telefon lui Damian. Era convocată, dar n-a mai venit, am așteptat-o degeaba, la telefonul ei nu răspunde!

– Nu știu unde poate fi și soarta ei nu mai mă interesează. Tot ce vreau e să-mi recuperez paguba, sau trebuie să deschid proces?

– E vorba de ancheta de la magazin, insistă polițistul, dar Damian se arătă indifferent.

– Tu nu poți înțelege că nu e treaba mea? Mona m-a presat și, ca să scap de gura ei, i-am cumpărat afacerea, punct. Sper că ai observat, toate actele, autorizațiile, treburi, chestii, sunt pe numele ei. Caut-o pe escroacă, sunt sigur că ea și Max au pus la cale toată tărășenia, ți-am spus că mă înșela cu el?

– Max e mort, spuse Olteanu și Damian părea sincer uimit.

Nu se așteptase la asemenea știre ba chiar nu-i convenea deloc, pica extrem de prost în actuala conjunctură…

– Mort?

– A fost găsit înjunghiat, noaptea trecută. N-ai aflat încă?

– Nu, n-am aflat și nu mă privește! Dacă a murit, să-i fie țărâna ușoară!

Damian se enerva din ce în ce mai mult…moartea lui Max, despre care nu se îndoia că fusese violentă, avea să aducă reflectoarele pe afacerile lui și în loc să stingă bănuielile le va amplifica. Cum se întâmplase necazul? Avea să afle destul de repede și bănuielile să i se confirme. Iar după confruntarea de la frizerie era tot mai convins că Stere intenționa să-și bage nasul, ba chiar să preia controlul.

– Ce să-ți mai spun, continuă el la telefon, încercând să păstreze tonul nepăsător pe care îl afișa deși  în sinea lui clocotea… Unde ai putea-o găsi pe Mona? Știu eu un loc sigur, Mircea, i s-a pus pata pe un amărât, profesor de geografie în comuna Drajna, dacă ai auzit. Eu m-am săturat de capriciile ei, n-am de gând s-o caut, dar pariez că la el s-a dus!

 

Șerban și Daniela au plecat pe furiș din Drajna

 

Șerban și Daniela au plecat pe furiș din Drajna, el i-a închiriat o cameră în București. Părinții Danielei nu știau nimic, dar se așteptau la orice gest din partea fetei. Dany lăsase sub pernă o scrisoare spunând că „eu n-am fugit, mă întorc. Nu mai vreau să mă ascund. Șerban mă va lua în căsătorie imediat ce divorțează. Dragii mei, vă iubesc, dar lumea s-a schimbat, trebuie să mă gândesc la viitor. Imediat ce mă instalez în București, mă întorc la Drajna, vreau să termin școala și să dau bacul acolo, vă promit că am să învăț și n-am să vă mai supăr. Șerban o să mă ajute să fac facultatea, voi n-aveți posibilități.”

Florica Cârciumaru a găsit scrisoarea târziu în noapte, când soțul ei se pregătea să alerteze poliția locală. Au plâns amândoi și n-au putut face altceva decât să se resemneze.

– Dacă tu ai fi făcut una ca asta când te-am luat…mormăi Petru, părinții tăi te-ar fi jupuit de vie….

– S-a schimbat lumea, băiete…

– Da, s-a schimbat în rău…

Ciudat cum oamenii descoperă vitregiile vieții atunci când îi lovește necazul dar nu se gândesc că n-au făcut nimic să se ferească. Scotocind prin camera fetei au găsit ascunse tot felul de reviste cu poze deocheate, și-au dat seama că Daniela își făcuse abonamente iar poșta i le aducea…sub ochii lor! Cât despre vreo discuție în familie, sau între mamă și fiică, despre sexualitate…nici nu putea fi vorba. Părintele Zaharia ar fi afurisit-o, se gândi Florica, între două gesturi prin care făcea semnul crucii.

– Să ne păzească Dumnezeu de alte belele…

– Lasă, dragă, acum și de vine cu burta la gură nu mai e nimic de făcut…

Au mai citit odată scrisoarea după care au mers la culcare. Petru știa că de mâine va fi ținta discuțiilor la birtul lui Moise și căuta un pretext pentru a pleca la oraș..

 

Nicole a ajuns acasă odată cu ambulanța

 

Nicole a ajuns acasă odată cu ambulanța care, chemată de niște vecini, îl ridica pe Max și l-a urmat disperată la spital, dar a fost inutil, nu se mai putea face nimic, a fost declarat decesul femeia n-a știut unde a găsit puterea să se întoarcă la fetiță.

Dorina nu văzuse nimic, nu auzise când Max a plecat, știa doar că el dăduse niște telefoane. Sau vorbise la telefon. Totuși telefonul lui Max rămăsese acasă și Nicole a găsit în el numărul Soniei și s-a enervat îngrozitor, ea îl apelase. S-a abținut cu greu să nu sune s-o întrebe ce știe și să o blesteme dar a continuat să cerceteze memoria telefonului.. Max sunase de câteva ori pe Damian Boieru, dar se pare că nu i s-a răspuns , apelurile fuseseră scurte..

Toată noaptea a plâns. Cum să-i explice copilului că nu mai are tată? Ce o să se facă? Avusese puterea să-l aștepte câțiva ani să iasă din închisoare și, acum, Max murise, lăsând-o în pragul depresiei. Nu cumva era vina ei că se repezise la poliție cu niște bănuieli care mai mult încurcau decât ajutau ancheta? Acționase pripit iar el, mai mult ca sigur, se simțise trădat, totuși…Cum a fost posibil ca Max, care se descurcase bine altădată în tot felul de altercații, scăpase de gloanțe în niște înfruntări între bande rivale, să moară acum, înjunghiat în stradă ca un animal? Cine îi dorea moartea? Pe undeva era sigură că e mâna lui Damian Boieru. Nu spusese un cuvânt, nu dezvăluise că Max recunoscuse în fața ei că Damian e manipulatorul principal, dar acum?

– Mami, unde e tati? Nu mai vine acasă? o întrebă fetița dimineața. Cât de aproape era de adevăr. Mami, de ce plângi?

N-avea ce răspunde, trebui să inventeze ceva privind o călătorie neașteptată a lui Max, dar copila nu prea credea:

– Dacă a plecat de ce nu mi-a spus la revedere?

Nicole era hotărâtă, avea să înfrunte singură necazul, să-l înmormânteze cum se cuvine, să-l plângă tot singură. Descoperea în ea o putere interioară care o ajuta să învingă disperarea.

Ajunsă la morga spitalului mai avu o surpriză. Poliția făcea anchetă, iar ei i se arătară obiectele găsite asupra cadavrului, pașaportul lui Max, un portofel burdușit cu valută, ceasul, alte mărunțișuri. Nu avea la el nici telefonul, nici cheile de la locuință, așadar Max voia să plece, să fugă. Fără ea, fără fetiță. O clipă se gândi la conversația avută de el cu Sonia, înainte de a ieși din casă, să fie vorba de un complot împotriva ei? Ce să facă, să se ducă să o preseze pe Sonia, sau să discute cu Damian Boieru? Oricum, nu le va spune nimic polițiștilor. Deocamdată.

– I-a fost frică și a vrut să plece, încercă ea să-l apere. Max nu era vinovat, a fost prins la mijloc de alții, nu mai voia să facă pușcărie, cu niciun preț! Pentru cine lucra? De unde să știu eu? Dacă bănuiam că are probleme iar cu legea, nu știu ce făceam, mai bine îl legam în casă…

Era chiar mirată de ușurința cu care mințea. Max nu mai era și restul nu mai are importanță, memoria lui o obliga să caute adevărul, de una singură. Și, poate, să îl răzbune!?

Pe Sonia a găsit-o cu ușurință, pentru că a sunat de pe telefonul lui Max!

– Nu e Max, sunt eu…i-a spus și nu s-a putut abține să nu izbucnească.

– Max a fost omorât, nenorocito, și sunt sigură că tu ești amestecată. Ce ai avut de împărțit cu el aseară, de ce l-ai sunat, spune ce ai pus la cale că vin să-ți scot ochii!

– Cum adică, Max e mort…? Sonia părea surprinsă, dar Nicole nu era dispusă să-i acorde prea mult credit… dacă se preface?

– L-au înjunghiat, începu Nicole să plângă..

– Dragă, vin imediat la tine…îmi pare rău, cum poți să crezi că eu sunt amestecată? Da, am vorbit aseară…dar….

– Tu l-ai sunat…de ce l-ai sunat? De fapt datorită ție s-a iscat tot scandalul, nu cumva e ceva necurat la mijloc?

– Nicole, sorry…eu n-am vrut să mă amestec în treburile lui Max, pur și simplu mă enerva că se combină cu Mona și-ți face rău ție și copilului…

– Max nu s-a combinat cu Mona!

– Ești sigură?

 

Unde se ascundea Mona Murgu?

 

Unde se ascundea Mona Murgu? Era greu de spus, de data asta parcă intrase în pământ. La Drajna, șeful de post Toma Frunză primise ordin de la București să o caute și indicații precise unde ar putea-o găsi. Acum comisarul Olteanu lărgise investigația și Toma Frunză se temea că vor ieși la iveală legăturile pe care le avea cu diferiți indivizi dubioși, făcuse tot felul de servicii unora și poate sosise timpul să stea în banca lui și să asculte de superiori. Ciudat era și faptul că nici profesorul Tănase nu mai era de găsit, dispăruse și el la fel de mistérios!

Draga o sună de la Poștă pe Silvia, grăbită să-i spună că poliția a fost la garsonieră și nu l-a găsit pe Mihai. Se pare că nu mai vine nici la școală. Dar oare de ce îl caută?

La liceu era zarvă, ieri, în pauza mare, o altă elevă, Flori a făcut striptease! O nouă zăpăcită, urmașă a Danielei? Subiectul se discuta febril, cu toate că principala idee era să se păstreze discreție, să se pună batista pe țambal, n-aveau nevoie de o anchetă a Inspectoratului. În contextul acesta, nimeni nu băgase de seamă că Mihai nu venise la ore, deși trebuia să aducă niște lucrări corectate. Directorul Papuc a trimis pe cineva să-l caute, pentru că proful nu răspundea la telefon, iar trimisul s-a intersectat pe drum cu polițistul. La garsonieră nu era nimeni, nu i-au găsit nici bicicleta, unde să se fi dus? Silvia avea o presimțire.

„Ce e cu Daniela, e la școală?”

„Au anunțat părinții ei că e bolnavă.”

Silvia era convinsă că Mihai s-a implicat în povestea de dragoste a prietenului său, deocamdată trebuia să aștepte, n-avea rost să facă valuri. Se întoarse la Primărie și își văzu de treburi. Valul pornise dar nu se transformase încă în furtună.

 

Damian îl întâmpină pe Robert cu reproșuri:

– Nenorocitule, nu aveai de gând să-mi spui? Ce-ai făcut cu Max? ți-am spus eu să-l omori? Ți-am dat eu ordin să-i bagi cuțitul în burtă?

– Șefu’, dimineață am vrut să-ți spun, dar nu m-ai lăsat!

– Ești un idiot, cum să omori un om așa, fără să gândești! Dar cu ce să gândești tu, că ai tărâțe în loc de creier! Asta îmi mai lipsea! Du-te, să nu te văd, du-te de te spânzură!

Robert înghițea fără proteste muștruluiala. Știa că, în fond, el are dreptate. Max era veriga slabă a afacerii de la shop și trebuia eliminat. Anchetatorilor le va fi de acum greu dacă nu imposibil să găsească adevărul și, mai ales, drumul spre vinovatul principal. În fond, el îi făcuse un serviciu lui Damian.

– Ați aflat ceva de domnișoara, s-a întors?

– Cui îi pasă de ea? Păsărica și-a luat zborul, să-i fie de bine și să nu i se aplece în libertate!

– Părerea mea, șefu’, începu celălat…

– Cui îi pasă de părerile tale, boule?

– Aseară m-a întrebat dacă mai stați de vorbă cu Stambuliu, după care a urcat scara, sunteți sigur că n-a tras cu urechea? Dacă se întoarce cu poliția după ea…

Lui Damian nu-i păsa, era imposibil ca Mona să fi auzit discuția cu Stambuliu, ușa biroului a fost închisă, prin ea nu străbătea niciun zgomot. Doar dacă…?!

Fu cuprins de un gând rău și se repezi deodată pe scară:
– Ia vino cu mine!?

Intră ca furtuna în birou și se uită de jur împrejur cu suspiciune:

– Bănuiești ce caut? Să te văd!

Începură amândoi să scotocească pe sub mobile, pe rafturile mai mult pline de bibelouri decât de cărți ale bibliotecii. Robert scoase din priză toată aparatura de birou, examină prelungitoarele, întrerupătoarele, fără rezultat. Damian începu să răsufle ușurat, probabil își făcuse griji fără motiv până când Robert găsi ceea ce căutau, instalat chiar în veioza cu un design modern de pe biroul din centrul încăperii.

Un microfon spion, cu transmițător!!

– Nenorocita, m-a făcut! izbucni Damian. Acum unde să o găsesc?! Știe tot, a auzit tot… sau te pomenești că m-a înregistrat? A găsit dovezile pe care le căuta. Robert, ai avut dreptate, pe cine nu lași să moară nu te lasă să trăiești! Iar eu ca prostul am îndreptat poliția pe urmele ei!!

 

Mihai nu a fost găsit, nici Mona

 

Mihai nu a fost găsit, nici Mona. Era și greu. Amândoi se aflau acum la Spitalul județean, el într-o sală de operații, ea pe coridor, neliniștită. Accidentul fusese îngrozitor, niciodată Mona nu a fost implicată în incidente rutiere, darămite să lovească un om. Își amintea cu groază momentul impactului, bicicleta zburând în șanț, trupul plin de sânge al rănitului, spaima ei când descoperise că era chiar bărbatul spre care gonea în mașină, Mihai. A avut puterea să acționeze rapid, nu s-a lăsat copleșită de lacrimi, l-a ridicat cu toate forțele ei de jos și l-a transportat în automobil, apoi a condus spre spital, fără să se mai gândească la altceva. Nici n-a interesat-o ce rămâne în spatele ei, de altfel, o scurtă ploaie de noapte a șters urmele accidentului, iar bicicleta lovită și abandonată în câmp a fost furată.

La urgența spitalului doctorii au acționat rapid, dar au trebuit să-l opereze de două ori înainte de a-i spune că sunt șanse să supraviețuiască. În tot acest timp, Mona a stat ca împietrită în așteptare, nu a vrut nici să mănânce, nici să ia calmante. Avea un teanc de bani în geantă, pe care i-a înghesuit în buzunarul doctorului repetând:

  • Să-l salvați, atât vă rog, să-l salvați!

 

În timp ce șeful de post raporta la București că nu îi găsise nici pe Mona nici pe profesor, dar că va fi vigilent în caz că unul dintre ei apare, Daniela se înapoie în comună. Părinții ei rămaseră uimiți de grăbia întoarcere dar nu avură puterea să pună prea multe întrebări, Petru Cârciumaru, colțos din fire, parcă își pierduse aplombul, totuși se felicitau că nu aprinseseră vâlvătăile scandalului, Dany venise acasă . Dar nu arăta prea mulțumită. Șerban o instalase în camera închiriată, făcuseră dragoste, apoi el plecă. Dimineața a venit să o ia și a lăsat-o la capătul autobuzului… se ferea să mai fie văzut în comună. Mătușa care o ajutase pe Daniela să vină de mai multe ori în București sub pretextul meditațiilor, nu mai era disponibilă, plecase la un nepot din Canada. Problema era divorțul lui Șerban. Acum Dany avea o locuință în București, plătită de el și de care putea profita când voia. Nimeni nu cunoștea adresa, părinții ei vor trebui să o lase să-și construiască viața după propriul plac, altfel nu avea să se mai întoarcă acasă. Dar deocamdată trebuia să încheie anul și să dea Bacul.Până la urmă acceptase argumentele bărbatului că o forțare a despărțirii acestia de Claudia nu era productivă, prefera să temporizeze dar să-l facă pe Șerban tot mai dependent de ea. Știa să profite de atuurile ei…

La școală rămase uimită să afle că Mihai dispăruse fără urmă. Îl văzuse venind spre ea agitat, în seara plecării, o clipă râse când observă că proful dădea disperat din pedale pe urmele mașinii lui Șerban, apoi îl pierduse din vedere. Insistența lui Mihai de a-i face educație cu forța o amuza.

Pe lângă ei trecuse în viteză un bolid și îl auzise pe Șerban bombănind: „Femeile astea conduc ca niște nebune”.

Ea nu băgase de seamă dacă la volan era sau nu o femeie, dar sigur nu era vorba de Claudia. Când Șerban i-a mărturisit că e însurat, la început a crezut că i se prăbușește cerul în creștet! Acceptase cu ușurință avansurile lui, ferindu-se de priviri indiscrete, când Șerban venea în comună sub pretext că-și vizitează prietenul. Dar cum în Drajna totul sfârșea prin a se afla, nu ezitase să meargă cu el în apartamentul din strada Lămâiței. Pînă la urmă, ce conta că era vorba de casa lui Mihai Tănase, la nevoie putea să-l reclame, stârnind confuzie, ceea ce a și făcut. Important era că se îndrăgostise de Șerban, omul care o făcuse femeie. Acum avea să se apere de toți, de Roxana care devenea tot mai băgăcioasă și moralistă, de proful de geografie. Mihai era un bărbat atrăgător, îl avea profesor din clasa a noua, oare de ce nu fusese mai rapidă ca Silvia? Poate pentru că nu o interesa un viitor în Drajna. Și acum el dispăruse? Dacă acesta era subiectul ce se va dezbate la cârciuma lui Moise cu atât ,mai bine….

 

Leziunile lui Mihai păreau multe și grave

 

Leziunile lui Mihai păreau multe și grave, cea mai complicată fiind fractura de la picior. A stat șase ore în operație pentru că făcuse un hematom urât. În rest, se lovise rău la cot, își rupsese două coaste, avea numeroase echimoze la genunchi, pe brațe, la față…

Impactul cu mașina l-a aruncat de pe bicicletă și l-a lăsat aproape inconștient, acum recupera greu. Mona a cerut o rezervă și a primit-o. Dar mai presus de orice, dorea de la personalul spitalului discreție, se temea de năvala unei cete de jurnaliști și reporteri. De furiile lui Damian Boieru’ nici că-i păsa, acum îl avea la mână și îl va face să joace după cum îi cânta ea, dar asta, mai târziu, la timpul potrivit.

Dacă a reușit să cumpere discreția oamenilor din spital, mai greu a fost cu poliția locală. A declarat că accidentul a avut loc în apropiere de centura Bucureștiului, iar pe Mihai l-a plasat cu domiciliul în strada Lămâiței, ca să nu se ia legătura cu autoritățile din Drajna. Desigur, a acceptat fără ezitare recoltarea de probe biologice, nu avea de ce să se teamă, nu băuse. Victima era o cunoștință a ei, avea să-l îngrijească personal. Deocamdată își asigurase liniștea, până când el își va reveni. Mașina lovită rămăsese în curtea spitalului, la telefoane nu răspundea, iar ce se va întâmpla în viitor, practic n-o interesa. Avea nevoie de un timp pentru ea, să respire, să uite coșmarul trăit în momentul când avusese dovada că locuise în casa unui monstru cu care ieșise în oraș, mâncase, băuse și făcuse dragoste. Când se vor raporta incidentele rutiere, se va afla totul și va trebui să iasă la lumină, dar până atunci, singura ei grijă era Mihai.

Iar Mihai nu-și recăpătase cunoștiința, era la terapie intensivă, legat cu tot felul de tuburi și fire, dar incapabil să-i răspundă la priviri. Își pusese un halat alb peste rochie și stătea la marginea patului lui, ștergându-i din când în când buzele cu o compresă.

– Doamnă, închideți telefonul, nu e voie! o avertiză asistenta medicală de serviciu. Obișnuia să nu-și închidă mobilul nici ziua nici noaptea, dar acum îi suna insistent din geantă și se grăbi să-l închidă, cerându-și scuze.

– Mihai?

I s-a părut că el a deschis ochii și încearcă să-i vorbească, dar era o alertă falsă.

Oare ce reprezenta ea pentru el, cu ce ochi o va privi când își va reveni pe de-a-ntregul? O femeie arogantă și posesivă, care intrase ca o furtună în viața bietului om, dând peste el când aprindea lumânări la mormintele părinților, se dusese la el acasă cerând de mâncare și se instalase neinvitată în patul lui. Era același băiat puțin neîndemânatec, dar nespus de dulce cu care făcuse dragoste mai târziu în apartamentul lui de adolescent și apoi, în noaptea de Anul Nou, la marginea unui lac pustiu și rece. De ce o făcuse, din distracție, din milă, din plictiseală, din răzbunare față de omul care o întreținea? Poate că din toate aceste cauze, dar și pentru că simțea față de Mihai o atracție reală, era atât de drăguț! Doamne, ce fac, mă uit la el ca la un cățeluș frumușel, ca la un caniș dus în lesă de cineva pe stradă, după ce era să-l omor?

 

Victima bârfelor era Silvia

 

Victima bârfelor era Silvia, Mihai o părăsise, nu mai voia să se căsătorească. Mai mult ca sigur, avea o relație cu altă femeie. Atunci de ce s-a purtat așa, de ce a cerut-o? Îi era greu să înțeleagă, să-și explice.

Încercă să discute cu Dany care tocmai își făcuse apariția în comună și fata se grăbi să-i spună că nu știe nimic.

– Mă mir, replică Silvia. Aseară Mihai era hotărât să stea de vorbă cu părinții tăi.

Chiar Silvia îl îndemnase să nu mai amâne discuția, îi explicase că întreaga poveste îi poate exploda în față, va fi acuzat că a știut de la început de legătura lui Șerban cu Dany, poate chiar el a acoperit-o. Povestea cu apartamentul din Lămâiței va ieși din nou la suprafață.

– Eu i-am spus limpede lui Mihai să nu aibă încredere în Șerban! I-a sucit mințile unei fetișcane cu capul plin de fițe de provincie și alții să tragă ponoasele?

– Asta crezi dumneata despre mine, sunt o fetișcană cu fițe de provincie?

– Daniela, îmi pare rău că te deranjează adevărul.

– Habar n-ai ce e adevărat și ce nu! Profu’, dacă a dispărut, se ascunde de tine, asta cred! N-am eu nicio legătură și, cu atât mai puțin, vreo vină. Înțelegi, nici eu, nici Șerban nu suntem amestecați.

– Ai fost aseară la București?

– Nu e treaba dumitale.

– Mihai te-a dus la București, i-a făcut un bine amicului lui?

– De ce nu-l întrebi?

– Fetițo, nu face pe cinica. De ce îl caută poliția? Nu știi? Îți spun eu ce bănuiesc. Claudia, soția lui Șerban, a fost zilele trecute pe aici, femeia e geloasă și știa de infidelitatea soțului ei, mai mult ca sigur că a pus poliția pe urmele voastre, iar Mihai a picat la mijloc.

– Ce imaginație! Pot să-ți spun Silvia?

– La cât de obraznică ești…

– Eu te înțeleg, profu’ e speranța de care te agăți ca să-ți refaci viața și îți scapă de sub control. Eu n-am nici un amestec și nu te pot ajuta. Ciao!

Daniela avea încredere în Șerban, pentru că fusese cinstit cu ea, îi mărturisise că e însurat și erau hotărâți să-și construiască un viitor împreună, cu orice risc. Dar el amâna în mod inexplicabil o confruntare cu Claudia, care era foarte geloasă și-l amenința cu uriașul scandal pe care l-ar face tatăl ei în caz că s-ar profila un divorț. Șerban a convins-o pe Dany să aibă răbdare, să aștepte, era mai important să încheie cu bine liceul și să nu se expună bârfelor. Ușor de zis greu de făcut.

Silvia fierbea, dar cel mai mult o deranja că Adelina punea întrebări insistente. Am crezut că am ajuns la liman și iată ce mi se întâmplă! Doar nu a plecat cu bicicleta. Telefonul lui Mihai rămăsese în garsonieră, suna și se auzea mesageria. Unde să-l găsească?

Apartamentul din Lămâiței fusese închiriat. Șerban era mereu într-o ședință, nu se putea vorbi cu el. Cât despre poliție… se ferea să meargă la șeful de post să-l întrebe din ce motiv îl căutase pe Mihai. Cel puțin asta putea însemna că nu se întâmplase nimic grav, un accident.

Silvia își luă liber de la slujbă și merse cu autobuzul la București, să stea de vorbă cu Claudia. O găsi pe aceasta în toane mai bune:

– Șerban s-a potolit, l-am avertizat că vine tata care nu știe de glumă! De abia a sosit dintr-o deplasare la Arad, a fost plecat două zile. Crezi că nu-l controlez? Hai să-l sunăm să vedem ce știe despre prietenul lui.

Șerban nu știa nimic de Mihai și se scuză că e foarte ocupat. Silvia nu avea altă soluție decât să plece.

Trebuia să vorbească neapărat cu Damian Boieru.

– Așteaptă, se auzi deodată vocea Claudiei, ca o șoaptă. Brusc, femeia se schimbase la față, colțurile gurii se lăsaseră, lacrimi se iveau printre gene.

– Silvia, ție pot să-ți spun, nu mai pot rezista, dar trebuie să o fac. Nu sunt o femeie puternică, recunosc, sunt lașă… dar n-am încotro.

– Adică știi că Șerban te înșeală și accepți?

– E mai complicat. Stai jos.

Silvia n-avea încotro, se așeză, pregătită să asculta confesiunile Claudiei cu toate că alte griji o presau. Femeia din fața ei era bine îmbrăcată, atent machiată, se simțea că se bucură pe deplin de avantajele unei vieți dacă nu de lux, măcar foarte confortabilă.

– Eu și fata asta, Daniela, ne asemănăm. Când Șerban a fost detașat câteva luni la o agenție din Botoșani, am văzut în el salvarea mea, șansa de a scăpa dintr-o familie cu reguli rigide, care mă înăbușeau. Mi-am dat seama că el e un cuceritor, umblă după prospături, după puștoaice care cad pe spate când îl văd. Eu trecusem de 20 de ani, aveam aproape 23, și eram încă fecioară.

– Asta e specialitatea lui Șerban, virginele? nu s-a putut abține Silvia de la ironie. Dar Claudia își urmărea gândurile:

– Dacă mă despart de Șerban, tata vine aici să mă ia acasă și nu vreau. N-am nicio slujbă, nu știu să fac nimic ca lumea, nu pot trăi pe picioarele mele, de altfel tata nici nu m-ar lăsa, mai curând m-ar omorî, înțelegi?

– Da, înțeleg, răspunse Silvia, sceptică totuși.

– Eram o provincială fără viitor și așa am rămas, Silvia. Trebuie să lupt ca să-l țin pe Șerban lângă mine, oricât m-ar costa, orgoliu, rușine, nu mai contează. Pot să-i trec cu vederea unele scăpări, dar nu vreau să provoc o ruptură definitivă. Acum i s-a pus pata pe eleva de la voi.

– Daniela.

– Mă rog, ce să fac? A dezvirginat-o, probabil, o s-o ducă cu preșul o vreme, mie o să-mi spună că pleacă în deplasări, eu mă prefac că-l cred și…

– Și după Daniela, o să urmeze alta?

Claudia nu mai răspunse, privea în gol, cu ochii plini de lacrimi.

 

Moartea lui Max mai mult încurca

 

Moartea lui Max mai mult încurca ancheta decât o limpezea. Un caz de înșelăciune se prelungea cu o crimă. Omorul fusese săvârșit în curtea strâmtă a imobilului unde locuia Max și totul indica faptul că fusese pândit de un complice. Deja ipotezele se schimbau. În seara aceea, soția lui Max, Nicole, venise la poliție convinsă că el era victima unor escroci care comercializau rebuturi, obiecte cu defecte de fabricație drept originale. Nicole se jurase însă că nu are habar de vreo legătură între soțul ei și Damian Boieru. Totuși, Damian fusese cel care investise inițial în magazin, îi dăduse cu acte în regulă totul Monei, dar asta nu era o dovadă de nevinovăție, așa cum nu o incrimina neapărat pe Mona. Pe de altă parte fie că Max știa sau nu ce mărfuri aduce, era clar că lanțul complicităților indică o rețea bine organizată. Ceea ce trimite cu gândul la lumea interlopă. Și mai era ceva… simultan, ciudată coincidență, numele lui Damian era legat de afacerea mașinii blindate, o altă enigmă. La magazin nu era implicat, în furtul banilor era victimă. Totuși comisarul Olteanu nu-și putea reține unele suspiciuni.

Nicole, copleșită de durere, nu mai răspundea la nicio întrebare, trebuiau să aștepte ca femeia să-și revină cât de cât. Cât privește dosarul cu banii băncii, nu apăruse nimic nou, Iosif Gorun își adusese un avocat care mai tempera zelul anchetatorilor. Era un avocat mediocru, dar tenace, mai lucrase pentru Gorun și la alte procese, toate pierdute. Dar avocatul îl sfătui să recunoască toate spargerile făcute, să declare cui a vândut obiectele furate, tot… Olteanu nu era impresionat, și alți infractori mărturiseau mici delicte în speranța de a scăpa de marile acuzații. Gorun se încăpățâna să declare că n-are habar de atac.

Era un dialog al surzilor. „Unde ai dus mașina furată, cine a preluat banii, spune-ne pentru cine ai lucrat?” Desigur, Iosif Gorun nu avea anvergura să dea singur asemenea lovitură, îi trebuiau informații, ajutoare. Faptul că nu vorbea despre bani putea să însemne că nu știe chiar nimic despre soarta lor, prada fiind preluată de complici. Se profila acțiunea unui clan mafiot, concepția fiind de partea unor profesioniști, execuția fiind lăsată la îndemâna unui individ ca Gorun, vulnerabil și neimportant. O clipă, au bănuit că Iosif Gorun e rudă cu șeful unui faimos clan mafiot din teritoriu, dar nu era, potrivire de nume.

„Eu n-am fost acolo, n-am trecut pe strada aia, nu știu nimic despre ce s-a întâmplat, eram acasă, nu-mi place să umblu pe ploaie.” Ce sensibil! Noroc cu avocatul care nu-i lăsa pe anchetatori să îi preseze exagerat clientul.

Acum avea un avocat și fostul șofer al mașinii, Marin Vasile.

Olteanu încerca să nu neglijeze nimic. Urmărise chiar și pista martorei, femeia din Dacia blocată în spatele mașinii blindate. Angajații firmei de securitate nu puteau fi scutiți nici ei de bănuieli, mai ales șoferul, care deschisese geamul permițând atacatorului să arunce grenada cu gaz toxic înăuntru. Acțiunile din ziua aceea fuseseră reconstituite pas cu pas.

Cei doi trimiși ai firmei, Marin Vasile și Tudorel Preda, transportaseră sacii cu bani din bancă la mașină, sub supravegherea directorului Stambuliu și a paznicului sucursalei.

– Câți saci erau?

– Patru. Plini cu euro, bancnote de 500. N-am dus niciodată atâta bănet, explicase Vasile.

– De unde i-ați luat?

– Din biroul directorului. Ploua, dar dânsul a ieșit cu noi, să nu scape banii de sub ochi.

– Nu erau în tezaur?

Chiar Stambuliu explicase: banii ceruți de Damian Boieru’ fuseseră aduși cu o zi înainte de la banca centrală, nu se țineau asemenea sume în tezaurul sucursalei. Dimineața i-au scos și, o vreme, i-au ținut la el în birou, mașina întârzia din cauza ploii și a traficului. Înregistrările de pe camerele video ale băncii confirmau aceste mișcări. Putea să fie ceva suspect aici? Aparent nu, doar nu se încărcaseră în mașină saci plini cu aer, banii existau! „Atunci unde au ajuns? Să-i fi furat chiar Damian Boieru, dornic să-și dubleze suma după încasarea despăgubirii? Damian putea fi suspectat de legături cu interlopii care s-ar fi implicat în asemenea acțiune, de pildă, cu oamenii lui Stere, cunoscutul cămătar. Stere era la originea amenințărilor primite de Mona, poate tot el comandase asasinarea lui Max. Erau numeroase implicații în bănuielile astea și nicio dovadă. Dacă măcar ar da de urma banilor…

Testele poligraf nu aduseseră elemente noi. Atât Stambuliu, cât și Gorun fuseseră de neclintit. Mai trebuiau testați cei doi însoțitori ai mașinii, dar deocamdată Marin Vasile, care fusese angajat șofer pe TIR, era plecat cu un transport peste hotare. Nu existau motive să fie reținut, să se ceară interdicția de a părăsi țara.

Olteanu avea impresia că se învârte în cerc. Mona se ascundea. Nicole, soția lui Max, era greu de abordat, se închisese în disperarea ei. Amândouă însă știau mult mai multe decât spuneau, de asta Olteanu era absolut convins.

Sau era vorba, așa cum polițistul începuse să bănuiască, de o înscenare?

 

Ia te uită, blonda de la Primărie

 

– Ia te uită, blonda de la Primărie. Știi că ești o femeie frumoasă, păpușică?

Damian se amuză când o primi pe Silvia. O vizită neașteptată pentru el, dar care deja îi confirma bănuielile, Mona era dispusă să continue aventura cu profesorul de geografie. O să fie pierzania ei, își spuse. Cât despre Silvia, acum o privea cu mai mult interes, era o femeie atrăgătoare, de un blond natural, cu tenul curat și limpede, cu o siluetă de invidiat. „Ce comori se ascund prind funduri de provincie. E mult mai naturală decât Mona, de ce naiba nu a preferat-o amărâtul acela de profesor?”

– Deci porumbeii și-au luat zborul împreună, constată Damian cu voce tare. Îmi pare rău, nu mai rămâne oscior întreg din proful tău după ce termină Mona cu el, e o devoratoare. Dacă vrei să te răzbuni, îți stau la dispoziție.

– Poftim? În primul moment Silvia nu înțelese spusele bărbatului, dar Damian se apropie zâmbitor de ea.

– Ai un copil. Câți ani are? Păi n-are nevoie de jucării, de haine… de cosmeticării, poate vreo bijuterică? Ăștia mici trebuie să se deprindă de la început cu viața bună, de ce să sufere?

– Îmi faci avansuri sau vrei să mă cumperi?

– Și una și alta, depinde cum preferi tu păpușică. Hai să-ți spun adevărul, îmi plac blondele, mă dau în vânt după blonde! Ce zici?

– Dumneata ești un monstru! replică Silvia după ce trecuse șocul. Imediat Damian se repliă:

– Nu știi de glumă? Lasă, am vrut să te încerc. Dacă ai venit până la mine să-ți cauți alesul, înseamnă că ții la el și asta nu e bine, dezamăgirea va fi prea mare. Așteaptă să-ți înapoieze Mona ce mai rămâne din profesor, ha, ha.

Damian o lăsă pe Silvia să plece, oricum n-avea nimic să-i spună iar încercarea ei disperată de a pescui informații  eșua el dar era deja cuprins de furie. Va trebui să se stăpânească, deocamdată asul era în mâna Monei, trebuia să aștepte ca ea să-l caute. De asta era sigur, va apărea mai devreme sau mai târziu ca să-și spună condițiile. Atunci va trebui să lovească. Femeia acționase cu o luciditate și curaj nebunești, iar el, care se pretindea infailibil, se dovedise un amator ușor de prins în capcană. Îngâmfarea, aroganța au să-l coste, dar nu se va lăsa învins atât de ușor. Să fie înregistrat în propria lui casă, în biroul lui considerat intangibil era de neimaginat. Și nu trebuie să se lase pradă furiei, ci să răspundă cu calm, cu precauție, dar cu fermitate. Se va gândi și va găsi cele mai bune soluții, pripeala nu ajută cu nimic.

Când se întoarse în Drajna, Silvia era sigură, Mihai plecase împreună cu Mona. Ca doi adolescenți cărora nu le pasă de consecințe! Ce penibil, cum a putut să-i facă una ca asta? În mod sigur, era vina femeii, Mihai nu putea fi atât de prefăcut și laș să o ceară pe ea de nevastă și imediat să fugă cu o altă iubită. Asta e imposibil, Mona l-a sucit, i-a făcut vrăji, l-a momit cu cine știe ce promisiuni ca s-o urmeze. Desigur, s-au culcat împreună și Silvia se cutremură la gândul că bărbatul iubit se îmbrățișase cu cealaltă, poate în același pat unde fusese de atâtea ori fericită cu el, că se lăsase mângâiat de alta, că se sărutaseră cu pasiune și… Nu, asemenea gânduri o să-i macine moralul, mai întâi trebuia să știe exact tot ce se întâmplase.

A intrat în casă strigând-o pe Adelina și le-a găsit pe gemene ajutând-o pe mama lor să deșire niște lână.

– Adelina unde e? s-a mirat ea.

Doamna Ileana îi făcu un semn spre ușă:

– Adelina e în curte, se joacă cu tatăl ei.

– Poftim? A apărut Mihai? s-a grăbit ea să întrebe.

– Nu e Mihai.

Silvia a dat fuga în curte cuprinsă de o presimțire rea. Adelina era acolo, într-adevăr, se juca cu Victor!

 

 

 

El e tatăl meu de-adevărat?

 

– El e tatăl meu de-adevărat?

Silvia nu mai avea cum să nege. Pentru fetiță, absența îndelungată a tatălui rămăsese un lucru de neînțeles, Victor fusese condamnat când Adelina nu împlinise decât 8 luni și în amintirile copilului nu rămăsese mare lucru. Iar Victor părea fericit că își regăsește fetița.

Doamna Ileana i-a invitat la masă, pregătise ceva de mâncare și Victor s-a grăbit să accepte. Silvia, parcă lipsită de puteri, se așeză la masă așteptând clipa neplăcută când Adelina va întreba: „dar Mihai nu vine?…de ce nu vine?” Nu avea nicio dorință să stea de vorbă cu Victor și prezența fetiței îi convenea, astfel se ținea deoparte de o scenă neplăcută de care nu avea nevoie tocmai acum.

– Unde ai fost, de ce n-ai venit să mă vezi? întrebă fetița și Victor trebuia să inventeze povești complicate, cu viața unui marinar care eșuase pe o insulă pustie și trăise în singurătate ani de zile, departe de lume. Noroc că știa din copilărie aventurile lui Robinson Crusoe.

– Dar acum nu mai pleci, stai cu mine, da? insista Adelina, iar Silvia asista pasivă la o conversație care o implica, poate îi decidea soarta, și nu putea interveni. Evident, Victor se eliberase mai devreme din închisoare, poate i se redusese pedeapsa, iar ea nu era pregătită pentru venirea lui.

Parcă anii petrecuți după gratii nu se simțeau, Victor Ursu era un bărbat bine croit, cu un fizic agreabil pe care și-l menținuse cu mari eforturi probabil, dar Silvia se ferea să-l privească, încercând să nu stârnească valul de amintiri pe care le ținuse până acum ferecate, și erau suficiente destul de plăcute. Imposibil să ridice privirea spre el fără să stârnească amintirea clipelor de intimitate sau ale viselor că viața pe care și-o clădeau împreună avea să dureze veșnic. Depărtarea o ajutase să uite, să îngroape adânc în sinea ei tot ce fusese frumos iar acum se temea să lase trecutul ieșind la lumină….

– Acum trebuie să plec, mă duc să-mi văd părinții, care sunt și bunicii tăi. Îi cunoști pe bunicii tăi?

Fetița se întoarse spre mama ei: „Mamă, eu câți bunici am?” Victor înțelegea de ce copilul fusese ținut departe de familia lui și se grăbi să adauge:

– Bunicii tăi stau foarte departe de aici și sunt tare bolnavi, de asta n-au putut să te vadă. Dar, într-o zi, ai să-i cunoști.

Silvia a trebuit să-l conducă la plecare, după ce Victor a zăbovit mult timp cu Adelina, ținând-o în brațe, mângâind-o, sărutând-o. I-a promis că se întoarce și o să-i aducă păpuși, jucării, cadouri frumoase. Acum nu fusese timp. Față de Silvia s-a purtat cu mare reținere, n-a încercat să o atingă, să se apropie de ea, parcă așteptând ca simpla lui prezență să șteargă cu buretele distanța ce se așezase între ei… Nu era atât de ușor…

În fața porții, Silvia i-a spus sec:

– Să nu mai vii.

– Silvia, de ce te porți așa? Am vorbit mai devreme cu doamna Ileana, îmi poate aranja o cameră să stau lângă voi

– N-ai ce să cauți lângă noi. Pleacă! El nu mai insistă, trebuia să se înarmeze cu răbdare…

 

Te-ai trezit dragul meu?

 

Te-ai trezit dragul meu? Slavă Domnului, Mihai părea că își revine, poate nu își amintea ce i se întâmplase, dar pe ea o recunoștea:

– Mona…

– Eu sunt. Nu mai vorbi, te obosește.

– Ce s-a întâmplat?

– Îți spun eu ce s-a întâmplat, era să te omor! Veneam cu mașina spre tine și te-am lovit, erai pe bicicletă, nu știu unde Dumnezeu te grăbeai în toiul nopții. A fost îngrozitor, pur și simplu n-am văzut nimic, decât o lumină slabă, cred că aveai o lanternă pe bicicletă, am vrut să te evit, dar mergeai imprudent, prin mijlocul șoselei, ai venit direct spre mine!

– Da…, atât șopti el cu o voce slabă.

– Îmi pare groaznic de rău, dar ai să te faci bine! Se forță să îi zâmbească. Medicii mi-au garantat că te faci bine.

– Să nu pleci, șopti el..

– Nu plec, nu mă mișc de lângă tine până nu te înzdrăvenești.

Își dădu seama că bărbatul a început să-și amintească tot ce se întâmplase, pe fața lui se citeau sentimente contradictorii, poate se gândea că a dispărut pe neașteptate de la școală, poate se gândea la obligațiile pe care le lăsase în urmă, la iubita lui, Silvia, la viața pe care o lăsase brusc în urmă…

– Daniela…, spus cu un geamăt Mihai.

– Daniela? Asta cine mai e? Ia spune, cine mai e? Măiculiță, dar crai mai ești?!exclamă Mona precipitat.

Telefonul din geantă începu să sune iarăși, dar se grăbi să respingă apelul. De când era aici nu răspunsese la nici un apel, nu vorbise cu nimeni, deși fusese insistent sunată de mama ei, de Damian, de comisarul Olteanu!

N-au decât să sune, nu-i pasă de nimeni!

 

Până la urmă Mona a răspuns la telefon

 

Până la urmă Mona a răspuns la telefon, era Damian și îi convenea să nu facă pe moarta. Trebuia să înceapă jocul de-a șoarecele și pisica.

– Unde ești? a întrebat Damian.

– Ghici ghicitoarea mea! a răspuns Mona și a închis, fiind sigură că el o blestemă. Damian nu știa să aibă răbdare, avea nevoie să afle cât mai repede intențiile ei, așa că a trecut pe la Salonul de coafură al Zoicăi Murgu. Dacă nici maică-sa nu știa nimic despre rătăcirile nebunei…

– N-am venit să-mi fac părul, am frizerul meu, eventual pedichiura, îi spuse Zoicăi, trecând direct la subiect: fiică-ta ți-a raportat cu ce amărăștean a fugit?

– Te-a sunat?

– Să spunem că am schimbat două vorbe la telefon.

– Mie nu-mi răspunde și nu înțeleg de ce!

– Îi e teamă că o cerți, dar dacă n-ai făcut-o până acum e târziu. Pe bune, coană Zoico, așa ai învățat-o, să se agațe de orice coate-goale?

– Nu cumva e cu ăla, Tănase? și nu mă mai „cuconi” atât, mojicule.

Damian credea că dezleagă misterul:

– Așadar ți-a spus. Au pus de un cuibușor de nebunii și se ascund. Dar la mine să nu îndrăznească să se întoarcă, s-a terminat. Aleluia! Te rog să-i comunici.

– Dar de banii pe care i-i datorezi ai uitat?

S-a oprit, descumpănit:

– Care bani?

– Nu erau și banii ei în mașina aia tâlhărită?

– Să facă cerere, o să fie despăgubită.

– Mare porc de câine ești, Damiane, răbufni Zoica. I-ai mâncat fiică-mi cei mai frumoși ani din viață și acum faci pe durul.

– Ea m-a părăsit, n-ai aflat?

– Mă lași!? E vina ta, Damiane, ți-a plăcut să te distrezi, dar Monicuța are și ea o vârstă, trebuie să se așeze la casa ei, nu mai poate trăi din improvizații. Dacă n-ai avut gânduri serioase, era mai bine să o lași în pace mai de mult.

– Gânduri serioase, adică să mă însor cu ea? Am să mă însor într-o zi cu o femeie care să-mi gătească, să-mi facă copii și să nu-mi iasă din cuvânt. Fiică-ta nu știe decât să mă tapeze de bani, să-mi ceară rochii și pantofi și chiloți, că a trebuit să-i cumpăr un magazin întreg! Pe care l-a distrus! Făcu un semn de lehamite și se îndreptă spre ușă: Bravo, coană Zoico, acum și-a găsit perechea ideală, îți doresc puzderie de nepoți, o să se facă profesori la toate materiile, puteți deschide o școală!

– Îți interzic să îmi mai zici cucoană! strigă femeia în urma lui.

 

Mami, de ce plângi?

 

– Mami, de ce plângi? Nu te bucuri că s-a întors tati? o întrebase fetița pe Silvia.

– Ade, tu nu l-ai îndrăgit pe Mihai?

– Ba da, dar el nu e tatăl meu, constată copila, apoi adăugă: și el la fel a plecat , fără să-și ia la revedere.

Sosirea lui Victor nu trecuse neobservată în Drajna. Silvia se temuse de acest moment, deși știa că e inevitabil, sperase ca el să o găsească măritată. Oricum, era hotărâtă să nu întoarcă timpul înapoi, Victor nu trebuia să se strecoare iarăși în viața ei. Era îngrozită de planurile lui Victor: fiind prieten cu primarul Ghiță, va reuși să-și găsească o slujbă și se va stabili în Drajna, ceea ce va aduce doar necazuri. Părinții lui aveau să-l mai ajute cu bani, deoarece pierduse casa construită, mașina, tot ce acumulase cu lăcomie. Silvia nu accepta cu încăpățânare ca el să se mai afle în prajma fetiței și va face tot posibilul să-l îndepărteze, dar știa că o să fie greu, iar acum rămăsese singură. Simțea absența lui Mihai ca o durere fizică, încerca să-și alunge gândurile negre. Draga ar fi sfătuit-o să meargă la vrăjitoare, dar refuza cu obstinație gândul. Va rezista, trebuie să reziste. Mihai se va întoarce la ea și totul se va termina cu bine. Cu voia lui Dumnezeu!

 

Alerga pe o plajă fierbinte

 

Alerga pe o plajă fierbinte, cu nisip alb și fin la marginea oceanului imens care se pierdea în zare. I se propuseseră o mulțime de excursii, dar nu-i plăcea să fie tratat ca turist, el cunoștea mai bine decât ghizii locali locurile unde nu fusese niciodată. Nu voia să meargă cu barca la rezervațiile marine unde se făcea snorkeling, nici să admire țestoasele gigant Aldabra, aduse din Seychelles la sfârșitul secolului trecut. Nici să viziteze plantațiile de mirodenii unde se găsește esența de parfum ylang-ylang. Se afla în Zanzibar, în luna de miere, și refuzase serviciile zecilor de hoteluri sau pensiuni, ca să stea relaxat ore în șir pe plajă, alături de ea. Apoi să înoate împreună în apele de culoare turcoaz ale Oceanului Indian. Doar că nu mai știa sigur ce culoare de păr are femeia de lângă el, era blondă sau avea părul negru, iar razele soarelui îi străluceau în șuvițele rebele făcându-le transparente… Cu cine venise în acest loc cunoscut numai de el, cu Silvia sau cu Mona? Nu reușea să-și dea seama. Sau nu era niciuna din ele?

Când a deschis ochii, era în rezerva spitalului. Mona, alături de el, citea. Fusese un vis dar ce vis de adolescent!

– Ce citești?

– „Steaua fără nume”. Ți-am spus că m-ai făcut curioasă, port cărticica în geantă, dar n-am terminat-o. E greu să citești o piesă, până acum le vedeam la teatru. Dar n-ai avut dreptate, Mona din piesă nu seamănă deloc cu mine, deși avem același nume, ea e superficială și naivă. Crede-mă, e mai naivă decât el! Pe bune, nici tu nu semeni cu Miroiu, sunteți profesori amândoi, dar el e cu capul în nori, la propriu, vede păduri și oceane pe stele inexistente… ce prostii!

– Poate se visează în Zanzibar.

– Zanzi… și mai cum?

– Citește până la capăt.

– Am să mă străduiesc, pentru tine. Cum te simți?

Mihai se simțea mai bine, durerile din tot corpul începeau să se domolească, dar rămăsese confuz. A întins mâna să ia cartea subțire din mâna ei:

– Miroiu are filosofia lui, care e ușor de înțeles, dar trebuie să citești piesa cu mai multă atenție. Răsfoi paginile căutând o scenă anume și o găsi: uite, e un moment unde el îi spune Monei: „Aventura asta ridicolă care se numește viața noastră se repetă de la început, sub același cer, dar cu alt noroc. Poate că acolo, tot ce e greu și apăsător devine ușor, tot ce aici e întunecat și opac devine luminos și transparent. Tot ce încercăm fără să izbutim nici pe jumătate, tot ce am fi vrut să cutezăm și n-am cutezat, să iubim și n-am iubit… totul se împlinește”!

– Fals, comentă Mona, e discursul unui învins, al unui resemnat.

– Al unui idealist.

– Al unui idealist resemnat! Care încearcă să o convertească și pe ea. Tu de ce nu accepți că lumea s-a schimbat, e mult mai pragmatică, mai realistă?

– Și asta exclude idealurile? Mona nu răspunse, iar Mihai schimbă brusc subiectul: Să știi că eu am cerut-o pe Silvia de nevastă.

– Foarte bine. Când ieșim de aici, te duci la ea, dar mai înainte, să cumperi verighete, rosti calmă Mona. Dar nu se opri să întrebe:

– O iubești?

– Explică-mi tu ce e iubirea!

– De ce nu-mi explici tu, că ești profesor? Mă rog, de geografie. Uite, poți să studiezi formele de relief pe trupul meu, poftim material didactic! și brusc, veselă, Mona începu să se dezbrace, scăpând în viteză de toate hainele de pe ea.

Când asistenta medicală intră pe ușă Mona era goală, în picioare, lângă patul bolnavului. Amândoi se amuzară copios de figura asistentei, care rămăsese stupefiată!

 

Ușa vilei era descuiată

 

Ușa vilei era descuiată, ceea ce pe Damian îl enervă. Îi ordonase lui Robert să-l aștepte, dar asta nu însemna că menajera trebuia să lase ușile vraiște. În vestibul nu se vedea nimeni, degeaba strigă, nu părea să-l audă cineva. Când a început să urce scara l-a cuprins o presimțire ciudată și s-a oprit, aruncând o privire spre ușa de la intrare. Un bărbat necunoscut își făcuse apariția, blocând ieșirea cu statura lui impozantă. Atunci a înțeles:

– Unde e Stere?

– Vă așteaptă.

Într-adevăr, cămătarul îl aștepta în biroul-bibliotecă și nu era singur. Îl mai însoțeau trei bărbați, iar Robert se afla pe un fotoliu, cu mâinile legate. Unul din bărbați ținea un pistol îndreptat asupra lui.

– Am venit să-mi plătești datoria, spuse scurt Stere. Acum, fără nicio amânare.

– Stere, nu e nevoie de violență, ți-am promis, mă execut. Dar trebuie să ai răbdare. Vezi, eu nu am ca alții relații la ministere, la ANAF, la Senat sau mai știu eu unde. Trebuie să aștept despăgubirile, cum e legea.

– Puțin îți pasă ție de lege. Stere era prost dispus și nu venise să negocieze. Ți-am spus că gaborii dau cu nasul prin afacerile mele, n-am chef să stau după fundul tău, îmi dai banii acum și gata.

– Unde e menajera, ce-ați făcut cu ea?

-Îți pasă de alții când pielea ta e în joc?

– Doar n-ai de gând să mă omori?!

– Pune-mă la încercare!

Damian nu fusese niciodată încolțit atât de tare, în combinațiile lui folosise șiretenia, șmecheria, miștocăreala, iar situațiile cu adevărat dure îl depășeau. Era nevoit să-l plătească pe Stere, asta însemna că recunoaște că are destui bani și nu depinde de despăgubirile cuvenite. Iar Stere o să-l acuze că și-a bătut joc de el, dar n-avea ce face.

-Nu-l suni pe Stambuliu să-ți acorde un credit? întrebă în bătaie de joc cămătarul.

Stere știe ceva despre Stambuliu? se întrebă Damian. Deodată îi trecu prin minte o bănuială, nu cumva Mona, în loc să-l dea în gât la Poliție, de unde nu s-ar fi ales cu nimic, s-a aliat cu Stere să-l golească de bani? Ar însemna că plata datoriei e doar începutul.

– Îmi pare rău că nu procedăm ca între prieteni, spuse Damian, dar am să te plătesc.

– Poate vrei și chitanță?

– Dați-i drumul lui Robert, el o să aducă banii. Și un bonus pe deasupra.

– Nu ți-am cerut nici un bonus.

– E un gest din partea mea, ca să ne înțelegem, poate o să mai avem nevoie unul de altul.

– Gogoașă, dezleagă-l și dă-te la o parte! porunci Stere și Robert fu eliberat în câteva clipe. După care cămătarul făcu un semn în direcția lui Damian: Acum legați-l pe acesta, în caz că ălălalt rătăcește drumul.

Și Damian ajunse imobilizat în fotoliu cu mâinile legate și un pistol la tâmplă.

 

Nu m-ai chemat la înmormântare

 

– Nu m-ai chemat la înmormântare, îi spuse Sonia lui Nicole, care o privea uimită.

– Ce tupeu ai, chiar nu ți-e rușine?

– Nicole, nu e vina mea că ți-ai sacrificat viața pentru un infractor. La început a fost un capriciu, dar ți s-a pus pata pe Max și uite cum s-a terminat!

– Bine, mi-ai spus ce aveai să-mi spui, pleacă, nu vreau să te mai văd!

Dar Sonia nu avea de gând să dea înapoi. Fuseseră prietene din adolescență, de când Sonia spera să se mărite cu fratele vitreg al acesteia. Până la urmă, tot Sonia ieșise victorioasă, nu avea un soț decât de ochii lumii, dar beneficia de viața de lux după care tânjise. Curios, deși Nicole fusese crescută în puf și răsfățată, acum nu păstra nici un regret pentru tot ce pierduse. Se mulțumea cu o locuință modestă, cu o garderobă fără pretenții și încerca să-și crească fetița, transferându-i tot bagajul ei de sensibilitate, de sentimente, de iubire. Max fusese ca un meteor în viața ei, plecase, venise, plecase din nou, de data asta definitiv, dar Nicole nu mai simțea acel gol apăsător, nu mai simțea nimic. Fusese singură și rămăsese singură, nu avea soț, prieteni, nu avea decât fetița. Totul se terminase.

Sonia insista:

– Știu că ești supărată pe mine, dar n-are a face. Dacă eu nu te ajut, atunci cine? Chiar nu vrei să-l răzbuni pe Max?

– Ce să fac? răspunse Nicole cu gândurile aiurea.

– Max e o victimă, nu înțelegi? Ieșise din pușcărie, avea cazier. E clar că l-au forțat să calce pe alături, după care l-au eliminat, când nu mai era de folos.

– Despre ce vorbești?

– Nicole, te prefaci, dar tu știi bine că Max era fraierul care și-a murdărit mâinile la vedere în contrabanda aia, el trebuia sacrificat ca să scape mahării…

– Nu știu nimic.

– Treaba ta. Eu îți promit să te ajut și nu poți refuza, că n-are cine să te ajute nici măcar cu un sfanț. Fratele tău vitreg mai știe de tine? Mama ta vitregă ți-a mai dat un semn de viață? Vezi că nu? Ai fost oaia neagră a familiei Varlam și așa ai rămas. Degeaba refuzi să recunoști. A venit vreunul din ei cu o ciocolată, cu un cadou, la copil?

Nici Soniei nu-i păsase până acum de Nicole și copilul ei, deodată devenise generoasă.

– Tu cine crezi că poartă principala vină? întrebă Nicole. Damian sau Mona?

– Mona sau Damian…

 

Iubito, îmi pare rău, nu pot pleca acum!

 

– Iubito, îmi pare rău, nu pot pleca acum! explică Șerban. Claudia se ambalase, ei i-a plăcut enorm excursia la Paris și a contactat o agenție de turism pentru o croazieră, dar Șerban era din nou prins cu deplasările.

Claudia se apucă să-i facă micul bagaj lui Șerban.

– Așa e în publicitate, te deplasezi când colo când dincolo, avem clienți peste tot. Ai uitat, dacă nu mă detașau atunci la Botoșani, nu te cunoșteam.

– Și acum te-au detașat la Drajna?

– Ce vrei să spui? deveni el îngrijorat. Iubito, nu pot refuza, e vorba doar de o noapte. Telefonul lui sună chiar în acea clipă și el șopti după ce se uită pe ecran: E Iordache, șeful cel mare, mereu sună să mă verifice. Vorbi precipitat la telefon: Da, da, acum plec, Jordaș. Să nu-ți faci griji, mâine dimineață raportez că s-a rezolvat.

Claudia era aproape sigură că el minte, dar accepta jocul fără să crâcnească. Poate gafase pomenind numele comunei cu pricina, dar nu s-a putut abține. Trebuia să mai aștepte, Șerban se va plictisi repede de cuceririle lui. Cel puțin așa spera. Cum va ieși el pe ușă, se va lăsa pradă plânsului, ca de obicei.

Bănuiala ei era adevărată, Șerban și Daniela urmau să se vadă în camera închiriată. Aranjaseră un plan, Dany pleca după amiaza cu autobuzul și se întorcea cu primul autobuz în zori. Iar acum, îi povesti tot ce se petrecuse în Drajna după prima ei plecare. Îi vorbi despre dispariția lui Mihai și bârfele locale. Îi spuse că Silvia era convinsă că Mihai e complicele lor și că îl caută poliția. Poate soția lui, Claudia, a făcut plângere fără ca el să știe.

– Silvia mi-a spus clar, Claudia a fost zilele trecute la Drajna, e geloasă foc și știe de noi.

El nu părea peste măsură de îngrijorat.

– Iubito, bănuiesc că știe, a început cu tot felul de aluzii, dar tace și înghite. Nu e în avantajul ei să facă scandal, dacă află taică-său, vine și o ia de aripă și adio viață mișto la București!

– Dar ce, tatăl ei o fi vreun balaur, vreun monstru?

– Mai rău!

– Atunci te lasă și pe tine fără… Dany făcu un gest lipsit de echivoc și râseră amândoi, apoi Șerban o învălui cu brațele.

– Pisi, vino, mi-e dor de tine, dar Dany se eschivă, scăpând din brațele lui:

– Ești sigur că ea nu ne urmărește? Uite ce e, nu vreau ca soția ta să dea buzna peste noi, aici sau la Drajna.

– Nici un pericol. Trebuie să aștepți, scumpo, un scandal de divorț ne-ar face rău la amândoi. Mai întâi să te văd studentă, ai să fii mai ferită.

Dany nu părea convinsă și insistă:

-Să știi că părinții mei s-au dat pe brazdă, nu vor fi împotrivă. Și, mai ales, nu le mai pasă de gura lumii. De ce să mai așteptăm?

Șerban păru convins:

– Bine, atunci vorbesc cu Claudia chiar mâine. Mai întâi o părăsesc și, fie ce-o fi, vedem noi din ce vom trăi.

– Cum adică? se miră Dany

– Am o clauză de moralitate în contract, Jordaș mă dă afară de nu mă văd. Dar pentru tine, scumpete mică, facem cum vrei tu…

Șerban avea răspuns la toate. Știa că ea nu o să accepte.

 

Trebuia să se întoarcă la realitate

 

Trebuia să se întoarcă la realitate. Mihai era sigur că Mona se simțea vinovată pentru accidentul produs, responsabilă pentru viața și sănătatea lui, înțelese că ea se ocupase de toate, dar zilele treceau și nu-și mai putea permite să-și ignore obligațiile. Îi ceru telefonul ca să sune la liceu, să-l anunțe pe directorul Papuc din ce motiv lipsea. La urma urmei, suferise un accident, trebuiau să înțeleagă și să-l aștepte să se întoarcă, înzdrăvenit.

Mai trebuia să o sune și pe Silvia, dar n-avea curaj.

La Drajna, Papuc avu grijă să anunțe imediat că Mihai suferise un accident, sperând să pună capăt zvonurilor și bârfelor care se răspândeau cu viteza unei boli contagioase. Mai întâi, vorbi cu șeful de post, care avea misiunea să raporteze orice noutate la București.

– E în spital? La care spital? întrebă Toma Frunză.

– Nu mi-a spus, adică nu l-am întrebat, adică nu știu! bâlbâi directorul. Crezi că așteaptă să-i ducem flori sau portocale?

Și Silvia primi vestea cu uimire. Un accident? Așteptă în zadar ca Mihai să o sune, neînțelegând ce se întâmplase. A căzut cu bicicleta, a fost lovit de un automobil, cine l-a dus la spital, la care spital? E grav? De ce pe ea nu o sună? Erau o mie de îmtrebări fără răspuns și o clipă o trecu gândul să lase totul baltă, să-l aștepte să se întoarcă și să-i asculte explicațiile, dacă avea vreuna. Apoi se gândi că nu putea rămâne pasivă, soarta ei nu se hotărâse încă și nu avea voie să dea înapoi atât de aproape de liman. Trebuia să-l găsească. Cu atât mai mult cu cât și Mona era amestecată iar Victor se putea întoarce dintr-o clipă în alta..

A sunat, a vorbit cu Claudia, cu Șerban și i-a rugat să vină să o ia, împreună vor căuta spitalul și îl vor găsi pe Mihai, nu erau atât de multe spitale prin împrejurimi. De altfel, până a sosit Șerban cu mașina, era în posesia informației dorite, dăduse câteva telefoane și aflase că Mihai era internat la Spitalul Județean.

La poliție, comisarul șef Olteanu primise și el aceeași informație.

 

Silvia se hotărî pe dată, se va duce să-l vadă. Tocmai voia să plece spre spital, dar avu un șoc. Dădu ochii cu Victor, fostul ei soț. Victor fusese la părinții săi, dar se întoarse pe neașteptate și Silvia se întâlni cu el chiar pe coridorul Primăriei, venise să-l vadă pe primar, cu care se cunoștea de multă vreme, făcuseră armata împreună.

Bănuia că se va întâmpla asta și avea de gând să treacă pur și simplu pe lângă el ca și cum nu s-ar fi cunoscut, dar Victor o opri cu un gest:

– Cine e Mihai?

– Poftim?

– Ghiță mi-a spus că te-ai încurcat cu un localnic.

Silvia simți că o cuprinde furia, revolta. Uite ce o întreabă, tocmai când ea se grăbea să plece! Și cu ce drept, pe ce ton, de parcă ar fi stăpânul ei!? Încercă să se liniștească, nu avea nevoie acum de o ceartă. Și așa Draga începuse să propage primele zvonuri.

– Aștepți să-ți răspund? Victor, mă grăbesc și în general nu vreau să te văd în preajma mea și a Adelinei. Ți-ai împlinit dorința, ți-ai văzut fetița, gata, dispari! Dar Victor nu dădu înapoi:

– Chiar vrei ca Adelina să crească fără tată?

– Trebuia să te gândești la asta când ai furat și ai fost prins, lăsându-mă cu un bebeluș în brațe, pe care doar eu știu cum l-am crescut.

– Silvia, știu că n-am nici un drept, doar nu ți-am cerut să mă aștepți, nu te-am oprit să -ți cauți alți bărbați, dar măcar atât îți cer, mai dă-mi un răgaz…mai gândește-te…poți să mă ierți?

– Pot, dar nu vreau.

– Te rog mult să te mai gândești. De asta am vorbit cu Ghiță, să-mi facă rost de o slujbă, am să închiriez o cameră și am să stau să aștept, n-am de gând să te deranjez, n-am să mă apropii de voi. Iar pe Adelina am să o văd când treceți pe stradă.

Nu credea nicio iotă din ce spunea el, Victor devenise parcă un mielușel, nu mai era bărbatul colțuros și chiar dur de altădată. Va trebui să reacționeze imediat

– Poate vrei să te invit la căsătoria mea cu Mihai?

– Deci e adevărat?

Din stradă se auzi claxonul unui automobil, venise Șerban să o ia. Îi mai aruncă o privire lui Victor, o privire în care adunase toată umilința, regretul și furia pe care le acumulase, și ieși în stradă. Urcă în mașina lui Șerban, simțind ochii lui Victor în spatele ei, parcă o ardeau ca o flacără. Dar gândurile ei se îndreptau înainte, la Mihai, care stătea pe un pat de spital. Oare de ce nu o sunase și pe ea? Poate era atât de rău accidentat că i-a fost frică să-i spună, poate viața lui atârnă de un fir de păr. Doamne, ar fi o nenorocire! Silvia era hotărâtă, nici dacă Mihai ar fi un invalid n-ar renunța la el, dimpotrivă, l-ar îngriji și l-ar ocroti din tot sufletul. Nici un pic Mona nu pătrundea în gândurile ei.

 

În fața Spitalului Județean era o mașină de poliție

 

În fața Spitalului Județean, era o mașină de poliție. Silvia se întreba dacă nu veniseră cumva să-l ridice pe Mihai, dar pentru ce? Era în legătură cu accidentul? Va afla imediat. Împreună cu Șerban a intrat în holul spitalului și s-a interesat de pacientul Mihai Tănase, au trebuit să aștepte până a apărut un medic obosit și puțin politicos, care mormăia că n-are timp de relații cu publicul.

– Mihai Tănase? A plecat, puțin mai devreme a plecat!

– E bine, domnule doctor? Ce i s-a întâmplat, a avut un accident?

– Văd că știți, a avut un accident, dar nu țin minte pe dinafară fișa lui medicală. Iar dacă s-a externat, înseamnă că e vindecat sau spre vindecare.

– N-ați putea fi mai amabil? strecură o vorbă Șerban, căutând cu mâna portofelul, dar doctorul deja era pe punct de plecare.

– N-am timp de amabilități, medici puțini, pacienți mulți. De ce n-o întrebați pe doamna?

– Care doamnă? întrebă Silvia căreia se făcuse inima ca un purice.

– Doamna, soția lui, nu s-a dezlipit de lângă el, a plătit chiar o rezervă.

După plecarea doctorului, cel care rupse tăcerea fu Șerban:

– Pupăza de Mona a fost cu el?

– Soția lui?

Șerban era nehotărât. Și acum ce facem?

– Ne întoarcem la Drajna, doar nu o să aibă tupeul să vină cu el.

– Zău, ești tu convinsă?

– Mergem la Drajna!

Pe drumul de întoarcere, era o înghesuială de nedescris, fusese un incident rutier, poliția îndrepta circulația pe rute ocolitoare, așa că ajunseră la Drajna pe înserat. La timp ca să fie spectatori la o scenă de necrezut! Casa în care locuise Mihai ardea.

Încă de pe drum, din mașina lui Șerban, Silvia văzu de la marginea drumului flăcările care cuprinseseră casa închiriată de Mihai. Era proprietatea unei familii plecate la muncă în Italia și rudele acestora se agitau în curtea imobilului, văicărindu-se. Pompierii ajunseseră destul de repede, dar găsirea unei surse de apă fusese o problemă. Se adunase multă lume, aproape toată comuna privea și comenta. Erau acolo șeful de post, primarul, directorul școlii, madam Draga cu o grămadă de vecine, Moise birtașul,  chiar și Petru Cârciumaru se oprise să vadă ce se întâmplă.

Silvia a coborât grăbită din mașina lui Șerban și s-a îndreptat spre curtea unde pompierii se luptau cu flăcările. Desigur nu mai era mare lucru de salvat, dar casa fusese goală, nicio ființă umană nu avea de suferit. Atunci îl văzu pe Mihai. Era sprijinit de gard, cu ochii pierduți, nepăsător la zarva din jur. Pe fața lui se vedeau vânătăi, urmele unei căzături urâte, iar piciorul drept și-l sprijinea cu ajutorul unei cârje. Oare ce pățise? Mă rog, acum părea întreg și precis o să se vindece.

Era și Mona aici?

Da, era. Stătea de vorbă cu primarul și grupul din jurul acestuia, ca și cum prezența ei în curtea lui Mihai ar fi fost cel mai firesc lucru din lume. Silviei îi venea să sară la bătaie, să-i zgârie fața cu unghiile, să o lovească, să facă să dispară atitudinea ei arogantă. „Doamne, ce-mi trece prin cap?” Se apropie de Mihai, nu o va mai băga în seamă pe cealaltă!

– Mihai, ce s-a întâmplat?

– Nu vezi, arde casa!?

– Cu tine ce s-a întâmplat, ce ai pățit, de ce nu m-ai sunat din spital?

-Prea multe întrebări, răspunse el. Cum naiba o fi luat foc casa dacă nu era nimeni înăuntru?

Era exact lucrul pe care-l discuta Mona în grupul adunat în jurul primarului.

– Doamnă, doar nu insinuați că a pus cineva focul intenționat, afirma Toma Frunză. La noi în comună nu e piromani.. din ăștia.

– Pompierii o să ne lămurească, spuse primarul.

Iar directorul Papuc adăugă sceptic:

– Dacă mai rămâne altceva decât cenușă.

Mona era de neclintit:

– Aveți obligația să vă protejați cetățenii, Mihai a fost câteva zile în spital, datorită unui accident, și are dreptul să-l ajutați cu o locuință. Imediat! Doar n-o să doarmă în stradă!?

-Dar dumneavoastră cine sunteți?… se interesă polițistul.

– Vă spun eu cine e, interveni madam Draga care se apropiase. E Mona Murgu, femeia care m-a atacat în noaptea când a fost văzută în cimitir!

Papuc nu înțelegea:

– Ce căutai, matale, noaptea în cimitir, madam Draga?

– Nu eu, ea!

Silvia nu ezită să se apropie, lăsându-l pe Mihai nemișcat lângă poartă:

– Domnul profesor o să doarmă la mine, la tușa Ileana, e loc destul. și apoi, urmează să ne căsătorim. O privea stăruitor pe Mona și aceasta dădu înapoi:

– Dacă s-a rezolvat, eu plec.

Nimeni nu înțelegea prezența străinei în comună în acea seară, dar erau prea multe întrebări fără răspuns, mistere nerezolvate. Bucuros că primise informația așteptată, polițistul se grăbea și el la sediu să raporteze la București. Profesorul își făcuse apariția, iar femeia căutată, Mona Murgu, venise cu el!

Flăcările se mai domoliseră sub asaltul insistent al pompierilor, iar Mona se îndreptă spre poartă, gata să plece.

Se opri în fața lui Mihai și spuse:

– Îmi pare rău.

Apoi se apropie, îl sărută apăsat pe gură și ieși.

 

Mihai nu știa ce să facă

 

Mihai nu știa ce să facă. După plecarea Monei, curioșii începură să se risipească, aveau să se regrupeze pe la colțuri de stradă, să comenteze. Mâine la cârciuma lui Moise, vânzările aveau să crească spectaculos, ca și datoriile. Autoritățile plecau și ele, pompierii urmau să prezinte un raport a doua zi. Mai mult, abia acum sosi și o ambulanță, chemată de ceva vreme, dar care nu reușise să scape din traficul aglomerat de pe centură.. Oricum, era inutilă.

Șerban și Silvia stăteau în fața lui Mihai, care rămăsese proptit de gard, nehotărât, cu privirea pierdută.

– Te duc la București, moșule, insistă Șerban. Poți sta în Lămâiței, chiriașul nu ocupă tot apartamentul.

– Ce să caute la București? îl contrazise Silvia. Trebuie să se ducă la ore și, uită-te și tu, are nevoie de îngrijire.

– Dacă a ieșit din spital, înseamnă că e vindecat, n-a spus doctorul așa?

Mihai interveni pentru prima dată:

– Știe cineva ce s-a petrecut cu bicicleta mea?

– Erai pe bicicletă când ai avut accidentul? Cine te-a lovit, nu cumva chiar ea, Mona? Șerban începea să înțeleagă. Mă miram eu să-ți ia o rezervă la spital, din mărinimie.

– Unde a avut loc accidentul?

– La ieșirea din comună.

– Nu s-a găsit bicicleta, explică Silvia, mai mult ca sigur a fost furată.

– Chiar nu vrei să mergi? Mai aveam ceva de discutat cu tine, insistă Șerban.

– Mihai o să doarmă la mine acasă, interveni ferm Silvia. Și trebuie să plecăm pentru că Adelina o fi îngrijorată. Mihai, să te ajut, poți păși cu cârja aia?

– Da, pot, mulțumesc. Apoi rosti: și noi doi avem de discutat. Multe, foarte multe…

Însă n-a fost timp de discuții. Condus de Silvia la casa tușei Ileana, Mihai s-a simțit cuprins de o oboseală imensă, s-a trântit pe o canapea din holul de la intrarea casei și a adormit imediat. Adelina adormise de mult, odată cu gemenele. Acum Silvia avea tot timpul să se gândească, să-și evalueze situația. „Doar atât să nu-mi spună, că mă părăsește!” se ruga ea, tot mai convinsă că prezența Monei alături de iubitul ei nu reprezenta preludiul unei rupturi dureroase. Tot mai mult i se părea că nu se întâmplase nimic care să-i pună în pericol planurile, probabil Mihai umbla neatent cu bicicleta la ieșirea din comună, Mona, la fel de neatentă, l-a lovit cu mașina, s-a speriat, l-a dus în grabă la spital și l-a îngrijit, ca să-și înlăture sentimentul de culpă. După care l-a adus acasă și gata! S-a terminat!

Dar de ce doctorul considera că e vorba de soția lui Mihai?

Rămâneau o grămadă de întrebări care nu-și găseau răspuns, unde se ducea Mihai noaptea pe bicicletă, de ce venea din nou Mona în Drajna? De câte ori se ceartă cu Damian al ei, femeia asta vine să ceară alinare de la un modest profesor de provincie? Ciudat capriciu, dar nimic mai mult. În nici un caz Mona nu părea femeia care să se îndrăgostească de un bărbat ca Mihai și Silvia era convinsă că va câștiga bătălia. Ea reprezenta siguranța, liniștea, stabilitatea, pe când cealaltă…

Un singur lucru o neliniștea, incendiul.

Și asta pentru că avea o bănuială, focul fusese pus de cineva, iar ea mai mult ca sigur cunoștea acea persoană.

 

Mona a condus la casa mamei

 

Mona a condus la casa mamei și s-a instalat în vechea ei cameră ca și cum n-ar fi plecat de acolo cu ani în urmă. Când s-a întors Zoica, nici nu a vrut să-i vorbească, a pretextat că îi e somn și s-a refugiat în pat cu gândurile ei. Maică-sa avea o mulțime de întrebări și nu era dispusă să amâne discuția, dar n-avu încotro. Mașina Monei era parcată în stradă, murdară de praf și noroaie, cu aripa lovită și parbrizul crăpat, pantofii și rochia ei erau aruncate pe jos, miroseau a fum și a mizerie.

– Te caută poliția, Damian umblă în limbă după tine și tu pe unde bântui? Mona, dacă stai în casa mea, trebuie să știu!

Nu primea nici un răspuns, așa că trebui să abandoneze. Din camera ei, îl sună pe Damian să-i spună că fiica ei s-a întors acasă, dar era clar că bărbatul știe mai multe.

– Las-o să doarmă, coană Zoico, regimul de spital nu i-a priit.

– Mona a fost în spital?

– De ce nu te duci, mata, să tragi un pui de somn? Mâine o să o pui pe fiică-ta să se spovedească la micul dejun. Te pup, scuză-mă, dar sunt ocupat, am pe cineva în vizită… tot brunetă!

Damian nu mințea, primise o vizită neașteptată și ceea ce, la început, promitea momente neplăcute devenise cel puțin interesant. Bruneta era Sonia, pe care o cunoștea după reputația de devoratoare de bărbați. Nu încercase să se apropie de ea pentru că, totuși, era vorba de soția lui George Iacob junior, un afacerist mai potent ca el și cu relații mai solide. În ciuda bârfelor care spuneau că Sonia și George au un mariaj de conveniență, Damian preferase să stea deoparte. În plus, relația cu Mona îi convenise până acum și nu voia s-o strice, dar lucrurile se schimbaseră.

– Am fost la Nicole, știi cine e? îl abordase Sonia, fără multe ocolișuri. Nevasta lui Max. E o femeie periculoasă și are gând de răzbunare.

– Pe cine?

– Pe tine, e convinsă că din cauza ta a fost omorât Max. Probabil că el i-a spus ceva cu care crede că te are la mână.

– Adică?

– Nu știu, dar pe Nicole o cunosc de mult, e perversă, coace tot felul de planuri diabolice care numai bine nu pot face cuiva. Mi s-a părut fairplay să te previn.

– Mii de mulțumiri, zâmbi Damian. Pot să-ți ofer ceva?

– Cum ar fi?

– O cafea, o tărie…

– Ceva tare ar fi de preferat.

Schimbul de replici cu subînțelesuri era, se vede, pe placul amândorura. Sonia se instalase comod pe un fotoliu oferind cu generozitate o priveliște ațâțătoare a coapselor sale, iar Damian atacă extrem de direct:

– Apropo de contrafaceri, sânii ăia sunt adevărați sau fake?

– N-ai decât să te convingi singur, răspunse femeia pe un ton neutru.

Dar n-a fost să fie, telefonul lui Damian a sunat și el a trebuit să se scuze, a fost prins într-o convorbire îndelungată, a urcat în birou să caute niște acte și când s-a întors, Sonia nu mai era în living. Plecase.

 

Știu cine a pus focul!

 

Știu cine a pus focul! afirmă Silvia în fața primarului. Acesta nu primise încă raportul pompierilor, dar toate indiciile convergeau spre teoria focului pus de o mână criminală.

– E vorba de fostul meu soț, Victor Ursu. Sunteți prieteni, dar dumneata nu-l cunoști cum îl cunosc eu. Ieri, când a aflat de legătura mea cu Mihai Tănase, când i-am spus că vreau să mă căsătoresc, a orbit de furie și a acționat!

Primarul era sceptic:

– Victor a plecat ieri la părinții lui, a discutat cu mine pentru o slujbă, după care a plecat. Nu l-a văzut nimeni seara prin comună!

– Ei, nu…

– Tomiță a cercetat aseară și mi-a raportat că niște copii au văzut o motocicletă oprită în stradă, era vorba de un străin care, pesemne, a oprit să-și facă nevoile. Atât.

– Un motociclist cu cască și ochelari de protecție. Ce simplu! Poate când ați făcut armata împreună Victor era potolit, dar numai eu știu ce am pătimit cu el. Avea răbufniri violente, era certăreț, bănuitor și gelos! Absolut degeaba! Iar socrii mei îi cântau în strună! Ei au fost fericiți când ne-am desăpărțit, deși fiul lor înfunda pușcăria!

Silvia se înroșise de enervare și primarul încercă s-o liniștească:

– Te-a bătut?

– Niciodată!

– Silvia, nu e bine să lansezi acuzații necontrolate. Să lăsăm pe cei în drept să ancheteze. A ars o casă, dar bine că nu au fost victime.

– Să nu-l ajutați să se angajeze în Drajna, să se ducă la ai lui și să trăiască acolo! insistă femeia.

– Uiți că e tată, are o fetiță, trebuie să ne gândim și la drepturile lui.

– Mai lăsați-mă în pace cu drepturile infractorilor! Dacă Victor își ia slujbă aici, eu plec cu copilul, mă mut unde oi vedea cu ochii. Și Mihai o să mă urmeze! Iar dacă se dovedește că am dreptate, protejatul dumitale o să se întoarcă la închisoare. Silvia se duse spre ușă, blocând încercarea șefului ei de a continua discuția. Mă duc la treabă, lucrările nu pot sta pe loc.

Se gândea că între timp Mihai s-a trezit și s-a dus la școală. Avea lecții întârziate și curioși de potolit. Ce va face după amiază, se va întoarce în casa Ilenei? Se va întoarce la ea?

 

Mamă, tu ești de vină pentru ce am ajuns

 

– Mamă, tu ești de vină pentru ce am ajuns! striga Mona la Zoica.

Cearta începuse de dimineață, când maică-sa reluase lunga listă de reproșuri. Mai ales că umblase în geanta Monei și găsise o grămadă de lucruri care necesitau explicații. Chitanțe de la spital, fișa medicală a pacientului Mihai Tănase, o cărticică a lui Mihail Sebastian cu o piesă de teatru, plus alte mărunțișuri.

Mona se înfuriase îngrozitor:

– Cu ce drept mi-ai scotocit în geantă? Crezi că mai sunt o puștoaică de doi bani care trebuie pedepsită când întârzie acasă?

– Așadar e adevărat, ți s-a pus pata pe un amărât de profesor?

– Cine spune că e amărât?

– Toți profesorii sunt.

– Ba amărâți sunt ștabii care le dau niște lefuri de mizerie! Și îi scot la pensie cu niște pensii minuscule, de parcă ar fi strâns gunoaie toată viața, nu ar fi educat oameni!

– Ce miloasă ești, de ce nu te-ai făcut profesoară? Sau deputată, că vorbești ca mincinoșii ăia care una spun și alta fac!

Mona nu mai era dispusă să accepte morala îndoielnică a maică-si. Ce să facă, să-i amintească anii când se descurcau cu greu, vânzând lucrurile mai de preț din casă, pentru că salonul de coafură pe care Zoica se încăpățânase să-l dețină nu făcea cine știe ce profit? A renunțat la facultate ca să facă foto-modelling, se plătea destul de bine. Și de aici au început compromisurile, ca o avalanșă.

– Acum vrei să te faci artistă? insistă maică-sa, în mână cu piesa de teatru. Sau ți-a dat proful lecturi suplimentare? Mona îi smulse cartea din mână.

– Nu schimba vorba. Mamă, nu-ți dau dreptul să mă judeci pentru că tu m-ai ajutat să renunț la facultate, tu m-ai încurajat să mă mărit cu fotbalistul acela trăznit.

– Pe care l-ai stors bine de bani, să precizăm.

– Bani și iar bani! M-am săturat de sloganul acesta, am să-ți aduc bani, am să te umplu de bani, să-ți cumperi toate saloanele de coafură din București, că acesta e singurul lucru la care te pricepi, să coafezi lumea și să strângi bacșișurile!

– Pe bune? Geograful tău a găsit o comoară, pe unde a săpat, la Polul Nord sau Sud? Deci are capital serios, doi poli…râse femeia.

– Ți-am spus să-l lași în pace pe Mihai, de altfel se însoară. Cu alta, nu te speria!

 

Cât privește poliția…avea alte treburi.  Comisarul șef Olteanu nu era interesat de persoana lui Mihai. Subalternii săi care se ocupau de cele două dosare în care Mona figura la loc de cinste obținuseră destule informații ca să-și facă o părere. Desigur, Mona simțise că legătura ei de durată cu Damian Boieru’ nu avea șanse să se transforme în căsătorie. Dar nici nu voia să fie înlăturată fără compensații. Fugise într-o noapte, la întâmplare, ajungând la Drajna și lăsând suficiente urme ca să-l aducă pe Damian după ea. Chemase poliția în lipsa lui, pretextând o tentativă de spargere, ca să obțină dovezi împotriva acestuia, dar nu reușise. În schimb magnatul se îmbunase brusc, poate nesigur de atuurile pe care le putea ascunde femeia, și îi cumpărase afacerea din mall. Apoi, totul a explodat și Mona a fugit din nou.

În acest peisaj, lui Mihai nu i se putea atribui nici un rol, de aceea Olteanu nu-l implică în anchetă. Accidentul, incendiul nu îi stârneau interesul, în schimb, acțiunile Monei rămâneau învăluite în mister. Nu cumva, până la urmă, Mona obținuse dovezile cu care îl putea șantaja pe Damian? Caz în care acesta avea toate motivele să se îngrijoreze, dar nici Mona nu ar fi trebuit să se simtă în siguranță. Din câte aflase Olteanu, neînțelegerile între Damian și Stere se stinseseră și asta nu prevestea nimic bun.

Mona a intrat în biroul polițistului destinsă, senină. Avea toți așii și nu se grăbea să-i joace.

– Ancheta nu pare a da rezultate, mărturisi polițistul după ce trecu în revistă toate implicațiile posibile. Moartea lui Max a blocat pistele.

Mona nu mințea, nu exista nici cel mai mic indiciu că ea era implicată în traficul cu falsuri. Veriga slabă era Brigita, dar nici ea nu recunoștea nimic, iar implicarea lui Damian era greu, dacă nu imposibil de dovedit. Foarte bine, să se mute presiunea asupra Brigitei, pînă la urmă, dacă e ceva de aflat, de la Brigita se va afla. În orice caz, Mona era hotărâtă să-i înapoieze lui Damian actele de proprietate asupra buticului din mall, o nouă aventură încheiată!

– Ca de obicei, mortul e de vină, păru că se distrează Mona. Dacă prindeți asasinul, rezolvați întreaga problemă.

– Îmi fac datoria să vă întreb încă odată, unde erați în seara de joi spre vineri?

– La Spitalul Județean, se poate verifica. Comisare, crima îmi repugnă și vă promit, dacă aflu ceva, sunt prima care o să vă informeze.

– Dacă până atunci nu vi se întâmplă ceva…

– Poftim? Ce ar putea să mi se întâmple?

– În jurul dumneavoatră, au început să cadă capete, domnișoară Mona. Casele iau foc, Max a fost omorât, Iosif Gorun a decedat în arest.

– Cum adică a decedat? Mona nu avea habar despre recentele evenimente. Într-adevăr, Iosif Gorun murise în arestul poliției, în plină anchetă, făcuse o toxinfecție alimentară gravă și nu a putut fi salvat.

– Damian știe?

– Bănuiesc că da, rosti Olteanu evaziv.

– Au scăzut șansele de a se recupera banii, așa e?

– Poate că da, poate că nu…

Să se ascundă o amenințare sub cuvintele polițistului? Dacă el bănuiește că Mona deține informații capitale și îi sugerează că ar fi în pericol, se străduie în zadar. Ea nu era fricoasă din fire și nici nu voia să lase așii din mână.

– Îmi pare rău.

– Să sper că mă veți căuta dacă aflați noutăți?

– Reciproca e valabilă, nu-i așa?

 

Pe Mihai îl durea piciorul

 

Pe Mihai îl durea piciorul. Va trebui să treacă timp până va putea merge normal, ca înainte. Șerban i-a telefonat, s-a angajat să vină de câte ori e nevoie să-l ducă la recuperare. „Tu vii pentru mine, sau pentru Daniela?” nu se putu abține să-l întrebe. Cu toate grijile, cu toate întrebările pe care și le punea și pentru care nu avea răspunsuri, Mihai se simțea în continuare implicat în destinul elevei sale. Încerca să fie obiectiv, să nu țină seama că e vorba de persoana prietenului său din copilărie. Șerban insistă, explicându-i că oricum trebuie să vină în București, să cumpere haine și alte obiecte în locul celor distruse de incendiu, la nevoie putea să-l împrumute cu bani. Îi mulțumi, avea ceva economii și se va descurca. Nu-i părea rău pentru haine, ci mai mult pentru cărțile, discurile și casetele distruse. Avusese și un planiglob la care ținea, o reproducere după o gravură medievală dar totul acum aparținea trecutului.

Dany a fost cea care l-a abordat, a intrat pur și simplu în cancelarie unde el rămăsese singur, avea un maldăr de lucrări de corectat, cele pe care le ținuse acasă fuseseră arse. Fata s-a așezat lângă el și l-a întrebat direct:

– V-a lovit mașina când alergați după noi, atunci seara? Îmi pare foarte rău.

– Dany, dacă părinții tăi acceptă situația eu nu pot s-o accept.

– Și ce o să faceți? Îl cunoașteți pe Șerban din copilărie, ați fost vecini pe stradă, ei și? Asta vă dă dreptul să judecați, să dați sentințe? V-ați format o părere despre el că e un cuceritor, că aburește femeile să-i cadă în brațe. Nu cumva vă pripiți? Mai mult, nu vă înșelați? Uite că s-a găsit una mai șmecheră și l-a îmbrobodit pe crai, de a dus-o la altar.

– Claudia e modelul tău de viață? replică Mihai.

– Nici Claudia, nici Mona Murgu, răspunse răspicat Dany. Toți șușotesc aici că v-ați îndrăgostit de ea.

– Cine „toți?” Roxana, Flori, colegele tale?

– Cu Roxana nu mai vorbesc, nu-i dă voie taică-său să mai fie prietenă cu o depravată ca mine. Mai e puțin și scap comuna asta de prezența mea imorală. Iau sau pic bacul, am plecat.

– Și te măriți cu Șerban?

– Poate că nu, de ce, scopul unei femei în viață e obligatoriu să se mărite? Daniela se ridică, gata să plece. Văzu pe masă una din hârtii și spuse: E lucrarea mea, sper că nu v-am dezamăgit. Apoi se întoarse din ușă:

– Vă mai doare piciorul?

Când Silvia a ajuns acasă, a găsit-o pe Adelina jucându-se singură în cameră. S-a grăbit să o întrebe:

– Mihai nu s-a întors?

Așadar nu voia să stea în aceeași casă cu ea. De la școală i-au spus că a plecat, în casa tușei Ileana nu a ajuns, iar să-i telefoneze nu voia. În nici un caz Mihai nu trebuia forțat, sâcâit. Singur trebuia să cumpănească și să ia decizii. Dar așteptarea era grea. S-a apucat să strângă lucrurile Adelinei care trebuiau spălate, și-a găsit tot felul de preocupări ca să treacă timpul până când a sunat telefonul.

Dar era Victor, furios:

– I-ai spus lui Ghiță că eu am pus foc la nu știu care casă de la voi, ești nebună? Habar n-am despre ce vorbești, sunt la kilometri distanță, acasă la ai mei, uiți că tu m-ai gonit? Așa vrei să mă ții departe de Adelina? N-o să scapi de mine atât de ușor, Silvia.

– Vrei să cred că ești nevinovat? Spune, cum ai făcut rost de motocicletă?

– De unde știi că am motocicletă?

– Aha! Ce repede te dai de gol!

Silvia a închis nervoasă. Cu Victor nu s-au terminat necazurile.

– Vorbeai cu cineva? s-a auzit vocea lui Mihai care tocmai intrase. Eu m-am plimbat până sus pe deal, să știi că am mers destul de bine, piciorul m-a durut mai puțin. Trebuie să fac mișcare, asta e soluția.

S-a apropiat de el și l-a îmbrățișat:

– Mihai, nu-mi doresc nimic altceva decât să te văd sănătos.

 

E o femeie la tine?

 

– E o femeie la tine? Așa de repede m-ai înlocuit?

Mona intrase în vilă cu aplombul obișnuit, se prefăcuse că nu observă stinghereala menajerei și îl strigase pe Damian până ce acesta coborî scara, înfășurat în halat.

– Îmi pare rău că te-am deranjat, iepurașule, dar nu eram sigură, îmi dai tu papucii sau mi-i iau singură? Și lenjeria, neglijeurile, halatele de baie? De trusa de machiaj să nu uiți! Ar mai fi pantofii, hainele de blană…

– Poți să te oprești cu inventarul, l-am pus pe Robert să împacheteze tot și să le expedieze pe adresa maică-ti. După ce închiriază un camion. Un singur lucru, păpușică…

– Da, ursulețule.? Damian îi susținu privirea:

– Microfoanele le păstrez. Suvenir.

După câteva clipe de tăcere, Damian își reluă perorația, din ce în ce mai vesel și mai sigur pe el:

– Păsărică, ai vrut să pleci, cale bătută, pa și pusi! Când eram eu puști, se cânta un cântecel, știi? Începu să fredoneze: „La revedere tabără dragă, la revedere noi plecăm… ” Era frumos în tabără, ne dădea marmeladă cu fasole. Sau marmeladă și fasole, super.

– Tu ai fost șoim al patriei, Damiane?

– Fost. Șoim din ăia care zburau mândri pe cerul patriei și se găinățau în capul fraierilor. Am fost și pionier, dar mai ales golan de Tei. Acum sunt magnat de Pipera, mă rog, unul din cei mai mici, nu ca magnații cu magneți, ăia care atrag banii cu magnetu’.

Mona se prefăcu neinteresată, își urmărea gândurile:

– Să-și schimbe parfumul!

– Cine?

– Farfuza de sus. Parfumul ei pute a fake! Nu cumva ți-ai pus-o cu Sonia Iacob, aia nu poate trăi fără falsuri, are un soț fals, cât despre țâțe…

– Ce au țâțele mele, tu?

Sonia, înfășurată într-un cearșaf turcoaz, cobora scara, triumfătoare.

– Damiane, trimite-o să se îmbrace că i se văd vergeturile și celulita! Eu plec, ți-am adus actele magazinului, mă retrag din afacere. Cu tine am terminat pentru că ești un piroman.

– Aia ce mai e?

– Pe cine ai pus să dea foc casei unde stătea Mihai?

– Eu? se apără revoltat Damian. Sunt atât de meschin să mă răzbun pe un profesoraș? Bine, recunosc, sunt vinovat! Da, sunt vinovat de toate, incendii, cutremure, inundații, uragane, tsunami. Tot eu am omorât-o pe Elodia și, îți amintești cântarea aia, „Podul de piatră s-a dărâmat”? Eu sunt vinovatul, eu l-am pus la pământ!

– Pe bune, tu ai omorât-o pe Elodia? Se auzi deodată vocea Soniei pe care cei doi nu o mai băgaseră în seamă  dar Mona îi aruncă o privire în stare s-o înghețe

– Termină cu bufoneria. Puțin îmi pasă ce ai făcut înainte, de azi încolo ai să te porți ca un mielușel…iepurașule! Vrei să vorbim pe bune…atunci trimite-o pe fufa asta sus în dormitor să-și roadă unghiille!

– De ce să-mi rod unghiile?se arătă Sonia ofuscată.

– Pentru că altceva nu știi să faci! Hai, valea!

În sfârșit, discuția ajunsese la punctul nevralgic. După ce Sonia fusese expediată înapoi în dormitor, Mona avea de gând să-și dezvăluie atuurile, unul câte unul.

– Da, microfonul tot a fost bun la ceva. Te-am auzit vorbind cu Stambuliu…

– Tu ai ascultat discuția mea cu Stambuliu. Ei și? O să depui mărturie, o să te pună la detectorul de minciuni, iar eu o să neg. Îl iau pe nu în brațe și nu mă clintesc.

Brusc, Mona se apropie de el și îl lovi puternic cu palma în obraz:

– Întâi, să-ți fie rușine! Nu-mi pasă că ați pus la cale o escrocherie uriașă, cu banii băncii și ai asigurărilor, cine e nătăfleț să plătească. Dar de ce îți trebuiau banii mei? Ca să mă umilești?

Scoase din poșetă telefonul mobil și începu să-l butoneze în timp ce Damian nu știa cum să reacționeze:

– Foarte bine, cheamă poliția.

– Așa proastă mă crezi? Ia ascultă aici, teatru la microfon. Apăsă un buton și se auzi limpede în încăpere vocea lui Damian, înregistrat în discuția cu Stambuliu:

– Hai nu mă duce cu preșul… afacerea a fost realizată la perfecțiune… boul de șofer l-a desemnat pe Gorun, merită să-i mai plusăm la recompensă.

– Dar Gorun n-o să recunoască… habar n-are de bani!

– Sigur că nu, fiindcă banii nu există! Cine a împachetat hârtii albe încadrate de câteva bancnote de 500 de euro, cine a pus rahaturile astea în seiful băncii pe care cu onoare o conduce, cine s-a ocupat personal de încărcarea lor în mașină, cine garantează cu onoarea lui că banii au existat? N-au existat decât în închipuirea proștilor, dar o să-i încasăm pe bune ca despăgubiri și ai să-ți iei partea, Stambuliule!

– Mai vrei? Mona închise aparatul în timp ce Damian rămăsese nemișcat, fără reacție. Săracul Gorun, știi că țapul ispășitor a murit în arest, i s-a aplecat de la haleală, cine știe cine i-a trimis alimente stricate? Să fi fost marmeladă… sau fasole?

– Vreau înregistrarea!

– Luna de pe cer n-o vrei? Presupun că bănuiești, mi-am luat măsuri să nu pățesc nimic. Oamenii tăi, Robert, cine mai e? Gogoașă cu gașca, băieții lui Stere… să stea cât mai departe de mine. Dacă mi se întâmplă ceva, Olteanu va primi înregistrarea și ai să mănânci marmeladă la pușcărie până la sfârșitul vieții. Damiane, roagă-te la Dumnezeu să nu am vreun accident, să nu mă ciupească un țânțar, absolut nimic.

– Bine, Mona, ai cîștigat, oftă. Care sunt condițiile tale?

– Unu: dă-o afară pe Sonia, meriți o gagică mai mișto, pe bune! Mă faci să mă rușinez că am fost iubita ta amar de vreme. Doi: o să mai urmeze. Fii pe fază și o să afli la timp care sunt condițiile mele.

– Ai grijă, nu întinde coarda că se rupe! Fă un preț, zi cât vrei, jumătate din bani… pe mine să nu mă ții pe jar să mă perpelesc că nu suport!

– O să suporți! Robert intră pe ușă și rămase descumpănit la vederea Monei care reacționă: Ce e Robertino, nu mă mai cunoști? Fii civilizat, zi sărut mâna, boule!

– Robert, ordonă Damian, însoțește-o pe domnișoara la mașina dânsei și ai grijă să nu se împiedice pe covor, să nu se lovească de ușă, să nu o muște vreun maidanez și în general să se care de aici vie și nevătămată. Executarea!

– ‘nțeles!

– Și nu uita să-i zici sărut-mâna, boule!

 

Robert a condus-o pe Mona la mașină, dar a insistat să urce alături de ea, pretextând că are ordin să o ducă în siguranță la casa ei. Mona nu s-a împotrivit:

– Bine, vino cu mine. Tu n-ai o motocicletă, era mai bine să faci pe deschizătorul de drum!? Robert nici n-a clipit.

– N-am motocicletă, domnișoară, dar aș putea face rost.

Când au ajuns în fața casei Zoicăi, i-a ajuns din spate limuzina roșie a lui Damian.

– Nu mă așteptam la atâta grijă față de mine. Intrați, vă rog, o cafeluță, bomboane?

Mona știa ce va urma și era pregătită. I-a condus pe amândoi în casă și a întrebat:

– De unde vreți să începeți, din hol?

Damian nu mai avea chef de glume:

– Să nu crezi că o să scotocim toată casa, știu că ești isteață. Dacă ascunzi undeva înregistrarea, nu există decât un singur loc… o ții asupra ta. Nu riști tu să se rătăcească. Mai întâi, îmi dai telefonul?

Cu un aer la fel de grav Mona se conformă, scoase telefonul din geantă și i-l întinse. Nu-i fu greu lui Damian să găsească fragmentul căutat.

– Hai nu mă duce cu preșul… afacerea a fost realizată la perfecțiune… boul de șofer l-a desemnat pe Gorun, merită să-i mai plusăm la recompensă.

– Asta fuse și se duse, spuse el după ce apăsă butonul de ștergere, apoi căută în meniul telefonului pentru a descoperi și alte înregistrări. Nu erau așa că așeză telefonul pe masă.

– Unde ții originalul, l-ai copiat pe un stick de memorie, așa e?

– Ție nu pot să-ți ascund nimic, iepuroiule. Poftim! Mona scoase din geantă un stick minuscul și i-l întinse. Mulțumit?

– Super… și acum dezbracă-te. Știi că îmi plac spectacolele de strip-tease, continuă și luând geanta, i-o întinse lui Robert: Vezi ce mai găsești pe aici!

– Nu ți se pare că exagerezi?

– Mona, sunt mize mari în joc, nu-mi arde de glume. Sau te jenezi de Robert?

– Bine. Lasă să vadă și Robertino un trup de femeie adevărată nu ca pirandele lui, adăugă ea și începu să-și scoată hainele. Între timp, Robert mai găsise ceva în poșeta femeii:

– Ia te uită ce am găsit, șefu’, spuse el arătând un stick. Și încă unul…

– Mai am un stick cusut în sutien și vreo două în portjartier. N-am pus în chiloți, că mă jenează.

În câteva clipe erau aruncate pe jos în fața lui Damian toate vestmintele pe care le purta Mona și un maldăr de stickuri, identice.

-Sunt 14, ca să știi. Dar originalul adevărat e pus bine la păstrare. Îmi pare rău pentru tine, Damiane, percheziția n-a ținut! Și acum, afară! V-ați clătit destul ochii, să vă ajungă! Și nu uita să te debarasezi de Sonia. Vezi că nu se compară cu mine?

 

Mihai, știi că s-a întors tata?

 

– Mihai, știi că s-a întors tata? îl întrebă Adelina și Mihai rămase o clipă descumpănit.

– S-a întors tata?

– Da, a stat mult pe o insulă pustie, dar i-a fost dor de mine și a venit.

Mihai știa de la Silvia adevărul despre divorț, despre condamnarea lui Victor Ursu, dar nu se putu abține să nu o întrebe de ce nu i-a spus și lui de întoarcerea acestuia. Silvia nu părea stânjenită:

– De ce nu ți-am spus? Mi-a fost teamă că el a pus focul.

– Poftim?

– Mihai, în ziua când eu plecam cu Șerban spre spitalul unde aflasem că ești internat, Victor a fost la primar. Au făcut armata împreună, ți-am povestit, și șeful i-a spus despre tine. Atât. Fără comentarii, fără discuții… Ba mint, i-am spus că mă mărit cu tine.

Văzu că Mihai nu spune nimic și continuă:

– El vorbise cu Ghiță să-i facă rost de o slujbă, avea de gând să închirieze o cameră în Drajna, îți dai seama?

– Și atunci s-a înfuriat și s-a repezit să dea foc locuinței mele? Asta susții tu?

– Nu sunt sigură. M-a sunat și a negat, bineînțeles, dar a recunoscut că are motocicletă. Mihai, cine altcineva putea să-ți vrea răul? Victor e un caracter dificil, cu răbufniri de violență. Nu-ți pot spune decât atât, dacă nu era Adelina, l-aș fi părăsit cu mult înainte de a fi arestat.

Mihai nu părea convins, dar nici el nu găsea o explicație pentru incendiu. Prezența lui Victor Ursu în preajma lor complica, desigur, lucrurile.

Telefonul lui sună și răspunse grăbit, ca să-și alunge gândurile. Era Șerban, insista să vină să-i ducă la cumpărături.  Să meargă, de ce nu…atmosfera din școală era insuportabilă. Cât despre ce se vorbea în comună, adică la cârciuma lui Moise…

Dany și Roxana nu-și mai vorbeau. Directorul Papuc își dresase bine fata să stea departe de „oaia râioasă”. El abia aștepta sfârșitul anului, Bacul, să scape cât mai repede de Daniela Cârciumaru, acum o considera un virus, un microb care îi infestează școala. Discutase cu Toma, șeful de post, dacă nu s-ar găsi o încadrare juridică pentru comportare imorală, dar polițistul dăduse neputincios din umeri:

– De ce nu raportezi la Inspectorat, directore? Te scapă ei de belea.

– Ce, să ies eu vinovat, că sunt diriginte la clasa ei!?

– Nici fata nu e atât de vinovată, nu pleca urechea la tot ce spune Draga.

– Se iubește cu un om însurat, asta nu e adulter?

– Ești sigur? Roxana ce zice?

– I-am interzis să se apropie de dezmățată!

Toma Frunză era sceptic:

– Dacă singura matale sursă de informații e Draga, n-ai făcut nimic. De ce nu vorbești cu fata, dacă ești diriginte, de ce nu discuți cu alde Cârciumaru?

Discuțiile despre divorț dintre Dany și Șerban se amânaseră, dar ei continuau să se vadă. Draga era singura care a observat manevra cu autobuzele și nu s-a sfiit să o caute pe Florica, mama fetei, care părea foarte stânjenită.

– Florico, ce fel de meditații face fiică-ta la București, că pleacă seara și se întoarce dimineața?

– Păi, rămâne noaptea la o mătușă, să nu circule pe întuneric.

– Zău? Nu-i mătușa aia care avea mașină?

– Păi, nu mai are…

Draga n-avea de gând s-o lase pe madam Cârciumaru să scape atât de ușor:

– Tu ai auzit, fa, că în unele școli se face vaccin HIV, la cererea familiei?

– Poftim? Ce e acesta?

– O boală rea, n-ai auzit de sida, așa i se mai zice!? Și se ia prin contact sexual, dacă înțelegi ce spun… dar dacă pun prezervative…

– Păi…

Dragăi îi ajungea, era satisfăcută să bage un fitil, numai că a urmat ceva tare neplăcut pentru ea. Pe seară, înainte de terminarea programului, Petre Cârciumaru dădu buzna la Poștă, pus pe ceartă!

– Madam Draga, eu atâta îți spun: să nu te mai bagi în familia mea, nu te privește ce face fi-mea, unde se duce și de ce. Dacă nu te potolești cu bârfele, mă ocup eu de tine, vrăjitoareo! Și am să încep strângând de gât nenorocitul acela de cotoi, umblă după pisici și e un miorlăit pe uliță de nu poți dormi!

– Să nu te atingi de Colonelu! atât putu să îngaime Draga care-și reveni repede după ieșirea bărbatului, uitându-se către colegele ei rămase stane de piatră:

– Vrăjitoare, eu? Ia uită-te la el, ce obraznic!

 

Șerban s-a ținut de cuvânt

 

Șerban s-a ținut de cuvânt și  i-a însoțit la cumpărături, a venit să-i ia cu mașina și i-a dus pe Silvia și Mihai din nou la mallul de la marginea Bucureștiului. Mihai avea nevoie de o mulțime de lucruri și trecură mai întâi prin Lămâiței, să ia câteva obiecte din camera lui de adolescent, cărți vechi, casete, discuri.

La mall se strecurau printre obișnuiții gură-cască, umblând după promoții, solduri și ieftiniri.

– Moșule, profită de ocazie și schimbă-ți look-ul, sunt câteva haine deosebit de ieftine dar moderne, îți spun eu ce se poartă! îl sfătui Șerban.

Au trecut pe lângă buticul Monei, era tot închis, prin fereastră se vedea înăuntru doar Brigita, ocupată să împacheteze. Dispăruse firma cu numele Monei și imensa fotografie din vitrină. Au adunat suficiente pungi cu cumpărături până când Mihai și-a epuizat economiile, dar nu a acceptat în ruptul capului să se împrumute, nici măcar de la Silvia. Atunci Șerban i-a invitat la masă la un restaurant italienesc și a comandat porții mari de spaghete bolognese.

– Italienii știu să mănânce, comentă el cu gura plină. Au rafinament!

– Asta numești tu rafinament? replică Mihai care se chinuia să înfășoare pastele subțiri pe dinții furculiței.

– La voi la nuntă, o să mănânc sarmale, presupun.

– Ce presupui, îl provocă Silvia, că vei mânca sarmale sau că va fi o nuntă?

Șerban îi privi pe amândoi și puse furculița jos:

– Dacă aveți chef de o discuție serioasă, vă spun că nu divorțez!

– Dany știe?

– La 18 ani, Dany e mai matură decât credeți! Ea vede în mine o treaptă, o șansă, unul care s-o extragă din mlaștina plictisului și mediocrității. Cer scuze, dar Drajna nu e chiar paradisul pe pământ!

– Hai lasă-ne! se supără Mihai. Cinismul tău mă înspăimântă!

– Deci voi credeți că Dany s-a îndrăgostit de mine? Aș! Mimează, se preface!

– Iar între timp, tu profiți? Măcar era fecioară?

Silvia era gata să se ridice:

– Eu nu suport discuția asta.

– Lasă-l să ne spună cum procedează. Cum faci, o aduci în București ca să iasă în lume, o duci prin cluburi?

– Am fost de câteva ori, nu cine știe ce.

– Când știe Claudia că ești plecat în deplasare, nu-i așa? interveni Silvia. Unde ai fost ultima oară, la Arad?

– Micile minciuni fac căsătoria suportabilă, admise Șerban.

– Da, și divorțul iminent.

– Lui Dany îi place să danseze. Doar n-o să mă acuzați că sunt proxenetul ei!

– Știi ce crede Roxana? își aduse aminte Mihai de presupunerile fetei dar cu siguranță eagera.

– Care Roxana… ah, rățușca cea urâțică?

– Mai bine tac. Se ridică: Îți mulțumim pentru masă, Șerbane. Să rămânem la vorba Silviei, căsătoria nu e o joacă.

Silvia nu se simțea confortabil, de aceea socoti util să stingă controversa cu o glumă. Zâmbi:

– Așadar, nu mă apuc de umplut sarmale?

– Voi chiar  vreți să vă căsătoriți? continuă Șerban, care nu se clinti de pe scaun. Nu vă sfătuiesc. Dar vă aprob. Pentru Mihai ar fi un pas spre maturizare! Se amuză de propria glumă și întrebă: Desert nu vreți, fac aici un tiramisu grozav!

– Eu și Mihai am hotărât să amânăm, să lăsăm planurile de căsătorie pe mai târziu.

– Serios? Atunci să comand tiramisu?

…..

 

– Când am hotărât noi să amânăm căsătoria? a întrebat-o Mihai pe Silvia, când au ajuns acasă.

– Adineauri. Uiți că ți-au ars actele, diplomele, certificatul de naștere!? Va trebui să alergi să le reconstitui!

– Cum te gândești tu la toate! nu se opri Mihai să fie ironic, după care discuția muri în fașă, Adelina veni plângând că s-a lovit la un deget și Silvia își văzu de preocupările ei de mamă.

Mihai se duse să facă mișcare, să se plimbe, suferea cel mai mult de lipsa bicicletei. Era extrem de greu în comună să stai departe de gura lumii, totul se afla, se interpreta, se analiza. Oricât se ascunseseră, Dany și Șerban fuseseră descoperiți și prinși în colimatorul judecății publice. Relația lui Mihai cu Silvia, destul de debilă și reîncălzită după promisiunea căsătoriei, revenise în prim plan, de data asta agrementată de apariția Monei Murgu. „Se vorbește că v-ați îndrăgostit de ea!” îi spusese Dany.

Dacă o elevă îl tratează cu asemenea cuvinte, cine știe ce se comentează în toată localitatea, ce presupuneri se fac, cum e compătimită Silvia că va fi abandonată înainte de promisa căsătorie. Pe Mihai îl deranja că Silvia nu deschisese nici o clipă subiectul Mona, dar, dacă l-ar fi întrebat ce are de gând în legătură cu aceasta, ce ar fi răspuns? Uneori, se blestema că are o fire introvertită, indecisă, că nu e obișnuit să ia, cum e vorba, taurul de coarne.

Își făcuse, la un moment dat, planul să plece din Drajna, să candideze pentru un post mai „în față”, să îşi clădească o carieră, așa cum visaseră părinții lui, iar acum i se părea totul zadarnic. Până și teoria lui cu apropierea mai strânsă, sufletește, între profesori și elevii de la țară se clătina.

„Am ajuns să n-am nimic al meu, să fiu tolerat în casă străină, să îi încurc viața unei femei fără altă vină decât că se străduie să-și crească fetița în siguranță și pace. Ar fi o crimă să o abandonez chiar acum, când se întrevăd necazuri cu fostul soț, tatăl Adelinei. Pe de altă parte, mă aștept la ceva din partea Monei? Reprezint altceva pentru ea decât un capriciu trecător?” Privi sus, spre deal, unde se vedea casa Albuleștilor, o gospodărie frumoasă, acum închisă și scoasă la vânzare. Oare cei care ar locui acolo ar fi mai feriți de ochii lumii, mai departe de bârfe, mai izolați de zvonuri și cancanuri?

Când se întoarse Silvia o culcase pe Adelina, toată după amiaza copilul nu fusese în apele lui.

– O să doarmă și se face bine, îi explică Silvia. Auzi, tu ce crezi, de fapt, de povestea cu Daniela și Șerban, nu ți se pare ceva necurat în relația lor?

– Și tu crezi că Șerban e un proxenet, un traficant de carne vie, corupător de minore? Haida, de! sări Mihai să-și apere prietenul.

– Ați fost vecini, dar cât de bine îl cunoști?

– Nu ne-am dus la femei împreună, dacă asta vrei să știi!

– Mihai, de ce ești așa agresiv? Eu nu vreau să te supăr.

– Iartă-mă, te rog! Silvia îi zâmbi, încercând să-l facă să depășească stresul și irascibilitatea ce se făcuseră evidente.

– Tu îți mai amintești prima ta iubire?

Neașteptată întrebare! Brusc, își rememoră imagini pe care le crezuse uitate undeva departe, în trecut. Era o femeie, o vecină, Sabina, care venea să facă puțină curățenie în casa lor, pentru câțiva lei. Pe atunci el avea 17 ani, iar ea vreo 40. Într-o după amiază, când el era singur și citea în pat, Sabina a intrat fără o vorbă, și-a ridicat fusta și s-a strecurat lângă el, încercând să-l stimuleze și să-l învețe ce trebuie să facă. Mirosea îngrozitor a fum de țigară proastă și îmbrățișarea lor a fost un eșec total.

– Dacă asta e dragoste…aşa am început…sau mai bine zis n-am făcut o atunci…a comentat el după ce a terminat de povestit. Silvia nu dădu înapoi:

– Dar fetele de vârsta ta nu te plăceau?

– Vrei să știi câte am cucerit? Destule, dar în patul meu au ajuns puține.

Mă rog, ar fi cineva care….am făcut studenția împreună…

– Cum o chema?

– O chema Ana…

– Frumoasă?

– Foarte….a oftat, cu gândurile aiurea….se pare că e măritată de mult, fetele de vârsta mea vizau mai sus, bărbați împliniți social și, de ce nu, material…și atunci și acum…Silvia, are vreun rost discuția asta?

– Poate că nu, dragule, se aplecă spre el și îl sărută: Merg să dorm lângă Adelina.

Dar el nu își putea lua gândul înapoi de la anii studenției, de la colegele pe care le admira de la distanță chiar dacă ele nu se uitau la băieții de aceiași vârstă decât cu îngăduință. Una din ele acceptase totuși să vină într-o după amiază în casa lui ca să învețe împreună dar el n-a avut suficient curaj să o atingă deși era sigur că ea l-ar fi acceptat. Poate de vină era apropierea părinților care totuși niciodată n-au dat buzna în camera lui nici nu l-au incomodat cu întrebări curioase. ”Mai bine o făceau…” Cât privește Silvia…a fost nevoie ca femeia să arate mai multă îndrăzneală pentru a se închega relația lor cât despre Mona….

 

Vă poartă cineva dușmănie?

 

– Vă poartă cineva dușmănie? îl întrebă pe Mihai șeful de post, Toma Frunză. Cercetările noastre continuă, adăugă el plin de importanță, știți că a fost semnalat un motociclist suspect prin zonă?

Mihai nu reușea încă să se desprindă de valul de probleme care-l copleșeau. Promisiunea făcută Silviei, proiectele de viitor, amenințarea lui Victor Ursu, misterul Mona. Culmea, Draga venise în biroul directorului școlii, erijându-se în purtătoare de cuvânt a comunității, ca să-i acuze pe toți de imoralitate, pe Mihai, pe Silvia, pe Daniela și întreaga familie Cârciumaru. Afirma că preotul Zaharia o susține și că Mihai ar trebui acuzat de neglijență în educație și lipsă de spirit etic. Papuc se ferise să-i amintească faptul că de fapt chiar el e dirigintele Danielei.

Dar pe Mihai îl chinuia cel mai mult secretul incendiului. „Cine îmi poartă dușmănie”? se întrebă el. Focul pus fusese evident o amenințare sau o răzbunare și nu existau decât două explicații. Victor Ursu sau Damian Boieru. Își aminti de cei doi indivizi antipatici, Damian și acolitul lui, când au dat buzna peste el în căutarea Monei, revăzu în memorie scena din cafenea când Mona i-l arătase pe Robert care o supraveghea. „Urâtul din colț e omul lui, stă toată ziulica lipit de fundul meu.” Să fi fost Robert motociclistul suspect? Sau Victor? Silvia evita o confruntare, amânau. Dar amânarea nu e o soluție, între a dori și a trebui e o mare diferență. Iar el, Mihai, o dorea pe Silvia de soție sau vedea în căsătoria cu ea un refugiu, un adăpost? O femeie în viața lui i-ar disciplina existența, iar Silvia era gospodină și mamă perfectă. Adelina ar avea o familie adevărată, cu toate că tatăl ei natural apăruse în preajmă. După ce stătuse pe o insulă pustie, auzi poveste!?

Oare de ce evită să se gândească la Mona? Îl intimida, îl împiedica să ia inițiativa? N-avea curaj să pună mâna pe telefon și să o sune? Ba avea!

– Vreau să te văd! îi spuse, abrupt, după ce ea răspunse apelului.

– Ți-e dor de mine?

– Să spunem că da!

– Atunci zbor! Mona părea că se bucură. Dar îmi amintesc că nu mai ai garsoniera, a ars. Unde ne vedem, în holul de la Primărie? Sau preferi cabana de lângă lac? dar bănuiesc că la ora asta au ocupat-o pescarii. Ce-ar fi să vii să-ți faci manechiura la Salonul mamei? Tratament VIP, îți dă și o ciocolățică.

– Mona, ai terminat cu miștocăreala? Ne vedem la cafeneaua de la mall. Să nu întârzii că nu te aștept!

– Bine, șefu’, am înțeles! Ce dur poți să fii. Atunci ne vedem la cafenea, te pup pe gură!

 

Întâlnirea de la cafenea a fost scurtă. Mihai abia apucase să soarbă din cafeaua comandată, când Mona și-a făcut apariția. Nu s-a așezat ci a pus pe masă un card lucios.

– Ce e asta?

– O cheie. Știi hotelul din fața mallului, e foarte confortabil, 5 stele. Sau 4…măcar 3 jumate…. dar paturile sunt largi. Te aștept cu o cafea mai bună.

– Mona…, începu el, dar femeia deja se întorsese să plece. Am să vin.

– Cine plătește hotelul, Damian? întrebă Mihai imediat ce intră în camera de hotel. Dar Mona nu se vedea în încăpere, îi simți prezența în baie, unde tocmai se închisese apa dușului. Acum va ieși din baie goală, mă rog, înfășurată în inevitabilul prosop, un preludiu de care mai avusese parte. Dar nu pentru asta am venit aici, își spuse Mihai. Așteptă cu răbdare și avu surpriza să o vadă ieșind îmbrăcată cu blugi și topul roșu, care îi stătea atât de bine.

– Acum te ascult, ceartă-mă!

– Mona, nu vreau să fiu prins la mijloc în războiul tău cu Damian Boieru!

– M-am despărțit de el.

– Nu te cred. Uiți că mi-ai spus că vrei să te răzbuni, să-l distrugi, să-l dai în gât?.

– Hai, stai lângă mine pe pat, nu te mănânc, zâmbi ea. Mihai, nu mai fi atât de încordat. Da, ai dreptate, între mine și Damian există un război care nu se poate sfârși decât cu înfrângerea unuia, mai precis, a lui. Dar nu vreau ca tu să fii o victimă colaterală… parcă așa se spune?

– Crezi că el e de vină pentru incendiu?

– Mai mult ca sigur. Motociclistul nu putea fi altul decât câinele lui de pază, Robert.

– Eu mă gândisem la fostul soț al Silviei, Victor, care…

Mona îl întrerupse, amuzată:

– Bietul de tine, stăteai pitit în colțul tău de lume și, deodată, te-ai trezit cu o grămadă de dușmani pe cap. Dar ai avut și o compensație plăcută, pe Mona. Mihai, îți promit, ba chiar îți garantez că o să te apăr. Acum am dovezile, îl țin pe Damian în șah cât am să am eu chef.

– Adică ai dovezi că el a făcut ilegalități și nu-l dai pe mâna autorităților?

– Lasă-l să se teamă, să tremure de frică. Câtă vreme mai speră să nu-l dau pe față, putem obține orice de la el!

– Eu nu vreau nimic.

– Eu da!

 

Mihai, să nu te însori!

 

– Mihai, să nu te însori! i-a spus Mona după ce au făcut dragoste.

Totul se petrecuse în modul cel mai firesc din lume, o dorință reciprocă transformată în faptă. El își aducea aminte cu emoție prima lor întâlnire, în micul apartament din Lămâiței, bucuria cu care descoperise lângă el o femeie tandră și iubitoare, lipsită de fițele pe care le afișa de obicei. Uneori i se părea că existau două Mone și era greu să realizezi care e cea adevărată.

– Să nu te însori, reluă ea ideea, cuibărită în brațele lui. Silvia nu mi-e nici simpatică, nici antipatică, dar nu e femeia potrivită pentru tine. Ar fi o piatră de moară la gâtul tău. Te-ar scufunda pe vecie în mediocritate.

– Silvia mă iubește.

– Oare? Există o partidă mai bună ca tine la Drajna? Avea de ales între o sumedenie de crai, de prinți cu stea în frunte și miros de mămăligă? Îl văzu că vrea să protesteze și îl opri: Poate te iubește, dar de ce? Silvia nu vrea altceva decât liniște și pace pentru ea și copilă, nu aspiră la ceva măreț, dimpotrivă, te trage și pe tine în cercul ei îngust, care e de fapt o groapă!

– Interesant, deci tu aspiri la ceva măreț? În afară de pedepsirea lui Damian?

Mona deveni deodată mohorîtă, preocupată de gânduri ascunse.

– Nu știu, Mihai, în viața mea se cere o schimbare și am crezut că tu ești bărbatul care … care îmi poate arăta steaua fără nume.

– Un modest profesor de geografie?

– Da, tu.

– Și cum vezi această, mă rog, schimbare?

– În primul rând, am să mă mut cu tine. Nu știi o casă în Drajna pe care aș putea să o cumpăr?

– Ar fi casa Albuleștilor de pe deal, răspunse Mihai automat și se opri, realizând implicațiile discuției: Să te muți cu mine?

– Da, pentru început, vreau să scandalizăm comuna, apoi tot județul și, pe urmă… se aplecă să-l sărute… mai vedem!

 

Scandalul nu era de ocolit, deja Silvia spumega

– Ai fost la București, te-ai dus să te culci cu Mona și să nu negi! Ăsta e mirosul ei, de la pielea ei parfumată cu tot felul de smacuri franțuzești…ce folosește, Paco Rabanne, Givenchy?. Mihai de ce vă bateți joc de mine?

– Silvia…

Dar ea era de neoprit

– Să nu-mi spui că-ți pare rău, te-ai purtat ca un ticălos, m-ai cerut de nevastă în batjocură, să aibă motiv toți să râdă de mine! Cum ai putut fi atât de crud, de cinic, de nemilos? Eu și Adelina n-am contat nici cât negru sub unghie pentru tine! Am… te urăsc, Mihai!

El încercă să o liniștească:

– Adelina unde e?

– Adelina a ieșit la plimbare cu tatăl ei, n-am putut să mă opun, iar tu nu ești niciodată aici când e nevoie de tine. Uite, Victor i-a adus păpuși, jucării.

Mihai știa că merită să încaseze furia femeii și nu încercă să se apere. Era momentul când apele trebuiau să se separe. Un moment dureros, dezagreabil, dar necesar. Oare ce simțea, regret, milă, ușurare sau, mai curând, un imens dispreț față de el însuși?

– Silvia, am să plec.

– Unde?

– Mona vrea să se mute aici.

– Nu te cred.

– O să cumpere casa de pe deal.

– Casa Albuleștilor? Mona Murgu? Lasă ea Capitala pentru viața la țară, nu cumva te aburește ca pe un naiv? Mihai, e imposibil, minte. Cum te poți lăsa prins în capcană atât de ușor?

– E adevărat.

Femeia spumega de revoltă, de nervi, fusese luată pe nepregătite. Presimțea că despărțirea de Mihai e iminentă, dar nu putea suporta ideea umilinței, se speria gândindu-se la ce vor zice oamenii, va fi calul de bătaie al bârfelor.

– Casa de pe deal, zici? Eu am să vin să vă dau foc, cu mâna mea! Izbucni în plâns, nu-și mai putea opri lacrimile care cădeau în cascadă. Ce mi-ai făcut, Mihai…!?

A fost momentul când Victor se întoarse cu Adelina. Văzându-și mama plângând în hohote, fetița se repezi în brațele ei.

– Mami, ce ai, ce te doare?

– Te rog, Ade, du-te dincolo, te așteaptă gemenele.

– Dar, mami…

– Te rog…

Victor Ursu n-avea nevoie de explicații nici de prezentări. I se adresă direct lui Mihai, cu un ton fără echivoc:

– Ai făcut-o să plângă pe femeia asta… o să ai de furcă cu mine dacă se mai întâmplă!

Nu era nimic de replicat, bărbatul avea dreptate, iar dacă își închipuia cineva că se vor lua la bătaie ca doi cocoși, se înșela. Acum  Mihai era deplin convins că Victor Ursu n-avea nimic de a face cu incendiul. Așa că se întoarse spre ușă și ieși în stradă. Nu avea să mai intre niciodată în casa aceea.

Pe seară, ajunse la cimitir, la mormântul părinților lui, ei l-ar fi putut sfătui, dacă ar mai fi trăit. Stătu timp îndelungat în întuneric, nu avea nici chibrit, nici lumânare, dar se rugă în tăcere, singur ca întotdeauna.

Era ceva neclar la mijloc

Era ceva neclar la mijloc. Olteanu nu se putu opri să suspecteze că are de a face cu o înscenare. Își amintea celebrul jaf de la Bragadiru, din vara lui 2011, când păgubitul reclamase furtul unei mari sume de bani abia scoase de la bancă. Chipurile, făcuse pană la cauciuc și a fost atacat pe șoseaua de centură de patru indivizi mascaţi. Doi aveau pistoale şi le-au folosit ca să-și ameninţe victimele. Au luat punga cu bani şi duşi au fost. Cel care a declarat că sunt banii lui a explicat poliţiştilor că ridicase suma cu gândul să cumpere materiale neferoase de la Sibiu. Totul era o înscenare, o plăsmuire.

Dar în cazul de care se ocupa el, existau martori, iar femeia din Dacie nu părea să fie implicată. Moartea lui Gorun împinsese ancheta într-o fundătură, despăgubirile erau iminente și Damian avea să-și primească banii fără ca nimeni să-l acuze. Înscenare. Dar cum? Cine? Nu vedea decât două variante: Damian sau directorul băncii, Stambuliu. S-au mai văzut bancheri implicați în fraude, nu se murdăreau decât pentru sume mari. La poligraf, lui Stambuliu nu i se puseseră întrebări privind o posibilă complicitate a lui la furt. Acum, avocatul îl va sfătui să nu accepte o a doua ședință cu detectorul de minciuni.

Pe de altă parte, era greu de bănuit că bancherul avea conexiuni în lumea interlopă, fără de care nu se putea realiza lovitura. În schimb, Damian avea. Dar pe ce bază să-l anchetezi? Singura portiță rămasă deschisă ducea spre șoferul Marin Vasile. Dacă Gorun fusese sau nu implicat, cheia misterului era la șofer. Trebuia să aștepte întoarcerea în țară a acestuia, care întârzia în mod suspect. Ca să-l aducă prin mandat internațional era greu, nu avea nimic concret pentru o inculpare la tribunal, procurorul Geamănu, cu care lucra de mulți ani, n-avea cum să-l ajute.

Și ancheta privind comerțul cu mărfuri piratate se împotmolea, la fel, din cauza morții lui Max, nici un indiciu nu ducea spre autorul crimei. Olteanu se simțea neputincios, intuia că totul se învârte în jurul lui Damian Boieru’ și nu știa cum să se apropie de adevăr. Își aminti cum îl chemase Mona, cu luni în urmă, facilitându-i o percheziție improvizată. Femeia se despărțise de Damian, renunțase la butic. Dacă ar fi aflat ceva important, ceva compromițător, ar fi venit la poliție? Era cumva în pericol? Incendiul din Drajna avea vreo semnificație în context?

N-avea altă șansă decât să o întrebe, direct, fără menajamente. O rugă pe Mona să-i facă o vizită la poliție, o lăsă un timp să-l aștepte într-o cameră neprimitoare și rece, cu glasuri răstite și zgomote neplăcute străbătând prin fereastra deschisă. Apoi veni să se așeze în fața ei, îi oferi o cafea rece și atacă:

– Ai găsit ceva în garaj, atunci?

Luată prin surprindere Mona tăcu.

– Ții minte când ai chemat poliția, de frică, bănuind că e un intrus în vilă? A venit Damian și nu ne-a lăsat să ne uităm în garaj, ai aflat între timp secretul? Ce ținea acolo, un cadavru? Cadavrele se țin de obicei în dulap.

– Ce memorie ai, comisare, și ce macabru ești. Am auzit că se dau banii, după ce mi-i recuperez, pot să te rog să nu mai îmi pomenești niciodată numele lui Damian Boieru?

– Fără glumă, sunt deja destule cadavre în jur și puteau să mai fie. Prietenul tău, profesorul,  a scăpat de la incendiu.

– După ce era să-l calc eu cu mașina, hai că vorbim prostii! Pe voi la poliție vă plătește după cantitatea de timp pierdut? Se ridică: Eu am treabă.

– Dacă deții vreo informație, dacă ai o dovadă, o probă, cât de mică, e bine să ne-o dai, altfel nu te putem proteja.

Mona îl privi cu răceală, își recăpătase stăpânirea de sine:

– Unu la mână, nu mi-e frică de Damian Boieru. Doi: aș vrea eu să-l pot da în gât, dar e imposibil, tipul e uns cu toate alifiile. Trei: de ce aș fi fraieră să vă ciripesc vouă, când aș putea să-l storc de ceva profit?

Olteanu își dădu seama că nu pierduse timpul chemând-o, Mona era o nucă tare  dar până la urmă va ceda.

– Am ghicit, știi ceva și preferi să-l șantajezi. Domnișoară Mona, șantajul e o armă cu două tăișuri, oricând ți se poate întoarce în față.

– Comisare, îți mulțumesc pentru lecția de viață, dar cafeaua era rece și mi s-a făcut greață. Te pup!

Afară, în mașină, scoase telefonul și îl sună pe Damian:

– Ce mai faci, păsărică, se grăbi acesta să întrebe cu un glas jovial dar ușor teatral.

–   Tocmai ies de la poliție, m-a chemat Olteanu să mă preseze să te dau în gât, bănuiește că am niște dovezi care i-ar fi de mare folos. Știi ce m-a întrebat?

– Ce?

– Vezi că ești curios? S-a interesat dacă atunci când nu ai lăsat poliția să intre în garaj ascundeai vreun cadavru, de unde să bănuiască el că era vorba de pachete de hârtii albe cu ceva euroi la vedere, ca momeală…Puișor, eu știu totul dar nu te trădez așa că…ieși la intersecție cu un cadou pentru iubita ta!

– Cât mă costă cadoul, iubito? întrebă el resemnat. Mona și-l putea închipui cu telefonul la ureche, abia stăpânindu-și fúria, gata să spargă vreun bibelou sau vreo oglindă după ce încheia convorbirea.

– Uite ce am aflat, iepuraș, îi spuse, la Drajna ar fi disponibilă casa unei familii care a emigrat, casa Albulescu, pe deal. Mi-o cumperi, o mobilezi, o aranjezi, că vreau să mă mut la aer curat. Cât timp să-ți acord? O săptămână e destul, că sunt generoasă….

– Eu sunt generos că, deși m-ai părăsit și mă șantajezi, te-am lăsat în pace, replică Damian. Ți s-a pus pata pe profesoraș, îi faci cuibușor de nebunii?

– În primul rând, vreau să-l apăr de tine și de oamenii tăi. O săptămână, nu mai mult, bagă de seamă! Și stai la distanță, mutra ta îmi face greață!!

 

Să locuiască un timp în strada Lămâiței?

 

Să locuiască un timp în strada Lămâiței?se întreba Mihai.  Despărțirea de Silvia avea să se lase cu o explozie de comentarii, în special la școală unde viața lui era deja imposibilă dar nu se gândea să fugă. Mona se oferi să-l ajute să facă naveta, dar Mihai prefera să închirieze altă cameră în Drajna, exista destul spațiu pentru că multe persoane plecaseră să lucreze afară și oferta veni de unde se aștepta mai puțin, de la familia Cârciumaru.

Ce ironie a soartei! Dacă vine Șerban să-l vadă și vor merge toți trei, cu Dany, în București? Imposibil, de neconceput!!!

Noaptea în cimitir, lângă mormântul părinților, nu reușise să-și alunge din memorie apariția Monei, la început o femeie necunoscută, misterioasă, acoperită de întunerec. De atunci întreaga lui viață se schimbase. „Știi unde aș putea găsi ceva de mâncare în satul ăsta împuțit?” îl întrebase ea pe un ton firesc, ca și cum nu s-ar fi adresat unui om pierdut printre morminte, ci unui trecător de pe stradă. Purta o roche ciudată, din mătase trandafirie, cu o tăietură mai largă în față. „Ai putea să-mi spui în ce direcție e patul”? Ce caraghioasă… Fiica unei persoane care i-a făcut atâta rău mamei sale, lăsând-o pe drumuri în prag de pensie. Ani de zile îl obsedase gândul, dorința să o revadă și ea apărea lângă el în cimitir. Iar acum totul se dăduse peste cap. N-ar fi fost mai bine dacă rămânea cu o fantasmă? Trebuia să o fi uitat imediat după ce o zărise prin vitrina salonului de coafură. Dar cum s-o uite, dacă întâlnea peste tot chipul, fotografia, imaginea ei?! Renunțase la televizor, dar nu scăpase de obsesie.

Va cumpăra Mona casa Albuleștilor? Mai mult ca sigur. Se va muta cu ea acolo, cu riscul de a scandaliza pe toată lumea? Da, o va face. De ce? Greu de răspuns.

Florica îl îmbie cu o mămăligă caldă cu brânză de burduf.

– Musai să mâncați ceva, dom profesor.

Femeia atât de tăcută de obicei părea că îmbătrânise peste măsură, măcinată de griji. O auzi oftând:

– Pe noi o să ne pedepsească Dumnezeu. La biserică, părintele Zaharia ne privește ca pe niște eretici.

Dany se apropie de ei.

– De ce, mamă, e un păcat să vrei binele copilului tău?

– Dumnezeu judecă, el știe ce e bine și rău.

 

Cu Dany era foarte greu să stai de vorbă

– Ce v-a spus Șerban despre mine? îl întrebă ea direct pe Mihai. Că sunt o puștoaică din provincie căzută pe spate după prințul care s-a învrednicit să-i arunce o privire?

– Vrei un răspuns cinstit? El crede că nu ții neapărat să te măriți cu el, doar că ai găsit prilejul să scapi de aici, să evadezi. Sper că n-ai să te apuci să plângi, ce o să spunem părinților tăi?

Fata își șterse ochii înroșiți: „Sunt obosită, învăț până târziu în noapte.”

– Când nu-ți petreci nopțile la București, replică Mihai, dar realiză că exagerează: Îmi pare rău, nu eu sunt cel potrivit să-ți vorbească așa.

Dany făcu un semn că nu contează, era pregătită să asculte orice.

– Mai țineți minte când v-am acuzat, ca o tâmpită, că m-ați dus în apartamentul din Lămâiței? Unu, nu v-am învinuit de viol, am spus că e vorba de sex consimțit. Doi, am încercat să-l acopăr pe Șerban, a fost o prostie, m-am pripit. Dar asta nu înseamnă că îl iubesc?

– Îl iubești?

– Mă credeți o cinică, o nesimțită? Puteam să-mi negociez fecioria pe internet, se poartă. Profule, am greșit enorm că l-am crezut. Șerban mi-a mărturisit că e însurat abia după un timp. Deja ne obișnuisem împreună.

– Să-ți spun drept nici eu, prietenul lui, n-am știut că se însurase.

– Acum dă înapoi, ezită, zice să așteptăm după ce iau Bacul, dacă îl iau…

– Amânarea nu e un refuz. Poate că are dreptate.

Daniela se ridică să iasă, mai avea de învățat până târziu în noapte.

-V-a spus el că mă iubește?

Întrebarea rămase fără răspuns și fata părăsi încăperea. Când intră tatăl ei, Petre Cârciumaru, Mihai era cufundat în gânduri. Cu ce drept asculta el problemele altora, ba chiar își permitea să dea sfaturi, pe el cine era dispus să-l asculte?

Petre puse pe masă o bărdacă de vin roșu ca sângele:

– Credeți că o să fie bine?

– S-ar putea să avem un an secetos, opină Mihai, dar gazda nu asta voia să audă.

-Eu sunt un om simplu, n-am școala dumitale și nu știu ce să fac, nevastă-mea e tare speriată. Preotul Zaharia mai are puțin și o afurisește. Hai, noroc! Fă-mi cinstea să bei cu mine!

– Noroc!

Nu le rămânea altceva de făcut decât să se îmbete.

 

Nicole nu se aștepta la vizita Monei

 

Nicole nu se aștepta la vizita Monei. Când a văzut-o la intrare, a vrut, ca un reflex, să-i închidă ușa în nas, dar Mona s-a grăbit să vorbească:

– Nicole, îți jur că n-am nicio vină în moartea lui Max, îți jur pe Dumnezeu, crede-mă!

Nicole s-a dat la o parte, făcându-i loc să intre, fără o vorbă.

– Îmi pare rău pentru tine, pentru copil, a continuat Mona. Am fost și eu o victimă, nu sunt amestecată în combinațiile lui Damian, crede-mă! Avea un ton serios, convingător și Nicole s-a hotărât să o asculte.

– Cine ți-a băgat în cap că aveam o relație cu Max? Minciuni, draga mea, și dacă e vorba de ticăloasa de Sonia, să știi că mi-a luat locul în patul lui Damian, asta urmărea!

– Tu poți să te dai nevinovată…poate chiar te consideri așa dar Max mi-a mărturisit că Damian trăgea sforile, spuse Nicole, tristă. Voia să scape, să plece, să plecăm de aici. N-a mai apucat. Și e vina mea, n-am știut cum să-l salvez, m-am dus fuga la poliție ciu niște bănuieli…speram să-l ajut. Doamne, poți să mă ierți?

– Sigur că Damian e de vină, s-a folosit de Max cum face cu toată lumea! Știi ce încerca să mă convingă pe mine? Că poliția l-a omorât, era calul lor troian! I-ai spus ceva lui Olteanu?

– Mi-e frică. Am un copil, cine l-a omorât pe Max nu se va da în lături de la nimic.

– Te-au amenințat?

– Tu ce crezi?

Mona simțea o sinceră compasiune pentru femeia care suferea cumplit și voia cu adevărat s-o ajute, să și-o facă aliată.

– Nicole, eu am dovezile care-l pot trimite pe Damian la pușcărie și am să te apăr. N-am să las pe nimeni să se atingă de voi. Căută în poșetă: uite, i-am adus fetiței o ciocolată. E franțuzească, chocolat noir, cea mai bună. Te rog să nu plângi.

– Brigita mi-a telefonat, spuse Nicole cu glasul stins. Că îi pare rău și să am grijă. Vrei o cafea?

– Înțeleg mesajul. Cafea nu, mulțumesc. Am nevoie de tine, Nicole, să-mi decorezi o casă. Haide, îți trebuie de muncă, bani, cât ai să zaci în starea asta de letargie?

 

Poți să treci puțin pe la Primărie?

 

Poți să treci puțin pe la Primărie?

Silvia l-a sunat după câteva zile, să-l invite pe la ea, cu un ton detașat și rece. Mihai s-a dus când ieșea de la ore și nu s-a putut abține să nu se uite în jur, căutând prezența lui Victor.

– Credeam că minți, spuse Silvia, care rămăsese singură în birou cu un vraf de dosare. Casa Albuleștilor se renovează, vin tot felul de oameni, mașini…

– Eu n-am băgat de seamă

– Cum, nu te mai muți cu Mona? Șeful m-a tot chestionat și a trebuit să-i spun adevărul.

Mihai era stânjenit.

– Silvia, îmi pare nespus de rău, m-am purtat cu tine ca un mitocan, total iresponsabil. Poate a trebuit să ajung să te cer ca să-mi dau seama că mă grăbesc. Amândoi ne grăbeam…

Putea ea să-i explice că în situația ei, divorțată, cu un copil de crescut, fără o familie stabilă nu se punea problema grabei, nu mai era o adolescentă în căutarea unor iluzii?

– Deci o iubești pe Mona Murgu? i-a spus și cum el nu răspundea nu s-a putut abține să atace. Haida de, tu nu iubești pe nimeni, băiete, iubești doar liniștea ta, comoditatea ta, orizontul tău îngust.

Mihai nu intenționa să se aventureze într-o discuție de principii, avea doar de pierdut, prefera să se eschiveze. N-ar fi trebuit să accepte invitația ei, se aștepta la o întrevedere neplăcută

– Am greșit, recunosc, ce rost are să mai vorbim?

– Are rost, pentru că eu te-am iubit sincer, Mihai. Ade s-a atașat de tine. Mi-am făcut speranțe, planuri în care erai alături de noi, iar tu m-ai lăsat să visez. A fost cruzime din partea ta.

– Îmi pare rău pentru Adelina! atât putu să răspundă Mihai. Nu-și găsea cuvintele potrivite, nu știa cum să se apere, ar fi vrut să plece sau. și mai bine, să nu fi fost niciodată aici..

– Sigur, de mine nu-ți pare rău. Mihai, atât pot să-ți spun, nu sunt sigură că am să suport să te văd cu ea.

– Ai o soluție, roagă-l pe fostul tău soț să ne dea foc, tot vrea el să te recucerească. Mihai se întoarse să plece, nu-și putuse reține replica plină de cinism pe care deja o regreta. „Oare ce mi se întâmplă, cum pot fi atât de mitocan?”

– Mihai, stai! Ai spus o măgărie, dar eu țin să afli un lucru: să nu vii înapoi la mine când o să-ți dai seama că Mona și-a bătut joc de tine, când o să scapi din zgarda de cățeluș al divei! Cât crezi că o să stea cu tine în casa aia, până la toamnă, când încep ploile și se umple dealul de noroi? Mai bine fă-o să pună casa pe numele tău, măcar te alegi cu ceva.

El n-a mai spus nimic, a plecat.

….

 

Un motociclist s-a oprit în fața casei tușei Ileana, și-a scos casca de pe cap și a luat câteva pachete învelite în ambalaje colorate. Era Victor Ursu, aducea cadouri. Mihai l-a observat, dar nu s-a oprit din drum. Intenționa să urce până în deal, la casa pe care Mona o cumpărase. Ea l-a sunat și l-a rugat să vadă cum merg lucrările de amenajare, până la sfârșitul săptămânii trebuia să fie gata. Vorbeau ca o pereche care își pregătea traiul în comun. Fără îndoieli, fără rețineri, doar planuri de viitor.

– Vreau ca sâmbătă să te instalezi, voi veni și eu pe seară, spuse Mona.

– Sâmbătă?

La casă, a cunoscut-o pe Nicole, decoratoarea, care părea mulțumită de stadiul amenajării.

– Dumneata ești prietenul Monei? l-a întrebat măsurându-l cu ochi triști și înlăcrimați. O femeie în doliu, adunându-și cu greu puterile să înfrunte viața înainte.

– Să–ți arăt cum am aranjat camera de lucru, înțeleg că ești profesor.

Nu avea nimic de reproșat, în viitorul birou era un planiglob superb, reproducere de pe o gravură medievală, așa cum avusese înainte de incendiu. Să fie o atenție din partea Monei, a reținut ea ce avusese el în garsonieră? Era simplu și elegant, mobilele vechi, grele fuseseră înlocuite cu altele de culoarea lemnului crud, dar casa păstrase aerul autentic, țărănesc fără să ai senzația că intri într-un muzeu.

– Mie îmi place, spuse Mihai, mai puțin sigur pe gusturile Monei. Dar poate Silvia avea dreptate, cât va rezista Mona aici, până la ploile de toamnă sau mai departe?  Iar el..el ce viitor va avea? N-ar fi mai bine să stăruie pe proiectul inițial, să părăsească Drajna la sfârșitul anului școlar, să se întoarcă în București, să candideze pentru o nouă numire, să se dedice unei noi cariere? Îi plăcea felul în care arăta acum casa dar n-ar fi vrut să se obișnuiască, încă mai era timp să stea departe…

– După cine ții doliu?

– După soțul meu. Nu mai am nici părinți, sunt singură, răspunse Nicole. De fapt nu sunt, am o fetiță. Ridică privirea spre el și adăugă: Max a fost omorât. L-au înjunghiat.

Iată lumea reală, își spuse Mihai, lumea adevărată în care mă pregătesc să mă întorc.

 

Mona strângea câteva lucruri, se pregătea să plece

 

Mona strângea câteva lucruri, se pregătea să plece și Zoica se grăbi să o întrebe:

– Ce aud, ți-ai luat casă, cu ce bani?

– Cadou de despărțire de la Damian, nu te-ai informat? Orașul e superpoluat, mă mut la țară!

– Superb! Te-ai înscris la ecologiști? Și în loc de cățel, ce ai să ții în cotețul din curte, un profesor de geografie?

Se vedea că Zoica nu va ceda prea ușor, iar Mona n-avea chef de gâlceavă:

– Ce e cu tine, mamă, de când te preocupă soarta mea?

– Te pomenești că te măriți.

– Orice e posibil.

– Damian dă înapoi cu atâta ușurință?

Dialogurile Monei cu Zoica nu duceau, ca de obicei nicăieri, Mona o suspecta pe maică-sa că îi face jocurile lui Damian, săpând după informații.

– Damian n-o să mă mai atingă în viața lui, nici n-ai să-l mai vezi dând buzna aici sau intrând în Salon să-ți sperie clientele.

– De asta îți cumpără vilă?

– Nu e vilă, e o gospodărie decentă de oameni.

– Da? Și o să te apuci de agricultură, ce faci, ieși cu caprele la păscut, sapi la legume și zarzavaturi?

– Nu, dar e o idee. Ce găsești de râs?

– Ia să–l întrebi pe amorezul tău cum o chema pe maică-sa! spuse brusc Zoica.

– Părinții lui au murit.

– Fie-le țărâna ușoară! Dar maică-sa n-a fost cumva coafeză la mine, până am dat-o afară că renovam? Sunt mai bine de 3 ani, poate 4… Eufrosina Tănase, țin minte. Se credea cea mai tare coafeză din București. Ceva îmi spune că băiatul ei umblă după o răzbunare!

Mona a răspuns cu o strâmbătură, oricum nu punea la suflet părerile maică-si.

 

Sâmbătă seara, Mona s-a mutat în casa de pe deal, așa cum își propusese.

De fapt, imediat ce a aruncat în dormitor bagajele, s-a grăbit să se instaleze pe terasă de unde se vedea un peisaj banal, dar plăcut, odihnitor pentru cineva apăsat de aglomerația citadină. Mihai s-a așezat și el pe terasă, neștiind ce să spună, ce să facă, incomodat de tăcerea în care se cufundase brusc femeia. A încercat să o îmbie cu o băutură, cumpărase diferite sticle cu răcoritoare, dar și alcool, dar Mona l-a refuzat. Pentru o clipă prezența lor aici i s-a părut nefirească și deplasată. În mod evident, Mona nu aparținea lumii care se vedea acolo jos, la poalele dealului, dar el oare făcea parte din această lume?

Își aduse brusc aminte de adolescența lui, de mirosul de țigară al femeii care se străduise să-l dezvirgineze, apoi îi veni în minte altă experiență ciudată, cu Iana, roșcata de la bibliotecă. Își făcuse un obicei din a împrumuta cărți de la biblioteca din cartier, era la vârsta când devora tomuri întregi aproape fără selecție și Iana, bibliotecara, deși mai mare ca el cu ani buni, se purta atât de binevoitor și amabil încât a invitat-o la o mică petrecere de ziua lui. Unde femeia n-a ezitat să i se ofere, transformând ceea ce lui i se păruse o prietenie „intelectuală” într-o întâmplare sexuală fără pretenții și fără urmări.

– Pe mama ta o chema Eufrosina? se auzi deodată vocea Monei care întrerupea amintirile erotice ale lui Mihai.

– Da, așa o chema. Doamna Murgu și-a adus aminte de fosta ei angajată? De care nu i-a păsat când a aruncat-o în stradă, o femeie cu ani buni de experiență, muncitoare, cu soțul decedat de cancer, cu un băiat care nu avea posibilitatea să o ajute cu bani, așa cum s-ar fi cuvenit?!

Mihai izbucnise, scoțând la iveală frustrări, obsesii și frământări de mult ascunse și înabușite, dar Mona n-a reacționat, n-a continuat cu întrebările.

– S-a înserat, constată ea, simplu.

– Da, s-a înserat. Ți-e frig?

– Frig? Dimpotrivă.

Ea s-a ridicat și a venit spre el, cu un zâmbet plin de promisiuni:

– Vreau să facem dragoste afară în curte, pe iarbă, sub cerul liber.

– De asta ți-ai cumpărat casă și Nicole a mobilat-o cu gust, ca să nu locuiești în ea?

– Nu casa îmi lipsea, ci aerul, iarba verde, cerul înstelat, lumina lunii. Voi profesorii de geografie nu citiți în stele? Tu n-ai găsit o stea să mi-o dăruiești? Voi cunoașteți doar pământul, nu vă ridicați ochii spre cer?

Mihai nu se așteptase la asemenea discurs și preferă să nu răspundă.

– Nu ești deloc romantic. Mona se lipi strâns de el, șoptindu-i: Tu ai făcut vreodată dragoste în iarbă?

– Da, cred că da.

– Crezi?

Mihai fusese odată într-o pădure cu o femeie pe care o cunoscuse la o competiție sportivă, o chema Mia sau poate Maia. Ciudat cum își putea aminti asemenea momente pasagere, oare în viața lui existase ceva în afara unor relații întâmplătoare, pur fizice, existase sentiment, emoție, romantism? Da, romantism, așa cum întrebase Mona? Simțise ceva adevărat pentru Silvia, de care se îndepărtase fără menajamente? O parte din el răsuflând ușurată, cealaltă parte torturându-se cu remușcări?

Dacă era bolnav, incapabil să iubească, să trăiască iubirea, să simtă satisfacția ca și suferința despre care se vorbea adesea în cărți? Dacă trăia doar din amintirea unor aventuri de-o clipă care îi populau memoria dar nu și sufletul?

A întins mâna să o conducă pe Mona în curte, au trecut prin iarba deasă, neîngrijită, s-au sărutat și s-au îmbrățișat din mers, ca doi adolescenți, înainte de a găsi un culcuș la adăpostul unor tufe înverzite și plăcut mirositoare. Luminile s-au stins târziu în casa de pe deal, toți locuitorii din Drajna au apucat să afle că se mutase cineva acolo.

 

Damian nu era încântat de relația cu Sonia

 

Damian nu era încântat de relația cu Sonia, în comparație cu Mona, actuala amantă era chiar  mai greu de suportat, prea răsfățată, plină de fițe și pretenții absurde, destul de banală la pat. Ce-i drept, Sonia era spectaculoasă, avea un trup perfect, ajustat ici și acolo cu silicoane și alte nimicuri, nu cerea bani, pentru că soțul ei îi oferea oricât în schimbul înțelegerii de căsnicie liberă. Totuși, Damian se ferea să se afișeze în lume cu Sonia, oricât insista femeia, George Iacob junior era un afacerist cu prea multe relații ca să încerci să-l calci pe coadă. Și așa Damian nu scăpa de necazuri.

Acum, comisarul Olteanu îl convocase la poliție. Un telefon de la Stambuliu îl informă că și acesta a fost convocat, ceea ce punea semne de întrebare pentru amândoi. Au apărut elemente noi? Desigur, Damian se ferise să-i spună lui Stambuliu că fosta lui iubită îl avea la mână și îl șantaja fără scrupule, dacă bancherul ar fi aflat că există o înregistrare a conversației lor cine știe de ce ar fi fost în stare? Nu credea că Mona ar folosi înregistrarea, cel puțin nu înainte de a-l stoarce până la sânge, totuși era îngrijorat. Cât despre Mona…

Până la urmă va trebui să recupereze înregistrarea originală. Cu orice preț.

– Unde pleci la ora asta mormăi Sonia care rămăsese în pat, deși se făcuse amiază.

– La poliție, m-au chemat la poliție.

– Te arestează? Ai făcut ceva rău?

– Bineînțeles, mi-am strangulat fosta iubită și așa o să pățești și tu dacă nu te scoli, te îmbraci și te cari fuguța la soțiorul tău.

Sonia țuguie ușor buzele:

– Damian, nu vorbi așa cu mine, hai, vino să-ți dau un pupic.

Olteanu îi primi în birou pe Damian și Stambuliu, împreună.

– Mi se cere de sus să închei dosarul, să se poată plăti despăgubirile.

– V-ați convins de vinovăția lui Gorun? I-ați găsit complicii? se grăbi Damian să întrebe, iar Olteanu răspunse sec:

– Încă nu, dar am dat de urma banilor.

– Da? Damian și Stambuliu, nu se putură abține să întrebe, într-un glas. Cum să dea poliția de urma unor bani care nu există? Undeva trebuia să fie o capcană! Desigur, polițistul se grăbi să-i liniștească:

– A fost o alarmă falsă, până la urmă nu i-am găsit. Exista o ipoteză că la capătul firului s-ar afla Stere… sigur ați auzit de el, cămătarul, unul din capii lumii interlope.

Damian se strădui din răsputeri să nu reacționeze. Era clar că Olteanu îi sondează, încearcă să le afle reacțiile, iar faptul că i-a chemat împreună putea însemna că are suspiciuni. Dar de la suspiciuni la dovezi, era cale lungă.

– Oricum, Gorun nu era decât vârful aisbergului, conchise Olteanu

– O fi, zâmbi Damian, dar restul aisbergului a scufundat Titanicul!

Acum interveni și Stambuliu:

– Domnule comisar, în fond ce credeți că s-a întâmplat? E o lovitură a interlopilor, făcută de profesioniști, cel puțin asta e părerea mea.

– Ce cred eu că s-a întâmplat n-are importanță. Domnule Stambuliu, înțeleg că v-ați dat demisia de la bancă?

– Am să mă retrag, după rușinea care am suferit-o.

– Bună idee, la câte accidente se întâmplă.

– Ce fel de accidente?

– Gorun a murit pe neașteptate, înainte de a mărturisi, înainte de a ne îndruma spre o pistă posibilă. Șoferul mașinii nu s-a mai întors în țară… dacă mai trăiește.

– Adică șoferul a fost complice?

– Nu e evident?

– Și celălalt?

– Însoțitorul e bine mersi, ceea ce îmi spune că n-avea habar de șmen.

Damian se simți obligat să pună punct aluziilor și subînțelesurilor:

– Mircea, de ce ne-ai chemat aici? Dacă nu sunt elemente noi, urmează să închizi dosarul, așa e? Știu că îți pare rău că n-ai prins toți făptașii, dar ai tot timpul să sapi  după ce eu îmi încasez despăgubirile, totul era asigurat. Altceva nici nu mă interesează.

Cei doi au plecat, dar Olteanu era tot mai convins că amândoi ascund informații importante. Vorba aceea cu „hoțul care strigă hoții” nu era decât o zicere cu miez.

 

Asta se numește concubinaj!

 

– Asta se numește concubinaj! le explica Draga celor care voiau să o asculte.

Începuse o adevărată campanie de protest având în centru acuzarea lui Mihai, profesor și educator în localitate. Nici o clipă nu o deranja faptul că și relația acestuia cu Silvia nu fusese altceva decât concubinaj. E drept, Silvia și-a luat măsuri de apărare, încercând să o convingă pe Draga că ea a grăbit despărțirea. Draga a fost conciliantă cu Silvia, i-a acceptat explicațiile.

– Adevărat că și eu m-am gândit, îi spuse Draga. S-a eliberat tatăl Adelinei și asta schimbă  totul. Dacă vă împăcați necazurile se rezolvă.

Exact așa gândea Victor, care considera un noroc apariția Monei la Drajna. Capriciu sau nu, relația acesteia cu Mihai îi lăsa cale liberă, dorea să o recucerească pe Silvia și șansa apăruse chiar acum. Dar trebuia să procedeze cu prudență, ruperea căsniciei lor lăsase răni adânci în sufletul Silviei și orice gafă, greșeală, neîndemînare l-ar fi îndepărtat și mai mult de ea. Deocamdată, își concentră atenția pe fetiță, Adelina era încântată să descopere un tată care o înconjoară cu daruri, care are timp să se joace cu ea și să-i spună tot felul de povești aduse de pe insula pustie unde trăise.

Silvia înțelesese tactica lui Victor, dar n-avea de gând să reacționeze. Acum era prea supărată și nu putea judeca obiectiv, trebuia să lase timpul să mai treacă. Va lua o hotărâre cândva, în viitor. E în firea omului să amâne, cu orice risc, își spunea. Poate dacă l-ar fi acceptat imediat pe Victor, dacă i-ar fi căzut în brațe, dacă s-ar fi recăsătorit cu el multă lume ar fi fost mulțumită, inclusiv ea și fetița. Dar nu putea face asta, cel puțin nu atât de repede. Îl iubise pe Victor și luptase din greu să stingă această iubire. Iar acum să o ia de la capăt? Tot ce se vorbea despre Mihai și Mona i se părea o jignire, o palmă pe obrazul ei.

Draga a trecut la propaganda scrisă. A făcut să circule o foaie copiată după un text primit de la popa Zaharia: Cel ce trăiește în concubinaj nu poate fi primit, la sfintele taine, nu i se poate primi darurile la biserică, adică se afurisește, ca un înstrăinat de Dumnezeu și legea lui. Concubinii, pe lângă păcatul lor, ei aduc și sminteala altora, de aceea ei nu pot fi nași la cununie și botez, căci cum ar putea ei îndruma pe alții, când ei înșiși nu sunt în stare să se conducă după legea Domnului.

Nu se știe câți au citit sau au înțeles textul bisericesc, dar vecinii nu s-au apropiat de casa păcatului. Mașina Monei era nemișcată în curte, în mod evident femeia rămânea acasă, o puteau vedea mai mereu întinsă pe un hamac agățat pe terasă. Hamac, ce mofturi aiurea! Fițe…cum se spune acum,,,

– Mai vorbește-mi de mama ta, îl întrebă Mona într-o dimineață. Ești supărat pe Zoica?

Își aranja garderoba, care era impresionantă. Mihai nici nu știa când se adunaseră atâtea perechi de pantofi, poșete, eșarfe colorate, colanți, tunici cu jabou, veste, cămăși, rochii de dantelă și câte și mai câte.

– Dacă îți închipui că te-am cucerit pe tine să mă răzbun… vru să se explice Mihai, grăbit să plece spre școală, dar Mona începu să râdă:

– Ce prostie?! Tu m-ai cucerit pe mine, așa îți închipui? Te amăgești, băiete. Ce-ar fi să cumperi niște lapte când te întorci, vreau să mă dezintoxic. În satul ăsta prăpădit, oamenii cresc vaci?

– Bineînțeles.

– Dar capre?

– Și capre.

– Mama mă întreba dacă nu vin aici ca să cresc capre. E o idee, am să-i cer să-mi dăruiască una. Deocamdată am eu un dar pentru tine.

Îi arătă un pachet pe care începu să-l desfacă, era un sacou blazer cu nasturi metalici, din stofă fină de lână, bleumarin.

– Blazerul se potrivește cu blugi, cu pantaloni de stofă, merge cu cămașă albă sau în dungi, chiar și cu un tricou când e cald. Probează-l, o să-ți stea de minune! Iar fătucile dintr-a 12-a o să cadă pe spate! Dacă n-au făcut-o până acum…

Mihai își vedea de slujba lui, dar la școală, pe stradă, nimeni nu-i adresa un cuvânt, o întrebare, toți îl ignorau cu desăvârșire. Exista și o parte bună a lucrurilor, elevii primiseră ordine clare de la părinți să fie cuminți la ore. Doar directorul Papuc nu s-a putut abține să nu-l apostrofeze:

– Dumneata ești un om de nimic, Tănase. Nu te pot sancțíona, dar te disprețuiesc.

Până la urmă l-a abordat cineva. Șeful de post s-a interesat dacă „domnișoara cu care locuiești își face formele legale?”

– De ce n-o întrebi pe ea?

Iar Petru Cârciumaru s-a oprit odată pe stradă să-i spună cu glasul lui răgușit: „să știți că eu nu vă condamn” și i-a turuit o poveste încâlcită cu niște rude despre care, după moarte, s-a descoperit că nu erau căsătoriți cu acte, așa că moștenirea s-a risipit.

 

Prima care a urcat dealul a fost Dany. Mona era, ca de obicei, pe terasă și sorbea un cocktail de fructe pe care și-l făcuse singură.

– Stai să ghicesc, tu ești Daniela.

– Mi se spune Dany. V-a vorbit profu’ de mine?

– Te crezi așa importantă?

Dany se simțea intimidată, dar nu rezistase tentației de a fi față în față cu femeia despre care se vorbeau atâtea.

– Eu vă cunosc, adică v-am văzut prin reviste.

– Spune-mi că nu sunt idealul tău de viață. Dacă vrei să-ți vezi pozele prin tabloide, doar în chiloți, dă-mi-le, dar nu te sfătuiesc.

– De ce credeți asta?

– La spital, Mihai și-a amintit de tine. Vrei să fii vedetă, trimite poze sexy, așa scrie peste tot. Vedetă pentru cine, pentru bărbații pofticioși care se holbează la trupul tău? E o industrie a iluziilor care consumă suflete. Sufletele bietelor fete, ți-o spun de la început. Sau vrei videochat? Se spune că fetele de vârsta ta, care se dezbracă pe net, fac cam 7.000 de euro pe lună.

– Adevărat? Dany nu se așteptase la asemenea avalanșă de cuvinte, dar Mona părea dispusă să spună ceea ce gândea și nu avusese până acum curaj să exprime cu voce tare.

– Tu ai citit „Steaua fără nume”? Dacă vrei, ți-o împrumut. E o poveste cu un profesor de provincie și o femeie frumoasă pe care o cheamă, din întâmplare, Mona, ca pe mine.

– Și se îndrăgostesc?

– Ai răbdare, altceva nu știi să întrebi? Mai e în piesă o elevă, parcă îi zice Zamfirescu, și e certată pentru crima de a fi fost pe la gară, poate îi plăcea să vadă trenurile! Îți dai seama cum se schimbă lumea? Acum sunt alte vremuri, profesorii agresează eleve, profesoarele agresează elevi, elevele și elevii agresează profesori. Orice fetișcană care se uită în oglindă și se crede frumoasă vrea să se căpătuiască și se vinde. Da, asta face, să nu ne rușinăm de cuvinte, să nu ne ascundem sub cuvinte precum concubinaj, căsătorie…

– Sau dragoste?

– Da, mai cu seamă dragoste…

Dany tăcu, o fascinau ochii femeii din fața ei, care păreau triști, ascunzând dureri și îndoieli de nimeni știute, dar strălucind ca luminați de o putere interioară de nebănuit. Mona continuă:

– O femeie care se întâmplă să fie și frumoasă nu se poate ridica fără să provoace un val de invidie și dușmănie. Cu cât ajunge mai sus, invidia și dușmanii se înmulțesc, vor să o doboare. Mai ales femeile sunt cele mai înverșunate. Ca să-ți faci o carieră, fiind o femeie frumoasă, atractivă, trebuie să lupți. Și ai șanse mici de câștig, ți-o spun de la început! Frumusețea trece repede, de unde și graba. Iar dacă vrei să stai toată ziua pe canapea și să fii mângâiată, trebuia să te naști pisică.

Se uită la Dany și îi făcu semn să nu o întrerupă:

– Eu am ajuns la stadiul când, privind înapoi în viața mea, nu văd nimic, nu găsesc nimic important, de substanță. Și timpul nu mai poate fi întors înapoi! Da, sunt o femeie frumoasă, încă… și mi-am câștigat dreptul de a fi liberă, de a trăi cum vreau eu și a nu-mi păsa de gura lumii. E cel mai important să te împaci cu tine însăți.

– Și dumneavoastră… tu ai făcut-o?

– Nu mă întreba, nu știu să-ți răspund. Dany, să fii pe picioarele tale contează, e important ce ești tu, nu ceea ce cred alții despre tine! Iartă-mă, m-am apucat să-ți dau sfaturi în loc să-ți ofer ceva răcoritor. Am înghețată, vrei?

– Faci singură înghețată?

– Cât n-aș da să știu cum se face, râse Mona și se ridică, invitând-o pe Dany înăuntru, în casă. Acum ai să-mi povestești tu care e problema, chiar te-ai îndrăgostit de Șerban? Mi se pare un tip cam alunecos.

 

Făceau sex când a sunat telefonul

 

Făceau sex când a sunat telefonul, cu insistență. Robert era cu Brigita în pat, dar a trebuit să răspundă, a ascultat mai mult timp ceea ce i se comunica, apoi a închis. Brigita, văzând că bărbatul păstrează tăcerea nu s-a abținut să întrebe:

– Vești proaste?

– Ai uitat că cineva de la Constanța s-a speriat și a ciripit că am fost văzut cu Max în port? Acum tipul a retractat, dar răul a fost făcut.

– A retractat sau a fost făcut să retracteze?

– Ce contează?

– Robert, mi-e frică. Poliția, procuratura anchetează de o bună bucată de timp, am dat o mulțime de declarații și unde s-a ajuns? Cum el nu răspundea, femeia a insistat:

– Tu l-ai omorât pe Max? Damian te-a pus?

– Nu, nu m-a pus Damian. Nu e decât un fricos, un laș cu gură mare!

– Deci, tu l-ai omorât.

Robert era îngrijorat pentru că mai exista o legătură între el și Max pe care poliția nu putea să o ignore. Făcuse un an de închisoare în aceiași pușcărie cu Max, acolo se cunoscuseră. Mona declarase că a primit-o pe Brigita recomandată de fosta proprietară a spațiului din mall. Brigita l-a angajat pe Max pentru că așa îi ceruse Damian, omul din spatele manevrei, dar acum se temea pentru pielea ei. Marfa nu conținea doar contrafaceri, erau multe obiecte originale, aparținând unor branduri celebre, dar produse în China sau alte țări orientale ca imitații. Primiseră oferte de la firme fantomă, SRL-uri de apartament ca și engrosiști cu greutate, nimeni nu putea și nu voia să descurce firele, extrem de complicate. De asta murise Max, să nu se spargă buba?

Singura șansă a comisarului Olteanu era să insiste pe lângă Nicole, cu siguranță Max îi dezvăluise soției sale dedesupturile afacerii, dar femeia se încăpățânase să tacă. Sau poate nu știa prea multe…Doar când a întrebat-o pe Nicole dacă Max i-a vorbit despre Robert Savu a simțit o tresărire, o umbră de nesiguranță pe care însă nu le putea exploata, Nicole se închidea în sine cu disperare.

Și Robert bănuia că Nicole ar putea ceda și spune multe, așa că o împinse pe Brigita să dea un nou telefon:

-Nicole, sunt Brigita, ce mai faci, dragă, cum te descurci? Ce mai face fetița, drăgălașa de ea, e sănătoasă?

Nicole nu se putea abține de la o replică tăioasă, Brigita nici măcar n-o văzuse vreodată pe fetița ei și acum o găsea drăgălașă, dar spune sec:

– Mulțumesc, suntem bine.

– Draga mea, tu știi cât de rău mi-a părut pentru cele întâmplate, nici eu nu o duc prea grozav, dar dacă e nevoie te pot ajuta cu niște bani, mă rog, un împrumut, dacă vă prinde bine.

Lui Nicole îi era greu să se prefacă:

– Tu în numele cui vorbești, al lui Damian Boieru? Ce trebuie să fac, să-mi țin gura, de asta vă e frică? Și dacă nu vreau, trimiteți vreun nenorocit să ne facă rău, mie sau fetiței?

– Vai, dragă, cum poți să-ți închipui așa ceva? Dar Nicole închisese nervoasă telefonul și Brigita îl privi cu reproș pe Robert:

– Știe…

– Voi, femeile, sunteți un pericol public, spuse Robert în timp ce se îmbrăca. Nu-mi pasă nici cât negru sub unghie de Damian Boieru, dar dacă tâmpita asta sau șmechera cealaltă, Mona, au de gând să mă dea în gât pe mine le șterg de pe fața pământului. Cu orice risc!

Brigita tăcu, speriată că și ea ar putea deveni următoarea pe lista lui Robert.

 

Nicole era subiect de ceartă și în casa Soniei. Pentru prima dată, la micul dejun, George a deschis discuția despre pasiunile Soniei, nu agrea relația acesteia cu Damian Boieru, care devenise de notorietate publică, grație indiscreției unor paparazzi.

– Damian acesta e un neica-nimeni, de ce nu înțelegi? E o molie, un țânțar pe care-l strivești cu o singură lovitură. De ce insiși să mă faci de râs?

– Măcar el nu e pedofil ca tine, ai fost văzut cu o minoră, ripostă Sonia.

– Greșit, e o chinezoaică, astea nu-și arată vârsta.

Căsnicia așa-zis modernă a celor doi începea, în mod evident, să scârțâie. Reputația de Don Juan incorigibil a lui George începuse să-l încurce în afaceri, acum interveneau și aventurile nepotrivite ale Soniei. Existau mii de bărbați cu care se putea culca și ei i se pusese pata pe dobitocul de Damian.

– Ce te deranjează la Damian? E mai bărbat ca tine! Mai bine ocupă-te să-i găsești un job lui Nicole, cică e decoratoare, designer, așa ceva. Vreau să o trimiți undeva departe, de preferință la mama dracului.

George nu înțelegea:

– Ce rău ți-a mai făcut Nicole? Stai în casa ei, ai bani, bijuterii, amanți, ai tot ce ea și-a visat, oare de ce ești invidioasă?

– Nu sunt invidioasă, pur și simplu n-o pot suferi. Iar tu nu-i mai lua apărarea, uiți că ți-a refuzat avansurile?

– Iar tu n-ai mai fi fost aici dacă mă accepta. Vrei să-i faci un bine sau te temi de ea?

– Și una și alta. E bine?

– Nu e, dar dacă insiști… replică el privind-o cu subînțeles, dar Sonia nu-i întoarse zâmbetul:

– Să nu-ți închipui că ai să mă atingi!

– Cine te mai vrea după ce te-ai tăvălit cu Damian Boieru?

 

Ciudat, dar Șerban parcă dispăruse

 

Ciudat, dar Șerban parcă dispăruse, nu și-a făcut apariția în Drajna, singur sau însoțit de Claudia, nu părea interesat de soarta prietenului său, care luase o turnură neașteptată, nu venise să-l susțină în controversele iscate în jurul lui și care desigur îl zdruncinau. În căsnicia lui Șerban se declanșase criza adevărată, profundă.. Într-una din serile, tot mai puține, când Dany a venit la București și s-au dus la un club de fițe, cu riscul să rămână lefter, Șerban a avut neplăcerea să dea nas în nas cu soția lui.

Claudia nici măcar nu și-a privit rivala și a evitat orice întrebare a lui Șerban:

– Să nu te miri că mă vezi. Șeful tău mi-a spus unde te găsesc.

– Jordaș? Imposibil?!

– Crezi? E aici, uite-l, la bar. Nu cumva își așteaptă rândul, o faceți poștă pe minoră?

– Nu sunt minoră, protestă Dany. Șerban, cheamă un taxi, n-am de gând să asist la o scenă de familie.

– Dar de ce, păpușă, atacă Claudia, nu ți-a promis el că divorțează de mine? Nu asta aștepți, nu asta speri?

Dar și Dany avea replică:

– E normal să divorțeze de o scorpie ca tine!

– Scorpie, eu?

Muzica schimbată brusc de DJ cu un sound apăsat și în forță întrerupse un început de păruială, iar Claudia se simți obligată să strige:

– L-am chemat pe tata, vine cu wagon-lits mâine dimineață, la 6 e în Gara de Nord. Cu un gest îl opri pe Șerban care încerca să se îndepărteze: Stai pe loc, unde te duci?

– Mă duc să deraiez trenul!!!

Trebuia să o lase pe Dany la o masă, cu un cocktail în față, și să o scoată pe Claudia afară din club, cu orice risc. Scandalul care se profila putea să-i fie dăunător, mai ales în fața șefului său. Oare ce căuta „Jordaș” aici și de ce se holba ca un animal de pradă la Dany? Nu cumva risca dacă o lăsa singură?

– Claudia, vino cu mine.

Mai mult a tras-o cu forța până pe micul coridor de la intrare.

– Uite ce e draga mea, l-ai chemat pe tata, foarte bine, ce-o să-mi facă, o să mă răstignească, o să mă afurisească? N-are decât să mă omoare și am terminat! Tu vrei să divorțăm sau ai chef de scandal?

– Pur și simplu m-am săturat de minciunile tale, mă crezi?

– Bine, n-am să te mai mint. Am o iubită, pe Dany. Mulțumită?

– Tu vrei să te pocnesc? Tu și prietenul tău, profesorul, altă poamă… a tunat și v-a adunat! Dacă vrei divorțul, băiete, ai să cotizezi.

Nu se aștepta la asemenea replică, chiar putea Claudia să renunțe la confortul pe care și-l construise, pentru o compensație materială.

– Că mulți bani am! a răspuns…și s-a gândit brusc că ea, poate, spera să înceapă o viață nouă coine știe alături de cine. Nu…asta nu stătea în firea Claudiei, să aibă o aventură…cât despre povestea lui cu adolescenta de la Drajna nici nu știa ce să spună, dacă avea sau nu viitor…situația de acum îi convenea dar dacă începea să se plictisească?

– N-ai bani,replică femeia, dacă îi toci cu fufa prin cluburi. Dar eu sunt generoasă, îți voi lăsa măcar izmenele din fund și poate, zic poate, o batistă să-i sufli mucii pițipoancei! Prostule, să te lași îmbrobodit de o arivistă, de o profitoare, ca un începător… asta mi-e greu să suport!

– Claudia, eu… pe bune vine taică-tău mâine?

– Du-te la gară și ai să afli! mai spuse Claudia și ieși din club. Câțiva tineri care asistaseră la finalul discuției îl priveau pe Șerban ca pe o insectă rară, un bărbat făcut șah mat de nevastă-sa.

 

Silvia rezista cu greu

 

Silvia rezista cu greu, rușinea, amărăciunea o copleșeau. Nu-i venea să creadă că tot ce sperase, tot ce plănuise câțiva ani grei se prăbușea într-o secundă.

Cele mai dificile momente i le crea Adelina. Fetița punea tot mai multe întrebări la care cu greu găsea răspuns:

– De ce tati nu doarme cu noi?

– De ce tati e supărat pe mine, n-a mai venit să mă vadă?

– Tati a spus că stă la bunici. Dacă am bunici, de ce nu mă duci la ei?

– De ce Mihai nu mai se joacă cu mine, l-am supărat?

– Pot copiii să aibă doi tați?

Tot ce vorbea cu gemenele se transforma într-un șir de nedumeriri pe care Silvia nu se simțea în stare să le lămurească. Știa că va veni și ziua când copila de 6 ani va afla că Mihai s-a mutat cu altă femeie, ceea ce s-a întâmplat destul de repede.

– De ce Mihai nu se mai mărită cu tine? Fiindcă ești măritată cu tata Victor? Mihai se mărită cu alta? Pe mine de ce nu mă mai iubește?

Ce soluție avea? Să se mute, să plece cu Victor la foștii socri, să fugă din comuna în care încercase să-și refacă viața? Ca s-o protejeze pe Adelina, era în stare să se întoarcă la Victor, să înfrângă durerea pricinuită de trădarea lui, infinita dezamăgire, iubirea distrusă, dar…

Dar simțea, încă, pe piele amintirea mâinilor lui Mihai, se tortura închipuindu-și că el face dragoste cu Mona, se sărută, se îmbrățișează, își șoptesc cuvinte pline de pasiune. Într-o după amiază, l-a pândit pe Mihai, care se ducea la cimitir să aprindă lumânări și s-a luat după el.

– Văd că ți s-a vindecat piciorul, mă bucur pentru tine, începu ea, dar trecu repede la subiect:

– Le-ai spus părinților tăi ce ai făcut?

Cum Mihai nu părea dispus să se explice, Silvia, care nu de explicații avea nevoie, trecu la concluzii:

– Mihai, noi doi nu putem locui în același oraș, ori pleci tu ori trebuie să plec eu. Altfel, nu știu de ce sunt în stare!

– Adelina e supărată pe mine?

– Adelina nu înțelege. Și nici eu, ca să spun cinstit. Chiar nu pot pricepe cum o relație frumoasă, între doi oameni normali, o relație care se îndrepta firesc spre căsătorie se rupe deodată la apariția unei necunoscute. Mona ți-a făcut farmece, te-a vrăjit? Fă-mă și pe mine să înțeleg.

– Nu e locul potrivit pentru o discuție, Silvia.

– Ba da, aici, la mormântul părinților tăi, n-o să ai curajul să minți. Sau speri să apară ea, a doua oară, stafia care a speriat Drajna?

Mihai încercă să răspundă cu blândețe:

– Silvia, nu e vorba de Mona, ci de noi doi. Adevărul, dacă asta vrei, adevărul e greu de suportat, dar am să ți-l spun. Am greșit atunci când m-am hotărât să te cer.

– Ce să spun!

– Da, și tu ai greșit că ai acceptat. Relația noastră n-avea viitor, crede-mă, nu mă vedeam un înlocuitor de tată pentru Adelina. Vezi și tu, Victor s-a întors, fetița l-a acceptat cu brațele deschise, ea e rodul unei iubiri care nu s-a stins.

– Vai de mine ce altruist ești, m-ai respins ca să ne faci un bine, mie și Adelinei. Cum poți vorbi astfel? Mihai, n-are rost să continuăm, nu ești un bărbat adevărat, capabil să-și asume consecințele faptelor sale. Bine. Rămâne cum ți-am spus, ori pleci tu, ori plec eu.

Îi întoarse spatele și se îndepărtă, lăsându-l lângă mormântul unde mai pâlpâiau câteva lumânări aprinse.

 

O apariție neașteptată avea să precipite drama. Mai întâi, Damian începu să se ia la harță tot mai des cu Robert. Cel pe care îl socotise un simplu angajat, gata să facă toate lucrurile murdare pentru un pumn de bani ridica glasul. Cerea măsuri dure contra Monei.

– Ți-e frică, pui de viezure ce ești, ți-e frică de aroganțele unei femei?

– Dacă nu-i pui botniță, Damiane, îi pun eu! Te-a înregistrat și ne are pe toți la mână, asta numești o simplă aroganță?

– Acum sunt, Damiane, nu mai sunt „șefu’”? Cu ce gândești, cu picioarele? Pe Mona am s-o potolesc eu, să nu te bagi! Ai dat-o în bară odată cu Max, vezi că se strânge lațul, băiete, și ai să ajungi din nou la gherlă!

– Unde n-am să fiu singur, „șefu’”!

Damian fierbea de furie. În felul lui, Robert avea dreptate, Mona reprezenta un pericol greu de neglijat și se impunea neîntârziat o soluție, dar orice mișcare pripită, când poliția era cu ochii asupra lui, devenea riscantă.

Acum a apărut în scenă un personaj la care Damian nu se aștepta, Stere, cămătarul interlop, cu care sperase că nu mai avea nici un litigiu. Robert îl introduse pe Stere în biroul afaceristului și Damian realiză imediat adevărul: Robert era omul lui Stere, ceea ce însemna că acesta știe tot. Încă un șantajist la orizont, gândi el, câștigul obținut cu atâtea eforturi amenința să se subțieze considerabil.

– O cafea, un coniac? Un milion de euro? Cu ce te servesc? zâmbi Damian.

– Nu vreau banii tăi, mi-ai plătit datoria, dar vreau să știi că știu.

Era de la început limpede, ostilitățile păreau deschise. Damian încerca din greu să se acomodeze cu ideea că jocul se complica prin amestecul unui adversar care putea deveni extrem de periculos. Se acuza în sinea lui că fusese credul și arogant, că se dăduse pe mâna unui trepăduș ca Robert, dar, în cazul unui cutremur de proporții, nici acesta n-ar scăpa teafăr. E drept, soarta lui Robert Savu nu-l interesa deloc, dar el ar pierde tot ceea ce acumulase după bătălii grele: avere, prestigiu, influență, un loc în lumea bună. Nu, nu se va lăsa învins atât de ușor.

– Stere, treci la subiect că n-am timp.

– Bun. Trăiești cu nevasta lui George Iacob.

– Da și? Sonia n-are treabă cu afacerile lui bărbate-său, dacă vrei să găsești o breșă să intri peste Iacob, n-ai nimerit-o!

– Asta crezi tu.

– Hai că m-ai făcut curios.

– George Iacob și-a tras niște case de amanet care mă interesează!

– Imposibil, îl știam prins în cu totul alte domenii, mai serioase.

– Criza, măi, tu n-ai auzit de criză? Șmecherul a cumpărat câteva case de amanet de la niște arabi, libanezi și sirieni, care pe mine m-au refuzat. Le vreau!

Damian tot nu înțelegea cum ar putea să intervină:

– Doar nu crezi că Sonia l-ar putea întoarce? Cum, să se smiorcăie, să-l gâdile, ce să-i facă?

– Muierea nu trebuie decât să semneze actele la notar, șmecherul de Iacob a trecut casele de amanet pe numele ei. Vreau să le cumpăr cât se poate de legal. Plătești tu prețul, cash sau în natură.

– Le-a trecut pe numele ei și Sonia nu știe? se miră Damian. De fapt, la cât de proastă e, orice e posibil, adăugă, râzând.

Stere răspunse și el cu un hohot de râs:

– Ai văzut ce simplu e?

Au râs și mai abitir văzând-o pe Sonia care a intrat pe ușă și a rămas nedumerită de spectacolul celor doi bărbați ce se amuzau copios.

-Dacă râdeți de mine, mă supăr!

 

S-au plimbat pe biciclete.

 

S-au plimbat pe biciclete. Piciorul se vindecase și Mihai avu o surpriză, acasă s-au livrat două biciclete noi nouțe pe care le comandase Mona, ca să iasă împreună la plimbare. N-a ezitat să accepte darul, la urma urmei din cauza ei rămăsese fără bicicletă. Și au pornit să pedaleze nerăbdători, mergând dincolo de Drajna, coborând dealul spre satele de pe malul lacului. Au trecut, fără să se oprească, pe lângă pescarii împrăștiați pe marginea apei, mulți veneau de la București și parcau mașinile la grămadă pe un tăpșan. Au depășit cele câteva case ale unui sat unde nu îi cunoștea nimeni și nimănui nu-i păsa de soarta lor, apoi au făcut cale întoarsă.

Mona s-a oprit la umbra unui stejar de pe marginea drumului, să-și tragă sufletul.

– Mergi destul de bine pentru un om care a fost operat la picior.

– Mona, de unde ai tu toți banii ăștia?

– Poftim?

Ea evitase orice întrebare de când se mutase împreună cu Mihai, dar el nu renunța, era vorba de mai mult decât simpla curiozitate.

– Te-ar stânjeni să profiți de banii lui Damian?

– Odată mi-ai spus că vrei să te ajut să te răzbuni pentru că te-a umilit. Cum te răzbuni, tocându-i banii, făcându-l gelos?

– Damian, gelos? Nu e capabil de asemenea sentimente. Gelozia e un sentiment, nu-i așa? Cum simte Silvia pentru mine…?

– Cu tine nu se poate discuta!

Mona se apropie de el provocatoare:

– Nici nu vreau să discutăm, vreau doar să mă săruți!

– Hai să ne întoarcem acasă, se desprinse Mihai din îmbrățișare, gata să urce pe bicicletă. Dar Mona nu se grăbea:

– Mihai, de ce nu te mulțumești cu ce ai? De ce trebuie să pui întrebări, să îți imaginezi răspunsuri, să sapi, să iscodești sufletele oamenilor, de ce? Ai avut curajul să vii cu mine în casa de pe deal, înfruntând bârfele și răutatea oamenilor din Drajna. Acum vrei să dai înapoi?

– Nu cumva mă consideri o momâie ușor de manevrat? se revoltă el.

– Ai chef să ne certăm? Eu nu.

– Mona, nu te-ai plictisit să fii agresivă? Toată înverșunarea asta, toată agresivitatea pe care o afișezi, cinismul nu sunt decât o formă de apărare. Da, da!

– Zi mai departe. Ești geograf sau psiholog?

– Ți-ai pus o carapace țepoasă. De fapt, ești o ființă sensibilă, vulnerabilă. Și cu frică de singurătate.

– Sunt sensibilă? Mulțumesc! Nu mai voia să continue discuția și se urcă pe bicicletă, pornind spre casă, iar Mihai o urmă. Se făcea seară.

– Îmi mai spui tu acasă cum sunt…

Undeva, pe una din străzile pline de praf, se auzea motorul unei motociclete. Mihai îl văzu pe motociclist oprindu-se în fața casei unde locuia Silvia, era Victor, fostul ei soț. Brusc, schimbă direcția de mers grăbindu-se spre acesta, spre surprinderea Monei care, fără să-l strige, fără să spună nimic, își continuă drumul. Victor își parcase motocicleta, își scotea casca și mănușile, când Mihai ajunse pe bicicletă lângă el.

– Ia te uită, dom profesor s-a făcut bine. S-a vindecat piciorul?

– Ar fi trebuit să rămân șchiop? Sau să mă prăjesc în incendiul pus de dumneata?

– Victor Ursu, spuse celălalt întinzându-i mâna. Cred că nu ne-a prezentat nimeni. Cât despre incendiu, caută în altă parte, nu te lua după Silvia.

Mihai se calmă brusc, n-avea nici un rost să fie agresiv. În fond, bărbatul acesta era tatăl Adelinei, plătise pentru greșelile făcute cu ani buni de închisoare în urma cărora rămăsese fără familie, fără perspective, fără nimic. Nu era normal să caute să recupereze câte ceva din ce pierduse? Acum i se părea că Victor ar putea să-i fie aliat nu dușman. Aliat la ce?

– Îmi pare rău, spuse, strângându-i mâna, n-am de ce să te acuz fără probe. De fapt, nici un moment n-am crezut în vinovăția dumitale.

– Nu sunt supărat, dimpotrivă, ar trebui să-ți mulțumesc.

– Mie? Pentru ce?

– Pentru că ai fost ca un tată pentru Adelina. E mare lucru. În toți anii ăștia m-a torturat gândul că am lăsat fetița de izbeliște.

– Nu ar trebui să întreb, dar Adelina nu avea bunici, de ce nu a sărit nimeni în ajutor?

Victor ezită o clipă.

– Nici părinții ei, nici ai mei nu au fost încântați de căsătoria noastră, ar fi dorit altceva și…

– Ce faceți voi doi aici? se auzi deodată vocea Silviei. Desigur, îi văzuse din casă cum stăteau de vorbă în fața porții și ieșise, de frica vreunui conflict.

– Vrei să ne arbitrezi dacă ne luăm la pumni? râse Victor.

– Victor, intră în casă, spuse sec Silvia, nu vreau să iasă Adelina. Apoi îi întoarse spatele lui Mihai, ca și cum n-ar fi existat, fără să-l privească, și plecă. Victor porni în urma ei zâmbind.

– Poate într-o zi stăm de vorbă. Dar nu la cârciuma de aici. …..

 

Ce aveți voi doi de împărțit? se repezi Silvia de cum ajunseră înăuntru, dar Victor părea bine dispus.

– În nici un caz pe tine. I-am mulțumit că s-a purtat frumos cu Adelina, în lipsa mea. Și l-am convins că nu eu am pus focul!

– Dar eu am de gând să pun de un foc, să fie o pălălaie mare care să-i înghită, să…

– Pe cine să înghită, viteazo?

Adelina intră brusc în cameră și îi privi veselă:

– Tati, stai cu mine astă seară, nu mai pleci?

– Nu mai plec, scumpo.

– Îmi mai spui o poveste?

– Sigur că da.

– Să știi că n-am uitat, te-ai luptat cu un rechin. Și după aia ce a fost?

– Doi rechini. Și o balenă mare mare.

– Mami, îl lași pe tati să doarmă cu mine? Silvia păru că acceptă:

– Du-te, mai întâi, să-ți pui pijamaua și să te speli pe dinți. Fetița se repezi să-și execute programul de seară, în grabă, în timp ce Silvia îi spuse lui Victor:

– Pleci până se întoarce ea.

– Nu, în seara asta nu plec, răspunse bărbatul.

– Poftim? Cum adică nu pleci?

– Mi s-a stricat motocicleta și… se apropie ușor de ea. Silvia, vreau să rămân. Ea se feri.

– Să nu mă atingi.

– De ce te porți așa? Silvia, chiar dacă a trebuit să ne despărțim în acte, eu sunt tot soțul tău, tatăl Adelinei, același bărbat pe care l-ai iubit în ciuda tuturor și care nu-ți reproșează nimic. Oare când ai să mă ierți?

– Victor, nu insista, ce a fost a fost.

El o privi cu tristețe, își dădea seama că nu are rost să insiste, nici să fie brutal.

– Bine, am să plec, pe jos. Iar dacă vrei, nu mai mă întorc. Inventează tu o minciună pentru Adelina. Ajunsese aproape de ușă când ea îl opri:

– Așteaptă. O privi, dar nu citi în ochii ei altceva decât răceală și indiferență:

– Mă întorc la tine dacă mă ajuți să mă răzbun.

– Cum?

– I-am spus lui Mihai că nu suport să-l știu cu târfa lui în același loc cu mine, ori pleacă el, ori plec eu.

– Foarte bine, plecăm împreună, ne mutăm de aici. Părinții mei au ajuns la sentimente mai bune și…

– Nu mă interesează, îl opri Silvia. Ei trebuie să plece și dacă nu se poate altfel, le dăm foc la casă. Să înțeleagă că nu pot trăi aici. După care merg cu tine la părinții tăi. Și voi fi a ta!

Victor nu reacționă vizibil la propunere, dar părea trist. Răspunse cu amărăciune:

– Am stat la pușcărie, dar nu sunt un criminal, cum poți să te gândești la așa ceva? Te-ai schimbat, Silvia, te-ai încărcat de ranchiună, de ură, nu mai ești ca înainte.

– Nu mai sunt supusă, ascultătoare, dulce? Da, m-am schimbat și numai din vina ta. Dacă nu-ți convine, uită ce am spus, dar pleacă. E mai bine să pleci. Să nu ne mai vedem.

– Bine, răspunse el și ieși, trecând pe lângă Adelina care apăruse, îmbrăcată în pijama. Fetița îi privi pe amândoi în tăcere, înțelegea mai multe decât își închipuiau cei mari.

 

Toată lumea, chiar și Mona, se întreba cât o să dureze.

– Mona, aș vrea să discutăm serios, spuse Mihai când ajunse acasă. Scurta întâlnire cu Victor Ursu îl bulversase, omul nu era deloc ceea ce crezuse el.

– Nu, refuză Mona, ai să strici clipa. Ai să distrugi momentul. Te rog, să nu-mi juri credință veșnică, veșnicia nu e de mine. Să nu mă ceri în căsătorie. Am nevoie de timp și l-am cumpărat ca să mă dezintoxic. Da, am o vârstă când orice femeie ar fi fericită să fie cerută. Eu prefer să aștept. Până când Mona cea de dinainte rămâne înapoi în trecut.

– Tot e ceva că ai scăpat de obsesia cu Damian.

– Cine spune că am scăpat?

– Nu asta voiai ca să fii fericită?

Ea nu mai răspunse.

Fericirea.

„Poate Silvia, sau Nicole, aveau mica lor fericire, un copil, un suflet pentru care să trăiască dar fără bărbații care le-ar fi putut face fericite pe deplin… . Sau Sonia să fie cea fericită? Sonia, hotărâtă să-și trăiască viața din plin, să guste toate bucuriile pe care ți le oferă banul, să-i ignore cu desăvârșire pe ceilalți? Eu cu care din ele semăn? se întreba Mona. Am trăit doar în provizoriu, nu știu alt mod de viață dar aș vrea să învăț.”

 

Nu vrem să plecați!

 

Nu vrem să plecați! Cea care se ridică în timpul orei a fost Roxana şi vorbea în numele tuturor. Noi nu vrem să plecați. Nici elevii din clasele mai mici nu vor!

Mihai era mirat:

– Cine v-a spus că plec? Mai e puțin până la sfârșitul anului școlar, cum aș putea să vă las de izbeliște? Dar Roxana era bine informată:

– La Inspectorat se caută un suplinitor. Dar noi n-o să vă lăsăm!

– Vom face manifestație, dacă trebuie, interveni un elev.

Mihai se uită în clasă, cu toții, inclusiv Dany, îl priveau hotărâți și se simți deodată puternic. Nu știa despre manevrele făcute pentru înlăturarea lui, dar se aștepta la o asemenea reacție.

– Mulțumesc, dar nu e nevoie. Nu am să plec. Nu vreau să plec!

Întreaga clasă izbucni în aplauze, elevii se manifestau zgomotos, lovind în mese, tropăind din picioare și directorul Papuc intră alarmat.

– Ce se întâmplă aici? Domnule Tănase, de ce permiteți balamucul acesta?

– Nu e balamuc, tată… domnule director, explică Roxana. Doar că nu suntem de acord ca dom’ profesor să fie înlocuit.

– Cine spune că va fi înlocuit?

– Tu, continuă Roxana, acuzatoare, te-am auzit vorbind la telefon și…

– Stai jos, elevă! Papuc se întoarse spre Mihai. E adevărat, la inspectorat se vorbește, sunt simple propuneri… dar nu e nimic hotărât, toată tevatura asta n-are rost. Vă rog să vă vedeți de învățătură!

Se întoarse să plece, dar Mihai îl opri:

– Eu în nici un caz nu intenționez să plec înainte de terminarea anului școlar.

– Mai vedem noi, murmură Papuc și ieși înainte ca clasa să izbucnească.

 

Când a terminat orele, mașina Monei era în stradă, în fața liceului. Mihai s-a arătat nemulțumit dar ea i-a făcut semn să urce repede.

– S-a întâmplat ceva?

– Cred că m-au urmărit. Am dat o fugă la cumpărături și pe drum am primit un telefon ciudat. Cineva căuta nu știu ce instituție.

– Nu înțeleg.

– Nu era o greșeală, vocea am recunoscut-o, era a unuia zis Gogoașă, nu râde că nu e de râs. Tipul m-a agresat odată, la dentist,  lucrează pentru Stere și dacă nu știi cine e Stere zis cămătarul îți spun eu, un infractor, un interlop periculos.

Mona vedea că Mihai pare căzut din altă lume și îi păru rău că până acum nu-i vorbise mai mult despre grijile și problemele ei. Trebuia să spună adevărul.

– Mihai, eu am o înregistrare care dovedește că Damian e un delincvent ce a pus la cale furtul unui purcoi de bani. În mod clar el i-a cerut lui Stere să-și trimită bătăușii, să pună mîna pe dovadă, cu orice preț.

– Să chemăm poliția!

– Am și făcut-o, spuse Mona arătându-i spre cei doi polițiști care se apropiau, subcomisarul Toma Frunză și un subaltern.

– Sărut mâna doamnă, salută subcomisarul, știți, mașina noastră e… adică n-avem benzină și… adică motorină.

– Bine măcar că aveți pistoale. Urcați!

Polițiștii au urcat pe locurile din spate și Mona a demarat în direcția casei de pe deal, urmărită de privirile curioase ale unor localnici care se grăbeau să o înștiințeze pe Draga că se petrec evenimente!

Casa de pe deal îi aștepta cu ușile deschise. Cei care intraseră nu se sinchisiseră să-și ascundă urmele. Polițiștii, cercetând prudent, cu armele în mână, nu găsiră pe nimeni înăuntru, dar interiorul casei era un dezastru.

Fuseseră mai mulți indivizi care răscoliseră casa cu meticulozitate, răvășiseră mobile, veioze, covoare, spărseseră vaze de cristal, sfâșiaseră învelitorile canapelelor și fotoliilor, aruncaseră pe jos de-a valma cărți, sertare pline cu nimicuri, fără să se preocupe să-și ascundă înverșunarea. Nici Mona, nici Mihai nu aveau în casă prea multe obiecte personale, dar totul fusese luat la puricat, de la tuburile de pastă de dinți, la borcanele cu iaurt din frigider.

– Doamnă, adică… v-a dispărut ceva? întrebă timid Toma Frunză, s-a furat ceva?

– Nu, nimic, afirmă Mona repede.

– Cum puteți fi atât de sigură fără să verificaţi?

Era un act de vandalism în care Mona vedea mai ales o neascunsă amenințare. Din vina ei acum și Mihai era în pericol. Știa că înregistrarea originală nu fusese găsită, pentru că se afla cu ea în mașină. Cheile de contact ale automobilului aveau un breloc în formă de inimă unde închisese originalul,  micul stick de memorie care conținea dovada. Trebuia să-și regleze conturile cu Damian, cine se juca prea mult cu focul risca să se ardă. Iar apariția lui Stere în ecuație o neliniștea, era vorba de oameni cu adevărat duri, de care se temea. Robert nu o înspăimânta, cu toate că îl bănuia de uciderea lui Max, ceea ce putea fi, totuși, o reglare de conturi între doi mafioți.

– Depuneți plângere? insistă polițistul.

– Poftim?

– Dacă depuneți plângere, veniți la noi la post. Acum interveni și Mihai:

– Doar nu plecați așa, nea Tomiță. De ce nu întrebați vecinii dacă au văzut pe cineva? De ce nu ridicați amprente?

– Ce să ridicăm? Adică… da, o să raportez la județ. Dar dacă nu s-a furat nimic… Doamnă, aveți dușmani, bănuiți pe cineva?

Mona se forță să zâmbească:

– Nu știu să am dușmani, poate doar motanul cucoanei alea, Draga.

– Colonelul? E blând, abia își târăște bătrânețile, ce v-a făcut el?

– Era să-l calc cu mașina. O bestie scârboasă.

– Au găsit ce căutau? întrebă Mihai după ce polițiștii plecară să se ocupe de procesul-verbal. Dacă subcomisarul Frunză ar fi fost întrebat, precis ar fi subliniat faptul că, până la apariția Monei în Drajna, nu avusese de-a face decât cu infracțiuni mărunte, bețivi, certăreți, câte un localnic care-și păruiește soția, copiii care sar gardurile să fure prune coapte sau, mai rar, hoți de găini. Spargerea unei case din care nu s-a furat nimic era un eveniment greu de înțeles.

– N-au găsit.

– De ce ești atât de sigură?

– Înainte de a-ți explica, lasă-mă să dau un telefon! Se duse pe terasă și-l sună pe Damian, care răspunse imediat:

– Păpușă. chiar mi-era dor de tine, tare aș vrea să te văd, se auzi glasul acestuia.

– Damian, vrei să mă vezi, trimite-mi un tren, știi că e gară la Drajna? N-ai citit „Steaua fără nume”, rău, foarte rău. Atunci vino tu, dar fără fanfară.

– Ce fel de tren? bâigui el, luat pe nepregătite.

– Informează-te, CFR-ul închiriază trenuri charter, n-ai știut? Și dacă tot vii, să-mi aduci banii pe care mi-i datorezi.

– Câți bani?

– Restul până la toți.

– Bine, puicuțo, vin.

– Ah, și nu te mai folosi de păduchioși ca Gogoașă și toți țuțerii lui Stere, nu e de demnitatea ta. Chiar atât de rău ai decăzut?

După ce Mona închise telefonul, Mihai se apropie de ea:

– Acum putem sta de vorbă? Ea încercă să se derobeze:

– Am nevoie de un răgaz, să mă liniștesc. Ce zici de un pahar de tărie, am cumpărat coniac, e o băutură nemaipomenită, calmează nervii.

Dar Mihai o apucă de mână, cu putere:

– Nu. Acum!

Și Mona îi povesti totul, de la capăt..

 

Damian şi a făcut apariţia a doua zi

 

Damian  și-a făcut apariția a doua zi, cu limuzina condusă de nelipsitul său subaltern…sau 1partener, Robert, care a avut prudența să aștepte afară. Cum intră, Damian se uită neglijent în jur, Monica și Mihai făcuseră oarecare ordine, așezând la loc mobilele răsturnate și măturând cioburile, dar Damian nu făcu nici un comentariu. Se așeză pe un colț de canapea liber și spuse, zâmbind:

– Gata, iubito, ți-am adus banii, s-a plătit despăgubirea.

– Unde sunt, să-i văd?!

– Nu mai umblu cu cash, ai un cont deschis pe numele tău la banca din Pipera.

– Aha, la acela, cum îl cheamă, fratele lui nașu’, Guță?

– Georgică. Mona, tu ești fată isteață, hai să punem capăt jocului de-a șoarecele și pisica. Ar trebui ca noi să încheiem socotelile.

– Adică?

– Știi cum se spune, să îngropăm securea războiului.

Damian nu-și pregătise un discurs, dar era decis să ia taurul de coarne, să pună punct șantajului Monei și n-avea de gând să plece cu mâna goală. Cunoștea orarul lui Mihai la școală, iar Robert rămăsese de pază, pentru orice eventualitate. Mona va trebui să cedeze, de voie de nevoie!

– Ți-am luat casă, mașină, ți-am înapoiat banii, cu dobândă. Bun, să zicem că am putea negocia pacea. Cât?

– Ce cât? Bani?

– Să-i spunem o compensație. Dar să nu mă jecmănești.

– Nu vreau nimic de la tine.

– Atunci dă-mi originalul. Înregistrarea!

– De când folosești oamenii lui Stere? schimbă Mona tonul, trecând la atac.

– Nu știu ce spui.

– Vreau adevărul, alte condiții n-am, insistă ea.

– Adevărul? Îl știi.

– Cine l-a omorât pe Max, tu ai dat ordin și Robert a executat?

– Nu sunt un criminal, asta puteai să constați cât ai stat cu mine. Robert s-a speriat, a făcut pe el de frică și…

– Tot de frică a dat foc la casa unde locuia Mihai? Arunci totul în cârca lui, nu-i așa, e mai convenabil?

– Uneori nu-l pot stăpâni. E mai bine să te ferești de el.

– Mă ameninți?

Damian se ridică, apropiindu-se de ea, cu un zâmbet larg, împăciuitor:

– Păpușă, cum am ajuns noi să ne luăm de beregăți, când ne era așa de bine împreună!? Hai, mărturisește că nu ți-am fost dezagreabil. Întinse mâna și o apucă de umăr trăgând-o spre el cu un gest care părea o mângâiere, dar era lipsit de orice delicatețe.

– Ce faci? încercă ea să se desprindă.

– Mona, nu fii proastă.

– Nu vreau! Lasă-mă în pace, ești nebun? Să-i faci așa Soniei! strigă ea și se smulse din îmbrățișarea lui. Cară-te, discuția s-a terminat!

– Ba nu s-a terminat deloc.

Ea privi spre ușă unde apăruse pe neașteptate Robert. Părea că blochează ieșirea, privind impasibil către cei doi.

-O să mă violați? O să mă omorâți? Damian, ce e cu tine, ai înebunit?

Damian văzu ceva pe masă, se aplecă și ridică cu mâna cheile de la mașina Monei, cu un breloc în formă de inimă.

– Nu, n-am înebunit. Tu ești aceea care nu ai inimă, aș putea să-ți iau mașina înapoi, ca o penalizare.

– Încearcă numai! dă cheile încoace! Se repezi brusc spre Damian, dar acesta se feri și, ca în jocurile copiilor, aruncă cheile spre Robert.

– Ușurel, puicuțo! Dar Mona era de neoprit, ea își încleștă cu putere brațele în jurul lui Damian și se clătinară câteva clipe amândoi ca doi luptători de forțe egale, până ce veioza abia pusă la loc pe masă se răsturnă și se sparse. În acel moment intră Mihai, împingând puternic ușa ceea ce îl surprinse și-l obligă pe Robert să se dea la o parte. La vederea scenei, Mihai se făcu roșu de furie și începu să strige:

– Ce căutați voi aici? Afară din casă până nu chem poliția! Ieșiți afară imediat!

– Da, da, plecăm, dădu înapoi Damian, făcându-i semn lui Robert să nu intervină. Am lovit din greșeală veioza și s-a spart, dar am să o plătesc. Scoase câteva bancnote din buzunar și le aruncă pe jos. Mona e cam prost dispusă dar o să continuăm discuția altădată!

– N-o să continuați nimic! Să nu mai călcați pe aici că veți avea de a face cu mine!

– Ia te uită, cocoșelul… începu zeflemitor Robert dar Damian, cu un gest, îl făcu să tacă.

– La bună vedere, mai zise, și ieși, urmat de acolitul lui.

Mihai nici măcar nu se uită după ei, se apropie imediat de Mona care părea șocată.

– Am văzut mașina lui roșie în curte și m-am grăbit să mă întorc. Ți-au făcut ceva, te-au lovit?

– Nu, nu. nimic.

– Mona, îți repet, trebuie să mergi imediat la poliție, ești în pericol!

– S-ar putea să fiu în pericol, dar nu-mi pasă. M-am eliberat. Îl cuprinse cu brațele, se sprijini de pieptul lui ca un copil care caută protecție. Mihai o mângîie ușor pe părul mătăsos, o sărută pe tâmplă, simțind că tensiunea acumulată de ea se risipește cu încetul.

Cheile de la mașina Monei, cu brelocul în formă de inimă, zăceau pe jos, printre bancnotele risipite.

 

Pe drumul de întoarcere, în mașină, Robert nu se abținu să remarce:

– Am plecat ca niște câini cu coada între picioare, șefu’. Dacă era după mine, o strângeam de gât până scuipa tot.

– Și cu proful ce făceai, băgai cuțitul în el?

Robert devenea de necontrolat și Damian se simțea agasat, angajatul ascultător ca un cățeluș începea să se revolte.

– Acum te crezi apărat de Stere, dar mie nu mi-e frică de nimeni, continuă Robert.

– Decât de pușcărie, nu-i așa?

– Ei bine, n-au să mă înșface a doua oară! Nu, nu, în nici un caz! Mai e ceva. Brigita se clatină, șovăie, am să-i închid gura pe vecie dacă nu stă în banca ei!

– Să nu mai spui tâmpenii, Robert, termină!

 

Nu mai putem locui aici!

 

– Nu mai putem locui aici, totul trebuie luat de la început, spuse Mihai. Cu toată încercarea lor de a face ordine, casa era încă vraiște. Ar trebui să o cauți pe Nicole, să ne ajute, adăugă el. Dar Mona era de altă părere:

– După ce închei socotelile cu Damian, acum înțelegi și tu de ce. Trebuie să-mi recuperez banii, sunt banii mei cu care a vrut să mă fraierească. Plus dobânda.

Mihai înțelegea, dar era ferm în hotărâri.

– Bine, după care predai toate dovezile la Poliție, la Parchet și le spui tot ce vor să știe. Cu orice risc.

– Cum spui tu, cu orice risc. Îl apucă de încheietura mâinii și-l privi în ochi: Mihai, îți jur, am terminat cu lumea asta, nu vreau să mai am de a face cu ei!

Au apărut pe neașteptate în vizită, Șerban însoțit de Claudia, cu brațul plin de flori:

– Doamne, ce s-a petrecut aici? V-a lovit o tornadă, a fost cutremur? se miră Serban.

– Da, s-a produs un tsunami pe lac de zburau toți peștii în aer ca vrăbiile, replică Mona.

– Cum? se miră Claudia, gata să creadă.

– Mona, ai cunoscut-o pe soția mea?

– V-aș face o cafea, dar cred că s-a risipit pe dușumea.

– Mergeți pe terasă, mă descurc eu, spuse Mihai, dornic să rămână câteva minute singur cu prietenul său. Imediat ce rămaseră doar ei doi, porni la asalt:

– Ce e cu tine aici, te-ai împăcat cu Claudia, știam eu că îți bați joc de Dany!?

– Dany e ocupată, învață pentru Bac.

– Și camera de la București o plătești degeaba? Hogeacul a fost scos din funcțiune?

Șerban nu se simțea în largul său:

– Ascultă, voi n-aveți paroh la Drajna, faci tu pe duhovnicul? Uite cine vorbește, lupul moralist. Erai pe cale să o duci pe Silvia la altar, dacă țin bine minte și acum ai schimbat macazul! Am făcut armistițiu cu Claudia.

– Dar Dany? Soarta ei te mai interesează?

Pe terasă, Mona și Claudia se așezaseră pe o canapea rămasă intactă.

– Se vede frumos de sus, mai ales pe seară. E atâta liniște, spuse Mona.

– Liniște? Păi aici e un haos. Ce s-a petrecut, v-ați luat la bătaie până ați distrus casa? întrebă Claudia cu prefăcută naivitate.

– Ai ghicit. Mihai are alergie la roșu, insistă să-mi fac unghiile lila, sau siclam.

– Dar tu le ai negre, constată Claudia, ușor de prins în joc.

– Păi ce-ți ziceam!?

– Șerban a insistat să venim, dar dacă deranjăm…

– Nu deranjați pe nimeni! Băieți, unde sunteți?!

– Am găsit cafeaua, anunță Mihai, făcându-și apariția, urmat de Șerban.

– Mihai, săptămâna viitoare e ziua mea, explică Mona, aș vrea să-i inviți pe prietenii tăi la petrecere. Eu trebuie să recunosc, cu tristețe, că nu am pe nimeni pe care l-aș putea invita, nici măcar pe mama care nu suportă anturajul meu.

– Dăm o petrecere?

– Nu ți se pare că merit?

Șerban se grăbi să accepte invitația în numele său și al Claudiei..

 

Tata nu mă lasă să vin la tine

 

Tata nu mă lasă să vin la tine, dar mie nu-mi pasă, o anunță Roxana pe Dany, intrând în camera fetei. Tu ce faci, ai plâns?

Era greu să nege, Dany avea ochii roșii și frământa în palmă o batistă udă de lacrimi. Se simțea singură, abandonată și, ca prin farmec, apariția prietenei o făcu să-și recapete suflul.

-M-am despărțit de Șerban, spuse încercând să arboreze un aer normal.

Roxana se așeză lângă ea, pe pat, cuprinzându-i ușor umerii:

– Hai, povestește.

– Nu e nimic de povestit. Șerban m-a purtat cu vorba, mi-a făcut un milion de promisiuni și, când nevastă-sa a pus piciorul în prag, a dat înapoi.

– Adică nu divorțează ca să te ia pe tine?

– Nici vorbă!

– Nemernicul!

Dany îi povesti cu lux de amănunte întâlnirea neplăcută de la club, când Claudia dăduse buzna peste ei „Eu am făcut-o scorpie, ea l-a amenințat că-l lasă fără bani. Nici nu-ți pot spune cum i-a vorbit despre mine, m-a făcut arivistă, profitoare… una care l-am îmbrobodit pe soțul ei ca să parvină! Dar eu îl iubesc pe Șerban!” izbucni Dany. Lacrimile se adunau iar în ochii ei și Roxana nu știa ce să spună, cum s-o liniștească.

– Dacă și el te iubește, care e problema?

– Nu știu, Roxy, nu mai știu… Mi-a explicat că e constrâns să ne despărțim, cel puțin pe moment.

– Cum vine asta pe moment?

– Măcar până dau bacul, să vedem… are probleme cu șeful lui, unul Iordache, un scandal de divorț l-ar putea lăsa fără slujbă. Înțelegi, dacă rămâne șomer din vina mea, n-am să mi-o iert.

– Dar tu… dacă rămâi gravidă?

Dany nu răspunse. Viața i se părea mult mai complicată decît își imaginase. Iar evenimentele care se precipitau fără răgaz aveau să complice și mai mult lucrurile. În dimineața următoare tatăl Danielei, Petru Cârciumaru, se opri să cumpere ceva de la birtul lui Moise. Ca de obicei, localul era plin de la primele ore și clienții dezbăteau chestiuni arzătoare la ordinea zilei, cum ar fi prețul porumbului la toamnă sau cozile de la Agenția pentru Plăți în Agricultură.

– Băi, decât să muncesc în van, mai bine arunc recolta la gunoi, spunea Ion, tatăl lui Flori Vlad dintr-a 12-a. Îl văzu pe Cârciumaru și se lumină la față:

– Petrule, ne faci cinstea să bei cu noi o cinzeacă sau ești cu nasul pe sus de când fiică-ta se ține cu un gușter de la București?

N-a fost nevoie de mai mult ca să se nască o altercație în toată regula, Petru Cârciumaru era deja încărcat cu obidă și frustrare de când fiică-sa devenise subiect de bârfă în comună, așa că ironiile lui Ion, susținut de alți meseni, îi provocară o furie nestăpânită și sări la bătaie. A fost potolit cu greu, dar l-au scos afară din birt fără menajamente și el s-a îndreptat grăbit spre clădirea liceului. A intrat nestingherit în școală, s-a dus glonț către clasa unde știa că o găsește pe Dany și a deschis violent ușa:

– Daniela, ia-ți boarfele și vino acasă! a strigat

Era ora lui Papuc și directorul a rămas câteva clipe blocat de apariția neașteptată.

– S-a întâmplat ceva? a reușit să întrebe, cu o voce moale.

– S-a întâmplat că n-o mai las la școală, aici învață să se destrăbăleze!

A luat-o de braț pe Dany care nu avea putere să reacționeze în vreun fel și a scos-o pe coridor:

– Gata, nu mai pot… pe maică-ta o afurisește popa… de mine își bat joc oamenii, vino acasă și om vedea ce soartă ți se cuvine!

După amiază, drama se prelungi cu alt eveniment: în locuința lui, Papuc face un accident cerebral. E chemată o ambulanță, bolnavul e transportat la spital, însoțit de soția lui și de Roxana, lumea se adună și comentează, în frunte cu madam Draga care emite ipoteza că școala a fost blestemată din cauza păcătoșilor care au pus stăpânire pe Drajna. Se referea desigur la Mihai, la Mona, la prietenul acestuia Șerban care sucise mințile unei copile, și prevestea nenorociri mai mari ca apocalipsa. Într-un singur loc Draga avea dreptate, necazurile nu se terminaseră încă și ceea ce era mai rău urma să vină.

Mihai a încercat, pe seară, să meargă la casa Cârciumaru, să vorbească atât cu Petru, cât și cu Daniela, dar n-a reușit să intre. Doamna Florica l-a întâmpinat în ușă cu brațele încrucișate:

-Dom’ profesor, n-aveți ce căuta în casa noastră, mai bine plecați.

Pe drum l-a sunat pe Șerban să-i relateze ce s-a întâmplat.

– Tu crezi că povestea asta cu directorul are vreo legătură cu mine? se interesă acesta. Îmi pare rău, dar n-am nicio vină.

– Nu e vorba de Papuc, e vorba de Dany!

– Bine, bine, înțeleg… dar n-am ce să fac. Mihai, știi bine ce vremuri trăim, în publicitate e un cod etic de mare strictețe, nu-mi pot risca slujba. Dany e foarte tânără, nu-i bai dacă mai așteptăm.

– Așa le duci cu vorba pe toate? Mihai știa că insistă în zadar. Ești un laș, Șerbane, ți-o spun de la obraz!

– Stai puțin. Mai e valabilă invitația de ziua Monei? Claudia s-ar supăra dacă nu mai venim.

Mihai nu mai răspunse, închise telefonul.

 

Pe seară, Mona se întoarse cu mașina de la București. Mihai nu se grăbi să o pună la curent cu evenimentele comunei, el credea că ea a fost la poliție să depună mărturie și fu dezamăgit să afle că Mona a vizitat-o pe Nicole.

– Nicole o să aranjeze ce mai e de aranjat în casă, o să vină chiar mâine, vreau ca totul să fie gata de ziua mea. Suferă atât de mult, sărăcuța, se vede că Max a fost iubirea vieții ei. I-am văzut și fetița, un copil minunat, sănătos și vesel. Doamne, îmi e milă de ființele astea două, mi se rupe inima când le văd.

Mihai n-a comentat nimic, soarta lui Nicole și a fetiței îl interesa mai puțin, în schimb era contrariat că Mona amâna fără motiv dezvăluirile care i-ar putea scăpa de amenințările lui Damian.

– Așteaptă, îi potoli ea reproșurile, după ziua mea, am să merg la poliție și am să le dau înregistrarea, acum n-am chef de interogatorii, declarații. E un ștab acolo, Olteanu, care de mult visează să-l înșface pe Damian, o să fie în al nouălea cer de fericire. Văzu în privirile lui că nu e prea convins de motivele amânării. Mihai, am intrat în sufletul tău cu buldozerul și nu vreau să suferi. Nu vreau să-ți distrug viața. Se uită la el mustrător și spuse:

– Stai… învață și tu, cravatele subțiri, înodate simplu, nu se poartă cu guler drept și invers, cravatele late sau cu nod dublu, nu se poartă cu guler ascuțit… e elementar.

Veni aproape de el și-l îmbrățișă cu pasiune, cu forță, de parcă ar putea să-l țină lipit de ea pe vecie. Vorbele erau inutile, așa că el o sărută, iar ea îi răspunse agățată de el ca un înecat.

– Să știi că nu am de gând să te pierd, șopti Mona.

– Nici eu.

El o ridică în brațe cu nebănuită ușurință și o duse în dormitor, o întinse pe pat cu delicatețe, mângâindu-i părul care se răzvrătise pe frunte. Au făcut dragoste, ea i s-a dăruit cu toată ființa, chicotind ca o adolescentă, conștienți că vor avea mult de luptat pentru a-și păstra iubirea.

 

Silvia nu era acasă

 

Silvia nu era acasă. Când a apărut Victor a găsit-o pe Adelina jucându-se cu gemenele tușei Ileana.

– Tati, ce mi-ai adus?

– Ți-am adus portocale, îți plac portocalele?

– Mami îmi dă banane, sunt mai sănătoase.

– Serios?

– Portocalele îngrașă.

Victor surâse:

– Mami nu e acasă? Fetița dădu din umeri și el se miră. S-a făcut întuneric, unde putea să se ducă? Ieși în curte, încercând să vadă dacă vine cineva pe stradă. Cele câteva lumini de pe marginea drumului nu ajutau prea mult. Rămase pe loc, adulmecând aerul, simțise un miros ciudat și cu cât zăbovea mai mult pe loc bănuiala i se confirma. Mirosea a benzină!

„Silvia, ce ai de gând să faci?” se întrebă el speriat și nu ezită o secundă în plus. Se urcă pe motocicleta cu care tocmai venise și porni în viteză spre casa de pe deal. Într-adevăr avea o canistră cu câțiva litri de benzină, luată din garajul Primăriei. Silvia intrase în curtea casei și privea ca hipnotizată. În întunericul care învăluise totul, lumina palidă din dormitor părea că strălucește ca un far.

„Nemernicii sunt în pat, fac dragoste!” își spuse ea căutând să-și alimenteze furia, dorința oarbă de răzbunare, regretele. Parcă o voință mai presus de a ei o adusese în curtea asta străină cu gândul de a face rău, de a stârni un foc în care să se topească întreaga ei dezamăgire, speranțele pierdute. Nu se mai gândea la nimic altceva, la faptul că avea un copil de crescut, o viață de trăit.

Atunci auzi sunetul inconfundabil al motocicletei. Se apropia. „E Victor, el trebuie să fie… vine să mă ajute, știe că n-am curaj, nu pot face asta singură… cu siguranță el a pus foc și prima dată… ” A așezat canistra cu benzină lângă mașina Monei, lăsată în curte cu cheile la bord. Îi veneau tot felul de gânduri nebunești, dacă ar ști să conducă, s-ar urca în mașină și ar năvăli peste ei în casă, spărgând pereții, dărâmând zidurile. Aprinse un chibrit și turnând benzina peste automobilul Monei îi dădu foc. O flacără vie se ridică spre parbriz și lunetă, iar Silvia rămase nemișcată, privind cu fascinație.

– Silvia, dă-te la o parte! Pleacă de acolo! se auzi brusc vocea lui Victor, care opri motocicleta în fața curții și intră cu pași mari, venind spre ea. O trase cu putere înapoi, cât mai departe de focul care se întețea.

– Ce-ai făcut? Hai să plecăm de aici!

– Eu… bâigui Silvia… îmi pare rău. N-am vrut, nu știu de ce am… Izbucni în plâns, cu sughițuri, în timp ce el încercă să o ducă spre motocicletă, grăbit să plece înainte de a se da alarma. Mașina luase foc, noroc că nu se întâmplase o nenorocire mai mare, dar Silvia se împotrivea.

În dormitor cel care dădu alarma fu Mihai.

– Tu ai auzit ceva? O motocicletă!?

– Nu ieși din pat, nu e nimic… se alintă Mona, întinzând mâna spre el, dar Mihai deja se îmbrăca.

– Arde ceva în curte!

– Arde, ce arde? Iar au venit nemernicii lui Stere? Cheamă poliția!

Mihai era deja la fereastră, nu vedea altceva în curte decât flăcările care cuprinseseră automobilul.

-Mașina ta a luat foc!

Brusc Mona își dădu seama ce se întâmpla și sări din pat căutând ceva cu care să-și acopere goliciunea:

-Mașina? Repede… trebuie să o stingem!

Au ieșit afară tocmai când motocicleta se îndepărta, Victor reușise s-o ia pe Silvia mai mult cu forța după ce femeia rămăsese ca vrăjită în fața focului care se întețea. Mona ieși precipitat din casă, însoțită de Mihai, acționând cu stingătorul asupra focului care s-a potolit destul de repede. Totuși bordul arsese, iar brelocul în care era originalul înregistrării nu mai era recuperabil. Îi venea să râdă, câte eforturi făcuse, câte stratageme inventase ca să-l deruteze pe Damian, să evite o posibilă violență destinată să o facă să cedeze. O neglijenţă şi totul devenise inútil…

– A ars… a ars inima…

– Poftim? A întrebat Mihai care nu înțelegea

– Brelocul cu înregistrarea…îl uitasem în mașină… s-a făcut scrum dovada mea împotriva lui Damian.

– Cum se poate una ca asta?

– De ce nu….unde e mai firesc să stea cheile, nu la bord? Fără să știe de ce, Mona simțea o ușurare, odată cu dispariția înregistrării originale parcă dispăruse un ghem de probleme, de tensiune, de frică.o sursă de stres..

– Înseamnă că acum ești cu adevărat în pericol, adăugă Mihai

– Dar Damian nu știe! Pricepi? El habar n-are că nu mai am dovada și n-o să aibă curaj să-mi facă rău, nu înainte de a putea să mă apăr.

– Vino în casă, trebuie să chemăm poliția.

– Tu n-auzi sirena? Cred că sosesc pompierii, probabil vecinii au dat alarma.

– Mona, nu înțelegi că ești în pericol, acum mai mult ca niciodată?

– Nu-mi pasă…bine? Nu-mi pasă!

Prea multe evenimente suspecte se acumulau și toate gravitau în jurul Monei Murgu. Comisarul șef Olteanu începuse să devină bănuitor, după ce a fost informat de incendiul din curtea casei de pe deal. Persoana Monei era legată de ambele afaceri, pe care le considera manipulate de Damian Boieru. În atacul mașinii blindate fuseseră furați și banii ei, la buticul din mall, Mona era proprietară în acte. Acum Mona se retrăsese în mod surprinzător la țară, într-o casă cumpărată, se pare, de intermediarii lui Damian. Începuse o legătură cu un profesor din Drajna, care părea inocent, poate naiv, în timp ce Damian se consola cu nevasta lui George Iacob, cunoscută pentru apetitul ei la relații extraconjugale. Să se ascundă ceva în spatele acestor combinații? Între Mona și Damian exista o legătură puternică, poate o complicitate, și Olteanu se hotărî să-i dea de capăt. Va face o vizită la Drajna, va încerca să discute cu cei doi îndrăgostiți, să-și dea seama cum stau lucrurile. De obicei intuiția îl ajuta.

Însă vizita proiectată trebuia să fie amânată, intervenise un element important, Marin Vasile, șoferul care condusese mașina cu valori, se întorsese în țară. Marin Vasile părea veriga slabă a afacerii și Olteanu era decis să afle adevărul, așa că îl chemă imediat să dea declarații.

A fost greu. Vasile și-a alertat avocatul, ore întregi nu a făcut decât să repete depozițiile anterioare: a oprit mașina, deși nu era trecere de pietoni, era o stradă îngustă, cu sens unic, mașini parcate pe o parte și alta. Bătrânul i-a ieșit în față, dar a reușit să frâneze înainte de a-l lovi. Apoi, a deschis geamul să-l apostrofeze și a fost atacat.

– Ai declarat că omul părea șchiop, trăgea mai greu un picior. Care, stângul sau dreptul?

-Cred că… dreptul. Era prima fisură în declarațiile șoferului și Olteanu se grăbi să o exploateze:

– Iosif Gorun avea un defect la piciorul stâng!

– Stângul sau dreptul… cine mai ține minte?

Au trecut din nou în revistă detaliile transportului, erau patru saci plini cu bancnote de 500 de euro, bine legate și împachetate, saci pe care el și însoțitorul, Preda, i-au ridicat din biroul directorului Stambuliu și i-au depozitat în compartimentul de valori al mașinii.

-M-au dat afară de la Agenție, deși n-aveam vină… bombăni omul.

Olteanu nu-l băgă în seamă. Îi puse în față un teanc de fotografii și întrebă:

-Pe cine cunoști de aici? Uită-te bine la poze!

Erau fotografii cu Iosif Gorun, Damian Boieru, Robert Savu, Stere, dar și câțiva din acoliții lui Stere, pentru orice eventualitate.

– Pe nimeni, se grăbi să răspundă Vasile.

– Nici măcar pe făptuitor? Uită-te cu atenție! Care din ei crezi că era Iosif Gorun, deghizat? Tipul care te-a atacat?

Un singur element l-ar fi putut ajuta pe șofer, ochii, imposibil de deghizat, trăsăturile feței, alura generală, dar părea evident că Marin Vasile nu-l văzuse în viața lui pe Gorun, în schimb privirea îi zăbovi mai mult timp asupra unei alte fotografii.

Acum Olteanu era sigur: șoferul blindatei era complice cu atacatorul și în aceste clipe îl cuprinsese frica, o frică de moarte.

 

Nimic nu anunța drama care avea să se petreacă

 

Nimic nu anunța drama care avea să se petreacă. Ajutată de Nicole, Mona a făcut ordine în casă și a pregătit petrecerea, ca și cum nu s-ar fi întâmplat atâtea evenimente neplăcute. Nicole a lăsat fetița cu Dorina și s-a ocupat alături de ea de cumpărături, aranjamente, decorații. Mihai nu era prea sigur că ei fac ceea ce trebuie, mai ales când Mona l-a anunțat că l-a invitat și pe Damian.

– Chiar nu înțeleg de ce.

– Ai să vezi. E ziua mea, dar surpriza cea mai mare o să o aibă el. Te rog să nu-ți faci griji, îmbracă-te cu costumul cel nou și vino să-ți aranjez cravata. Să o pui pe cea grena, arăți super mișto cu ea!

În comună focul care distrusese parțial mașina Monei nu se bucurase de prea multe comentarii, iar șeful de post nu părea prea grăbit să facă cercetări. Principalul subiect de discuție la cârciuma lui Moise era accidentul cerebral al lui Radu Papuc, care nu ieșise încă din spital și părea greu de recuperat. Madam Draga dădea vina, în gura mare, pe dezmățul care își făcuse sălaș în Drajna, dezmăț pornit de la comportarea condamnabilă a unui anumit profesor. Doar Silvia nu participa la festivalul de bârfe, ea își luase câteva zile libere de la Primărie și se hotărâse să o ducă pe Adelina să-și cunoască bunicii.

Înainte de a se face seară, au sosit Șerban și Claudia, cu flori și cadouri. Aduseseră un aspirator de frunze, iar Mona făcu observația că le-ar fi prins mai bine un gadget anti-gândaci.

– Moșule, arăți nemaipomenit, ești cool, ce mai! îl complimentă Șerban. Se vede o mână pricepută  de femeie.

– Uite cine nă apreciază.zămbi Mona…se pare că am reușit să te civilizez

– Corect, pe cuvântul meu…

– Mersi, a replicat Mihai, nu știam că până acum erai prieten cu Omul Cavernelor.

Alți invitați nu mai erau așteptați, în afară de Damian, dar Mihai observă că în jurul mesei din living se puseseră 7 scaune.

– Până la urmă ai invitat-o și pe mama ta? o întrebă pe Mona.

– Cu Zoica am vorbit la telefon, nu vine. Dar o să avem un invitat surpriză, ai să vezi, nu-mi strica surpriza!.

 

Sonia făcea baie goală în piscină

 

Sonia făcea baie goală în piscină, era principala ei distracție când stătea acasă, în vila Varlam. Nici nu l-a observat pe George când a intrat și s-a apropiat de marginea piscinei.

– George, ce vrei să-mi spui? Ai rezolvat ce te-am rugat?

– Ce m-ai rugat?

– În legătură cu Nicole. Bărbatul a replicat calm:

– Mai întâi ieși de acolo!

– Ai chef de un spectacol erotic? Sonia a ieșit din apă fără mofturi, știa că are un trup de invidiat, care stârnea poftele bărbaților și nu se sfia să și-l arate. Dar nu se aștepta la reacția lui, George a plesnit-o cu o palmă zdravănă peste față!

– Mă doare! se feri ea, uluită. Ce înseamnă asta?

– Înseamnă că îți faci bagajele și te cari din casa mea! Avocații o să-ți aducă actele de divorț, dar îți spun de acum să nu-ți faci iluzii, n-ai să primești nimic!

Divorț? Sonia nu putea să creadă ce auzea, ce se întâmplase cu George, cu pactul lor care durase atâția ani fără incidente? Își găsise o altă femeie cu care avea de gând să o înlocuiască, oficial? Greu de crezut!

– Te deranjează că sunt prietenă cu Damian?

– Mă deranjează că m-ai vândut lui Stere!

– Cine e Stere?

– Vrei să-ți mai dau o palmă? E idiotul căruia i-ai vândut casele de amanet!

– Ce case?

– Care le trecusem pe numele tău, proasto!

Sonia își amintea că Damian a pus-o să semneze niște acte, la fel cum făcuse și George înainte, pentru ea nu conta, atâta timp cât bărbații din viața ei îi ofereau tot confortul cu care se obișnuise le făcea pe plac.

– Casele de amanet erau ale mele? Trebuia să discute cu Damian, să se lămurească. Își puse un prosop pe umeri și porni spre casă:

– M-ai lovit, George, și n-am să te iert.

– Să-ți strângi boarfele, dacă nu vrei să ți le arunc în stradă! Sonia îl înfruntă:

– Dacă așa vrei, am să plec… are cine să mă primească!

Urmărită de apostrofările furioase ale bărbatului, Sonia se îmbrăcă, își aranjă machiajul și se grăbi să se urce la volanul mașinii personale îndreptându-se spre Pipera.

L-a găsit pe Damian îmbrăcat la patru ace și parfumat, pregătindu-se să plece.

– Unde te duci? Trebuie să vorbim! începu ea pe un ton dramatic. George m-a pălmuit!

– Ce spui, s-a trezit bărbăția în el? N-am timp de vorbe, scumpo, sunt așteptat la o sindrofie, paranghelie, zi-i cum vrei, unde n-am de gând să lipsesc din motive care mă privesc!

– Ia-mă și pe mine.

Damian se hotărî să se poarte cu mănuși, n-avea chef de ceartă, Sonia era pe cât de absurdă pe atât de încăpățănată, iar disputele ei cu soțiorul oficial nu-l interesau deloc. De fapt, persoana Soniei nu reprezenta mare lucru pentru el, exceptând formele ei aproape perfecte.

– Imposibil! De ce nu te duci tu acasă să te împaci cu Georgică și mâine stăm frumușel de palavre noi doi, cât e ziulica de lungă. Dar Sonia izbucni brusc în lacrimi:

– Tu nu înțelegi că m-a gonit, m-a dat afară! Și e vina ta, că m-ai pus să semnez acte de vânzare pentru niște case de amanet care erau ale lui…

– Asta era?

– Da, asta era. Așa că, de azi încolo, am să mă mut la tine, că doar n-am să dorm în stradă.

Menajera trecu spre ieșirea vilei cu un coș mare de flori, iar Damian îi dădu cheile:

– Pune florile în mașină, plec imediat. Își aranjă cravata, gata să plece, indiferent la agitația femeii și Sonia exclamă:

– Ești un porc, știam eu că ești un porc! Ieși repede pe ușa din față și dispăru, dar Damian știa că nu va scăpa atât de ușor de furia ei. Îi făcuse pe plac lui Stere și se aștepta să sufere consecințe, dar de Sonia chiar nu se temea. În schimb, Mona era cu adevărat periculoasă, iar invitația la petrecerea de ziua ei nu putea fi refuzată. Probabil era o capcană, dar Damian nu avea cum să o evite.

O găsi pe Sonia așteptându-l în mașina roșie, pe locul de lângă șofer. …

– Unde te duci, merg cu tine?!

 

În seara aceea, cea care avea nevoie de consolare era Roxana

 

În seara aceea cea care avea nevoie de consolare era Roxana. Dany se duse să-și viziteze prietena, care rămăsese singură acasă, mama ei stătea la spital, sperând ca Radu Papuc să își revină.

– S-ar putea să rămână cu o pareză, se smiorcăi Roxana. Oare de ce ne pedepsește Dumnezeu?

– Îmi pare rău… dacă tu crezi că eu am vreo vină… sau tata…

– Cum să cred așa ceva, eu îmi plec urechea la bârfele lui madam Draga? Eu am fost în clasă când domnul Cârciumaru a venit să te ia. Flori mi-a spus că s-a luat la harță cu al ei la birt. Tata suferea de diabet și avea un cheag de sânge care… Fata nu-și putea stăpâni lacrimile și Dany o sprijini de umeri, într-un gest de încurajare.

– E adevărat că renunți la Bac?

– Nu știu… deocamdată stau acasă și învăț.

– Mai crezi în promisiunea lui Șerban, că te va lua după ce termini și intri la facultate?

– Are vreo importanță?

– Cum adică?

Daniela se maturizase vizibil, nu mai vorbea cu ardoarea nestăpânită a adolescenței, își cântărea cuvintele, își interioriza sentimentele. Schiță un zîmbet neconvingător:

– O să fie bine.

– Deci speri să te măriți.

-Tatăl tău o să fie bine, la asta mă refeream.

– Dany, nu te înțeleg deloc, dacă nu iei bacul, Doamne ferește, dacă nici nu te măriți, ce o să se întâmple cu tine? Chiar nu te gândești?

Nu, Dany chiar nu se gândea la bac, avea cu totul alte griji. O privea pe Roxana şi se gândea la soarta ei proprie. La urma urmei Roxana nici nu era atât de urâtă pe cum  o considerau mulţi, doar stătuse cu discreţie în umbra prietenei sale iar Dany nu catadixise să se apropie mai mult de ea, să ştie care îi sunt alegerile, problemele, ce îi plăcea mai mult şi ce nu. Oare Roxana e îndrăgostită şi eu nu ştiu, nu-mi face confidenţe…de cine ar putea fi îndrăgostită? Îşi aminti cu câtă ardoare îl apărase pe Mihai, în clasă, făcându-se purtătoarea de cuvânt a  tuturor, cerându-i imperios să nu plece din comună, să nu-i abandoneze. Nu cumva Mihai era idolul ei…nu cumva pentru el suferea pe ascuns invidiind norocul Monei..sau al Silviei? Câtă diferenţă între ea şi prietena ei…până la urmă pe care o va alege norocul?

 

Damian a intrat însoțit de Sonia

 

Damian a intrat însoțit de Sonia, dar Mona n-a schițat nici un gest de protest, nici o grimasă de enervare. Pur și simplu a primit florile, a zâmbit, și-a poftit oaspeții la masă și l-a rugat pe Mihai să mai aducă un scaun, al optulea.

– Mai vine cineva? întrebă el în șoaptă.

– Ți-am spus, aștept un invitat surpriză.

– Lasă-mă să ghicesc. Dacă nu e poliția e poliția…?!

Mona nu răspunse. Evident, apariția Soniei o lăsa indiferentă. La rândul ei, Nicole se prefăcu pur și simplu că nu o bagă în seamă, iar Claudia se uită îmbufnată la femeia spectaculoasă pe care deja soțul ei începuse să o soarbă din ochi. Mona făcu amplasarea oaspeților, ea ocupă un capăt al mesei ovale, iar Damian primi locul din capătul opus, Mihai se trezi așezat în dreapta Monei, cu Nicole lângă el, și apoi scaunul liber, pe partea stângă stăteau Șerban, Claudia și Sonia. O distribuire în spațiu destul de judicioasă, Damian și Sonia, sosită pe neașteptate, păreau izolați de ceilalți, expuși, ca în fața unui complet de judecată.

– O să începem cu coniac, hotărî Mona. Deși se recomandă ca digestiv, coniacul e bun oricând, de la aperitiv la desert.

– La mulți ani!

– Să nu mă întrebați ce vârstă fac, e secret!

Se râse, se ciocniră pahare, atmosfera se destinse, dar catastrofa plutea în aer. Mihai se duse în bucătărie să mai aducă băuturi și atunci se produse incidentul. Damian, care stătea la masă în dreptul ferestrei prin care se vedea în curte, păru că observă ceva și spuse:

– Mi se pare că e cineva afară, poate a sosit invitatul surpriză.

– De ce nu te duci să vezi? îl invită Mona și Damian se ridică, îndreptându-se spre coridor, de aici se ieșea pe terasa din fața casei. Terasa era luminată și nu se vedea mare lucru în curte, dar el simțea prezența intrusului și rosti cu voce tare:

– Ieși de acolo, Robert! Ieși la lumină!  Ce cauți aici pramatie? Damian se repezi la Robert care se sprijinise de un stâlp al terasei. Ți-am interzis să vii, ce dracu înțelegi așa greu?

– A fost arestat șoferul, răspunse sec Robert.

– Care șofer?

– Vasile Marin.

– Parcă tipul plecase să lucreze afară.

– Idiotul a aflat de moartea lui Gorun și s-a crezut în siguranță. Plus că are familie în țară și dincolo n-a făcut mare brânză, nu s-a căpătuit.

Damian părea indiferent la știrile aduse:

– Bun, și ce-mi pasă mie, imbecilul nu mă cunoaște!?

– Damian… rosti încetișor celălalt.

– Acum sunt Damian pentru tine?

– Tu ai pus la cale lovitura de la bancă, eu am fost unealta, am aranjat cu șoferul, cu Stambuliu, te-ai ferit să te compromiți…

– Da, și? M-ai trădat lui Stere.

– De la Stere am aflat de Gorun, omul potrivit să cadă vina pe el, ai uitat? Cât despre Max… n-ai cerut tu un intermediar, un pămpălău cu cazier? Poate că Max a fost mai dificil decât socoteam, dar furnizorii erau ai tăi.

– Tu ce faci, te pregătești să dai cu subsemnatul, faci repetiție? Pe Brigita tu ai adus-o!

– Iar pe Sonia, tu ai băgat-o în șmenul cu casele de amanet.

– Sonia? Ți se scurg ochii după ea? Te pomenești că ai avut-o deja, târfa dă la toți!?

– Îți pasă?

– Nu-mi pasă de tine Robert, ești un rahat cu ochi, cară-te cât mai repede că am uitat paharul pe masă și se încălzește șprițul!

Dar Robert nici nu se gândea să plece. Se simțea încolțit și nu știa care era cea mai bună soluție pentru problemele sale, un singur lucru îl teroriza, ideea de a intra din nou la închisoare.

– Să mă car… zise. După ce m-ai folosit, mă arunci ca pe o cârpă murdară?

– Ce să-ți fac, boule, te-ai pripit, ai făcut pe tine de frică și ai băgat cuțitul în Max… crima se plătește! Nu m-aș mira ca și pe Gorun să-l fi mierlit tot tu!

– Gorun a murit de moartea lui.

– Scoți prea ușor cutițul, Robertino.

– Crezi că o să-ți cer voie ție?

Scoase mâna din buzunar și briceagul se desfăcu într-o clipită, cu lama strălucind în lumina terasei. Damian se aștepta însă și avu o reacție pe cât de rapidă, pe atât de precisă. Îl apucă pe Robert de încheietură, smulse cuțitul și-l aruncă în forță înainte ca acesta să se dezmeticească. Lama se înfipse vibrând în tocul ușii!

– Ce mă, vrei să mă mierlești? Tu pe mine, mă?

 

Atunci s-a stins lumina

 

Atunci s-a stins lumina. Mihai venise cu băuturi de la frigider, iar Nicole se oferise să aducă un platou de sendviciuri din bucătărie. Lumina s-a stins brusc și Sonia a scos un țipăt de surprindere, încărcat cu spaimă.

– Vă taie des curentul în comună? se interesă Șerban, impasibil.

– Casele din jur sunt luminate, constată Claudia privind pe fereastra dinspre curte.

– E un scurt circuit, explică Mihai. Șerban, vino cu mine să mă ajuți, tabloul e pe hol.

Sonia se grăbi și ea să iasă:

-Fac alergie la întuneric, mă duc afară să-l caut pe Damian.

Era lună plină și prin fereastra cealaltă, de la terasă, câteva raze palide de lumină se strecurau înăuntru.

Olteanu pornise târziu la drum. Invitația Monei nu îl descumpănise, simțea că, într-un fel sau altul, se apropia de deznodământul afacerii. Când a întrebat-o cine mai e invitat la ziua ei și i s-a spus de Damian, a înțeles că Mona pregătea o confruntare decisivă. Foarte bine, era momentul să se dea cărțile pe față. Înainte de plecare își verifică pistolul, era în perfectă stare. Oare ce-l aștepta la Drajna, cum se va termina seara?….

 

Timpul trecea și lumina întârzia să se aprindă. Claudia, rămasă pe scaunul ei, ca o stană de piatră, dădu semne de nerăbdare:

– Când vine Șerban o să plecăm, e mai bine.

Mona n-o băgă în seamă. Ieși în holul întunecat și merse spre peretele de lângă bucătărie, unde Mihai și Șerban se încurcau unul pe altul încercând să repare scurt-circuitul.

– Imediat e gata, îmi pare rău, nu suntem chiar specialiști, se explică Șerban

– Adevărul e că păcătosul acesta mă ține din treabă, interveni Mihai, mi-a pus o mie de întrebări despre Sonia.

– N-ai tu destui bani să ți-o permiți pe Sonia, râse Mona pe întuneric, plus că Claudia te ține cu o mână de fier… gata cu escapadele!

În clipa aceea se aprinse lumina.

Mona se uită spre bucătărie, platoul de sendviciuri era tot acolo, unde oare dispăruse Nicole? Acum se gândi: oare de ce n-a pus Nicole siguranțe automate când a renovat casa?

– Nu-i mare lucru, un burlac ca mine are experiență cu micile reparații.

– Moșule, nu cumva vă bate gândul să vă căsătoriți?

– Gata, toată lumea se întoarce la masă! Mona își amintea cu precizie: exact în clipa când se produsese scurt circuitul Nicole pornise spre bucătărie să aducă ultimul platou de sendviciuri, dar probabil renunțase, așa că i-l puse lui Mihai în brațe.

– Du-l înăuntru, vin și eu imediat. Îi urmări cu privirea pe cei doi bărbați care intrau în living de unde se auziră câteva aplauze firave. Văzu prin ușa larg deschisă că înăuntru erau doar Claudia și Sonia. Chiar atunci Damian ieși din baia aflată pe același coridor cu bucătăria.

– Scuze, spus el și își făcu loc spre living. Încă se încheia la pantaloni, fără pic de jenă. A fost greu pe întuneric, dar m-am descurcat, adăugă, râzând și făcând cu ochiul, dar Mona n-a răspuns, doar i-a făcut semn să intre în camera cu oaspeți. Damian a ezitat, s-a apropiat de ea și a șoptit:

– Ce ai pus la cale, bibilico? Care e capcana unde trebuie să cad?

N-a așteptat răspuns și a intrat, strigând ceva despre șprițul care se încălzise, iar Mona a dat să-l urmeze, când Nicole a apărut, furișându-se ca o umbră, pe ușa ce dădea spre terasă. Mona a privit-o și a rămas înmârmurită. Nicole era răvășită, transfigurată, buzele îi tremurau și în ochi i se citea spaima.

-Nicole, ce e cu tine?

Nici un răspuns.

– E cineva afară, pe terasă?

– Asasinul… murmură Nicole și fugi în living.

 

Ce-ai făcut Mona?

 

Ce-ai făcut Mona? Mihai a fost primul care a ieșit pe terasă văzând că Mona nu mai vine. Mona!

A strigat, dar Mona nu s-a mișcat, părea împietrită, stătea îngenunchiată lângă trupul unui om care zăcea pe podeaua terasei, ținea în mână un cuțit plin de sânge pe care îl învârtea prin aer, aiurea și bâiguia cuvinte fără noimă. Strigătul lui, încărcat de stupoare a dat alarma. Imediat în spatele său, s-a ivit Sonia, apoi au apărut și ceilalți, Damian, Claudia, Șerban. Doar Nicole nu a ieșit pe terasă. Vocile tuturor, bărbați și femei:

– De ce l-ai omorât, Mona?

– Ai sânge pe mâini!

– Chemați poliția!

– Cine e individul, un hoţ ?

– Mona, cum ai putut face asta?

– De ce l-ai omorât, Mona? De ce?

Mihai a făcut câțiva pași în față, dar Mona l-a oprit cu un țipăt:

– Nu! Nu vă apropiați! Se uita spre Nicole care apăruse și ea, rămânând în ușa casei.

– E Robert. Robert Savu, așa îl cheamă, anunță Damian. Este… a fost șoferul meu.

S-a aplecat spre cadavrul plin de sânge, Robert era culcat pe o parte, se vedea că fusese înjunghiat în spate, dar Mona nu-i dădu voie să-l atingă:

-La o parte!

Mașina comisarului șef Olteanu opri în fața casei. Era singur la volan și îi luă puțin timp până coborî și se apropie de terasă, unde îl întâmpină un spectacol neașteptat. Mona, mânuind haotic cuțitul plin de sânge pe care nu-l lăsase din mână îl privi și spuse:

-A venit poliția… arestați-mă, eu l-am omorât!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

PARTEA  A TREIA

 

 

SFÂRŞITUL MAI AŞTEAPTĂ

 

 

 

 

 

O mașină a oprit în fața casei de pe deal

 

O mașină a oprit în fața casei de pe deal. O femeie tânără era la volan. Mihai a văzut mașina pe fereastră și a ieșit la poartă, curios. Cine era necunoscuta? Un nou izvor de bârfe după câte se întâmplaseră? O provocare a destinului? Mai întâi, mașina oprise în centrul comunei, lângă Poștă. Draga s-a grăbit să afle cine tocmai sosise în localitatea lor și a văzut o femeie tânără, drăguță, cu părul șaten tuns scurt, cu ochii verzi, pătrunzători. A întrebat-o politicos dacă știe unde locuiește profesorul Mihai Tănase și Draga a început să turuie:

– Îl căutați pe dom profesor, bietul de el? A rămas singur în casa de pe deal, vedeți acolo sus? De abia a luat-o poliția pe cea dinaintea dumitale, să ne ferească sfântul de alte belele… continuă femeia în timp ce mașina condusă de necunoscută demara în direcția dealului.

– Ana… Ana Ceaușu! a exclamat Mihai care a recunoscut-o imediat.

– Ana Popescu, zâmbi ea, întinzând mâna. Am fost colegi de liceu, așa că ne putem îmbrățișa!

– Așa e, tu parcă ai făcut Biologia.

– Iar tu geografia.

Mihai se grăbi să-și invite vizitatoarea în casă la o cafea, dar ea părea că ezită:

– Sigur nu te compromit? Am auzit că ai cam suferit de pe urma femeilor.

– Corect, în comună sunt deja oaia neagră.

– Se vorbea ceva pe la Inspectorat, dar aștept să-mi povestești tu adevărul.

– Te-au trimis să-mi iei locul? nu se abținu Mihai să întrebe. Cursurile claselor terminale se încheiaseră la sfârșitul lui mai, doar elevii claselor a 8-a mai aveau de așteptat până la mijlocul lui iunie.

Ana îi răspunse simplu:

-Nu, am să-i țin locul lui Radu Papuc, se pare că se pensionează medical. Mă voi strădui să fac naveta până se clarifică situația.

Mihai o invită în living și începu să pregătească repede cafeaua.

– Văd că mașină ai, cu restul cum stai, Ana. Soț, copii?

– Am fost măritată doar un an, nici n-am apucat să fac copii și am divorțat.

– Păcat.

Ana era o femeie frumoasă, îngrijit îmbrăcată. Mihai își aminti că în liceu fata refuza avansurile colegilor, avea prieteni mai în vârstă, din lumea afacerilor, probabil se măritase cu unul din aceștia și căsnicia nu mersese. Totuși nu putea spune despre Ana că era o femeie lesne de abordat. Sosirea ei neașteptată nu-l incomoda, dimpotrivă. Avea de gând să-i povestească tot, de la început până la sfârșit. Apăruse cineva dispus să-l asculte.

 

Olteanu și-a dat seama repede că ceva nu e în regulă

 

Olteanu și-a dat seama repede că ceva nu e în regulă. Mai întâi crima. Robert nu murise pe loc, fusese înjunghiat în spate, în dreptul ficatului și pierduse foarte mult sânge. După ce a luat depozițiile tuturor celor prezenți în seara crimei, avea o mulțime de nelămuriri.

Nicole era atât de șocată de cele întâmplate, încât nu-și mai amintea nimic. Damian pretindea că a fost la baie când s-a stins lumina. Sonia l-a căutat pe terasă și cum n-a văzut pe nimeni a intrat înapoi în living. Cei doi bărbați erau împreună pe holul de la bucătărie meșterind siguranțele. Desigur, Robert se strecurase în curte și pândea în întuneric, undeva lângă intrarea în casă. Cu ce scop, cu ce intenții? Ce căuta Robert Savu în zonă, când Damian și Sonia afirmau că au sosit singuri, Damian conducând personal mașina până la Drajna, dând liber șoferului?

Mai era ceva important, Olteanu fusese invitatul secret pe care îl aștepta Mona, desigur ea intenționa să facă o dezvăluire de față cu reprezentantul autorității. Invitația nu putea avea alt scop, Olteanu nu se număra printre prietenii sau apropiații Monei, mai mult ca sigur ea plănuise un adevărat show, în care să-l acuze pe adversarul ei declarat, pe Damian, și să-i arunce în față dovezile. În prezența poliției. Dar acum Mona devenise inabordabilă. Nu voia să declare nimic, vorbea incoerent, își privea încontinuu mâinile ca și cum sângele lui Robert i le pătase definitiv, nu fusese nicio complicație pentru procurori să obțină un mandat de arestare preventivă, mai ales după ce se declară oficial decesul victimei.

Îl omorâse Mona pe Robert Savu? Din ce motiv? Era amestecată în fraudele de la magazin, așa cum bănuise la un moment dat polițistul? Specialiștii care se ocupau de caz ridicaseră mai multe amprente de pe cuțit. Deși înverșunarea cu care Mona manevrase arma acoperise practic totul cu amprentele ei, mai erau câteva fragmente de amprentă care dădeau de gândit și una aparținea lui Damian Boieru.

Problema principală rămânea mobilul crimei, cine avea interesul ca Robert să dispară ?

 

O crimă la Drajna era ceva nemaivăzut

 

O crimă la Drajna era ceva nemaivăzut, punea în mișcare toată suflarea comunei. Nu se mai putea rezuma totul la discuțiile din cârciuma lui Moise. Presa vuiește, reporteri de televiziune, paparazzi au dat năvală, soseau zi de zi în comună, madam Draga devenise vedetă Tv, spunând cui voia să o asculte cum a prevăzut ea că totul se va sfârși rău, „piaza rea a vrut să mă sugrume, m-a legat, bântuia nopțile prin cimitir, vampiriță sau vampiroaică, precis l-a vrăjit pe bietul Tănase”. Flori Vlad, eleva care schițase un fel de strip-tease într-o recreație, reuși să strecoare câteva fotografii personale unui reporter și una din ele apăru pe pagina unui tabloid. Flori poza în niște blugi ultra scurți, cu sânii ușor descoperiți și cu mâna stângă sprijinindu-se pe o chitară. O îndrăzneală care ar fi stârnit adevărate furtuni trecu de data asta neobservată.

Reporterii au dat buzna peste Mihai și, prima dată, el a încercat să îi evite, pornind în fugă cu bicicleta, dar ziariștii aveau mașini și l-au prins repede din urmă.

– N-am nimic de declarat! Nimic! Insistați degeaba!

Și-a amintit brusc noaptea accidentului. Alerga pe bicicletă în întâmpinarea mașinii în care credea că se află Șerban și Dany, fluturând mâna dreaptă ca și cum le făcea semn să oprească. Dar mașina care venea în goană spre el n-a oprit și impactul a fost groaznic, Mihai s-a prăbușit pe șosea, bicicleta a zburat într-un șanț și imediat s-a așternut întunericul peste ochii lui. De abia la spital a realizat că Mona era cea care îl lovise cu mașina și tot ea se îngrijise să-l ducă la spital ca să se vindece. Acum Mona era în arest și el nu mai înțelegea nimic.

Mihai nu rămăsese pasiv, se ocupase de la început, luase legătura cu Zoica, angajase un avocat. Fusese permanent alături de Mona la tribunal, o vizita în arest. Principalul lucru pe care Mona trebuia să-l afle era hotărârea lui Mihai de a declara tot ce știe de la ea poliției.

– Pentru că nu tu l-ai omorât pe omul lui Damian, afirmă el, convins.

– Nu eu, dar cine?

– Doar nu-l acoperi pe fostul tău amant?

– Damian nu are nici o vină, nu el l-a înjunghiat pe Robert.

Era stupefiat de răceala și detașarea cu care Mona vorbea, de parcă nu ar fi fost în joc libertatea, soarta ei.

– De unde știi? Și nu-mi răspunde că tu ai făcut-o, nu te cred. În ruptul capului nu cred.

– Pentru că mă iubești? Era prima dată când ea schița un zâmbet

– Ce legătură are?

– Dragostea te orbește, de obicei.

– Tu faci tot tămbălăul acesta ca să îmi verifici mie dragostea?

– Poate că da.

– Mona, dacă ți-ai luat vina asupra ta ca să-l acoperi pe Damian, mă îngrozesc, tot ce credeam despre tine se prăbușește.

– Ce anume credeai, că sunt slabă, vulnerabilă? Iată, ai avut dreptate.

Dar Mihai nu avea de gând să dea înapoi, simțea că ea îi ascunde adevărul și nu știa cum să-l obțină:

– Atunci pe cine acoperi? Nu cumva pe Nicole, ea ar fi avut un motiv, Robert i-a ucis soțul!? E adevărat, despre Nicole e vorba?

Mona nu răspunse imediat. Își aminti de Nicole când a apărut, furișându-se ca o umbră, pe ușa ce dădea spre terasă. Mona a privit-o și a rămas înmârmurită. Nicole era răvășită, transfigurată, buzele îi tremurau și în ochi i se citea spaima. „Asasinul” a murmurat ea întrebată cine era pe terasă. și Mona a înțeles, când a ieșit și l-a văzut pe Robert, despre cine era vorba.

– Nu, n-a fost Nicole, eu am făcut-o, spuse repede, fără vreo expresie în glas.

– Trebuie să plecați, interveni gardianul.

– Am să vorbesc cu Olteanu, trebuie să afle totul, spuse Mihai apăsat.

– Mi-e indiferent. Te pup.

Într-adevăr, Mihai a fost să discute cu Olteanu și i-a spus tot ce știa de la Mona despre înregistrarea distrusă de foc, despre lovitura cu falsele pachete de bani furate de Damian în complicitate cu Stambuliu, despre atacul mașinii blindate. Era o explicație pe care polițistul o intuise și realiza că Mona, decisă să-l fiarbă pe Damian în suc propriu, să amâne, să-l țină în șah, se jucase cu focul. Care ajunsese să îi frigă degetele.

Olteanu putea acum să așeze piesele de puzzle la locul lor. Dar erau o grămadă de inconveniente. Șoferul interogat, Marin Vasile, n-ar face decât să dea vina pe Robert, mereu mortul poartă ponoasele. Cât despre Stambuliu, va fi greu să-l facă să mărturisească. În orice caz, asasinarea lui Robert Savu părea a fi în legătură directă cu lovitura de la bancă și asta o cam scotea pe Mona din ecuație.

– Sper ca la reconstituire să ne lămurim, îi spuse Olteanu lui Mihai, care solicita eliberarea Monei cât mai grabnic. Să nu ne grăbim, deocamdată ea și-a asumat răspunderea.

– Puneți pariu cu mine că Mona nici n-a văzut cine e asasinul? insistă Mihai

 

Vă implor, nu mă goniți!

 

– Vă implor, nu mă goniți! îl rugă Dany, cu lacrimi în ochi. Venise la casa de pe deal în puterea nopții, îmbrăcată doar cu o pereche de blugi peste pijama și Mihai fu luat prin surprindere.

– Ai fugit de acasă?

– Vă rog… un pahar cu apă.

A condus-o în casă, a lăsat-o să se liniștească. Fata părea disperată.

– Tata mă omoară dacă află…

– Ești însărcinată? Întrebă Mihai, care ghicise problema, și Dany confirmă cu o privire pierdută

-. Șerban nu știa să se protejeze?

– Ba da, totuși…

– Dany, tu ești sigură?

– Va trebui să renunț la Bac, să mă ascund… Vă rog, ajutați-mă! Știu că m-am purtat îngrozitor față de dumneavoastră, am mințit, v-am acuzat, nu v-am ascultat sfaturile dar… sunteți singurul om în care pot avea încredere.

– Dar Șerban?

– Nu știe și nici nu vreau să știe?!

– Dany…

– Vă rog să nu-i spuneți! Acum aveți o grămadă de necazuri, domnișoara Mona a fost arestată și eu vă vin pe cap, dar chiar nu știu ce să fac. Decât să mă arunc înaintea trenului!

– Să nu mai vorbești așa!

Mihai se gândea la situația creată și nu găsea nicio soluție. Dacă ar fi fost Mona aici, se schimbau lucrurile, va trebui ca mâine dimineață când vine în Drajna Ana Ceaușu, fosta lui colegă de liceu, să-i ceară să o ajute pe Dany. Femeile găsesc mereu rezolvarea cea bună.

Cât despre Șerban… i se confirma tot mai mult faptul că aventura acestuia cu Dany fusese un capriciu trecător, doar că acum consecințele erau serioase. Să o găzduiască pe Dany în casa lui peste noapte era exclus, scandalul s-ar fi extins, cel mai bine era să o ducă la prietena ei, Roxana. Știa că Radu Papuc fusese din nou internat într-o clinică, cu soția lui în preajmă. Roxana era deci singură și s-ar putea rezolva provizoriu situația.

– Vrei să te conduc la Roxana? Ai putea dormi acolo. Pe măsură ce vorbea își dădea seama că nu e în regulă, fata fugise de acasă și familia Cârciumaru ar lua foc. Părinții nu puteau fi dați la o parte cu atâta ușurință.

– Nu e bine, hai să mergem acasă, Daniela, vorbesc eu cu tatăl tău.

– Ați auzit, mai bine mă arunc înaintea trenului!

– Dany, te rog…

Brusc fata se ridică de pe scaunul pe care se așezase și fugi spre ușă, în câteva secunde ieși pe terasă, coborî în fugă cele câteva trepte și străbătu curtea spre poarta care dădea în stradă. Mihai abia apucă să se dezmeticească și Dany era deja departe, alergând în noapte.

 

Tu poți să dormi, când fata mea e la închisoare?

 

– Tu poți să dormi, când fata mea e la închisoare? se adresă Zoica lui Damian, după ce năvălise fără menajamente în vilă, trecând peste opoziția menajerei.

– Nu dormeam, coană Zoico, eram doar în pat, râse Damian care coborâse scara înfășurat sumar într-un halat de mătase vișinie. Aduci noutăți?

– Tu să-mi aduci! Am fugit de nenorociții ăia de ziariști, mă vânează fără răgaz, nu mai știu unde să mă ascund!

– Mie-mi spui? Damian se întoarse spre Sonia care apăruse în capul scării, cu o cămășuță de noapte scurtă care lăsa să se vadă picioarele ei suple și bronzate.

– Sonia, pui tu de o cafeluță pentru coana Zoica?

– Asta e curva cu care ai înlocuit-o pe fiică-mea? întrebă Zoica după ce Sonia se retrăsese fără vreun cuvânt. Puteai să alegi și tu una mai acătării. Dar Damian n-avea chef de conversație:

– Hai spune ce vrei, bani? Nu-ți ajunge să plătești avocatul? Să-i duci portocale la mititica? Știu, chifteluțe nu-i plac dar ai putea încerca foie gras…Zoico, Mona și-a pierdut cumpătul și a omorât un om… nu e de joacă.

– Zici tu. Cât despre bani, nu refuz, știi că sunt strâmtorată.

Damian îi făcu semn să aștepte până când aduse niște bani din sertarul biroului apoi se așeză alături de ea.

– Mona mi-a făcut mult rău, Zoico, dar eu nu-s ranchiunos, chiar îmi pare rău de ce s-a întâmplat, nu merita așa o soartă.

– Tu ești convins că Mona l-a omorât pe țiganul acela?

– Ți-a spus ea că n-a făcut-o?

Zoica puse banii primiți în poșetă și se ridică:

– Mersi, dar nu beau cafea la ora asta. Damian, recunosc că mi-ai displăcut de la început, dar Mona are nevoie de ajutor. Iar profesorașul de la țară e un neica-nimeni, cum poate el să ajute? Mona a făcut o fixație care o să-i treacă. Are nevoie de cineva cu influență, cu relații, care poate trage sforile să o scape, iar tu ai s-o ajuți pentru că Mona ți-a intrat în sânge, recunoaște.

– Mona mi-a adus doar necazuri.

– Oare? Să nu-mi spui că târfa pe care o ai acum în patul tău e mai brează. Te dai în stambă cu nevasta lui George Iacob, râde tot Bucureștiul de tine. Trezește-te, Damian Boieru, și ocupă-te s-o scoți pe Mona de la zdup! Tu chiar poți s-o faci!

 

Sonia așteptă ca Zoica să plece și își făcu apariția în aceeași ținută sexy.

– A plecat băbătia, de ce venise, să te stoarcă de bani? Ești cam risipitor, băiete, ce-ți mai pasă de soarta ei și a fiică-si!?

– Poate că îmi pasă.

– Îți interzic, să știi, spuse Sonia pe un ton agresiv. Nebuna a omorât un om și a mărturisit, vrei să te umple cu noroi și pe tine, ți-ar prinde bine la afaceri? Hai să ne întoarcem sus în pat.

– Nu mai am chef. Îmbracă-te și cară-te acasă!

Brusc, Sonia își pierdu zâmbetul zeflemitor:

– Poftim? Damiane, tu știi ce vorbești? I-am cerut lui George să-mi trimită toate lucrurile la tine. N-am să mă rog de el să mă primească înapoi!

– Și ce-mi pasă mie?

După întâmplarea de la petrecerea Monei, Sonia încercase să se întoarcă la Vila Varlam. Avea cheile și nimeni nu putea să o împiedice să intre, să se schimbe în dormitorul ei, să facă o baie reconfortantă în piscină. George era plecat din țară, însoțit probabil de o nouă cucerire pentru că, la întoarcerea lui, Sonia simți urma unui parfum necunoscut. Dar bărbatul nu avea chef de glume. Preluarea caselor de amanet de către Stere îl scosese din minți, pentru că Sonia semnase vânzarea cu nonșalanță, fără să îi pese. Așa se întâmplase și când el o pusese să semneze trecerea caselor de amanet pe numele ei, dar acum prostia ei se întorcea împotriva lui. Era un fel de răzbunare dulce…cel care a vrut să păcălească a fost păcălit la rândul lui. Prefera să divorțeze, avea avocați buni și nu se temea că va pierde.

Sonia era total indiferentă la furiile lui George, îi ceru să-i trimită lucrurile la adresa lui Damian, se muta dintr-o vilă în alta ca și cum ar fi schimbat chiloții. Numai că Damian era o nucă greu de spart.

– Damiane, nu mai bine vorbim mâine dimineață, după un somn bun și o partidă bună de sex? încercă ea să-l îmblânzească. În ce ordine preferi tu…

– Ia vino încoace, îi făcu el semn să se așeze pe genunchii lui. Îi mângâie încet pulpele bronzate, urcând cu degetele până sus pe coapsă, iar Sonia reacționă cu un mârâit ușor, de pisică excitată.

– Vezi, sunt fierbinte…

– Atunci du-te și fă un duș rece, îi spuse Damian, împingând-o cu brutalitate. Și ca să nu spui că sunt vreun căpcăun, un monstru, un balaur, poți dormi aici, pe canapea, dar mâine dimineață să nu-ți mai văd fundul gras că mă supăr pe bune! Capisci?

Sonia îl urmări cum începe să urce scara spre dormitor, fără să o mai bage în seamă și furia începu să o cuprindă. Nu-i venea să creadă. Să i se întâmple ei una ca asta, tocmai când avea cale liberă spre Damian Boieru, incredibil! Avea să se răzbune și încă cum… avea să lovească fără milă, ca trăznetul!

– Damiane, ai să mi-o plătești!

– N-am mărunțiș la mine, răspunse el înainte de a dispărea la capătul scării. După o clipă se întoarse:

– Să nu spargi vreun bibelou că te pun să plătești!

Sonia se abținu greu să nu arunce cu o vază de cristal după el, apoi lăsă cu grijă vaza jos pe masă. Nu o sticlă, ci întreaga existență a lui Damian va suferi, era hotărâtă.

 

În noaptea aceea, Mihai n-a apucat să doarmă

 

În noaptea aceea, Mihai n-a apucat să doarmă. După fuga Danielei, nu știa ce să facă, trebuia să ia o hotărâre rapid și, fără multă șovăire, s-a dus la casa lui Petru Cârciumaru. N-a putut să intre în curte, era de pază un câine furios care nu se opri din lătrat decât când doamna Florica a ieșit din casă, neînțelegând de ce Mihai venise în vizită la o oră atât de târzie.

– Vreți să vorbiți cu Daniela? Doarme.

– Nu doarme, doamna Cârciumaru… a fugit de acasă!

Le-a povestit totul celor doi părinți îngrijorați care, în felul lor, se obișnuiseră cu ideea că destinul fiicei lor nu va urma tiparele rigide cunoscute din moși-strămoși. Știrea că Dany e însărcinată au primit-o cu resemnare, ca o fatalitate. Florica s-a închinat și a cerut iertarea și ajutorul Cerului. Petru s-a îmbrăcat rapid ca să pornească în căutarea fetei, nu era timp de pierdut.

– Să vă duceți și în gară, i-a sfătuit Florica.

– Lasă prostiile femeie, a răspuns Petru. Noaptea nu-s trenuri și Dany n-ar face așa ceva. Florica nu s-a putut stăpâni, a izbucnit în plâns stârnind reacția acidă a soțului: N-o mai boci că n-a murit… obișnuiește-te cu gândul că o să fii bunică…

Primul drum l-au făcut la casa Papuc, dar Roxana nu știa nimic de soarta colegei ei. Petru s-a grăbit să-l pună pe Mihai să dea un telefon prietenului său, nu era exclus ca Șerban să fie informat, în ciuda reținerilor lui Dany de a-i spune adevărul. Mihai a sunat și l-a găsit pe Șerban la o petrecere, invitat de șeful său Iordache. Era, desigur, însoțit de Claudia și avea chef de vorbă, băuse.

– Moșule, ți s-a acrit de singurătate? Cheamă un taxi și vino, se anunță o noapte super mișto… sunt și gagici!

– Ce știi de Dany? Spune-mi dacă știi ceva!?

– Dany? Cine e Dany?

I-a închis telefonul și l-a privit pe Petru cu neputință.

Incredibil!

– Nu cumva s-a dus spre lac? a întrebat deodată acesta.

– Spre lac? Repede, să luăm bicicletele…

 

Au găsit-o pe Dany dormind în mica magazie de pe malul lacului, folosită de pescari. Tatăl ei a luat-o acasă fără vreo întrebare, fără vreo observație și fata n-a spus nimic, era palidă și părea indiferentă. A doua zi de dimineață, Mihai a rugat-o pe Ana Ceaușu-Popescu, noua lui colegă de la liceu, să se ducă la Dany acasă, i-a explicat situația și Ana a promis că încearcă să ajute.

– Am mai cunoscut cazuri asemănătoare, îl liniști Ana. În toate liceele se întâmplă.

– Nu suntem buni educatori, asta e! constată amar Mihai.

– Poate, dar lucrurile sunt mai complicate. Uite și tu, peste tot la televiziuni vezi adevărate scene porno, mult sex, femei dezbrăcate, iar dacă se apucă vreunul să protesteze, răspunsul e schimbă canalul, nu cumpăra tabloide, e libertate! Fals! Societatea are dreptul să se protejeze, cu reguli clare!

– Tu nu cumva faci politică?

Mihai avea încredere în Ana, poate în liceu când au fost colegi ea nu le prea acorda atenție tinerilor de vârsta ei dar o vreme el o privise cu admirație, era energică, activă și nu în ultimul rând frumoasă.

– Să spunem că nu împărtășesc indiferența altora, rosti Ana. Dar de ce-ți vorbesc așa, tu ești îndrăgostit de un fost fotomodel extrem de sexy. Sau nu?

– Ce nu?

– O iubești pe Mona Murgu?

Mihai vru să răspundă, dar se răzgândi. Chiar era în stare de un răspuns ferm și cinstit? Greu de spus.

– Să nu-ți faci griji pentru Dany, de acum e problema mea…

 

Silvia nu știa ce să facă

 

Silvia nu știa ce să facă. Întoarsă la Drajna, aflase versiunea pe care o oferise Mihai curioșilor, victima fusese un interlop autor a două tentative de incendiere. Nu era nici pe departe lămurit motivul pentru care interlopul respectiv se încăpățânase să le dea foc, iar Silvia știa că incendierea mașinii era opera furiei sale nebunești.

Adelina fusese încântată să-și cunoască bunicii, iar Victor se purtase cu ele ca în vremurile bune, atent, curtenitor, generos. Totuși Silvia n-a avut curaj să-l primească în patul ei, i se părea că o întoarcere la trecut ar însemna că toți anii în care sperase și trăise cu gândul la o schimbare erau pierduți. Mihai nu merita zbuciumul și frământarea prin care trecea, iar acum… Să fie un sâmbure de adevăr în vorbele Dragăi? „Dumnezeu a vrut să-l pedepsească pentru că ți-a întors spatele ca să se încurce cu diavolița! Acum drumul e liber!” Ar trebui să se desprindă a doua oară de Victor care se purta impecabil, căutând s-o recucerească? „Vreau să-l văd. Doar așa am să-mi dau seama dacă mai simt ceva pentru el.”

De la una din ferestrele Primăriei se zărea Liceul și l-a pândit pe Mihai să iasă de la ore, dar a avut surpriza să-l vadă împreună cu o femeie înaltă și drăguță, tunsă scurt și îmbrăcată tinerește. Femeia și Mihai au zăbovit un timp de vorbă, apoi ea s-a urcat la volanul unei mașini cu număr de București și a plecat. „Să fie avocata Monei?” Silvia a lăsat deoparte curiozitatea și a ieșit în calea lui Mihai:

– Bună!

– Bună!

– Silvia, chiar voiam să te caut.

– Tu pe mine?

– Adelina mai e supărată din cauza mea? M-aș bucura dacă mi-ai da voie să o vizitez.

– Îți lasă timp liber noua ta cucerire? nu s-a putut abține Silvia iar el a rămas șocat:

– Noua mea cucerire?

– Mihai, ești cu totul altfel decât m-ai făcut să cred toți anii din urmă, m-ai părăsit pentru o femeie care a ajuns după gratii, poate a ucis ca să te apere pe tine și tu…

El a întrerupt-o cu blândețe.

– Stai puțin, tu vorbeai de Ana? Ana mi-a fost colegă de liceu, acum a fost trimisă de Inspectorat să-i țină locul lui Papuc, știi ce i s-a întâmplat bietului de el?

Brusc, Silvia dădu înapoi. Ar fi avut atâtea să-i spună și tot ce făcuse fusese doar să reacționeze ca o amantă geloasă. Pur și simplu se rușina de comportarea ei, dar nu se putea desprinde de Mihai, care nu o intimidase niciodată până acum. Se hotărî în cele din urmă:

– Iartă-mă, eu n-am voie să-ți pun atâtea întrebări. Pe Adelina poți s-o vezi dacă vrei dar grăbește-te, ne vom muta în curând, plecăm la Călărași, părinții mei îmi caută o slujbă acolo.

– Te recăsătorești cu Victor?

Întrebarea lui Mihai rămase fără răspuns. Nici nu avea un răspuns iar el regreta imediat că a întrebat.

 

– Ții minte ce i-a spus profesorul Monei? Mă refer la cealaltă Mona, din „Steaua fără nume”? îl întrebă Mona pe Mihai care venise iarăși la arest să-i comunice că povestise comisarului Olteanu tot ce aflase de la ea despre escrocheria pusă la cale de Damian.

– Ce i-a spus?

– Că știe sigur că n-o să se mai întoarcă la el, cum a promis.

– De ce?

– Pentru că nicio stea nu se întoarce niciodată din drumul ei.

Deși nu era locul potrivit, Mihai nu se putu abține să zâmbească:

– Puteai să te faci actriță.

– Am cochetat cândva cu ideea, dar pe atunci mă atrăgea fotbalul.

– Ai jucat fotbal? se miră el cu ușoară naivitate.

– Lasă…

Mihai era perplex, se întâmplaseră atâtea lucruri grave, se declanșase o anchetă cu implicații serioase, iar Monei îi ardea de glume? Discutau despre stele, despre fotbal, într-un arest de poliție?

– Mona, tu te-ai trezit?

– Poftim?

– Ai avut un vis urât în care se făcea că ții în mână un cuțit cu care ai lovit un om și atât! Va trebui să vorbesc cu Damian, el trebuie să știe ce s-a întâmplat cu adevărat atunci seara pe terasă. Doar tu și el ați ieșit afară, nu-i așa?

– Nu, nu e așa, dar să nu faci pe detectivul, n-are rost. E destul că Olteanu nu mă prea crede. Am o singură rugăminte, continuă Mona, vorbește cu mama să-mi ia lucrurile din casă, nu vreau să te stânjenească amintirea mea.

Îl opri să vorbească, făcând un gest decis cu palma.

– Mihai, uită-mă! Am fost un episod scurt și plăcut, sper, în viața ta, acum poți să-ți tragi răsuflarea și să mergi înainte. Fără mine.

– Și dacă nu vreau?

– Ca să vezi că am citit cu atenție piesa, știi ce i se spune acolo celeilalte Mona? Că totul e inutil, că ne plictisim, că vrem să ne schimbăm, măcar cinci minute, dar nu se poate, revenim în matca noastră, ca o fatalitate.

Întinse mâna să-l mângâie pe obraz:

-Ești dulce. Mama continuă să creadă că ai vrut să te răzbuni, după moartea mamei tale Eufrosina. Fă-i pe plac, confirmă-i că așa e! M-ai sedus, te-ai răzbunat și acum te bucuri văzându-mă în cătușe. Îmi merit soarta.

El îi aruncă o privire tristă. Avea senzația că e respins din toate părțile. Și Silvia și Mona se înverșunau să-l scoată din viețile lor, ca pe un obiect devenit inutil și nefolositor. Nu putea crede că Mona ar fi fost capabilă, chiar într-o clipă de rătăcire, să ucidă un om. Știa de înverșunarea ei împotriva lui Damian, care o umilise și o implicase în afaceri necurate, iar dacă Mona l-ar fi împușcat pe acesta, poate ar fi acceptat fapta. Dar de ce Robert? Și contează cum omori un om? Ce mutație trebuie să se producă în sufletul cuiva ca să depășească bariera dintre viața și moartea unei ființe umane?

Mona îi zâmbi.

– Hai, du-te, Olteanu o să mă cheme la interogatoriu și am să-i confirm tot ce i-ai spus tu.

– De ce continui să te acuzi, de ce nu îi spui că ești nevinovată?

– Nevinovată? Presa m-a și condamnat! Îi arătă un teanc de ziare pe care i le adusese Zoica. Sunt un monstru fără inimă, de ce nu citești? Ce mă supără e că au folosit pozele cel mai puțin avantajoase pentru mine.

 

Deznodământul a fost provocat de Sonia

 

Deznodământul a fost provocat de Sonia. Furioasă, dezamăgită Sonia s-a repezit la poliție și, în hohote de plâns, și-a schimbat declarațiile. Ea i-a relatat lui Olteanu tot ce s-a întâmplat seara aceea pe terasa casei de pe deal, susținând că a văzut cum s-a petrecut crima, că a fost martoră la eveniment! A semnat declarația fără șovăire, gata să-și guste răzbunarea. Era puțin incomodată de faptul că o disculpa pe Mona, o ajuta să iasă din necaz după ce aceasta singură se acuzase. De ce să nu lase lucrurile așa cum au căzut, de ce să creeze ea singură complicații de care nu era nevoie? Damian nu-i lăsase altă soluție, respingând-o. Și totul s-a precipitat spre un deznodământ neașteptat.

Când a fost din nou convocat la poliție, Damian a simțit pericolul și a preferat să spună o parte de adevăr. Bâjbâia, nu era sigur de informațiile pe care le dețineau anchetatorii și rămase în expectativă. „Dacă Mona le-a dat blestemata de înregistare m-am ars!” Se gândise că Mona putea face o înțelegere cu procurorii, ca să-și ușureze soarta așa că, deocamdată, era în așteptare, interogatoriul se învârtea pe cărări deja bătute.

A trebuit să recunoască disputa cu Robert. „L-am găsit pe Robert pe terasă, ne-am certat”, povesti el, prudent. „I-am smuls cuțitul și l-am aruncat, s-a înfipt  în tocul ușii, acolo a rămas când am plecat. Amprenta de pe lamă? Normal că e a mea, dacă i-am zmuls arma?… Ce aveam de discutat cu Robert? L-am alungat, dar nu voia să plece… un trepăduș obraznic. Da, era în combinații cu Max, el l-a omorât… Am intrat în casă, era întuneric, m-am dus la baie, nu știu nimic altceva. Când am ieșit cu toții, Mona era îngenunchiată lângă cadavru, strigând că ea l-a omorât… ”

– Din păcate e greu de crezut, spuse Olteanu. Există un martor care susține cu totul altceva.

Damian fu luat prin surprindere:

– Un martor? Imposibil! Un martor la ce?

Atunci a avut loc confruntarea cu Sonia care afirma cu convingere că a văzut cu ochii ei cum Damian l-a înjunghiat pe Robert.

– L-a lovit imediat ce s-a stins lumina, a profitat ca să-l surprindă. Dar era lună plină, pe terasă se putea vedea destul de bine. A lăsat cuțitul plin de sânge și s-a grăbit să intre înăuntru, pe mine nu m-a văzut, eram ascunsă la colțul casei.

– Eu am făcut asta? Eu l-am omorât? se înfurie Damian căruia nu-i venea să creadă.

– Te-am văzut cu ochii mei!

– Târfă nenorocită, minți! Vrei să te răzbuni ! Dacă eu l-am omorât, atunci de ce Mona Murgu era cu cuțitul în mână lângă cadavru, urlând că ea l-a omorât, de ce, din amor pentru mine, haida de, cine te crede!?

Anchetatorii priveau scena fără să intervină, Olteanu avea destui ași în mânecă, dar deocamdată prefera să nu-i joace. Damian părea greu de liniștit:

– Mi-a fost scris ca târfele să mă înfunde! Fie, așa îmi trebuie! Arestați-mă, condamnați-mă, nu-mi pasă. Știu că sunt nevinovat.

– Minte, e un asasin ordinar! strigă Sonia. Degeaba se ascunde în spatele Monei, e clar că sunt complici. Sau poate femeia a avut un șoc când a găsit mortul, i s-au tulburat mințile.

Amprenta și mărturia Soniei erau suficiente să provoace deschiderea unui dosar penal pe numele lui Damian Boieru. Mai era un pas de făcut.

 

Reconstituirea putea rezolva misterul. În casa de pe deal, seara, chiar la ora când se petrecuse evenimentul, erau prezenți toți invitații la petrecerea Monei, care, acum, purta o pereche de cătușe. Nimeni nu comenta, nu îndrăzneau să-și vorbească, i-au lăsat pe Olteanu și pe procurori să-și facă treaba. Mai întâi s-au așezat la masă așa cum fuseseră în seara aceea, Mona în capăt, cu Mihai și Nicole în dreapta, apoi un scaun liber, destinat în planurile Monei comisarului. Damian era în celălalt capăt al mesei, lângă fereastră, iar lângă el urmau Sonia, Claudia și Șerban. Șapte persoane în total, printre care se afla asasinul.

Damian ieșise primul afară, el a povestit că văzuse mișcare în curte, pe fereastră și Mona i-a spus să vadă dacă e cineva. Era Robert cu care a avut o scurtă discuție.

– De ce v-ați certat? întrebă Olteanu.

– Domle, mă agasa, i-am cerut în mod expres să nu se țină după mine, dar îi era frică.

– De ce anume îi era frică?

– Avusese o altercație cu un fost coleg de pușcărie, cu Max, și băgase la nervi cuțitul în el. Eu n-aveam cum să-l protejez și i-am spus-o!

– O clipă, ceru procurorul. Robert Savu și Max erau complici la frauda din magazinul din mall?

– Probabil, habar n-am eu… dar individul și-a ieșit din fire și m-a amenințat cu șișul, noroc că-s mai antrenat, i-am luat lama și am azvârlit-o cât colo!

– După care?

– După care s-a stins lumina, ferestrele s-au întunecat.

Olteanu a încercat în acest moment să obțină o evaluare a timpului, dar era dificil și neconcludent. Scurt circuitul durase destul de mult, între opt și zece minute, timp în care mai multe persoane ieșiseră din salon. Mihai și Șerban au fost pe coridorul de lângă bucătărie, de unde nu s-au mișcat până n-au terminat reparația. Nicole a fost surprinsă de întuneric în bucătărie, unde se dusese să aducă platoul de sendviciuri, iar Sonia a ieșit pe terasă, afirmând că o sperie întunericul. Voia să-l caute pe Damian.

– Dle Boieru, dumneata afirmi că erai pe terasă cu Robert când s-a stins lumina. Ce ai făcut atunci?

– I-am spus apăsat să se care, să dispară, să nu mai deranjeze pe nimeni. După care am intrat în casă pe bâjbâite și m-am dus în baie. Când am ieșit eu, m-a văzut Mona, se aprinsese lumina.

– Sonia nu era pe terasă?

– N-am observat-o.

– Totuși Sonia a ieșit, toți ceilalți confirmă. Dar cuțitul… cuțitul mai era înfipt în ușă, cum ai afirmat?

– Sigur că da.

– L-ai văzut?

– Bineînțeles!

– Minte, interveni Sonia. Când am ieșit, i-am auzit certându-se și m-am ascuns în întuneric, mi-era teamă de ei, sunt niște brute….

– Era vreun cuțit înfipt în tocul ușii? a insistat Olteanu.

– Cuțitul era în mâna lui Damian, când Robert dădea să plece, l-a înjunghiat în spate. Apoi a șters cuțitul plin de sânge pe cămașa lui Robert, l-a aruncat și a intrat în casă, fără să mă vadă.

– Dumneata te-ai întors în living înainte de a se aprinde lumina?

– Doar nu era să rămân acolo cu mortul…

– E o minciună de la un capăt la altul, se apără Damian. Sonia mă urăște că i-am dat papucii, e o răzbunare meschină de femeie ieftină.

– Vă rog frumos, potoliți-vă! interveni polițistul. Să mergem mai departe.

– Un moment. Vocea care se auzise aparținea lui Nicole. După o grămadă de timp avea puterea să vorbească. Sonia nu minte. Și eu am fost pe terasă.

– Când anume?

– Puțin înainte de a se aprinde lumina. A durat într-adevăr destul de mult reparația, eram în bucătărie și începusem să transpir, situația mă deprima, petrecerea nu mă interesa… m-am gândit să ies puțin la aer… Am ieșit pe terasă, era lună plină…

– Și cât timp ați stat pe terasă?

– Foarte puțin, povesti Nicole. Nici un minut… atunci … am văzut. Am văzut… un trup prăbușit pe jos. Sânge… cuțitul cu care fusese înjunghiat… l-am recunoscut pe Robert Savu, omul care mi l-a nenorocit pe Max. Am vrut să mă apropii și să lovesc cu piciorul animalul acela scârbos, dar… n-am avut curaj, am intrat, era lumină… Mona m-a văzut…

Olteanu avea acum toate elementele necesare să concluzioneze:

-Sunt două mărturii care demonstrează că numitul Robert Savu fusese înjunghiat înainte ca domnișoara Mona Murgu să iasă din casă. Iar dacă dânsa s-a auto-acuzat, eu cred că a fost o reacție exagerată de a o proteja pe cea pe care o credea autoarea crimei.

Toate privirile s-au îndreptat spre Mona care păstrase tăcerea tot timpul reconstituirii. Nicole a fost prima care a reacționat, s-a repezit spre Mona să o îmbrățișeze:

– Tu ai crezut că eu l-am omorât? O, Doamne!

Tot Olteanu a intervenit:

– Cred că de acum cătușele trebuie să le poarte altcineva! Și -a întors privirea către Damian Boieru.

 

Șerban a primit lovitura fără să crâcnească

 

Șerban a primit lovitura fără să crâcnească. N-a trecut mult și vestea despre sarcina Danielei Cârciumaru s-a răspândit în școală, apoi în comună. De la Draga a aflat Silvia și ea s-a gândit să o sune pe Claudia. Era sigură că îl citise pe Șerban, seducerea Danielei fusese o ispravă printre multe altele, nici vorbă ca bărbatul să aibă intenții de căsătorie. Era inacceptabil ca fata să-și vadă viața încărcată de probleme greu de rezolvat, iar cuceritorul să zburde în liniște în căutarea unor noi victime. Mai întâi Silvia îl sună pe Mihai.

– E vorba de prietenul tău, nu te poți purta cu indiferență. Iar Dany îți e elevă, chiar nu te interesează soarta ei?

– De Dany se va îngriji Ana, mi-a promis.

– Lași totul pe seama unei femei străine care a venit de puțin timp în comună. Ce știe ea, ce poate ea face?

– Ana e o femeie în toată firea, cu experiență didactică, se va descurca. Ce aș putea face eu? răspunse Mihai. Cât despre Șerban… Dany a insistat să nu afle, să nu-i spunem nimic.

– Asta e o prostie. Dacă nu-i spui tu, am să-i spun eu, încheie Silvia conversația.

În după amiaza aceea, Mihai s-a dus la București cu bicicleta, chiriașul pe care îl avusese în Lămâiței elibera camera. O bună oportunitate, trebuia să se decidă dacă renunță la postul din Drajna, așa cum mai plănuise. În casa de pe deal nu mai putea să locuiască. I-a telefonat lui Șerban să vină neapărat în Lămâiței și acesta s-a conformat, neștiind cum să scape din necazul ce-l aștepta.

– Dany e însărcinată… incredibil… Câte precauții am luat și…

– Asta e tot ce poți să spui? Fata a insistat să nu afli, ceea ce înseamnă că și-a dat seama că ai mințit-o, că ești o lichea.

– Moșule, să nu exagerăm, în amor cu toți mințim. Doar n-am violat-o!

Mihai nu intenționa să poarte discuții despre moralitate, Ana discutase îndelung cu Daniela și un avort era exclus, ca și reluarea relației, dar Șerban trebuia să își asume anumite responsabilități.

– E vorba de bani, nu? Sunt dispus să plătesc, bine?

– Nu e bine deloc, Șerbane, dar de plătit ai să plătești.

– Desigur, îmi asum responsabilitatea, recunosc copilul… dar va trebui ca Dany să mă dea în judecată.

Lui Mihai nu-i venea să creadă.

– Poftim?

– Paternitatea trebuie stabilită pe cale legală… așa e normal.

– Nu cumva vrei să insinuezi că Daniela a mai avut și alți iubiți?

– Poți să știi?

Mihai se stăpânea cu greu:

– Ce să fac, Șerbane, să te pălmuiesc sau să te dau afară? Cinismul îmi repugnă!

– Nu face iarăși pe lupul moralist, moșule, nici tu nu ești mai breaz, aveai două amante în același timp. Deci se poate. Și nu e nevoie să insiști, plec de bună voie. Din ușă se întoarse pentru o ultimă replică:

– Îți dau mandat să negociezi în numele meu cu Dany, dacă vrea bani, dar să nu exagerați!

Decontul avea să fie considerabil pentru că, ajuns acasă, Șerban mai avu o surpriză, tatăl Claudiei sosise în grabă cu un tren intercity și scandalul lua proporții.

 

După ce ieși din arest, Mona se instală acasă la mama ei

 

După ce ieși din arest, Mona se instală acasă la mama ei. Se închise în cameră și nu primi pe nimeni, ferindu-se în special de insistențele agasante ale reporterilor care schimbaseră macazul. Acum eliberarea Monei apărea ca lovitura de teatru care prevenise o imensă eroare judiciară, Damian Boieru’ era descris ca un maniac obsedat de avere și sex, iar fotografiile publicate erau mult mai avantajoase pentru Mona. E drept, nici fotografiille Soniei nu erau de lepădat.

– A venit profesorașul tău, o anunță Zoica. Pe el îl primești?

– Mihai, de ce nu intri? Mamă, ne faci o cafea?

Dar Zoica nu se clinti din cameră.

– Deci tu ești băiatul Eufrosinei? Nu mai așteptă confirmarea și continuă: Îmi pare rău dacă îmi porți ranchiună, dar ce era să fac, băiete, mă puneam eu împotriva vremurilor?

– Mamă, cafeaua! interveni Mona căreia nu-i convenea subiectul. După ce maică-sa ieși, îl invită pe Mihai să ia loc și se așeză în fața lui, privindu-l.

– Ți-am mai spus, nu te merit. M-ai apărat, ai luptat pentru mine, deși nu erai sigur că sunt nevinovată!

– Greșit. Eram sigur.

– Ba nu erai… nici eu nu eram.

Se gândi puțin:

– E adevărat că imaginea lui Nicole, desfigurată, pierdută mi-a produs un șoc atunci, o vedeam după gratii, condamnată pe viață, abandonându-și copilul la voia întâmplării, totul din cauza jigodiei care zăcea pe jos plin de sânge, cel care a nenorocit-o omorându-i bărbatul.

– Eu ți-am mai spus, dacă nu erai tu de vină, numai Damian putea face crima. Ai ajuns să-l aperi, să-l acoperi, tu care îl urai?

Mona întinse mâna și-l atinse ușor ca să-i oprească avântul verbal.

-Mihai, să nu mai vorbim despre trecut. Spune-mi ce mai e la Drajna, ce mai fac oamenii, Silvia s-a împăcat cu Victor? Dany își dă bacul? Șerban se ține de cuvânt și divorțează?

El clătină capul. Ar fi trebuit să răspundă „nu, nu și nu” la toate întrebările, dar rosti cu totul altceva:

– Mona, vreau să te cuceresc.

– N-o să fie ușor.

– Lasă-mă să încerc. A, și mai e ceva. Profesorul Miroiu nu avea dreptate, există stele care se întorc pe traseele lor după ce au rătăcit timp îndelungat prin spațiu.

– Cine spune asta, cercetătorii britanici?

– Eu spun. Tu trebuie doar să mă crezi.

– Te cred.

S-au sărutat și Zoica, venită cu cafelele, făcu cale întoarsă din ușă, cu ciudă.

 

Stambuliu se încăpățâna să nu recunoască nimic.

 

Stambuliu se încăpățâna să nu recunoască nimic iar acuzațiile de înșelăciune erau mai greu de dovedit. . Dacă ar mai fi existat înregistrarea ar fi fost simplu, dar Olteanu trebuia să folosescă o altă tactică. Adus la anchetă, Damian nu se aștepta ca întrebările să aibă ca subiect atacul mașinii blindate.

– Ce faci Mircea, parcă dosarul acesta era închis? Ori sunt asasin, ori…?

Pe el îl preocupa cu totul altceva, Sonia. De declarațiile ei depindea soarta lui, nici un moment nu se gândise că femeia e în stare de asemenea trădare. Dar va avea grijă să rezolve problema, toate la timpul lor.

Comisarul atacă brutal:

– Încetează cu caterinca asta Damiane, acum s-a aflat totul despre escrocheria voastră. Că banii furați nu existau, pachetele erau făcute din hârtii albe încadrate de bancnote de 500 de euro, că Stambuliu le-a pus în seiful băncii și s-a ocupat personal de încărcarea lor în mașină! Nu Gorun, ci Robert Savu, complicele pe care l-ai omorât ca să-i închizi gura, a efectuat așa-zisa tâlhărie, acoperit de șoferul Marin Vasile. Iar banii i-ai încasat de două ori… Așa ți-ai plătit datoria la cămătari?! Stere e și el amestecat?

Damian nici nu clipi, reuși doar să îngâne un zeflemitor:

– Nu zău? Îți place să fabulezi, să scrii basme pentru copii?

– Îți citez propriile cuvinte Damiane, „afacerea a fost realizată la perfecțiune… boul de șofer l-a desemnat pe Gorun” așa ai zis. Există o înregistrare, ai uitat?

– Ce naiba am zis eu? „afacerea a fost realizată la perfecțiune… boul de șofer l-a desemnat pe Gorun” Bun. Puneți-mi înregistrarea, să o aud.

-Ai să o auzi la proces, răspunse polițistul.

Îl privi pe Olteanu și își spuse: „Te crezi șmecher, gabore!”

Continuă, tot mai sigur pe el

– Nu există nicio înregistrare, Oltene, cine ți-a spus asta mai bine îți povestea basmul cu cocoșul roșu…tu dacă susții altcumva pune înregistrarea pe masă, acum, să o aud cu urechile mele. Vezi că nu poți? Te-ai lăsat îmbrobodit de scornelile unei muieri, ba o arestezi, ba o eliberezi, dar cine râde la urmă ia tot potul, știi chestia?

Aflase despre incendierea mașinii Monei, dar nu era sigur dacă fusese opera lui Robert, sau a oamenilor lui Stere. Cert e că nu se găsise nimic în casă deși se căutase cu grijă, dar dacă înregistrarea originală era ascunsă în mașină și nimeni nu se gândise?

Brusc Damian răsuflă ușurat, simțea că Olteanu blufează, dintr-un motiv sau altul nu dispunea de înregistrarea făcută de Mona, deci îi va fi greu să facă dovada escrocheriei. Stambuliu, singurul care putea confirma adevărul, n-avea să recunoască în ruptul capului că fusese complice. Cât despre Stere… era posibil ca Stere, cu relațiile lui oculte, să-l scape de bucluc. Nu, n-avea să recunoască niciodată că pusese la cale șmecheria cu banii. Dar rămânea acuzația de crimă…

În fond, marele Al Capone fusese condamnat pentru o banală evaziune fiscală, își spuse Damian. E drept, omorul se pedepsea cu asprime, dar existau circumstanțe atenuante, legitimă apărare, o grămadă de chițibușuri de pus în aplicare. Fii optimist, Damiane, viitorul tău nu e încă decis!

– Uite ce e, Mircea, de ce nu mă duci tu direct la spânzurătoare, așa e că visezi să se reintroducă pedeapsa cu moartea? Până atunci, reține declarația mea: sunt nevinovat! Gata, am obosit, să fiu dus în arest măcar acolo nu-ți mai văd fața asta de șobolan….și să vină avocatul!

 

Mihai a făcut pregătiri pentru  întoarcerea Monei

 

Mihai a făcut pregătiri pentru întoarcerea Monei la Drajna. El n-ar mai fi locuit în casa de pe deal, dar acum, că Mona îi promisese că vine, nu-i mai păsa de caruselul bârfelor. Ana l-a găsit cu aspiratorul în mână, făcând curățenie. Venise însoțită de Dany, în drum spre București.

-Mihai, vreau să știi ce am hotărât, eu și Daniela. Mergem la București, ea nu vrea în ruptul capului să mai dea bacul, eventual poate o convingi tu.

Dany interveni repede, încăpățânată.

– Nu pot, sincer nu pot. De ce să mă fac de râs degeaba?

– Ai vorbit cu Șerban? se interesă Mihai.

– M-a sunat … era agitat, se pare că are necazuri cu soția și cu socrul.

– A venit bătrânul de la Botoșani?

Ana interveni și ea:

– Mihai, omul vrea să-i dea bani, atât înțelege el că e partea lui de responsabilitate. Dany o să ia banii.

– Ba nu! întrerupse fata.

– Ba da. Ana era singura care părea că știe precis ce trebuie făcut. Dany o să ia banii și se va instala în București, unde i-am găsit o slujbă. Va lucra la o bibliotecă, o să cunoască alt fel de oameni.

– E păcat să renunțe la bac, spuse Mihai.

– Credeți-mă, nu pot … nu mă simt în stare să-l iau, doamna Ana are dreptate, mă mut la București, am să muncesc, iar mai târziu am să dau și examenul. Dany vorbea răspicat, sigură pe ea, fără lacrimi și zmiorcăieli. Șocul trecuse.

– Ar putea să locuiască un timp în Lămâiței, se oferi Mihai, apartamentul e gol, chiriașul l-a eliberat.

– Mulțumesc, dar nu e nevoie, mătușa s-a întors, voi sta la ea.

– Am vorbit cu familia Cârciumaru, e soluția la care am ajuns de comun acord, completă Ana. Dar am vrut să știi, Mihai.

Le-a condus până la poartă și, după ce Dany s-a instalat în mașină, Mihai a reținut-o de umăr pe Ana.

– Nu știu ce mă făceam fără tine.

– La ce sunt buni prietenii?

El zâmbi:

– Noi nu ne-am văzut de câțiva ani buni, dar tu te-ai schimbat foarte puțin.

– Să nu-mi spui că erai îndrăgostit de mine în liceu.

– Știi ceva, adevărul e că… nu-mi amintesc!

Au râs amândoi, apoi Ana s-a urcat la volan și mașina s-a îndepărtat stârnind praful de pe drum.

Oare Mona s-a răzgândit în ultima clipă? Mihai a așteptat până seara târziu, fără să primească vreun semn de viață. Încercase să discute cu ea despre situația creată, să facă planuri de viitor. Mihai nu renunțase la ideea de a părăsi Drajna, în primul rând pentru că era conștient că Mona nu s-ar fi acomodat aici, iar în al doilea rând pentru că voia să-și relanseze cariera. Locuința de pe deal putea fi vândută sau păstrată drept casă de vacanță, oricum era proprietatea ei, nu a lui. Dar era extrem de greu să se urnească, se atașase de locurile, de oamenii de aici, de copiii de la școală care-l priveau cu respect și de mormintele părinților lui. Oare de ce se străduise atâta să le mute rămășițele la Drajna ca acum să dea bir cu fugiții?

Avea viitor relația lor, putea să se transforme într-o căsătorie? De ce nu? Tot mai mult, Mihai simțea că o iubește pe Mona și dorea ca dragostea lui să fie împărtășită. Era de înțeles că după criza legată de omorârea lui Robert ea avea nevoie de un break, de liniște, de recuperare. De aceea n-a insistat și a lăsat-o cu promisiunea că va veni în seara asta la Drajna, să vadă împreună ce e de făcut. Își punea mari speranțe într-o întâlnire de suflet, dar Mona n-a apărut. Până la urmă, Mihai n-a rezistat și a pus mâna pe telefon, dar n-a primit răspuns. A insistat și, după un timp ce i s-a părut interminabil, a auzit în telefon vocea Zoicăi:

– Mona nu e acasa!

– Doamna Murgu, sunt Mihai… ce știți de Mona?

– Care Mihai?

– Mihai Tănase!

– Mda… Ți-am spus că nu e acasă. Dar și-a lăsat telefonul, trebuie să se întoarcă, răspunse femeia, nu prea amabilă, și închise.

Așadar nu va veni, conchise Mihai și se așeză la masa frumos așezată pentru cina a două persoane. Deschise sticla de vin pe care o cumpărase și își turnă un pahar. De ce nu venea Mona, unde se dusese?

 

Sonia nu știa ce pericol o paște

 

Sonia nu știa ce pericol o paște. Stere fusese rugat de Damian printr-un mesaj trimis din arest să se ocupe de Sonia. Desigur, în nici un caz femeia nu trebuia omorâtă, dimpotrivă, mărturia ei ar fi căpătat și mai multă greutate, trebuia convinsă să și-o retragă. Dintr-un motiv simplu, Sonia acționase din răzbunare, nu-l văzuse pe Damian omorându-l pe Robert pentru că acesta era nevinovat!

Damian nu mințea, după ce-i ordonase lui Robert să plece, intrase în casă. Iar cuțitul rămăsese înfipt în tocul ușii, altcineva îl luase și făptuise omorul. Cine altcineva decât Mona? Damian era convins că prostia Soniei o disculpase pe Mona aruncând vina asupra lui și situația era de nesuportat. Iar o înțelegere între Mona și Sonia era exclusă. Sau nu? Stere urma să descurce ițele misterului.

Sonia o căută pe Brigita, care ar fi putut să o ajute să-l înfunde și mai mult pe Damian, împotriva căruia simțea acum o ură sălbatecă, nepotolită. Bănuia că Brigita se culcase cu Robert și probabil era interesată să se răzbune, dar femeia n-avea nicio intenție să facă dezvăluiri despre escrocheriile de la magazin. Desigur, era implicată dar se temea. Apoi, deși era neglijentă și nepăsătoare, Sonia își dădu seama că e urmărită, aceeași mașină se afla de mult timp în spatele ei și, cum traficul era aglomerat, urmăritorul prefera să se țină aproape. Să fie un om al lui George care strânge dovezi pentru divorț? Sau e vorba de Damian? Aici era problema, pentru că Sonia îl știa pe Damian nevinovat!

În seara aceea fatală ea ieșise pe terasă, imediat după ce s-a stins lumina. I-a văzut de la distanță pe cei doi certându-se, Damian și Robert, ea a preferat să stea ascunsă după colțul casei, în nemișcare și întuneric, să nu fie văzută. După câteva clipe, s-a uitat spre terasă și n-a mai văzut decât o singură siluetă, probabil Robert plecase, iar Damian… nenorocitul de Damian era acolo, întors cu spatele, uitându-se spre stradă. Sonia văzuse cuțitul înfipt în ușă și sângele a început să îi pulseze puternic în tâmple, dintr-un impuls inexplicabil a luat cuțitul și s-a repezit înainte, a lovit cu toată forța ei, punând în lovitură toată deziluzia și furia și dorința oarbă de răzbunare, voia să-l vadă pe Damian mort, șters de pe fața pământului… Bărbatul a zvâcnit, surprins de lovitură, a dat să se întoarcă și atunci, la lumina lunii, Sonia a văzut că nu era Damian, ci Robert! Picioarele îi tremurau, dar a lăsat cuțitul și a fugit în casă, la adăpost.

Dar acum ce o să facă? Niciunul din bărbații pe care contase nu o mai voia. Decisă, îl sună pe George, era totuși soțul ei și se bucură că îi răspunde imediat:

– George, nu ți-e dor de mine?

– Poate că da, răspunse acesta cu un glas mieros. De ce nu mai vii pe acasă?

– Să vin, după ce m-ai dat afară?

– Exagerezi… a fost o simplă ceartă conjugală.

Sonia respira greu, nu-i venea să creadă:

– O ceartă conjugală, zici tu? Nu cumva avocații tăi te-au lămurit că nu poți divorța fără partaj? Și n-am de gând să plec cu mâna goală, iubitule!

– Dacă îl preferi pe Damian, rămâi cu el, cred că mai are un loc liber în celulă,contraatacă George.

Era evident că știe despre arestarea afaceristului și acuzația de crimă.

– Am să comand o cină specială, ce-ar fi să vii încoace? Faci o baie în piscină, mâncăm, bem șampanie și stăm de vorbă. Te tentează?

Ea lăsă câteva secunde de suspans. Desigur, n-avea altă soluție decât să se împace cu George. Până la urmă se răzbunase. Damian va fi condamnat pentru omor, datorită mărturiei ei mincinoase, dar nu îi păsa. Până la Judecata de Apoi, n-avea de ce să se teamă. Iar dacă vor să o urmărească, n-au decât! A privit o clipă în spate și… Atunci a pierdut controlul volanului… Vocea lui George se mai auzea încă în telefon:

-Sonia, de ce nu răspunzi? S-a întâmplat ceva? Alo, Sonia!

 

Moartea Soniei nu schimba nimic din strategia anchetei. Femeia scăpase controlul volanului și intrase pe contrasens la o curbă. Pur și simplu un autobuz a strivit-o, ancheta de la circulație nu a găsit nimic suspect, un accident și atât. Damian avea soarta pecetluită, dar comisarul șef Olteanu urmărea obiective mai îndrăznețe, îl convocase pe fostul director de bancă Stambuliu.

– Ascultați aici, îi spuse acestuia, fără nicio introducere și dădu drumul la bandă: „afacerea a fost realizată la perfecțiune… boul de șofer l-a desemnat pe Gorun”… se auzi vocea lui Damian și Stambuliu se schimbă la față. Nu se așteptase la asemenea surpriză și, brusc, își pierdu graiul. Se temuse mult timp că dovada complicității lui va ieși la lumină, când Damian l-a informat despre șiretenia Monei a făcut o adevărată criză și cu greu a putut fi potolit de promisiunea că înregistrarea va fi distrusă. Dar se pare că nu se întâmplase așa….

– Știați că Mona Murgu a înregistrat convorbirea din biroul lui Damian? spuse Olteanu, oprind brusc sunetul. Erau cuvintele repetate în răspăr de Damian Boieru’ la interogatoriu, nu dispunea de mai mult, dar cacialmaua putea funcționa. Stambuliu știa că pe înregistrare întreaga combinație era dată în vileag și se îngrozea la gândul că s-ar putea afla în mâna poliției. Era greu să reziste dar șovăia…

– Domnule Stambuliu, nu aveți altă șansă decât de a mărturisi. Damian Boieru e în arest, deocamdată acuzat de o crimă dar nu va scăpa nici de acuzația de escrocherie….nu mai poate să vă țină sub teroare, să vă amenințe…asasinul pe care-l plătea e mort iar Stere cămătarul se ține departe de a se amesteca, până la urmă nici lui nu-i convine să ne băgăm nasul în mișmașurile lui…

– Nu mă amenință nimeni, replică Stambuliu cu un glas  scăzut.

– Sunteți părtaș la un furt, domnule, de care nu puteți fi iertat, pachetele cu hârtii albe învelite cu câte o bancnotă de 500 de euro așteptau să fie încărcate în mașina de valori în biroul dumneavoastră și nu în tezaurul băncii, ați girat personal suma pe care Boieru trebuia să o recupereze, în fapt de două ori, o grămadă de bani…Câte pachete au fost?

– Patru, a răspuns mașinal fostul bancher.

Olteanu nu l-a lăsat să se liniștească. Mica lui șmecherie cu falsa înregistrare nu avea nici o valoare dar dacă bancherul ar începe să vorbească….

– Vă repet, singura șansă pe care o aveți e să mărturisiți, să spuneți adevărul, .înainte ca Damian Boieru să vă acuze că de fapt a fost ideea dumneavoastră…

– Ideea mea? tresări Stambuliu și se înroși la față, furios. Da de unde… Damian e de vină, el a conceput tot planul!

Castelul de cărți de joc se prăbușise. Definitiv.

 

Te-am așteptat aseară

 

Te-am așteptat aseară, ar fi vrut să-i reproșeze Mihai când Mona l-a sunat de dimineață. Dar n-a spus nimic, a lăsat-o pe ea să vorbească, iar ce a auzit l-a luat pe nepregătite.

– M-am hotărât să petrec câteva zile, poate o săptămână la mare. Singură. Te superi? Mă sui în noua mea mașină și plec pe la bulgari, poate ajung la Istanbul, sau în Grecia.

– Mona, așteaptă… trebuie să-ți vorbesc.

– Dacă vrei să mă ajungi din urmă cu bicicleta, pornește chiar acum! râse ea. Ce ai vrea să-mi spui? Nu cumva ai de gând să mă ceri de nevastă?

– Și dacă aș face-o?

– Ideea îmi place, poți să mă ceri prin telefon, mi se pare cool.

– Mona, vrei să fii soția mea?

– Sună frumos, chiar m-ai emoționat. Uite ce, dragule, răspunsul ți-l dau când mă întorc, să mă aștepți.

– N-am să te aștept.

– Nu?

– Eu mi-am făcut bagajele, am să închid casa de pe deal, îi trimit cheile mamei tale. Anul școlar s-a încheiat, mă mut la București.

– Grozav… e liber apartamentul tău din Lămâiței?

– E liber.

– Nu e cine știe ce, dar pentru o familie la început e potrivit, în caz că te însori.

– Cu cine să mă însor?

– Cu mine.

– Așadar accepți?

– Așadar… răspunsul când mă întorc. Vreau să mă bronzez, să înot și să nu răspund la întrebări!

 

Odată începută vacanța, Mihai s-a pregătit și el de plecare. Trebuia să-și ia rămas bun de la drăjneni, câtă vreme nu plănuia să se întoarcă aici, dacă transferul la București s-ar fi realizat, în funcție de câștigarea concursului. Desele schimbări în reglementarea educației făceau ca profesorii să se poată angaja la altă școală ca la un particular, pierzându-și vechea titularizare. În fine, până la următoarea reglementare contrară… Mihai nu se temea de viitor, avea nevoie de o schimbare cu toate regretele încercate dar nu voia să plece pe furiș.

Primarul i-a urat succes, oamenii din comună, părinți ai copiilor cu care lucrase, și-au exprimat regretul, a intrat pentru prima oară în cârciuma lui Moise să se salute cu unii din ei, madam Draga a schimbat macazul, considerându-l pe Mihai o victimă a bârfelor locale, familia Cârciumaru l-a invitat la masă.

Îi spusese Anei că are un apartament în București, pe Lămâiței și ea s-a oferit să-l ajute să-și ducă lucrurile cu mașina.

– Îmi amintesc, locuiai aici cu părinții tăi, îi spuse ea intrând în micul apartament. N-a fost greu să ții două locuințe, vreau să spun, cu leafa de profesor?

– Dar tu cum te descurci?

– Eu încă stau cu părinții, mașina e singurul lucru care mi-a rămas de la divorț.

– L-ai iubit? Pe fostul tău soț, l-ai iubit? întrebă Mihai pe neașteptate. Ana nu era pregătită de o discuție pe teme sentimentale și încercă să se derobeze:

– Popescu era un tip simpatic și atât. Scuză-mă, dar trebuie să plec.

– Nu mi-ai spus că ești grăbită, voiam să te servesc cu o cafea.

– Închipuie-ți că sosește iubita ta și dă peste mine aici, ce o să creadă?

Brusc, Mihai își aminti de dimineața când Silvia intrase în garsoniera din Drajna și o găsise pe Mona dormind în patul lui, după acea noapte incredibilă care stârnise atâtea comentarii. De atunci se produsese o fisură în încrederea pe care Silvia o avea în el, o răceală care nu avea să se vindece niciodată. Râse:

– Atâta timp cât nu te găsește în pat cu mine, nu e nicio problemă!

– Mihai, făcu Ana ochii mari, nu cumva îmi faci avansuri?

– Din câte îmi dau eu seama niciunul dintre noi n-a avut noroc în dragoste. Știi, când eram în liceu te invidiam. Te și plăceam, de ce să nu recunosc, erai mereu atent îmbrăcată, aranjată, afișai o încredere de sine de invidiat.

– Afișam, ăsta e cuvântul.

– … și aveai un cerc de prieteni dintr-o lume care ne depășea pe noi, puștii, oameni de afaceri, serioși, experimentați. Cu ce se ocupa Popescu al tău?

– Era mare mahăr în turism.

– Niciodată nu m-am gândit că ai să ratezi, că ai să ieși din cercul acela select.

– Și o să ajung profesoară într-o comună prăpădită.

– N-am spus asta, în nici un caz! Cafeaua e gata, te rog să nu mă refuzi.

Au băut cafeaua și au stat de vorbă până târziu. Ana avea multe de povestit, dar se ferea să intre în amănunte personale, iar Mihai nu era obișnuit să se confeseze unei femei. Pe Șerban, cu tot stilul său zeflemitor, îl acceptase, deși sfaturile acestuia meritau să fie înțelese pe dos, adesea, dar acum de Șerban refuza să mai audă. Daniela lucra la o bibliotecă, datorită Anei, își revenea încetul cu încetul după decepția suferită și se gândea la viitor, un viitor în care Șerban nu avea nici un loc. De altfel, acesta nu mai făcea un pas fără aprobarea Claudiei, devenise mielușel, raportându-i soției fiecare mișcare. Tot Claudia hotărâse compensația ce se cuvenea Danielei, bani depuși într-un cont pentru creșterea copilului ce avea să se nască și asigurase că Șerban nu va da înapoi de la recunoașterea pruncului. Mai mult nu se putea face, acum. Se întâmplaseră atâtea în ultimele luni …

După plecarea Anei, găsi pe un raft cartea cu piesele lui Mihail Sebastian și o răsfoi, căutând „Steaua fără nume”. Oare ce o atrăsese pe Mona în povestea profesorului de matematici, prin existența căruia necunoscuta coborâtă din tren trece ca o cometă? Depărtarea, dorul de a pleca, de a fugi măcar o clipă, pentru a se întoarce apoi la existența obișnuită?

Se surprinse citind cu voce tare câteva din vorbele eroului: „Sunt seri când tot cerul mi se pare pustiu, cu stele reci, moarte, într-un univers absurd, în care numai noi în marea noastră singurătate, ne zbatem pe o planetă de provincie. Dar sunt seri când tot cerul foşneşte de viaţă… auzi cum freamătă păduri și fantastice oceane… iar ființe care nu s-au văzut niciodată se caută, se presimt, se cheamă”. Frumos… de rostit pe scena de teatru, dar pe scena vieții? E absurd să crezi într-un vis trecător, dar frumos, să te simți actor în spectacolul efemer, dar fascinant al dragostei?

De ce atâtea întrebări? În fond, „Steaua fără nume” era o comedie.

 

Damian a primit o vizită aşteptată

 

Damian a primit o vizită oarecum așteptată, Mona, care era bronzată și părea abia sosită dintr-o vacanță la mare.. „Am schimbat locurile în arest” a întâmpinat-o el, „dar nu-ți fă iluzii, n-am de gând să mă eternizez aici!” Mona nu venise din orgoliul de a se bucura de înfrângerea celuilalt. Fusese atâta timp iubita bărbatului acesta, îl iubise și îl urâse, îi dorise distrugerea, dar acum nu simțea vreo satisfacție deosebită.

– Te pot ajuta cu ceva? întrebă ea stârnind uimirea lui Damian.

– Să mă ajuți? Tu? Te pomenești că ți-e milă de mine? Ce ai de gând, rămâi combinată cu profesorașul?

– Mai lăsați-l în pace pe Mihai, a suferit destule din cauza mea. Cine o să mai umble cu focul, tot Stere?

– Greșit. Când ți-a luat foc mașina n-am fost noi, proful să caute printre dușmanii lui. Mona părea sceptică dar după întoacerea ei de la mare încă nu luase o hotărâre cu privire la Mihai.

Dar pe Damian îl interesa mai puțin soarta altora, ancheta privind furtul banilor băncii demarase dramatic după confesiunile lui Stambuliu și amenința să-l lovească puternic, perspectiva condamnării pentru o crimă comisă de altcineva era eclipsată de pierderea averii, cine ar mai ajuta să scape un om sărac? Stere în nici un caz. Întrebă:

-Ia zi, ce ai făcut cu înregistrarea, ai pierdut-o, așa e? Era în mașina paradită, spre ghinionul tău?!

Mona nu se grăbi să confirme:

– Damiane, ai omorât un om, ai să fii condamnat, nu-ți ajunge?

– Din păcate, mărturia Soniei nu mai poate fi retrasă, dar îți spun adevărul, poți să  mă crezisau nu. Nu l-am omorât eu pe Robert. Mă cunoști destul de bine, am înșelat, am păcălit, am furat… am fost trufaș… dar n-am luat viața nimănui!

– Atunci cine?

– Sigur nu te-a lovit pe tine strechea, era lună plină?!

– Damiane!

Ea îl privi cu reproș. Desigur, el va crede că a venit să se bucure de căderea lui, așa că era mai bine să plece. Dar în fond, de ce venise, ce o atrăsese irezistibil spre vizita în arestul pe care  nu de mult  îl părăsise? Un sentiment meschin, fără îndoială, și Mona nu mai avea chef de sentimente meschine, de jumătăți de măsură. Îi lipsea rigoarea pe care și-o impusese odinioară? Și anume diminețile lungi în pat, cu ochii pe tavan, orele petrecute la cosmetică, manichiură, pedichiură, tratamente faciale, masaje, de câteva ori pilates, răsfoirea revistelor de modă, pregătirea unei ședințe foto, alegerea bijuteriilor potrivite pentru seara la restaurant… Plictiseală totală. Ca și parcursul obișnuit al fiecărei relații amoroase, cu întregul cortegiu de suișuri și coborâșuri, de la pasiune la monotonie, plictiseală, gelozie, certuri, oboseală…

Plecă de la întrevederea cu Damian fără alte vorbe, nu mai simțea pentru el nici ură, nici satisfacția răzbunării, nimic, doar oboseală. Da, oboseală, asta simțea, se încheiase încă un capitol în viața ei și de data asta nu plănuise ce avea să urmeze. Îi veni brusc în minte o amintire… în școală ținea un jurnal, un „oracol” în care se adunau tot felul de citate, proverbe, păreri și una din colege îi scrisese un vechi proverb chinezesc care îi reveni cu putere: „Iubește-mă când o merit cel mai puțin, atunci am nevoie cel mai mult”.

Nu va mai fi nimic ca înainte. Mona trebuie să înceapă să trăiască, acesta e cuvântul magic. Viață. Cu tot ce înseamnă viața adevărată, bucurie și speranță, durere și pasiune, perseverență și ambiție, plăcere și satisfacție, iar mai presus de toate iubire. Iubire între două ființe egale, care se respectă și se prețuiesc reciproc. Dar avea destul curaj s-o facă?

 

Se hotărî să nu insiste

 

Se hotărî să nu insiste, să nu o sune mereu pe Mona. Mihai era dezamăgit de ezitările ei, de izbucnirile pasionale alternate cu indiferența. În ceea ce-l privește se hotărâse, mai rămânea ca și Mona să o facă. O nouă rutină zilnică se instaura și totuși lui Mihai începeau să-i lipsească lucruri pe care la Drajna le aprecia ca normale, iar aici erau excepții. În primul rând liniștea, apoi politețea oamenilor, curățenia. Era paradoxal că într-o comună cu multe ulițe neasfaltate găseai mai puține gunoaie și mizerii decât pe străzile Bucureștiului.

Silvia a venit pe neașteptate să-l viziteze și Mihai nu știa ce să creadă. „Blonda de la Primărie” își recăpătase aplombul, siguranța de sine de altădată, era din nou aranjată, dichisită, după ce un timp se neglijase, și Mihai se bucură s-o vadă. Femeia asta a fost a lui, oare cum putuse să se poarte cu ea cu atâta cruzime?

– Adelina îți trimite pupici, preveni ea întrebările despre fetiță, e nerăbdătoare să înceapă școala, și-a făcut deja prieteni la Călărași. În ceea ce mă privește, n-am găsit nimic convenabil și s-ar putea să mă întorc la Drajna.

– Cum adică? se miră Mihai

– Dacă vrei amănunte, nu m-am întors la Victor, nu sunt pregătită, spuse Silvia. Mai întâi trebuie să mă împac cu mine însămi după ce am făcut…

– Dar ce ai făcut?

– Am vrut să vă dau foc, Mihai. Eu am fost noaptea în curtea casei, cu o canistră de benzină. Din fericire Victor a ajuns la timp să mă oprească! Totuși… am dat foc mașinii Monei și sunt dispusă să plătesc.

Luat prin surprindere de mărturisirea femeii, Mihai n-a putut decât să spună:

-Nu-ți face griji, Mona avea mașina asigurată…

Atât de mare să fi fost dezamăgirea Silviei, ura și furia acumulate după trădarea lui? N-avea de ce să nege, el purta vina pentru tot ce se întâmplase, firea lui șovăielnică, slabă, incapacitatea de a spune lucrurilor pe nume, lipsa de curaj. Când va reuși oare să se schimbe?

– Iartă-mă, Silvia.

– Tu să mă ierți pe mine.

Și-au luat rămas bun și, după o scurtă ezitare, ea l-a îmbrățișat.

– Dacă mai treci prin Drajna, o să mă găsești acolo, spuse ea.

– Bineînțeles că am să trec, uiți că mormintele părinților mei sunt acolo?

Seara aceea îi reveni în memorie cu o precizie uluitoare. „Știi unde aș putea găsi ceva de mâncare în satul ăsta împuțit? Vreau să spun, ceva cât de cât civilizat?” Întrebarea venise de la o femeie necunoscută, înfășurată într-o rochie de o croială și culoare greu de definit. Se făcuse noapte, dar lui Mihai nu-i păsa, rămăsese în cimitir, lângă mormintele celor dragi, cu un singur fir de lumină de la candela aprinsă. „Ți-ar plăcea o friptură în sânge cu cartofi prajiți?”

Îi venea să râdă când își amintea cât de caraghioasă a fost prima lor întâlnire. Dar acum Mona nu mai vine… finalul relației lor părea a fi cel prevăzut… steaua care nu se întoarce, după o strălucire efemeră.

 

Tu îl crezi nevinovat?

 

– Tu îl crezi nevinovat? întrebă Zoica după ce răsfoi ziarele care relatau apărarea lui Damian. Se declara nevinovat de crimă.

– Nu contează ce cred eu, evită Mona un răspuns ferm, dar și ea avea îndoieli. Intrevederea din arest nu fusese concludente, i se păruse că el, spre deosebire de felul în care se purta îndeobște, spusese adevărul. Dar dacă Damian nu era vinovat de crimă atunci cine?

– Ca de obicei, nu înțelegi. Dacă el se dă inocent, înseamnă că te acuză pe tine!

Pe doamna Murgu o agasa indiferența afișată de Mona, mereu părea cu gândurile aiurea.

– Fată, chiar vrei să mă fierbi în suc propriu? Nu te mai recunosc, te răsucești ca o șopârlă, ba mărturisești o crimă, ba dai înapoi, ba îl crezi pe Damian nevinovat, ba nu… ce e în capul tău? Mai ai bani de dat pe avocați?

– Știi mamă, orice om e nevinovat până la proba contrarie.

– Nu mai spune! Zoica se ambala pe măsură ce fata ei părea tot mai degajată, chiar indiferentă. Femeia aceea, Sonia, l-a văzut cu ochii ei pe Damian înfigând cuțitul în nenorocitul acela. Să nu-mi spui că e minciună!

– Poate Sonia se acoperă pe ea însăși!

– Haida de… curviștina aia n-avea atâta sânge în instalație să omoare un om!

– Dar eu am, mamă? Pe mine m-ai crezut vinovată?

– Cu tine nu se poate discuta. Dacă Damian n-are nicio vină, o să scape, o să fie eliberat și te întorci la el. Asta clocești în căpșorul tău?

– Damian n-o să scape. Va fi condamnat pentru escrocheria cu banii, asta e cert, să știi că Stambuliu a mărturisit și e de ajuns. Cât despre crimă nu știu, moartea Soniei ori încurcă lucrurile, ori le lămurește.

Mona se pieptănase, își aranjase machiajul și acum era gata de plecare.

– Unde te duci, te așteaptă profesorașul?

– Poate că da, poate că nu. Mamă, o vreme nu ți-a păsat de soarta mea. Te-ai mulțumit să ciugulești fărâmituri de la masa bogaților. Acum s-a terminat, au secat izvoarele.

– Asta înseamnă ce? Te apuci de muncă, îți iei un job? Să știi că eu nu te angajez la Salonul de frumusețe

– Nu-ți face griji, n-am să te deranjez… Te pup.

Înainte ca Mona să iasă pe ușă, Zoica mai făcu o tentativă:

– La noapte vii acasă?

– Nu știu. Chiar nu știu! La revedere, mamă.

– Și dacă Mihai e asasinul?

Mona se întoarse, uimită.

– Poftim?

– Tu nu ești vinovată, pe Damian nu-l crezi de vină, atunci cine? Iubitul tău de la țară?

– Mă obosești, crede-mă… tâmpeniile mă obosesc. Pa! Ieși, lăsând-o pe maică-sa în pragul crizei de nervi.

 

Victor o aștepta pe Silvia

 

Victor o aștepta pe Silvia în casa tușei Ileana. Venise cu motocicleta și intrase în camera pe care ea intenționa să o închirieze iarăși.

– De unde vii, ai fost la el? Ai fost la Mihai? Bărbatul insistă, nervos că ea nu-l bagă în seamă.

– Mi-a spus Ghiță că vrei să-ți iei înapoi slujba de la Primărie. Ce ai de gînd, lași copilul la Călărași, te întorci aici, ai pus ceva la cale și eu nu știu?

– De ce ar trebui să știi? îl înfruntă Silvia.

– Sunt tatăl Adelinei! Îmi pasă de soarta ei!

– Te-ai gândit la soarta fetiței și când ai luat mită, ai furat ca să-i faci ei zestre sau ce? Victor, nu mă sili să fiu dezagreabilă, pleacă, vezi-ți de viața ta și lasă-mă în pace!

– Deci am avut dreptate, vrei să te împaci cu el. E mai bărbat decât mine? Silvia, dacă plec acum, nu mai mă întorc niciodată!

– Chiar asta îmi doresc!

– Sigur?

– Sigur!

Victor ezita, cu mâna pe clanța ușii, aștepta un cuvânt, un singur cuvânt care să-i dea speranțe, dar Silvia se încăpățâna să tacă. Veni spre ea, încercând să zâmbească.

– Iartă-mă, am fost penibil, n-am nici un drept să-ți vorbesc așa, sa-ți pun condiții, să te forțez. Te rog să mă ierți… iartă-mă.

– Victor, mi-ai făcut o scenă inutilă, ai stricat într-o clipă tot ce se așezase la loc între noi. Mai bine du-te sau nu… am să plec eu!

– Unde te duci?

– Nu știu, afară, la aer… aici nu pot să respir.

– Deci am avut dreptate, te vezi cu Mihai!

Ea îi înfruntă privirile furioase:

– Da, am fost la Mihai, i-am spus tot, am mărturisit nebunia în care eram când m-am repezit să dau foc casei lor. Trebuia să-mi iau povara de pe suflet. Și asta e tot, dacă mă crezi bine, dacă nu… e treaba ta.

Se îndreptă spre ușă.

– Silvia, nu pleca, te rog… nu vreau să te pierd…

 

Într-o seară, Mihai

 

Într-o seară, Mihai era atât de cufundat în lectura unei cărți încât nu auzi soneria, dar bătăile insistente în ușă îl treziră la realitate.

– Vin, vin imediat!

Din nou amintirea. Era aici, în apartament, cu Mona, prima lor întâlnire de dragoste, îi simțea și acum degetele fierbinți pe piele… „Mihai, vreau să te dezbraci… să ne dezbrăcăm amândoi, amorul n-are haz cu textile pe tine.” Bătăile în ușă i-au deranjat deodată și au izbucnit în hohote de râs când au aflat că inoportunul venise cu o promoție din ușă în ușă: „Vă oferim un pachet de cafea gratis dacă…”

Dar acum, în spatele ușii se auzea slab un glas de femeie:

– Deschide, Mihai!

Era oare Silvia? Își deschisese sufletul în fața lui ca un semn de iertare reciprocă? Refuzase să-și mute întreaga viață din preajma lui pentru că spera încă la o întoarcere? Sau poate era Ana, da, Ana, de ce nu?… După ce rătăcise printr-o lume ostilă, poate încerca să se vindece de singurătate alături de un vechi prieten…

Mihai își dorea nespus să fie Mona.

Se apropie de ușă și deschise…

 

Stăteau îmbrățișați în pat, cu gândurile aiurea…Mihai îi mângîia chipul, părul, umerii goi…..

– Mihai?

– Da, Mona….

– Sunt Ana, mă cheamă Ana….

El tresări brusc, conștient de gafa făcută și bâigui. Visase cu ochii deschiși! Cum de i se putea întâmpla una ca asta, Ana fusese colega lui și cu toată atracția pe care o simțise nu putuse fi vorba de o relație între ei, nici măcar o simplă îmbrățișare, un sărut. Să o viseze în patul lui, goală, ca un puștan obsedat, ce rușine!

– Iartă-mă…Mona este…adică…așteptam un răspuns de la ea, am crezut că este ea la ușă..

– Un răspuns? Ai cerut-o în căsătorie? Mihai, am discutat atâta despre prietenul tău Șerban care alerga după fete, nu așa fac toți bărbații, căsătoriți sau nu?

– Fostul tău soț te înșela?

– Nu schimba vorba. Soția lui Șerban, cum ai spus că o cheamă, Claudia, poate suferă cel mai mult și de ce? Pentru că are o hârtie, un certificat de căsătorie care înseamnă orice dar nu implică obligația de a iubi sau a fi iubită. Tu crezi că te deosebești mult de Șerban? El și-a mințit soția, a mințit-o pe Dany dar tu te minți singur!

O privi cu atenție…Ana era parcă transfigurată, ochii îi străluceau..

– Îți amintești seara când am stat îndelung de vorbă, la o cafea? Te-ai temut că o să intre ea pe ușă, o să ne vadă împreună și o să-și închipuie că suntem iubiți deși nu eram. Acum, dacă intră, ce ai să faci? Îi surprinse ochii care alunecau parcă fără voia lor spre ușă și se pregăti să plece.

– Am să plec, nu trebuia să vin aici. Probabil ți-ai închipuit că vreau să mă culc cu tine, doi foști colegi care au așteptat ani de zile să și-o pună, mă rog, n-ar fi fost  mare lucru….

– Ana, cum vorbești?

– Ești sigur că mă cheamă Ana?

– Nu trebuie să pleci.

– De ce nu? Au trecut atâtea femei prin viața ta, una după alta, dar ești pe cale să rămâi singur…de asta te temi? De asta ți-e frică, de singurătate? Mihai, tu nu ești un cuceritor, un bărbat obișnuit să seducă, n-ai vorbele potrivite la tine, nici gesturile, nici atitudinea… totuși ai reușit să atragi mai multe femei …cel puțin interesante, dacă pot spune asta. Acum se năruie universul tău, te simți mic și neputincios când marea divă te-a părăsit după ce a făcut ce a vrut cu tine, cu idealurile tale, cu gândurile tale, după ce a hotărât ea ce să îmbraci, ce să mănânci, cum și pe cine să iubești? Vrei să se întoarcă Mona? Poate se va întoarce…n-ai decât să aștepți.

– Sunt un biet laș, recunosc. ..dar te rog să nu pleci…

Din ușă îi spuse

– Știi unde mă găsești….Acum e  rândul tău să alegi, Mihai.

 

     Când s-a întors de la cimitir a găsit-o pe Mona la ușă

 

Când s-a întors de la cimitir a găsit-o pe Mona la ușă . După ce zăbovise mai mult la mormântul lui Max, aflat undeva la marginea zidurilor, unde sunt îngropați săracii Nicole căută și mormântul Soniei, cu un buchețel de flori în mână. Nicole era poate singura care se gândise că Sonia putea fi vinovată de moartea lui Robert Savu, felul în care reacționase, acuzațiile șubrede aduse lui Damian, totul se dovedea în stilul fostei ei prietene, impulsiv, necontrolat, fără să se gândească o clipă la consecințe..

Nicole nu-și putea scoate din minte scena crimei…fusese clar pentru toată lumea că moartea lui Robert survenise din întâmplare, Damian era cel desemnat ca victimă și cine putea face o asemenea greșală fatală decât Sonia, orbită de răzbunare. Mai mult ca sigur Sonia, la pândă, a văzut cuțitul înfipt în ușă, un val de ceață i s-a așezat pe ochi, sângele îi clocotea, pur și simplu a luat arma și a lovit dar a greșit ținta, nu Damian era victima ci Robert . Sigur, așa s-a întâmplat dar ce mai conta acum, în orice caz și acesta își merita soarta. Sonia își căpătase pedeapsa fie de la Dumnezeu, fie de la Destin dar Max? Oare soarta lui Max să fi fost mai bună, dacă nu apărea în calea lui Damian Boieru? Poate ar fi reușit amândoi să pună de o viață adevărată, departe de necazuri, să-și crească împreună fetița care nu apucase să se bucure prea mult de prezența tatălui după ieșirea lui din închisoare. Poate ar fi ajuns din nou după gratii dar ar fi trăit, ar fi fost în viață și asta era important.  Din păcate Nicole nu mai putea face nimic, nimeni nu mai putea face nimic. Damian și-a pus subalternii să-l omoare, probabil Robert a fost cel care a înfipt cuțitul, noaptea, pe întuneric ca un laș pentru că Max era destul de obișnuit cu bătăile și s-ar fi apărat, acum fiecare își merita soarta, Damian va primi o condamnare dar dacă peste puțini ani va fi eliberat, cum se cam întâmplă, ce se mai poate face?

Mona era în vizită la Nicole. Adusese câteva lucrușoare pentru copil și o cutie mare cu bomboane de ciocolată.

-Cum te descurci? Fetița e bine?

Nicole nu prea găsea angajamente, piața decorațiunilor interioare se restrânsese drastic și ea încerca să mai câștige cu unele lucrări de design. Dar apariția Monei îi provoca alt fel de întrebări și nu ezită să se exprime:

– Mona, tu chiar ai crezut că eu îl omorâsem? Dacă ți-ai luat vina asupra ta ca să mă salvezi pe mine eu… eu… nu știu ce să spun… Credeam că nu ai suflet, continuă Nicole cu ochii plini de lacrimi.

N-a primit răspuns, la început, apoi Mona a șoptit

– Știu că Sonia a lovit cu cuțitul. Știi cum spun polițiștii, caută mobilul.  Toate aveam ceva de împărțit cu Damian, și eu, și tu…dar Sonia era în top, pentru că firea ei impulsivă nu putea suporta afrontul. .

– Totuși pe George îl suporta…

– Tu i-ai fost prietenă apropiată, o cunoști mai bine și sunt convinsă că știi adevărul, Robert ăla a murit  din întîmplare, blestematul de Damian a scăpat  și mi-e teamă că o să scape din nou…

– N-o să scape…

– Da, Nicole, la început mi-am închipuit că tu erai vinovată  dar de ce să o fi făcut,  erai sigură că Robert îl omorâse pe Max? Și cum să riști tu să fii despărțită de fetița ta care e tot ce ți-a mai rămas pe lume? Ochii copilului, privirea ei tristă mi-o imaginam tot timpul când încercam să-i conving de vinovăția mea, doar și eu aveam destule motive, nu-i așa?

Mona a stat îndelung de vorbă cu Nicole. O simțea, dintr-odată, apropiată ca și cum ar fi fost surori, sau prietene de o viață întreagă.

– Nicole, îmi e greu să explic de ce, dar te admir… ai trecut prin încercări mari, dar ți-ai găsit echilibrul… ai avut tot ceea ce își poate dori o femeie și ai sacrificat totul pentru iubire. Aș da orice să fiu ca tine!

Nicole a ridicat amândouă palmele ca și cum s-ar fi apărat:

– Să fii ca mine? Nu vorbi așa. A trebuit mai întâi să mă prăbușesc în abis, să ajung aproape de moarte, din cauza drogurilor…

– Dar te-au ajutat prietenii…

– Și iubirea pentru Max.

Mona se adresa femeii din fața ei, dar vorbea mai mult pentru sine însăși:

– Iar acum mergi mai departe, deși l-ai pierdut, de unde puterea asta!? Trebuie să existe ceva înăuntrul tău care să te ajute, un fel de combustibil… Știi, un timp am crezut că Damian e cauza pentru care duceam o viață goală și egoistă. Totul mi-era indiferent, parcă nu mai aveam emoții, sentimente, nimic… De fapt era numai vina mea și mi-o asum.

– Cum poți vorbi așa când ți-ai luat o vină pe care nu o aveai? Ai crezut că mă salvezi pe mine și pe fetiță. Câte femei ar fi făcut ce ai făcut tu?

– Nu știu…pe undeva eram atât de confuză. Mama spune că sunt efectele lunii pline… nu e vorba că luna ne transformă în vârcolaci, dar se zice că gândurile rele își găsesc mai ușor calea, oamenii sunt mai certăreți, mai predispuși la violență, rănile sângerează mai puternic … asta e cert…

– Am auzit și eu, dar…

– Nicole, m-a preocupat mult să găsesc o explicație, dar cel mai interesant lucru pe care l-am aflat a fost acesta, îți citez cu aproximație: momentul de Lună Plină îi aduce aminte Luminii că are nevoie de Întuneric pentru a exista și a străluci. Întunericul e necesar pentru a remarca splendoarea Luminii.

– Frumos, dar sunt numai cuvinte. De ce nu revii cu picioarele pe pământ, de ce nu te întorci la Mihai? Sunt sigură că el te iubește.

Mona rămase gânditoare:

– Poate o să mă întorc, poate nu.

– De ce nu? Mona, și tu îl iubești! Nu vrei să recunoști, dar îl iubești!

– Am să mai vin pe la tine, ca terapeut amator, ești tare! glumi Mona. Ai putea scoate bani buni din psihanaliză. Se ridică: E târziu, presupun că trebuie să o culci pe cea mică.

 

Nici o stea nu se întoarce din drumul ei

 

Nici o stea nu se întoarce din drumul ei …își aminti cuvintele Monei, discuția lor din arestul poliției…„ Mihai, uită-mă! Am fost un episod scurt și plăcut, sper, în viața ta, acum poți să-ți tragi răsuflarea și să mergi înainte. Fără mine. ..- Și dacă nu vreau? – Ca să vezi că am citit cu atenție piesa, știi ce i se spune acolo celeilalte Mona? Că totul e inutil, că ne plictisim, că vrem să ne schimbăm, măcar cinci minute, dar nu se poate, revenim în matca noastră, ca o fatalitate”

Se întâmplaseră atât de multe, atât el cât și Mona trecuseră prin încercări care nu puteau să nu lase urme de aceea rămase uimit când află că femeia parcă se întorsese la vechile ei obiceiuri. Se obișnuise să cumpere un teanc de ziare, tabloidele pe care le ocolise până acum îl țineau la curent pe Mihai cu noutățile . Se resemnase să aștepte un semn de la steaua lui fără nume, Mona începuse o nouă viață din care el nu mai făcea parte și nu găsise de cuviință să-i explice nimic.Ea se patre că avea acum un iubit, mai tânăr ca ea cu destui ani, dar poate erau doar bărfe ale presei de scandal, cert e că își punea pe internet fotografii pe care le credea super sexi și se declara fericită și împlinită, ba chiar se lăuda cu sfârșiturile de săptămână într-un City break de lux. Nici un cuvânt despre Damian Boieru care aștepta după gratii sentința în procesul privind escrocheria de la bancă, alături de complicii săi. Nimic despre Sonia a cărei moarte tragică părea că trăsese o cortină în fața trecutului, família ei fusese distrusă ca și cum ar fi fost blestemată, după părinții ei și frumoasa brunetă dispăruse iar nimeni nu se înghesuia să-i pună o floare pe mormânt. Dar nu era treaba lui…

„E rândul tău să alegi, Mihai„ îi spusese Ana . Și Ana avea dreptate, până când să se comporte ca un adolescent întârziat, fără curaj să-și asume propriile decizii și, până la urmă, propria viață?.

La telefon a răspuns Adelina

– Când vii?

– Unde sunteți?

– Cum unde suntem…. acasă, la Drajna.

– V-ați întors la Drajna? Silvia unde e, la slujbă? Lucrează tot la Primărie?

– Auzi, tu nu te mai însori odată cu mama?

– Tu crezi că nu mă gonește dacă mă vede?

– Depinde.

– Cum adică…depinde?.

– Dacă vii cu un buchet de flori pentru ea și bomboane pentru mine s-ar putea să nu te gonească…

– Să iau trandafiri?

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

PARTEA  A PATRA

 

 

 

UN NOU ÎNCEPUT

 

 

 

 

Au trecut 5 ani

Au trecut 5 ani sau poate mai mult şi procesul lui Damian s-a încheiat în cele din urmă cu o condamnare grea. Dar comisarul Olteanu a rămas nemulţumit, nu putuse dovedi că Damian fusese autorul crimei, cel care îşi ucisese acolitul deşi poliţistul era convins de vinovăţia acestuia. Mărturia Soniei, adevărată sau falsă, nu-şi mai făcuse efectul postum, instanţa nu o acceptase.  Ce-i drept, după intrarea la închisoare a lui Damian s-a ales praful de averea acestuia, au apărut sumedenie de creditori şi proprietăţile magnatului s-au risipit ca fumul. Cât despre Sonia nimeni n-a avut nici cea mai mică bănuială iar soţul ei George n-a vărsat prea multe lacrimi la  înmormântare. Accidentul în care Sonia şi-a pierdut viaţa a stins o familie mereu nemulţumită de statutul ei, rămasă singură fără părinţi sau rude Sonia nu reuşise să lase urme durabile în spatele ei, din vechii prieteni doar Nicole a fost prezentă la înmormântare. Chiar dacă fuseseră duşmance amar de vreme, chiar dacă bănuia amestecul şi vinovăţia acesteia…

Dar Mona s-a dus la cimitir…E adevărat, Sonia încercase s-o ajute declarând că fusese martoră la crimă şi acuzându-l pe Damian dar declaraţiile ei nu mai puteau produce nici un efect după  accident. Mama Zoica a protestat vehement…’”ce să cauţi tu la înmormântarea curvei cu care neruşinatul te-a înlocuit….de la ea ţi s-au tras tot felul de necazuri…başca reclamaţii la poliţie..’”.însă Mona n-a băgat-o în seamă, avea alte planuri. Pusese ochii pe George Iacob.

Cu toate că înainta în vârstă Mona era mai sexy, mai fermecătoare ca niciodată iar poveştile vehiculate prin tabloide despre legătura ei cu un bărbat mai tânăr dar plin de bani erau doar o momeală alimentată chiar de ea. Nici chiar Mihai nu se lăsase păcălit… Ieşirea din peisaj a lui Damian o stânjenea iar banii obţinuţi de la el se topeau cu iuţeală, avea nevoie de un nou sponsor iar George Iacob îndeplinea toate criteriile, era bogat, trăia într-o vilă de vis şi îi plăceau femeile. Faptul că schimba iubitele precum ciorapii nu o deranja pe Mona, ea ştia să se facă de neînlocuit. Aşa că a început atacul.

George avea un trecut transparent, multă vreme sub tutela necruţătoare a tatălui său, care se înţelesese cu Grigore Varlam să-l însoare cu fiica acestuia Nicole a acceptat un mariaj de formă cu Sonia dar nu şi-a schimbat obiceiul de a da iama în tinerele femei care i se perindau prin viaţă într-un ritm de invidiat. Totuşi George Iacob junior n-avea cine ştie ce fizic impunător, nu se remarca prin aspect, ba chiar putea fi apreciat ca un bărbat banal, mediocru…era scund, nu se îmbrăca super elegant ba chiar nu dădea deloc dovadă de bun gust, prefera culorile ţipătoare dar avea bani grămadă. Afacerile preluate de la tata prosperau fiind implicat în importul de alimente care mergea strună, avea relaţii peste  tot şi aducea în ţară tone de mărfuri, în special din Olanda, dar nu refuza nici alte aranjamente profitabile. Pentru Mona era ţinta ideală, sigură fiind pe calităţile şi experienţa ei care puteau depăşi orice rivalitate. George trebuia să fie amantul ei şi, de ce nu, viitorul soţ! Puzderia de piţipoance care roiau în jurul averii magnatului trebuia îndepărtată într-un singur mod, făcându-l dependent de farmecele ei. Iar în câţiva ani Mona a reuşit…un singur lucru rămăsese de făcut, să se căsătorească dar el evita cu încăpăţânare o nouă căsnicie. Iar Mona se gândea adeseori că retrăieşte frământările avute în timpul legăturii cu Damian Boieru…

– Am citit despre o nouă poziţie sexuală…i-a spus într-o seară. George a zâmbit

– Să nu-mi spui că ai mai descoperit ceva prin Kamasutra…

– Ai auzit de amazoane?

– Amazoane? Facem sex sau cultură generală?

– Aşteaptă să-ţi arăt…o să-ţi placă…

I-a plăcut. Şi Mona s-a stabilit confortabil în viaţa lui, escapadele cu care George era obişnuit s-au rărit dar nici vorbă de căsătorie. Pe de altă parte, spre deosebire de Damian, George Iacob era un tip mai alunecos, mai greu de apucat. Avea tabieturile lui, se trezea de dimineaţă şi după ce menajera îi servea micul dejun pleca la sediul firmei sale fără să o bage în seamă pe Mona. Abia după amiază mai apărea pe acasă iar la telefon nici chip să lege o conversaţie. Stai la piscină, îi spunea, du-te la cumpărături cu prietenele dar pe mine să nu contezi…poate diseară ieşim la un club…Ceea ce nu era sigur pentru că adesea George venea acasă însoţit de partenerul său, un turc pe nume Selim, şi se închideau în birou în faţa unor registre pline cu cifre.

Mona rezista cu greu la asemenea tratament dar nu se gândea să plece din vila în care visa să se instaleze definitiv în ciuda felului de a fi al bărbatului şi încercând să nu bage în seamă atitudinea vădit ostilă a menajerei, Mariana, mereu bosumflată şi morocănoasă. Maică-sa, Zoica, a încercat de multe ori să-i înţeleagă atitudinea dar n-a reuşit.

– Ce ai să faci când vine acasă cu vreo blondă culeasă cine ştie unde şi avidă de bani?

– Am să aştept la piscină să termine… cuceririle lui se duc repede, eu rămân. Iar bani are destui.

– Eşti nebună!

– Sigur că sunt.

– Eu, ca mamă, te înţeleg, la vârsta ta prea multe şanse nu se întrevăd, sau ai început să crezi şi tu în tinereii arătoşi de prin ziare, care-ţi varsă diamante la picioare şi te invită la o plimbare prin paradis, desigur pe un cal alb marca Mercedes! Mona, trezeşte-te!

– Mă trezesc în fiecare dimineaţă mamă şi ştii ce văd în oglindă? O femeie cu un aspect superb căreia nu-i poate rezista nimeni, bine?

– Atunci caută-ţi un tip care să te aprecieze.

– Păi l-am găsit, îl cheamă George Iacob. Mariana, vine odată cafeaua aia?

– Femeie superbă, ce să zic, mormăi Zoica…nici măcar  pe  prăpăditul ăla de profesoraş n-ai reuşit să-l dresezi… irezistibilo! Mona, începu ea să se văicărească, eu am să mor şi n-apuc să fiu bunică, să.-mi mângâi nepoţeii.

– Dacă asta aştepţi de la mine poţi să mori liniştită…

O mai enerva și faptul că maică-sa era exagerat de cochetă, nu uita să se acopere cu bijuterii, își aranja coafura de mai multe ori pe zi iar la întrebările ei explica  „Cum ar trebui după tine să arate o patroană de salon, îmbrăcată ca o florăreasă și ciufulită ca o precupeață?” În plus nu uita să adauge că mai are încă vârsta la care ar putea atrage un bărbat…Mona bodogănea de nervi dar nu replica…

 

Nici Nicole n-o înţelegea

Nici Nicole n-o înţelegea pe Mona. Îi era greu să vină în casa în care copilărise, în vila tatălui său, dar Sonia îi fusese prietenă, cu toate suişurile şi coborâşurile pe care viaţa le oferise. Dacă bănuielile ei se adevereau Sonia, la urma urmei, o scăpase de ucigaşul lui Max, ea şi fetiţa rămăseseră ferite de necazuri. Cât despre George…acum nu mai conta. Mai de mult încercase s-o  cucerească, părinţii lor chiar se înţeleseseră că o căsătorie a lor ar fi fost binevenită dar Nicole pusese piciorul în prag, ea îl iubea pe Max şi nimeni altcineva nu va fi alesul ei. Pe George refuzul  nu-l deranjase, până la urmă se alesese cu Sonia, o femeie mai sexi, mai apetisantă şi obţinuse ce dorea: să fie lăsat în pace! Tatăl lui s-a potolit iar tânărul crai a continuat nestingherit să cucerească în stânga şi în dreapta…De altfel George n-avea reţineri, orice femeie era bună dacă-l accepta, la început făcuse curte fetei servitoarei din casa Varlam, o adolescentă care nici nu terminase liceul iar Mona nu era sigură dacă actuala lor menajeră, Mariana, nu-i oferise ceea ce dorea.

Nicole părea maturizată şi resemnată cu soarta ei de văduvă, fetiţa crescuse, era deja şcolăriţă dar nici un gând nu avea să-şi refacă viaţa, să accepte o nouă legătură, era femeia unui singur bărbat şi acesta murise.

– Pe Mihai l-ai uitat? o întrebă pe neaşteptate. În loc de răspuns Mona îi spuse:

– Vino!

– Unde?

A urmat-o la etaj unde George îşi amenajase biroul.

– Tu cunoşti bine casa tatălui tău, spune-mi ce ascunzători secrete sunt pe aici.

– Ascunzători secrete?

Nicole îşi aminti deodată cum îl ascunsese pe Max care era urmărit de poliţie undeva sus, într-un fel de pod de scânduri care sprijinea acoperişul, era un spaţiu înghesuit dar comod, parcă făcut ca doi tineri care se iubeau să facă dragoste. Dar Mona căuta altceva, desigur.

– Tata avea biroul la parter, nu aici…Mona, ce urmăreşti?

– Tu ştii cu ce se ocupă George?

– Cu…import export, nu?

– Mai mult import…Nicole, e vorba de bani mulţi, sute de milioane…poate miliarde

– Dolari?

– Dolari şi euro…El şi turcul care îi e partener se închid în biroul ăsta şi aş vrea să ştiu ce pun la cale. Am încercat să-i ascult, am pus un microfon în birou… mi-a mers figura asta cu Damian dar ce crezi că am obţinut? Muzică! Nu ştiu dacă George e un împătimit de jazz – sau turcul- dar de câte ori stau la taclale aici pun muzica tare şi doar cu asta mă aleg!

– Deci n-ai aflat nimic!

– Ba da…e clar că dacă se păzesc de înregistrări au ceva de ascuns şi vreau să ştiu ce!

– Mona…tu ai de gând să te măriţi cu George Iacob?

– Poate că da. Tocmai de aia vreau să ştiu adevărul.

– Şi dacă e un escroc…un mafiot?

– Cu atât mai bine! Doar nu-ţi închipui că marile averi se fac din plastilină, taică-tău, Grigore Varlam, a fost tot un escroc de mare calibru…din păcate tu nu te-ai ales cu nimic…uită-te la tine….Poate acum înţelegi de ce nu ţi-am răspuns la întrebare…Mihai? Mihai e un scump dar avea un defect major, era cinstit. Prea cinstit…nu se mai poartă .

Nicole o privi îndelung. Îşi aduse aminte cum, tot în casa asta, tatăl ei Grigore visase să se asocieze cu averea lui Iacob spunând: voi credeţi că bogăţia e o molimă, o ciupercă otrăvitoare? Eu pot să spun tuturor cum am făcut avere, am pus banii sub cloşcă, bine? A zâmbit şi s-a hotărât să-i vorbească Monei despre ascunzătoarea din pod, era o informaţie care putea sau nu folosi la ceva.

– Nu…sunt sigură că George nu e un mafiot.

– Cum ai ajuns la concluzia asta?

– Îi plac animalele…aşa e că are o pisică?

– Lucky…Uneori mă gândesc că o preferă, nenorocita se cuibăreşte în pat şi aşteaptă s-o mângâie, mai ceva ca o femeie…Pfuuu….

 

Era adevărat, George iubea pisicile

Era adevărat, George iubea pisicile. Într-o zi a venit acasă cu o geantă albă, destul de spectaculoasă cu care putea s-o transporte pe Lucky, noua achiziţie adăugându-se altor gadgeturi , un pat tărcat care se monta pe calorifer dar şi un sac de dormit pentru pisici de care animalul nu se prea apropia. Ca să nu mai vorbim de nenumăratele jucării cum ar fi memoria flash USB în formă de lăbuţă, Iar la cuvintele de uimire ale Monei care nu înţelegea de ce se amestecă tehnologia George i-a ţinut o pasionată lecţie.

– Tu ştiai că pisicile sunt atrase de laptopuri, telefoane, tablete..tot ce emană un câmp electric şi imagini? Mai nou am citit că englezii au scos la vânzare un Cat Scratch Laptop şi am cerut să mi se procure unul…

La asemenea hobby te-ai fi aşteptat ca Lucky să găsească acasă toată gama de produse alimentare pentru feline dar nu era aşa, ea prefera mâncarea oamenilor şi nu orice…doar somon afumat, afine, supe, sardine, pepene galben…un adevărat răsfăţ. Mona ar fi luat animalul de blană şi l-ar fi înecat în piscină dar nu îndrăznea, prefera să se prefacă şi să se joace cu pisica blestemând printre dinţi dar se pare că Lucky îi simţea ostilitatea şi se retrăgea.

– Eşti un suflet tare sensibil, îi spuse ea într-o zi, nu ţi-ar plăcea mai mult un copil decât o pisică?

Imediat şi-a dat seama că a făcut o gafă groaznică. Desigur, un copil ar fi fost o cale aproape sigură pentru a deveni soţia afaceristului, Mona se gândise în mai multe rânduri să pretindă că e însărcinată, şmecheria era veche de când lumea, după ce ai în mână certificatul de căsătorie te prefaci că ai pierdut sarcina. Dar George nu era prost şi nu ducea lipsă de pretendente, totuşi niciuna din femeile care poposeau prin patul lui nu se declarase însărcinată, pe bune sau nu. Iar ea nu înţelegea motivul dar nici nu era dispusă să umble cu burta la gură stricându-şi silueta. Apoi mai era şi greutatea, kilogramele căpătate în cursul sarcinii se dădeau jos cu greu…nu, nu era o opţiune.

Era limpede că el o plăcea, se simţea bine cu ea prin preajmă şi Mona nu exagerase, nu încercase să-l sufoce cu prezenţa ei  lăsându-l să se bucure de o aparenţă de libertate. Aparenţă înşelătoare pentru că Mona era zilnic la vilă, nu se mutase cu adevărat în casa afaceristului dar se purta deja ca stăpână, îi dădea ordine Marianei, supraveghea echipa care venea să cureţe grădina şi piscina, răspundea la telefon înaintea menajerei ca să ţină totul sub control. Iar George nu protesta, nu se revolta niciodată, nu ridica tonul, era un om paşnic care-şi împărţea timpul între afacerile lui şi câte o ieşire la un restaurant de lux iar când îşi aducea aminte făceau sex. Mona înţelegea acum de ce fosta nevastă a lui George, Sonia, nu se împăcase cu viaţa ce i se oferise, o viaţă plină de plictiseală, nici pe departe nu era vorba despre escapadele amoroase ale lui George care astfel îşi neglija consoarta, el le neglija pe toate femeile din viaţa lui. Adesea i se părea că cea mai importantă fiinţă din casă e pisica.

 

Mihai a reuşit s-o uite pe Mona

Mihai a reuşit s-o uite pe Mona. Viaţa lui a cunoscut atâtea transformări încât aventura trăită alături de necunoscuta care i se ivise în faţă într-o noapte, într-un cimitir de ţară părea acum o piesă de muzeu, o poveste a trecutului. Între el şi Silvia nu mai exista comunicare, oricât şi-ar fi dorit amândoi relaţia se rupsese şi nu se mai putea face nimic, până la urmă ea şi fetiţa au plecat definitiv din Drajna, s-au stabilit la părinţii ei la Călăraşi unde a găsit de lucru iar Victor a urmat-o, era limpede că se vor împăca. Atunci, în seara când micuţa Adelina l-a sunat sugerându-i că Silvia voia să-l ierte primul impuls a fost să ia un buchet de trandafiri şi să se ducă la ele dar nu s-a dus. Deja se hotărâse, va pleca din Drajna, va lăsa în urmă tot ce se întâmplase, va încerca să dea un sens nou vieţii lui. Dacă ar fi fost posibil…

Mihai era pe punctul de a pleca din Drajna când a murit directorul Papuc…fosta lui colegă de liceu Ana, interimară o vreme, s-a întors la Bucureşti dar tânărul nu era interesat de funcţia de director, acum vacantă, îşi propusese altceva. În primul rând voia să lase deoparte orice altă preocupare şi să se concentreze pe meserie, pe cariera lui viitoare. Primul pas era să se mute la un liceu din Capitală. Dar o vreme, cât Radu Papuc a fost internat într-o clinică, după accidentul cerebral pe care-l suferise a încercat s-o consoleze pe fiica acestuia. Roxana…i se părea că fata e cu totul debusolată şi gata să abandoneze. Mai ales că prietena ei cea mai bună, Dany, nu mai dădea semne de viaţă. De altfel nici Mihai nu mai aflase nimic de soarta fetei, iar prietenia lui cu Şerban se răcise.

A descoperit în Roxana o fiinţă delicată şi sensibilă care se exterioriza cu greutate, uşor marcată de lipsa unor avantaje fizice de genul celor care atrăgeau atenţia bărbaţilor. Dar Roxana Papuc nu era nici pe departe “răţuşca cea urâtă” cum o porecleau unii ci o fată modestă, educată, poate neîncrezătoare în propria persoană dar nici pe departe naivă. În ciuda necazurilor ea n-a renunţat să înveţe, a luat Bacul şi s-a înscris la facultate, voia să facă matematica, visa să lucreze în IT şi dovedea aptitudini. Pe zi ce trecea Mihai era tot mai atras de naturaleţea ei, de spiritul tenace, de perseverenţa dovedită într-o perioadă când dificultăţile se adunau. Atunci a murit tatăl ei şi Roxana n-a mai rezistat, a fost pe punctul să cedeze, să se prăbuşească . Mihai a cerut-o în căsătorie şi ea a acceptat.

Nici el nu ştie cum a ajuns la casa îndoliată, soţia lui Papuc era greu de consolat desi o grămadă de vecine, în frunte cu madam Draga, încercau s-o liniştească iar Roxana nu era de găsit. Paradoxal, nici una din colegele ei de la şcoală nu-şi făcuse apariţia iar Dany plecase de mult din Drajna. A găsit-o ghemuită într-un colt al magaziei care servea atât ca depozit de materiale cât şi ca garaj pentru o rablă de Dacie ruginită. O clipă Mihai a crezut că pe fată o străbate gândul sinuciderii şi s-a apropiat, a cuprins-o de umeri în tăcere iar ea s-a sprijinit de el cu toată puterea.

– Roxana, vrei să fii soţia mea? L-a privit cu ochii ei mari şi asta a fost tot.

N-au rămas mult în Drajna, el a început lucrul la noul liceu din Bucureşti şi s-au mutat în apartamentul din Lămâiţei…Nici măcar o clipă nu au existat între ei întrebări incomode, nimeni n-a amintit de Silvia, nu s-a pronunţat numele Monei ca şi cum trecutul n-ar fi existat. Dar la Drajna trebuia să se întoarcă din când în când, Roxana voia să-şi vadă mama, Mihai să treacă pe la mormintele părinţilor, de fapt amândoi aveau persoane dragi în cimitirul de lângă biserică. . Şi cum noutăţile nu se puteau ascunde de ei au aflat că Dany a plecat din ţară pentru că a pierdut copilul…voia să-şi ia viaţa de la capăt. Părinţii fetei nu-i mai purtau pică şi chiar ei au fost aceia care i-au vorbit despre necazurile Danielei, evident temători pentru soarta viitoare a fetei. Deci legătura cu prietenul lui Mihai s-a rupt definitiv, acum Mihai nu mai putea şi nici nu voia să-şi menajeze fostul prieten aşa că a răspuns la telefon când acesta l-a sunat..

– Ce faci moşule, te-ai însurat şi nu m-ai chemat la nuntă…să-ţi fie ruşine..că mie nu mi-a fost! l-a  apostrofat Şerban ca şi cum n-ar fi trecut luni de zile de la ultima lor discuţie.

– Ştii că Dany a pierdut copilul? a întrebat fără menajamente. Şi să nu întrebi care copil, care Dany…!?

Şerban a replicat pe neaşteptate:

– Dacă-mi dai noutăţi despre Dany îţi dau şi eu despre Mona, ştii cu cine se ţine acum?

– Mona nu mă interesează

– Nici Daniela pe mine. Oricum să nu crezi ce scriu tabloidele, Monalisa nu şi-a tras un gagiu tânăr, fercheş şi devreme acasă ci tot un fel de boier…o să vadă ea pe dracu când se întoarce acasă adevăratul Boier…

– Ce tot spui tu acolo?

– Damian Boieru o să iasă din puşcărie mai repede decât şi-ar dori unii…

– Cu tine nu se poate discuta, spuse Mihai, gata să renunţe. N-ai pic de simţ moral.

– De aia te-ai însurat tu cu Roxana Papuc că ai simţ moral? Mai ţii minte când ne căuta fătuca prin păpuriş, chipurile îşi pierduse prietena dar mai sigur pusese ochii pe tine! Şi uite că te-a obţinut…

-Ce -ar fi să nu mă mai cauţi? Uită numărul meu de telefon.

Dar discuţia cu Şerban îi răscolise amintirile. Fusese un oarecare profesor de geografie într-o comună liniştită, cu gândul de a se aşeza definitiv aici, oamenii îl plăceau, elevii erau dornici de carte, avea o iubită care trecuse printr-o adevărată dramă, soţul ei, tatăl fetiţei pe care o creştea singură, se afla în închisoare şi brusc, într-o seară, o femeie necunoscută intrase în viaţa lui şi totul se dăduse peste cap. Era Mona femeia cu care ar fi putut împărţi binele şi răul? Dincolo de apetenţa ei pentru lux, de nesăbuinţa cu care cheltuia, de bravada cu care se înfăţişa oamenilor era Mona fiinţa alături de care s-ar potrivi sufleteşte? S-a îndoit întotdeauna, chiar şi în clipele când trupurile lor se împreunau făcându-l să uite că există o realitate concretă aici pe pământ şi nu în închipuire.

Două palme calde i-au acoperit cu blândeţe ochii. Era Roxana.

– Tu ce faci aici, visezi?

– Nici nu te-am simţit venind.

– Nu voiam să te deranjez.

Atât. Silvia ar fi căutat disputa convinsă că el e mereu cu gândul la Mona.

– M-a sunat Şerban şi, recunosc, m-am cam enervat.

– Te-a sunat domnul deputat?

– Şerban e în Parlament? se miră el.

– Puteai să citeşti în ziare, spuse Roxana, încercând să evite alte întrebări. Prietenul tău a intrat în politică, socrul lui i-a dat o grămadă de bani cu care el a sponsorizat partidul şi cu care şi-a cumpărat un loc de deputat în Parlament.

– Mai e căsătorit cu Claudia?

– Dar cu cine? În fond femeia e fiica celui mai mare afacerist din Bucovina, pământuri, ferme de animale…livezi…Poate vrea să-ţi ofere o slujbă…

– Cine?

– Şerban. Să primeşti un purcoi de bani ca să nu faci nimic. Mihai a privit-o uimit

– Roxana, sper că glumeşti.

– Sigur că glumesc. Ţi-e foame?

A urmărit-o cu privirea când se îndrepta spre bucătărie. Era Roxana prea previzibilă, liniştită până la banalitate, deloc conflictuală, aşa era firea ei sau se temea să nu-l piardă ţinând cont de antecedentele de instabilitate ale lui Mihai? Cel mai rău lucru într-o relaţie e plictiseala, gândi el, poate m-am însurat dintr-un impuls protector, poate am vrut să o apăr pe ea şi să mă feresc eu însumi de răutatea lumii, poate m-am îndrăgostit cu adevărat…Atunci, după ce Mona îşi rezolvase problemele cu poliţia, după ce Silvia părea decisă să fugă de fostul soţ, după ce reapăruse în preajma lui Ana,  Ana Ceaușu-Popescu,o şatenă cu ochi verzi, fostă colegă de liceu la care râvnise în visele lui adolescentine…se hotărâse să se însoare cu Roxana Papuc. O fiinţă căreia nu-i putea reproşa nimic, nici măcar nu-l sufoca cu dragostea ei, mereu cufundată în cărţile pe care le studia pentru că o slujbă în IT cere să fii mereu la curent…dar fără să uite de treburile gospodăreşti.

Mihai era nerăbdător să afle când va avea loc prima lor ceartă.

 

Brusc, George a hotărât să o ia pe Mona

Brusc, George a hotărât să o ia pe Mona cu el într-una din călătoriile lui de afaceri în Olanda. Nu prea avea timp de plimbări iar în week-end breakurile la Paris sau Londra nu-l ademeneau totuşi Mona era mulţumită chiar dacă bănuia că va trebui să stea singură la hotel ore îndelungate. Prima oară ajungea la Amsterdam iar aeroportul i s-a părut imens, coridoare fără sfârşit urmau altor coridoare lungi, noroc că George a aranjat să fie transportaţi cu o maşinuţă. Iar la hotelul de 5 stele aflat chiar în centrul oraşului taxiul i-a dus după ocoluri nesfârşite printr-un oraş banal, străbătut de canale, traversat de sute de biciclişti grăbiţi dar primitor, cu o arhitectură plăcută deşi repetarea clădirilor cărămizii cu broderii de cărămizi albe o plictisea. Aşa cum bănuise  George avea tot felul de întâlniri misterioase de afaceri şi ea n-avea deloc chef să facă pe turista, nici să viziteze muzeele, Palatul Regal sau alte atracţii, noroc că în piaţa centrală a oraşului, Dam, se găseau tot felul de shopuri pe placul Monei. La De Bijenkorf era un mall extrem de luxos şi din prima zi îşi alese o eşarfă Burberry şi o nouă poşetă Prada dar etajele mallului erau pline de firme de lux …Saint Laurent, Max Mara, Pandora, Gucci…avea de unde alege. În plus la etajul 5 se afla un restaurant, cam popular pentru gustul ei, dar putea servi o gustare. Se plictisea singură, convinsă că George bântuia prin faimosul cartier roşu când l-a întâlnit pe Albert. El a glumit, port numele unui lanţ de supermarketuri dar n-am nimic de a face cu el..Albert Heijn era un lanţ de magazine care-şi plasa denumirea cu litere albastre peste tot în oraş. Aidoma Mega-ului bucureştean unde Mona nu prea obişnuia să intre…

Albert nu aparţinea unei familii celebre dar era un bărbat tânăr şi arătos, Mona ar fi avut bucuroasă o relaţie cu el dar se ferea să-i dea lui George un pretext de a se debarasa de ea, o scurtă şi aprinsă partidă de sex ar fi fost de ajuns dar Albert voia mai mult, poate era un romantic.  În plus nici nu era din oraş, venea din Rotterdam şi locuia în hotel, unde de altfel se şi întâlniseră.

Se ocupa cu reclamele.

 

– Fac reclame pentru cafea…

– N-am ştiut că în Olanda se produce cafea…

– E vorba de capsule pentru Nespresso…uite aici…şi i-a arătat mândru un catalog care ilustra un brand de cafea de felurite provenienţe, Tanzania, Etiopia, Columbia, Sumatra…

– Een nieuwe koffieplant die is opgewasse…a încercat ea să citească într-o limbă imposibilă cu gândul la clipele pe care le-ar putea petrece împreună după ce terminau gustarea luată la Grand Cafe, localul de la parterul hotelului. Atunci a apărut George. Zâmbea.

– Eu am o discuţie de afaceri în apartament, s-ar putea să nu mă deranjezi o oră?

Atât. Nici o curiozitate, nici un gest de a se prezenta, de a-l cunoaşte pe bărbatul aşezat alături de amanta lui.

– Ce a  spus? a întrebat Albert văzând că Mona rămăsese fără grai. Ea a râs

– Pentru tine româna e la fel de stranie ca olandeza pentru mine? Prietenul meu mi-a confiscat apartamentul aşa că am putea merge la tine, la ce etaj stai?

– La doi, liftul numărul 5, răspunse el automat, era un hotel cu o dispunere ciudată a ascensoarelor…Apoi şi-a revenit

– Nu mai bine facem o plimbare prin piaţă, ai văzut Nieuwe Kirk, e o biserică minunată…El voia să o ducă la o biserică iar ea voia în pat.

– Albert…

– Da?

– Ţie îţi place de mine?

Clar, întrebarea îl stânjenea, dăduse peste un om timid, nu doar romantic…bine măcar că nu era homosexual. Sau era?

Cum dialogul lor se prelungea fără să se întrevadă o finalitate Monei i-a venit ideea să urce în apartament. La urma urmei ce va găsi…pe George în pat cu o oarecare? Oricum ar fi ştiut dacă s-a petrecut ceva printre cearşafuri, avea mirosul fin. Dar era mai bine ca el să n-o ia drept ultima proastă. Aşadar se scuză faţă de Albert care începuse s-o plictisească şi se îndreptă spre lift. La uşa apartamentului lor era aprinsă lumina roşie, semn că locatarii nu doreau să fie deranjaţi, folosi cardul-cheie şi intră fără ezitare, Într-adevăr George era în  toiul unei discuţii cu un bărbat solid, cu părul roşu, în faţa lor erau deschise laptopuri, masa se aglomerase de dosare şi hârtii aşa că în faţa evidenţei Mona şovăi. Nu ştia ce să spună…

– Mona, te-am rugat să înţelegi, rosti George cu o voce stăpânită, avem de lucru…

– Sorry, rosti ea…dar am o idee de afaceri.

– Poftim?

– Nu v-ar interesa să importaţi nişte cafea?

Pe Albert nu l-a mai găsit jos, se gândi că nici Mihai nu se dovedise atât de timid. Ei şi, nu mai era nici un mall prin Dam Square? Poate se duce la Peek and Cloppenburg a cărui firmă uriaşă se găsea alături de Madame Tussaud…

 

Când a împlinit 40 de ani

 

Când a împlinit 40 de ani Mona a dat o petrecere de pomină. Timpul trecea şi nicio perspectivă de căsătorie nu se întrevăzuse aşa că femeia era pe cale să se resemneze, măritişul nu era pentru ea cât despre speranţele maică-si de a deveni bunică nici nu putea fi vorba. În schimb i-a cerut lui George cadouri scumpe şi le-a primit, bărbatul se obişnuise cu prezenţa ei în casă, poate chiar îi convenea iar escapadele lui amoroase se răriseră. Poate obosise, doar şi el înainta în vârstă, poate experienţa Monei era suficientă să-i satisfacă apetitul sexual. Şi Mona profita, mai ales că îi plăcea nespus să facă sex, în toate poziţiile posibile, încercând şi reuşind în cele din urmă să-şi domine partenerul. Iar totul se armoniza cu talentul Monei de a fi la curent cu tot ce e nou în modă, oridecâte ori cumpăra o nouă piesă vestimentară avea răbdarea să-i explice lui George că fără o jachetă biker de piele care se potrivea oricărui stil pare înapoiată după care era musai să asorteze la jachetă nişte pantaloni de piele de calitate sau, de ce nu, o pereche de jeanşi boyfriend…George nu comenta niciodată iar portofelul său părea întotdeauna bine garnisit. Cât despre petrecere  avea planurile ei…

Citise undeva că un celebru designer american şi-a serbat cei 40 de ani cu un party de fiţe pe un yacht luxos şi imediat a hotărât că e cel mai bun fel de a sărbători aşa că l-a atacat din timp pe George;

– Tu de ce n-ai un yacht?

– Selim are.

– Şi unde-l ţine turcul?

– La Eforie Nord …Acolo era un club privat de agrement, construit la standarde occidentale dar nu putea găzdui decât ambarcaţiuni uşoare, cu un pescaj de până la 3 metri însă Monei nu-i păsa, oricum nu avea prea mulţi prieteni pe care să-i invite. Cel mai mult o interesa efectul pe care-l va avea expunerea în presă şi aici avu un şoc. George nu era deloc încântat de eventuala prezenţă a unor paparazzi şi cu atât mai mult să aibă ziarişti printre invitaţi.

– Care e problema ta, te temi că nu eşti destul de fotogenic? Băiete, n-ai oglindă, nu-ţi dai seama că alături de mine ai înflorit?

– Te-au cam neglijat tabloidele…asta urmăreşti, să te întorci în atenţia cancanurilor? Era mai bine când te dădeau gagica unui adolescent cu bicepşi frumoşi…de ce nu-i plăteşti să inventeze alte năzbâtii?

-Adică eu n-am drept la o mică petrecere?

– Ba cum nu, eu am să plătesc cea mai bună şampanie dar vreau să sărbătorim în linişte,  privat.

– Imposibil…sunt o persoană publică.

– Ai fost!

Insulta era evidentă dar Mona se prefăcu că nu o observă:

– Poate tu şi turcul aveţi ceva de ascuns…nu vă convine să-şi bage presa nasul în afacerile voastre? Apropo, turcul nu vine şi cu niscai bijuterii?

George nu i-a răspuns.

– Nu ţi-ar conveni să pândească paparazzi la poartă toată ziulica?  Ce ar putea să afle…că vă place muzica de jazz?

A fost o gafă, şi-a dat seama după felul în care a privit-o. Cea mai mare nenorocire care i s-ar fi putut întâmpla era ca într-o zi George să-i spună…fă-ţi bagajele şi cară-te din casa mea! Îşi aminti că aşa păţise Sonia, care fusese nevasta lui George cu acte, a fost izgonită, amantul ei Damian n-o tolerase în casa lui şi până la urmă ea murise într-un accident iar el zăcea în puşcărie pentru escrocheria comisă, Mona fiind şi acum convinsă că tot Damian comisese şi crima. A rostit, învinsă:

– Bine, renunţ…

– Dar de ce, Selim o să fie fericit, îi plac petrecerile…

Mona s-a distrat teribil pe micul yacht, s-a săturat de şampanie după care a intrat într-o depresie neaşteptată. Nici unul din invitaţi nu era însurat, toţi veniseră cu iubitele dar ea refuza să înţeleagă realitatea, degeaba schimba prefixul dacă în viaţa ei nu se întrevedea nicio schimbare, ba dimpotrivă. Vedea ades prin reviste fotografii cu diferite vedete care se lăudau ce bine arată la 40 de ani, chiar 50….iată pe nuştiu ce pretinsă divă care la 70 de ani ar arăta ca la 30! Aiurea! Problema importantă e ce fel de viaţă duci nu cum arăţi….Citise recent despre o fostă dansatoare celebră care renunţase la carieră pentru a se mărita cu un sportiv cunoscut, îi făcuse doi copiii, după care aflase că el o înşeală şi gata la tribunal, au divorţat. Mai erau şi altele despre care se scria că au renunţat la ajutorul soţilor bogaţi şi se descurcă chipurile excelent, cu sau fără copiii la purtător. Mona nu credea o iotă din asemenea bazaconii, Independenţa unei femei e sfântă dar dacă bărbatul nu e bine ţinut în frâu imediat totul se dă peste cap, la ce bun libertatea dacă nu ai bani să-ţi satisfaci poftele? Din ce în ce mai mult dorinţa de a transforma relaţia în căsătorie se estompa, atâta timp cât George nu-şi dorea un copil era perfect iar când lui i-ar veni chef de un urmaş rămâne de văzut. Şi aşa nu era sigură dacă Georgel n-a risipit ceva copiii pe drum, prin florile aventurilor sale galante… În fond cine insista să-i bage în cap ideea căsătoriei, maică-sa, dar Zoica era de modă veche…

O clipă se gândi la Mihai. Până acum păstrase pierdută în amintirile ei aventura cu tânărul profesor, nu mai ştia nimic despre el şi nici nu voia să ştie.”Mai mult ca sigur s-a întors la Silvia, i-a mai făcut un copil sau doi că „blonda de la primărie „ e puioasă şi…la urma urmei gata cu trecutul! ”

 

Mihai se întreba adesea dacă e fericit

 

Mihai se întreba adesea dacă e fericit. Dacă fericire înseamnă liniştea, stabilitatea pe care ţi-o oferă o relaţie corectă, în care fiecare respectă obiceiurile sau tabieturile celuilalt era perfect. Sau asta înseamnă rutină, obişnuinţă? Chiar să nu existe nici o dispută, niciun motiv de gâlceavă …doar era normal ca soţii să se mai certe din când în când. Cel puţin aşa aflase Mihai, de la alţii…Colegii de la noul liceu de la marginea Bucureştiului îl menajau pe noul venit dar nici unul nu se dovedise dispus să-i ofere prietenia şi cu încetul Mihai se ascundea în lumea infinită dar rece a internetului. Discuţiile despre politică erau excluse, cărţile şi filmele care-i plăceau lui nu se potriveau cu alegerile Roxanei iar la televizor se uitau separat, ea prefera emisiunile culinare şi buletinele meteo iar el peliculele vechi cu marii actori ai trecutului în care Florin Piersic era veşnic tânăr iar Toma Caragiu înnobila cu talentul lui rolurile insipide care i se oferiseră. În rest ea se cufunda în problemele ei de informatică unde Mihai nu avea acces.

– Uite la asta ce genunchi urâţi are şi poartă rochii scurte…îl atenţiona Roxana care privea unul din buletinele meteo prezentate de câte o tinerică destul de arătoasă dar evident neînţelegând ceea ce spune şi învăţase pe dinafară. Mihai prefera să tacă. Orice era de acceptat dar o discuţie despre femei…

Gelozia. Iată ceea ce putea să o scoată pe Roxana din apele ei liniştite. Nici o femeie nu suportă gândul că ar putea avea o rivală, mai ales una care a câştigat un bărbat pe care n-a reuşit să-l păstreze o femeie mai îndrăzneaţă şi spectaculoasă cum era Silvia…ca să nu mai amintim de Mona.

Mihai s-a amuzat singur de naivitatea gândurilor sale… Poate totuşi era un sâmbure de adevăr în problemele pe care şi le făcea, trecuse printr-o perioadă zbuciumată, reuşise să reziste, începuse o căsnicie aparent perfectă cu o fiinţă care în mod limpede ţinea la el şi se îngrijea ca lucrurile să meargă bine între ei, nu-l contrazicea, era oricând gata să facă sex dacă el avea chef, nu punea întrebări incomode şi nu avea o mamă care să-i sâcâie câtuşi de puţin.

Până când a apărut Mirela.

Mirela lucra şi ea în IT iar Roxana a invitat-o să facă nişte studii împreună dar pentru Mihai limbajul Pascal era o necunoscută care începuse să-l enerveze. Mirela însă merita atenţie, era o brunetă înaltă, zveltă, cu un bust ce nu părea artificial şi ochi negri, ascunşi adesea după o pereche de ochelari de soare pe care-i purta indiferent de anotimp.

Într-o zi Mihai a hotărât să le întrerupă studiul lansând

– Un coleg de-al meu a cerut concediu fără plată ca să plece la muncă în străinătate.

– Poftim? Roxana nu se aştepta la asemenea întrerupere aşa că Mihai a trebuit să repete.

– Şi se poate? a întrebat deodată Mirela, scoţându-şi ochelarii.

– Desigur,,,legea îţi dă voie să iei cât concediu vrei dacă e fără plată, plus că postul rămâne blocat…o să aducă suplinitori. Colegul meu e de engleză şi nu câştigă mai mult de 1000 pe lună, poate nici atât.

– Mă rog, cu engleza mai are şanse, continuă Mirela, privindu-l insistent cu ochii ei frumoşi… unde pleacă, Italia? Spania?

– Germania. Dar sunt destui care pleacă, indiferent ce job găsesc, poate fi şi la cules de căpşuni…

Acum a intervenit Roxana

– Care e problema…te bate gândul să pleci?

– Poate că da, dar mă reţin două lucruri, dragostea de meserie şi averea pe care am moştenit-o de la familia Papuc.

Nici acum Roxana n-a reacţionat deşi enormitatea spuselor lui sărea în ochi, cât despre Mirela ea s-a grăbit să intre în joc…

– Tu eşti atât de pasionat de geografie? Mie mi se pare cea mai nesigură meserie, lumea e în continuă schimbare…cutremure, vulcani, încălzire globală  şi cine ştie ce ne rezervă viitorul, ce ştim astăzi mâine nu mai e poate valabil…

– Ca şi în informatică.

Dacă conversaţia lor nu a avut nicio finalitate lucrurile s-au schimbat când Mihai şi Roxana au rămas singuri.

– Ce avere ai moştenit tu de la familia mea? s-a grăbit ea să întrebe fără să-şi mai ascundă supărarea. Sau ai vrut doar un pretext s-o impresionezi pe  Mirela, îţi place, nu-i aşa?

– Ura…! Eşti geloasă, deci.

– Cum adică deci?

– Dacă eşti geloasă nu-i rău, capeţi o faţă umană pe care nu ţi-am ştiut-o.

– Mihai, ce e cu tine, baţi câmpii…

Avea dreptate, până acum nimic nu umbrise relaţia lor dar Mihai începuse să fie deranjat de prea multă linişte, iar dacă mărturisea în sinea lui că o aventură cu Mirela nu i-ar fi displăcut însemna oare că legătura cu Roxana, oficializată la Starea civilă, fusese o greşeală?

 

A preferat să spună „iartă.mă” şi a ieşit…

 

George îşi doreşte un copil

 

– Mamă, George îşi doreşte un copil! Nu e o veste bună?

 

– Poate pentru el…dar pentru tine?

Mona venise în vizită la Zoica după o noapte agitată. La cină, seara trecută, George părea brusc deprimat, chiar morbid, plângându-se că nu are cui lăsa afacerile….aşa cum a făcut tatăl lui. Aşadar, un moştenitor ar deschide calea tuturor posibilităţilor începând cu dorinţa cea mai fierbinte a Monei, să se căsătorească. Nu, nu mai voia să fie mireasă în rochie albă, nici cine ştie ce fel de ceremonii dar anii trecuseră fără milă, nu mai era timp de întors.

 

– Mă rog, soţia lui George Iacob…nu e o poziţie rea…Deci fă-i un copil! Ştiu că urăşti copiii, te enervează ideea să-ţi strici silueta dar scopul scuză mijloacele…

 

De o vreme Zoica renunţase să insiste cunoscând-şi fiica şi mentalitatea ei, se obişnuise ca sfaturile ei să fie nesocotite. Dar nu se putea reţine …

 

– Mona, ai o vârstă, peste puţin timp n-ai să mai poţi avea copiii, cine ştie ce se întâmplă acum în corpul tău..ai fost la ginecolog? Cum n-a primit răspuns a continuat

– Tu spune-i că eşti însărcinată şi apoi mai vedem.

– Mamă, asta nu-i o telenovelă.

– Atunci?

O tortura o întrebare la care nu găsea răspuns,  oare de ce George fusese însurat atâţia ani cu Sonia şi nu-i făcuse un copil? Poate Sonia nu iubea copiii, un sentiment pe care Mona îl împărtăşea , poate aici se găsea explicaţia îndărătniciei cu care George căuta aventuri într-un val nesfârşit. Totuşi bărbatul pe care şi l-ar fi dorit ca soţ era un om sensibil, fustangiu cu diplomă dar adora animalele, pe Lucky, pisica lui o răsfăţa  iar altădată venise acasă cu un hamster într-o cuşcă…Mariana, menajera, avea obligaţia de a îngriji animalele de care Mona nici nu se apropia iar acum îşi dădu seama că va trebui să se prefacă. O să-i cumpere un cadou lui Lucky, o jucărie..de pildă motocei….îşi amintea brusc din şcoală o asemenea poveste  ..dar ce-or fi motoceii?

– George n-a folosit niciodată prezervative iar eu nu mai iau pilule…dar nu s-a întâmplat nimic…Sunt şi alte secrete, mamă…să număr zilele de fertilitate?

– Aşadar te-ai hotărât? Nu-ţi mai repugnă ideea să schimbi pamperşi şi să speli rahatul?

– Menajerele la ce sunt bune…Mariana se descurcă bine cu lighioanele…

– Mona…un copil nu e un animal!

– Zici tu?

– De ce nu stai de vorbă cu Nicole…sau nu mai eşti în relaţii cu ea? Poate e vina lui, dacă zici că nu foloseşte prezervative.

Nicole…Avea dreptate Zoica, era singura legătură cu trecutul, fusese bună prietenă cu Sonia şi cunoştea desigur toate dedesupturile legăturii acesteia cu George…şi cu alţii. Nu se mai văzuseră de o vreme, era limpede că Nicole nu suporta deloc să intre în vila care fusese cândva a tatălui ei, ducea o viaţă retrasă împreună cu fiica ei. Câţi ani o fi având micuţa, nici ei nu ştiu ce cadou să-i cumpăr…gândi Mona. Am să mă duc cu mâna goală, n-o să mă dea afară…Oare cum o cheamă pe mucoasă? Ce contează…

 

 

.

 

 

Mona a găsit-o pe Nicole scotocind prin dulapuri, o grămadă de lucruri vechi zăceau aruncate peste tot şi Mona zări nişte jachete care nu mai erau de mult la modă.

– O alternativă a jachetei de piele este blazerul negru, ştiai? se grăbi Mona să-şi etaleze cunoştiinţele de modă, culese de prin reviste… Dacă doreşti să-ţi cumperi, alege în funcţie de sezon­- mai gros, mai subţire, structurat, cu umeri laţi, epoleţi sau chiar cu butoni care să-l accesorizeze.

– Dacă ai avut cândva un butic în mall nu înseamnă că te pricepi la modă…vreau să modific nişte pantaloni pentru fiica mea, asta e tot, i-a răspuns Nicole destul de tăios. Era clar că nu-i făcea plăcere s-o revadă cu toate că Mona îi oferise cândva de lucru la vila ei dar nici acum nu realiza ceea ce ar putea avea ele două în comun.

– Tu ce ai venit să afli?

– Am trecut doar aşa, să văd ce mai faci..

– Mă laşi?

-Aia mică e bine, a mai crescut?

– Mona, spune ce vrei!

.- De ce Sonia şi George n-au avut copiii?

A privit-o pe Mona. Femeia aceasta fusese gata să se sacrifice asumându-şi o vină de care credea că ea, Nicole, e responsabilă…oare de ce? Nu cumva a fost ceva între  ea şi Max..au făcut sex împreună, chiar ocazional?…S-a simţit datoare s-o apere pe micuţa odraslă a lui Max ca să nu rămână fără mamă după ce era deja orfană de tată?

Deodată întreg trecutul i s-a înfăţişat în faţa ochilor ca un film.

Îl vedea pe tatăl ei, Grigore Varlam, urlând furios „eşti o odraslă de bani gata care şi-a luat-o în cap, am să mătur pe jos cu tine!”…Cum era să accepte ditamai omul de afaceri să-şi dea fiica după un neica-nimeni ca Max pe care nu-l considera altceva decât un profitor, un vagabond, un derbedeu.. Fiica lui trebuia să se mărite cu cineva din noua burghezie şi cine ar fi fost mai potrivit decât George Iacob junior, fiul altui îmbogăţit peste noapte? Potriveala fusese acceptată, părinţii căzuseră de acord dar Nicole s-a încăpăţânat să se împotrivească, cu orice risc.

„Bate-mă, omoară-mă, târăşte-mă de păr prin toată casa dar cu George nu mă mărit!”

Şi nu a făcut-o. Dar a acceptat Sonia, fiica ajutorului numărul 1 al lui Varlam, după ce a fost clar că intenţia ei de a se cupla cu fratele vitreg al lui Nicole n-are sorţi de izbândă. Sonia l-a acceptat pe George deşi nu se potriveau deloc, ea era înaltă, zveltă, cu sâni obraznici şi picioare lungi, o partidă de nerefuzat din partea unui bărbat mai scund şi modest dotat. Dar George n-avea nici un interes să iasă din graţiile celui care avea să-i lase o moştenire considerabilă. O căsnicie ciudată dar…

 

– Eu  crezi că sunt prea bătrână..am 40,mă rog o să fac 41, s-a auzit vocea Monei întrerupând şirul amintirilor.

Nu avea de gând să-şi dezvăluie secretele mai ales acum că Nicole îi era indiferentă, puseul de milă care o făcuse să-şi asume o vină de care o bănuia se stinsese de mult dar bănuia că a fost clar înţeleasă, voia să se mărite cu averea lui George Iacob junior cât nu e prea târziu …Adevăriul e că trecuse o grămadă de timp fără să facă nimic şi acum Mona aştepta o informaţie folositoare în timp ce gândurile lui Nicole se îndreptau spre Sonia. Era adevărat, fuseseră prietene, colege de facultate, nu rivalizau în dragoste, Sonia declarând că nu-i place de Max deşi odată îi cedase. Din nefericire Max s-a prăbuşit din pricina lui însuşi, s-a amestecat într-o poveste cu droguri la clubul unde lucra, a făcut închisoare iar când a ieşit n-a reuşit să găsească o cale dreaptă nici măcar de dragul fetiţei …

 

– George a avut cândva o problemă cu o femeie care pretindea că-i poartă copilul…Mi-am adus aminte ce-mi povestea Sonia, era vorba de o recepţionistă de la un hotel din Poiana, s-au trezit cu ea la uşă, borţoasă..

– Chiar aşa? Şi unde e copilul?

– Îţi spun drept, nu ştiu nimic mai mult, se eschivă Nicole. N-a fost nici un proces de paternitate, habar n.am cum s-a rezolvat, probabil a existat o analiză ADN a fătului dar femeia s-a retras. O chema Venera ..

– Venera şi mai cum?

– Ionescu, parcă…

 

Trebuia să dea de urma femeii

 

Trebuia să dea de urma femeii. Mama ei , Zoica , avea o cunoştiinţă la Braşov, un avocat în vârstă care probabil îi făcuse curte cândva, cu oarece succes…Recepţionera era în oraş, lucra la o firmă a Primăriei şi se numea acum Venera Stanciu.

Se grăbi să se ducă acolo cu maşina într-un weekend când George plecase din nou la Amsterdam, de data asta fără ea. Avea adresa şi a ajuns repede într-un cartier de pe lângă vechiul Stadion şi a bătut la uşa unei case ai cărei pereţi se scorojeau de vechime şi lipsă de interes. De altfel întrega zonă părea neîngrijită ceea ce într-un oraş cochet ca Braşovul era cel puţin ciudat. Poate vreun şmecher a pus ochii pe terenurile astea, gândi Mona…

I-a deschis o copilă de vârstă şcolară, înăltuţă, cu ochi curioşi

– Mama e acasă?

Venera era o femeie bine făcută cu o statură care-i amintea de Sonia, picioare lungi, sâni generoşi în ciuda vârstei care-şi arăta semnele pe faţa şi gâtul străinei.

– Pe mine mă căutaţi? Cine sunteţi?

– Sunt actuala logodnică a lui George Iacob, a răspuns Mona şi a intrat fără să aştepte altă invitaţie. Stilul ei direct a dat roade, Venera s-a grăbit să-şi trimită fata în camera ei ca să discute în linişte cu „doamna” dar Mona n-a ezitat să continuie atacul.

– Câţi ani are …7,8?

– Miruna împlineşte 9 ani la toamnă…

– Deci Miruna e copilul pe care ai pretins că ţi l-a făcut George?

Venera a început să plângă, ceea ce era de aşteptat dar i-a povestit totul ca şi cum simţea nevoia să se descarce, să-şi ia povara de pe suflet după ce păstrase în ea secretele dar şi necazurile unei adolescenţe zbuciumate..Cu mai bine de 10 ani în urmă era recepţioneră la Cerbul Carpatin. Trimisese CV-uri la mai multe hoteluri, terminase  liceul dar nu avea calificare în domeniu, preferase slujba pentru că nu se simţea în stare să ajute la gospodărie în mica fermă a părinţilor ei şi  cu timpul s-a obişnuit cu o viaţă agitată compusă din zâmbete şi nervi, cu ore dormite înghesuită pe o canapea incomodă sau nopţi de veghe când devii martor involuntar la tot felul de combinaţii între clienţi. Avea un prieten, se numea Marin Stanciu şi el a fost , este de fapt, tatăl fetiţei şi actualul ei soţ. Dar cu ani în urmă Marin plecase să muncească în Spania şi relaţia lor se răcise, bărbatul nici măcar n-a ştiut că a lăsat-o însărcinată iar Venera era disperată.

– Atât de disperată încât te-ai aruncat în braţele lui George Iacob…sau au fost mai mulţi şi pe George l-ai ales drept ţap ispăşitor?

Femeia i-a înfruntat privirea:

– Nu vă place adevărul? Da…George era un client care venea să schieze…cred că a fost doi ani la rând la noi…poate mai mulţi..

– Singur?

– Nu…cu o femeie. Mereu alta.

– Şi tu cum te-ai strecurat să te culci cu el?…Sigur, fraierul avea destui bani să-şi asigure câte gagici poftea pe noapte, un adevărat armăsar…

Cuvintele ei o jigneau pe Venera care părea gata să pună capăt întrevederii dar Mona avea un atu, înţelesese că nici fetiţa nici soţul femeii nu cunoşteau secretele acestea şi nu avea de gând să plece până nu afla tot. Şi a aflat…

– Da…eram disperată şi m-am agăţat de George Iacob. Părea un tip…blând, înţelegător…

– Pe scurt, fraierul ideal. Şi cum ai făcut, ai mers la Bucureşti, ai sunat la uşa lui şi l-ai anunţat că te-a lăsat borţoasă? Ce prostie…doar nu era să te creadă pe cuvânt…era de râs, pe bune!

– Asta a şi făcut…a râs…

Învingându-şi ruşinea femeia s-a hotărât să-şi încheie povestea. :

– Avea acte, era steril…

 

Mona n-a ezitat să atace

 

Mona n-a ezitat să atace imediat ce a dat ochii cu George….

 

– Ascultă, de ce nu mi-ai spus că eşti steril?

 

Bineînţeles el nu se aştepta la întrebare dar nici nu părea că-l deranjează prea mult, nu s-a arătat curios, n-a întrebat de unde i-a aflat Mona secretul dar n-a răspuns, doar o privea fără aparent interes.

 

– Văd că nu-ţi pasă dar eu trebuie să ştiu…Avea pregătită batista pentru eventuale lacrimi care însă ezitau să apară. George, eu am investit totul în relaţia noastră şi aş fi fost fericită să-ţi ofer un moştenitor…

Trebuia să ia taurul de coarne, timpul trecea implacabil şi perspectivele ei erau tot mai limitate. Cu Damian Boieru avusese o legătură de lungă durată din care nu se alesese decât cu o duşmănie reciprocă, îşi permisese chiar o uşoară aventură cu naivul profesoraş care o bătuse la cap cu „noua stea fără nume”, în rest nimic notabil. Se gândi la maică-sa care reuşise să-şi aranjeze convenabil viaţa ca patroană a unui salon de înfrumuseţare. Ce să-şi mai dorească? În schimb ea şi-ar fi dorit atâtea lucruri care i se refuzau încetul cu încetul. Faimă, bani, confort deosebit, chiar lux, putere, influenţă în cercuri înalte, admiratori…Îl privi pe George care adesea arăta ca un tip modest la care nu s-ar fi uitat nici o femeie, poate doar averea să-l facă interesant? Ei, dacă ar fi ea bărbat…orice s-ar zice, oricât s-ar zbătea tot felul de mişcări de emancipare trăim încă într-o lume a bărbaţilor. „Iar dacă mai primim mulţi musulmani în Europa o să purtăm toate văl…”

 

– De ce nu adoptăm un copil…nu-ţi doreşti să ai cui lăsa totul? Aşa cum tatăl tău, să-l ierte Dumnezeu, ţi-a lăsat ţie?

 

Abia acum George dădea semne că e interesat de discuţie, s-a aşezat într-un fotoliu şi a strigat-o pe Mariana să-i aducă o sticlă de coniac. Se dădea în vânt după coniacul franţuzesc şi sticlele se goleau una câte una. Menajera a intrat repede, semn că era aproape de uşă, şi s-a grăbit să-i îndeplinească ordinul. George a aşteptat tacticos ca Mariana să desfacă sticla şi să-i toarne în pahar, n-a schiţat nici un gest care să arate că şi Mona ar fi trebuit servită şi a spus, după ieşirea menajerei:

– Propunerea ta bate departe…include şi o cerere în căsătorie?

Ea nu a răspuns, dar era evident ce doreşte.

– Pentru moment nu vreau să mai mă însor, continuă sec. Dar ai dreptate, un moştenitor nu e de neglijat chiar dacă sunt destul de tânăr ca să mă gândesc la retragere.. afacerile merg bine, câştigurile sporesc…e bine să ştii că ai cui să-i ceri să continue…

– Atunci?

– Vrei să-ţi răspund acum la o dilemă care mă frământă de ani de zile?

– Sonia nu ţi-a propus soluţia adopţiei…sau ea nu ştia adevărul?

– Sonia…nu-mi mai vorbi de ea… Tu ai tot ce vrei, te-ai instalat în casa mea şi cred că eşti mulţumită, cu tine nu m-am arătat zgârcit, te-am plimbat în străinătate, ţi-am cumpărat tot ce vedeai prin vitrine, numai perechi de pantofi ai vreo două sute…

– Ei, să nu exagerăm..

George s-a ridicat golindu-şi paharul şi lăsându-l pe masă,

– Corect…să nu exagerăm Mona, bucură-te de viaţa pe care ţi-o ofer şi lasă-mi mie grija pentru propriul meu viitor.

A ieşit din încăpere înainte ca ea să-şi recapete aplombul, pur şi simplu nu se aşteptase să fie tratată astfel, cu un refuz rece. Dar n-avea de gând să abandoneze deşi George se închisese deja în biroul lui începând una din interminabilele sale convorbiri telefonice cu Selim.

Mariana era pe hol ştergând praful de pe bibelouri şi Mona a privit-o furioasă, ce şi-ar fi descărcat nervii pe menajeră, ar fi dat-o afară, ar fi urlat la ea dar n-avea loc de întors…..

Oare de ce refuză George cu atâta vehemenţă varianta adopţiei, ce altă şansă are?

Ea avusese timp să citească pe internet tot felul de informaţii despre adopţia în România dar ceea ce o interesase cel mai mult era prevederea legală că două persoane pot să adopte împreună un copil doar dacă sunt soţ şi soţie. Restul, garanţiile materiale şi morale, nu contau…Dar George şi Sonia au fost căsătoriţi şi nici o adopţie n-a avut loc, aici era problema căreia trebuia să-i găsească răspuns.

De ce, George, de ce?

Era şi întrebarea pe care şi-o punea bărbatul, parcă ferindu-se să accepte răspunsul.

În fapt, căsătoria Soniei cu George fusese un fel de pace, tatăl său pusese piciorul în prag ca să-i încheie adolescenţa furtunoasă. Desigur juniorul şi-ar fi dorit o

căsnicie aranjată, de suprafață, în care el să fie liber de orice restricţii iar ea să aibă la schimb un cont gras în bancă. La început, Sonia fu sedusă de idee numai că nu se așteptase ca până și în noaptea nunții George să plece la o petrecere cu târfulițe, iar pe ea nici măcar să n-o atingă. O frustrare de înțeles pentru că Sonia era o femeie frumoasă, cu un trup de invidiat, cu picioare lungi și sâni impozanţi, naturali. Se îmbrăca întotdeauna la modă, folosea parfumuri scumpe și un machiaj sofisticat. Imposibil să nu o bagi în seamă și, firește, soțul n-a ezitat să profite de ea. Dar nici n-a abuzat. George şi-a dat seama de frustrarea femeii dar nu-i păsa, afacerile erau pe prim plan mai ales după ce moștenise averea tatălui său. Nici măcar când răceala dintre ei s-a transformat în abandon şi Sonia l-a părăsit pentru a cădea în braţele lui Damian Boieru nu i-a păsat dar timpul a trecut şi deodată şi-a dat seama că întregul eşafodaj de afaceri profitabile pe care-l clădise se va prăbuşi din lipsa unui moştenitor. Oare chiar avea asta importanţă? Era greu să nu-şi amintească tot ce zicea tatăl său, George senior, despre importanţa familiei şi educarea unei odrasle care să-i ducă mai departe numele şi voinţa, lucruri pe care nu le băgase în seamă niciodată. O femeie caldă şi primitoare în pat, mereu alta, bani risipiţi pe orice fel de mofturi, niciun gând de viitor, asta era tot ce-l preocupa. Vorba preoţilor la înmormântări, nu luăm cu noi pe lumea cealaltă nimic, bogăţii, aur, valori…totul e cenuşă. Aşa gândise în faţa sicriului tatălui său care dorise să fie incinerat. Dar rămăsese el, cel care-i purta numele şi se ambiţionase să păstreze ba chiar să sporească toată moştenirea primită.

Pe Mona a acceptat-o la început mai mult ca o lovitură indirectă pentru Damian Boieru. Era conştient că tot ceeace urmărea femeia era o viaţă luxoasă la vilă, maşini elegante, restaurante pe măsură, plimbări la Paris sau Londra, cumpărături de la buticurile de modă de pe Via Montenapoleone din Milano, hainele cele mai trendy. Nu întrebase ea dacă are un yacht? Culmea, George era mai reţinut, mai tradiţional în stilul său de viaţă şi începuse să.i placă să fie dus peste tot de Mona a cărei imaginaţie nu contenea să inventeze distracţii. Şi tot de la ea învăţase că banii nu contează…când îi ai. Acum Mona devenise o obişnuinţă.

Atâta vreme nu se gândise la un copil şi cu atât mai puţin la o căsătorie pentru că ştia că ar fi fost inutil. Sterilitatea lui, infertilitatea produsă de o vasectomie pripită făcută în tinereţe de spaima unei infecţii devenise în timp o dramă. Obligat să-şi ascundă starea faţă de tatăl său care în ultimii ani de viaţă nu vorbea decât de posibilii nepoţi pe care şi-i dorea dar nu a apucat să-i vadă…şi nici n-avea cum, George se scufundase în aventuri sexuale, cheltuia oricât ca să aibă femeile pe care le dorea dar acum trecuseră anii…şi se plictisea. Iar regretele pentru faptele trecutului nu ajutau la nimic. Îşi aduse aminte de recepţionera cu care avusese o legătură fugară şi îi bătuse la uşă pretinzând că a lăsat-o gravidă, a râs de ea, i-a arătat că e steril şi a alungat-o…dar poate ar fi fost mai bine să recunoască plodul. Doar că Venera, pare-se, a născut o fetiţă…

 

Ploua şi s-a ferit de o maşină

 

Ploua şi Mihai s-a ferit de o maşină care se încăpăţâna să parcheze la marginea trotuarului când portiera s-a deschis şi un chip cunoscut i-a zâmbit, o brunetă cu ochelarii de soare nelipsiţi, atârnaţi de un şnur auriu în jurul gâtului îi făcea semn să urce. Era Mirela.

– Nu ştiam că ai drum prin Giurgiului…

– Dar tu?

– Eu aici locuiesc…L-a privit cu atenţie: De ce umbli prin ploaie, n-ai umbrelă şi te grăbeşti sau…pur şi simplu nu-ţi pasă?.

– Alege ultima variantă.

– Atunci să mergem amândoi pe jos.

Mirela n-a mai aşteptat încuviinţarea lui şi a coborât din maşină fără să pară deranjată de picăturile de ploaie care îi cădeau pe blugi, pe frumosul păr negru care nu era protejat de nimic, peste tot… Mihai n-a comentat iar ea l-a apucat zdravăn de braţ, împingându-l uşor pe trotuar:

 

 

– Să ne ferim, şoferii sunt nesimţiţi, le place să te stropească dacă te prind pe marginea drumului. Nu mă întreba de unde ştiu, procedez la fel.

A râs şi râsul ei suna ca o muzică. Iar el se întreba ce urmează.

Nu citea cărţi romantice…la filme nu se prea uita dacă nu erau documentare ştiinţifice dar ştia că o femeie nu te invită la ea fără un gând precis iar Mirela îi spusese de la început că locuieşte aproape iar cei câţiva paşi pe jos în ploaie nu puteau să ducă altundeva decât în apartamentul ei. Şi în patul ei.

De ce s-ar sfii? De ce s-ar da deoparte? Mirela era atractivă, cu picioare lungi şi ochi frumoşi, avea un piept bine conturat în care el spera să nu se afle nici pic de silicon şi zâmbea într-una, ca o făgăduinţă. Sau ca o invitaţie. De câte ori venise în vizită la Roxana el nu s-a sfiit să o privească îndelung şi să-i arate că prezenţa ei îi face plăcere, de ce n-ar merge până la capăt?

Mihai nu voia să recunoască dar din tinereţe avusese mai multe fantezii sexuale decât aventuri concrete, îi plăcea să se închipuie alături de vedetele feminine ale zilei, îşi alegea prada din reviste şi stăruia cu ochii pe fotografiile sexy care, spre plăcerea multor bărbaţi, umpleau paginile multor ziare şi reviste iar online se găseau din abundenţă. După un timp îşi dăduse seama că femeile frumoase sunt cam identice, nurii lor se aseamănă de parcă ar fi copiate la indigo ceea ce nu-l oprea să-şi extindă fanteziile spre oricare foto model aflat la modă. Când a apărut Mona în viaţa lui  şi-a schimbat obiceiurile, nu doar realitatea dragostei, trupul generos al iubitei  cu sâni bine conturaţi şi pulpe cambrate îl atrăgeau dar mai ales îl îmbăta pasiunea ei, lipsa de inhibiţii, pornirea de a-şi dezvălui gândurile şi dorinţele fără pic de ipocrizie. Era gata să pornească acum o relaţie cu Mirela, o fată frumoasă şi potrivită cu gusturile lui, fără să fie reţinut de scrupule morale sau de alt gen. Mai ales că era evident că şi ea îşi dorea asta, o relaţie scurtă, intensă, plină de satisfacţii de moment şi lipsită de dulcegăriile obişnuite, promisiuni, declaraţii, jurăminte.

A privit-o cu insistenţă şi îi plăcea tot ce vede, simţea dincolo de buzele ei uşor conturate promisiunea unor plăceri intense, îi cerceta trupul fără reţinere, căutând să ghicească rotunjimile ascunse deocamdată de haine. Şi tăcea. N-avea de gând să caute cuvinte, niciodată nu le găsea pe cele potrivite, întotdeauna îi plăcuse să cedeze iniţiativa. În apartamentul ei micuţ a acceptat fără vorbe o cafea, eternă treaptă a aşteptării sexuale dar nu s-a aşezat pe niciun scaun oferit, prefera să aştepte…

 

–  Ştii, a spus deodată Mirela, …sunt colegă cu Roxana, îmi e prietenă şi nu vreau să mă cert cu ea…

„Ce spune e o prostie ..a gândit el, şi fără să bage în seamă cuvintele care sunau a un fel de alibi, întinse mâna şi o cuprinse de mijloc. Mirela n-a reacţionat, în îmbrăţişare şi peste câteva secunde se sărutau cu pasiune.

 

Era adevărat, Mihai avea probleme cu Roxana…

 

Ea câştiga mai mult în IT decât un profesor şi parcă pe nesimţite începură să apară în casă lucruri noi, o poşetă, o eşarfă, o brăţară iar lui i-a pus la gât o cravată scumpă de mătase….

– Cred că s-au plictisit colegele de cancelarie să te vadă cu aceiaşi cravată de ani de zile a glumit ea iar el a sărutat-o, i-a mulţumit şi s-a prefăcut că nu-l deranjează. Aşa că au apărut pe rând un pulover, să-l apere de frig, o cămaşă cu mâneci scurte când se făcuse cald şi alte cadouri pe care Roxana le primea şi desfăcea ambalajele cu vădită satisfacţie, nu era nevoie să umble prin magazinele din malluri, făcea comenzi pe internet iar curierii sunau des la uşă încărcaţi de pachete. La fel se întâmpla cu mâncarea, erau destule firme care livrau cina la domiciliu.

După o vreme Mihai era gata să răbufnească, se simţea umilit dar nu ştia cum să-şi explice sentimentele, Roxana acţiona de bună credinţă şi s-ar fi socotit jignită că banii pe care-i câştiga cinstit il deranjează pe soţul ei. Dar el nu s-a mai putut stăpâni când ea i-a vorbit de o eventuală mutare.

– Poftim..i-a întins o broşură.

– Ce-i asta?

–  Dacă-ţi place am putea cumpăra un apartament.

– Să ne mutăm din Lămâiţei?

Se construiau în tot oraşul clădiri cu apartamente confortabile, băncile ofereau credite, evident Roxana conta pe venitul ei consistent …brusc Mihai se simţi manipulat, socotit a cincea roată la căruţă, omul a cărui părere conta prea puţin într-un cuplu în care se presupunea că el e stăpânul…Sau era prea legat de concepţiile vechi ale părinţilor lui, de mediul conservator în care crescuse cert e că răbufni:

– Ascultă, dacă tu câştigi mai mulţi bani decât mine nu trebuie să mă umileşti!

– Eu te umilesc pe tine?

– Taci! Cumperi ce ai chef, hotărâşti iar eu trebuie să execut, n-ai nici cea mai mică intenţie de a mă întreba ce vreau, ce cred, ce gândesc…

– Mihai dar eu nu…

– Degeaba mă contrazici, nu crezi că ideea de a pleca din casa părinţilor mei, unde am crescut şi unde până şi pereţii îmi cunosc povestea vieţii merita o discuţie în prealabil?

– La care tu să spui nu?

– Dacă ar fi aşa ce ai să faci, ai să te muţi singură?

– Iubitule, iartă-mă …n-am vrut să te supăr, pur şi simplu am încercat să fac ceea ce e mai bine pentru noi…

– Pentru noi?

– Da, pentru noi doi, nu suntem o familie?

– Mai urmează să spui „poate nu mă mai iubeşti”

– Dacă nu mai mă iubeşti presupun că ai să mi-o spui tu, deschis…eşti omul căruia nu-i place să mintă, aşa ai procedat cu Silvia…

De ce trebuia să-i aducă aminte de Silvia acum când avea loc prima lor ceartă serioasă? Da, Silvia fusese multă vreme femeia cu care era aproape să-şi lege viaţa când a intervenit necunoscuta din cimitir, Mona, care îl intimida, apoi s-a întors fostul soţ  şi tatăl Adelinei, Victor încercând s-o recucerească pe Silvia şi făcându-l să se simtă obligat să facă un pas înapoi. Îl enerva însăşi ideea aceasta, acum mă iubeşti, mâine nu mă mai iubeşti, era nefiresc, iubirea dacă există nu poate fi decât ceva trainic, infinit şi indestructibil..ca o planetă, ca sistemul solar, ca….Exista o asemenea legătură între el şi Roxana? Greu de spus…

S-a plictisit de cearta atât de aşteptată şi s-a instalat la televizor căutând ceva care să-i placă, l-a urmărit pe amuzantul Richard Quest călătorind prin Panama, apoi a făcut un duş şi s-a băgat în pat. Abia dimineaţa a auzit vocea Roxanei din bucătărie:

 

– Nu vii, iubitule? Se răceşte cafeaua!

 

Acum avea o aventură cu Mirela dar cât avea să dureze…o zi, o săptămână sau mai mult?

 

 

 

Vă caută un domn

 

– Vă caută un domn, a anunţat-o menajera.

Mona era la piscină într-un costum de baie sumar şi abia a apucat să-şi potrivească sutienul că s-a apropiat Damian. Era chiar el, Damian Boieru, eliberat din închisoare, cu acelaşi zâmbet şiret pe faţă, îmbrăcat elegant, cum îl ştia şi cu câteva flori în mână.

– Tu? a rostit când şi-a recăpătat glasul. Ce vrei, ce cauţi aici?

– Am venit să te cer de nevastă.

– Da? Şi ce-mi oferi?

– Un apartament cam micuţ şi o dragoste eternă.

– Cum, nu mai sunt paţachină, cămilă cu pene şi alte dihănii, ce e cu tine Damiane, puşcăria te-a frăgezit? Cară-te repede până nu se întoarce soţul meu şi te azvârle afară cu fulgi cu tot! Paiaţă!

– Aiurea, George Iacob nu te-a luat de nevastă şi nici n-o s-o facă.

– De ce nu?

– Pentru că a murit taică-său şi acum e stăpân pe averea lui…n-ai vrea s-o împărţim?

Era un bărbat înalt și arătos, brunet cu ochi albaștri ceea ce făcea ravagii la publicul feminin, cu alură de sportiv pe care vârsta – abia trecuse de 50 de ani- nu-l amenința cu cine știe ce modificări neplăcute cum ar fi burta sau chelia. Mona era obişnuită, avusese cu el asemenea dialoguri de trei ori pe zi.

– Știi ce, nu există decât două variante, ori ești prost, ori ești prost. Sau în cel mai bun caz idiot.

Damian  râse:

– Acum te recunosc…

Fusese condamnat şi se alesese praful de afacerile lui…rămăsese singur, prietenii cu care întindea chiolhanuri de pomină se risipiseră, partenerii de afaceri intraseră în pământ, chiar relaţiile cu clanul Stere nu prea mai existau şi Damian trebuia să recunoască, e un paria, lumea în care începuse să se învârtă nu tolera eşecul. În plus nici bănuiala că ar fi un asasin nu se stinsese. Vila în care locuise avea acum alt proprietar aşa că trebuise să găsească altă soluţie şi cine l-ar fi putut ajuta decât puţinele rude rămase? Părinţii lui dintr-un sat îndepărtat de provincie se chinuiseră să-i trimită câte ceva din puţina lor pensie, deşi ani de zile nu mai voise să ştie de ei, şi Damian închiriase un apartament modest. Ar fi avut nevoie de un credit dar era exclus să se mai poată apropia de o bancă. Nu exista altă soluţie decât…să muncească, aici sau afară. Acceptase temporar un post de „security” la un mall, desigur nu la cel unde pe vremuri îi închiriase Monei un butic şi se gândea cine l-ar putea ajuta cu un job bine plătit prin Italia sau Spania. Dar înainte de toate trebuia s-o vadă pe Mona…pentru că avea un plan.

–  Atâţia ani n-ai vrut să ştii de mine, nu te-ai cerut la vorbitor, nu mi-ai trimis şi tu o chifteluţă ceva, o portocală, o atenţie…

– Să  nu-mi spui că te-au hrănit cu fasole şi marmeladă…

– Mâncarea n-a fost atât de rea…. Se apucase din nou de fumat şi a aprins o ţigară fără să ceară voie..

– Damiane, eşti nebun.

– Da, sunt.

– Te-am pârât la poliţie, am pus microfoane în biroul tău, am vrut să te distrug şi tu vii acum la pace….sau poate nu înţeleg

– Ai făcut toate astea pentru că mă iubeşti

– Nu mai spune…te iubesc şi eu nu ştiu?

– Da, ţi-am intrat sub piele, în sânge, în fiecare părticică a trupului  …să-ţi arăt unde?

–  Să nu te apropii!

–  Ţi-e frică de mine? Tu care ai făcut neghiobia să recunoşti o crimă pe care n-ai comis-o?

– Nicole părea vinovată…mi s-a făcut milă de ea…

– Păcat că biserica nu acceptă femei ca episcopi dar te-ar putea declara sfântă. Dacă bănuiam că blestemata de Sonia e vinovată…

– Şi dacă eu l-am înjunghiat pe Robert? Idiotul de comisar n-a putut dovedi nimic dar o mână de femeie putea lovi astfel cu cuţitul, dar ce, Robert era pui de găină?

El o privea cu un amestec de admiraţie şi dorinţă.

– Ieşi afară! Stai!

– Nici n-am plecat, bănuiam că ai nevoie de mine…

– Nu e vorba de tine…am nevoie de un copil.

– Vrei un copil de la mine, nimic mai simplu, Dezbracă-te! Mă rog, ce a mai rămas…glumi el privindu-i trupul mai mult descoperit de minusculul costum de baie…

– Tot se mai poartă tanga?

Mona fusese dintotdeauna o femeie spectaculoasă, corpul ei bine proporţionat nu oferea privirii ceva special dar felul în care se mişca, felul în care vorbea promiteau plăceri nebănuite. Experienţa ei sexuală se simţea de la distanţă şi îi sporea atractivitatea iar Damian putea, chiar dacă nu era pregătit, să sucombe acestui farmec.

– Nu, am nevoie de un copil mărişor, de 4-5 ani, de preferinţă băiat..băiat ar fi perfect.

– Glumeşti…George nu va accepta un străin.

– Vrea un moştenitor…

– Atunci fă-i-l!

Damian ştia de la Sonia că George e steril..de unde pasiunea lui liberă pentru femei indiferent de cum arată şi înţelesese repede dilema Monei, sigur, averea lui George Iacob era tentantă şi femeia avea nevoie de ceva cu care să-l agaţe, dar care era planul ei, să vină în casă cu un puşti măricel şi să-i-l vâre pe gât mahărului contra un certificat de căsătorie? Să-l înduioşeze că e vorba de fiul ei făcut dintr-o greşeală a tinereţii? Ei şi? Doar dacă…

– Blestemata asta de pisică nu se mai astâmpără…Lucky, cară-te de aici!

– Zât!

Deloc impresionată pisica se ascunse sub canapea iar Damian izbucni în râs:

– Am văzut că Georgel şi-a dotat animalul cu un colier bijuterie…sper că nici pe tine nu te-a neglijat…sau arăţi tot ca o cămilă cu pene?

– Nu ai de gând să pleci odată?

– Uşor cu pianul pe scări, frumoaso, că m-am prins…George nu vrea să adopte un copil abandonat de cine ştie ce nefericiţi ai soartei, îi e teamă să nu se aleagă cu vreun retardat prin sângele căruia circulă tot felul de boli…da, are dreptate, riscul există…dar pe tine te ştie curată şi ţi-ar uita păcatul, chiar şi imaginar. Aşa e? Ăsta e planul tău?

Mariana îşi făcuse apariţia lângă piscină, curioasă, şi Mona i s-a adresat sec:

– Domnul vrea să plece, condu-l…

 

Planul începea să se contureze

 

Planul începea să se contureze după ce apăruse în mintea ei ca o simplă idee.

George a închis discuţia despre adopţie cu duritate, oare de ce? Poate ideea care i-a venit în timpul convorbirii cu Damian e soluţia cea mai bună. Să apară cu un copil mărişor, de 4, 5 ani şi să susţină că e fructul unei relaţii vinovate, de mult uitată…la urma urmei trecutul ei amoros nu era un secret pentru nimeni deşi presa cam exagerase. Cine ar fi   tatăl copilului…cui îi pasă? Mona va pretinde că şi-a abandonat odrasla cu buna ştiinţă a mamei sale – să nu uite s-o implice pe Zoica drept martoră- iar acum fructul păcatului iese la iveală, ar putea George să refuze asemenea ofertă? Sigur,erau multe lucruri de pus la punct, planul nu cuprindea deocamdată decât o idee confuză şi de la început îşi dădu seama că punctul nevralgic în toată această construcţie era Damian. Cine a pus-o să-şi dezvăluie gândurile în faţa lui? E drept, se aşteptase ca Damian să-şi facă apariţia din clipă în clipă, chiar se mira că nu o căutase imediat după ieşirea din închisoare dar mai ştia că e  omul care poate pune în mişcare tot felul de relaţii, inclusiv în lumea interlopă. Pe Damian îl cunoştea bine şi ştia cum să-l ducă de nas iar dacă va trebui să se culce din nou cu el…ei şi? Mult mai important era să-l testeze pe George, nu putea trece la acţiune fără să ştie cum va reacţiona acesta. Dacă îi va cere să nască ea un copil, eventual printr-o fertilizare in vitro, o va face fără ezitare cu condiţia s-o ducă la altar.

 

A atacat chiar în acea seară:

– George, am înţeles şi-ţi dau dreptate . Nu vrei o adopţie oarecare …îţi e teamă de moştenirea generică a copilului şi pe bună dreptate ..

– Iar deschizi subiectul? Mona, nu mă plictisi, am de lucru, trebuie să mă pregătesc, plec din nou la Amsterdam, vrei şi tu să mă însoţeşti?

– Să-ţi spun drept nu.

– Nu?

– Dar aş prefera să discutăm despre copil…

– Ah…

– M-am gândit şi eu, o adopţie aşa, în necunoscut, e riscantă…În ţara asta nu se ştie bine cine abandonează copiii, cine îi vinde..dar dacă ar fi vorba de…de un copil al meu? A rostit cuvintele cu reţinere, nu ştia la ce reacţie să se aştepte dar George dădu dovadă că se gândise la altceva:

– Dacă tu vrei să faci  un copil în curtea mea…chiar nu mă deranjează.

. Poftim?

– Repet…nici nu vreau să ştiu cu cine îl faci, în vitro sau cu un necunoscut dar îl accept…

Nu se aştepta la cuvintele lui şi îl privi confuză:

– Eu…altceva voiam să spun…

Prin minte îi treceau o grămadă de gânduri…problema copilului căpăta acum o importanţă colosală. Cum de nu s-a gândit că e o armă fără drept de ripostă? Dacă, de pildă, ar fi rămas însărcinată atunci când focul pasiunii lui Mihai era la limita de sus? „Ce prostie, niciodată nu mi-au plăcut plozii, strică silueta şi aduc tot felul de necazuri, trebuie hrăniţi, spălaţi, curăţaţi şi când ţi-e lumea mai dragă încep să se smiorcăie….Dar de ce nu l-aş face cu Mihai, acum? Fără să ştie nimeni? Mihai s-a însurat, poate a uitat-o….şi ce dacă? Simpla ei apariţie ar alunga orice rivală aşa cum s-a întâmplat cu Silvia. Nu, nu se poate…tot mai bun ar fi un băieţel de vreo 5 ani pe care să i-l procure Damian, n-ar mai fi nevoie să îngrijească vreun bebeluş iar ca să justifice neaşteptata apariţie va inventa o poveste. Cu ani în urmă, după ce Damian ajunsese la puşcărie se lansase într-o serie de aventuri nechibzuite, ziarele de cancan erau martore, i se atribuiseră tot felul de amanţi şi venise timpul să profite, nu ştia cine era tatăl băieţelului dar îl dăduse în grija unei familii amabile, găsită de mama ei Zoica. Sigur, din când în când îşi ajutase progenitura cu bani dar în secret, nu voia ca presa hapsână să afle, ar fi mâncat-o de vie. Ba nu, trimisese bani în fiecare lună chiar dacă insistase ca băiatul să nu afle cine e mama lui. Povestea era bună, mai trebuia ajustată pe ici pe colo dar mai întâi trebuia găsit copilul.

 

Dar dacă Damian ar insista să fie copilul lui, să-l procreeze chiar acum , un orfan e mai greu de găsit şi cine ştie cu ce retardat se procopsesc, nu că asta ar conta, soarta copilului după ce ea obţine căsătoria nu o mai interesa. În mod sigur Damian va insista să-i facă el un copil, George îl va  recunoaşte după care Stere ar avea grijă de viitorul lui George, mă rog un accident de maşină se întâmplă … Desigur că asta îi trecuse prin cap lui Damian şi parcă îl auzea dezvăluindu-şi planul, cu cinism…”Eşti nebun, îi va spune ..Sigur că sunt nebun, ţi-am mai spus odată.  Dar tu nu vrei să te răzbuni pe George, pe Sonia, pe viaţa ta nenorocită?”

– Dacă îţi aduc un copil…vreau să spun…atunci trebuie să ne căsătorim

– Ai vrea?

– Cere-mă şi ai să vezi!

Dar n-a cerut-o.

 

Mama Monei nu a fost de acord

 

Mama Monei nu a fost de acord, planul nu-i surâdea, ba chiar i se părea nebunesc. Mai ales că visul ei, de atâtea ori mărturisit, era să devină bunică. În nici un caz surogat de bunică.

– N-am auzit mai mare tâmpenie…draga mea să nu contezi pe mine că mă amestec în asemenea tărăşenie…Tu te-ai gândit la consecinţe?

– De câte ori să-ţi explic că George n-are altă variantă…îmbătrâneşte…

– Şi tu îmbătrâneşti!

– Cu atât mai mult.

Zoica Murgu învârtea între degete o batistă ca să-şi stăpânească nervozitatea

– Nu ştiu ce să zic..doar n-ai să te dai pe mâna lui Damian.

– Mamă..e doar o variantă. Nu e exclus să mă hotărăsc să rămân însărcinată.

– Cu cine?

– Găsesc eu…în niciun caz cu Damian.

Desigur cunoştea aversiunea Zoicăi faţă de fostul ei amant pe care-l socotea un bădăran nenorocit, un „ţopârlan” deşi nu se dăduse înapoi s-o îndemne pe fiica ei să-i toace banii. Dar erau vremuri trecute când maică-sa era furioasă că Mona își risipea anii tinereții fără rost, petrecând cu tot felul de bărbați, scoțând puțini bani de la revistele care îi publicau fotografiile deocheate, trecând de  pragul celor 30 de ani fără să se întâmple ceva semnificativ în viața ei. Nici Mona nu prea o avea la inimă pe maică-sa, de când se încăpățânase să bage bruma de moștenire rămasă de la răposatul soț într-un salon de coafură destul de banal și cu clienți puțini, iar ea nu se alesese cu nimic.

Acum nu mai ştia cum să-l găsească pe Damian, desigur nu-l mai putea căuta prin vechile locuri, nu-i ceruse numărul de telefon, nimic. Şi nu ştia ce să facă, niciodată nu fusese atât de nehotărâtă, cât despre George ….el îşi vedea de afacerile şi viaţa lui ca înainte, de parcă uitase discuţia lor. Din care Mona rămăsese cu un singur lucru, convingerea că el va accepta un copil, fie conceput acum, fie recuperat de cine ştie unde dar cum să procedeze fără un aliat? Iar o nouă combinaţie cu Damian Boieru nu prea îi surâdea. Să ajungă pe mâna mafioţilor lui Stere? Problema se rezolva de la sine cu un băietan gata făcut, de vreo 5-6 anişori, dintr-un mediu curat care să nu fie prea isteţ cât să iscodească dedesupturile norocului ce dădea peste el şi să nu o respingă pe cea care se oferea să-i fie mamă….câştiga timp şi situaţia se putea tranşa rapid, altfel o eventuală sarcină cu luni de aşteptare nu oferea siguranţă. Mai mult, dacă năştea o fetiţă? Putea păţi ca Venera, respinsă de un bărbat care poate ar fi acceptat un moştenitor…Imposibil de a ajunge la o decizie…dar nici să renunţe la confortul cu care era obişnuită. George Iacob, în afară de escapadele sale amoroase o trata cu destulă atenţie. Probabil Sonia nu fusese mulţumită, voia mai mulţi bani sau mai mult sex dar Mona trebuia să admită că timpul jocurilor trecuse, avea nevoie de stabilitate ceea ce pentru ea însemna lux. O clipă se gândi „oare ce se întâmplase cu Damian după ispăşirea pedepsei? Nu avusese curiozitatea să pună întrebări dar cu siguranţă tipul îşi risipise averea, pierduse casa, cine ştie din ce trăia, nu mai prezenta nici o atracţie pentru o femeie ca ea. Făcuse o greşeală dezvăluindu-şi gândurile dar planul abia atunci se forma în mintea ei. Cum să creadă că el o va ajuta dezinteresat, cu ce ar putea să-l momească în afară de trupul ei pe care bărbatul îl cunoştea prea bine. Pe vremuri îl putuse şantaja dar acum? Îşi aminti că încercase să tragă cu urechea, să afle mai multe dedesupturi ale afacerilor lui George, pentru că nu putea crede că nu există acolo destule lucruri necurate dar renunţase. Nu asta era calea prin care să-şi atingă scopurile.

Cât despre Damian…el n-avea de gând să se complice cu Stere…Planul Monei îl atrăgea dar cum să procedeze…să caute o ofertă pe Facebook sau pe Instagram? Sigur Mona putea candida la Topul celor mai puternice femei, avea o voinţă egalată doar de lipsa ei de scrupule dar planul ei era plin de riscuri.

Deodată se gândi la Bebe, un fost coleg de puşcărie…de fapt îl chema Hristache Constantin dar i se spunea Bebe, un alint total în contrast cu înfăţişarea lui…Bebe era din Feteşti…nu putea uita că în repetate rânduri îi spusese „vino la mine la nevoie, sunt rege în oraşul meu, îţi pot face rost de orice ai nevoie, casă, teren, slujbă, muiere…doar droguri să nu-mi ceri că nu mă bag, sunt de modă veche…Poate ceva bijuterele să mai găsesc”. Fusese implicat într-o poveste cu trafic de bijuterii turceşti dar Bebe nu depăşise stadiul de trepăduş, niciodată nu ajunsese în cercul celor care luau decizii dar la puşcărie toţi erau egali. Precis se lăuda, se dădea important dar Damian trebuia să considere fiecare şansă, cât de mică. Evident Bebe ar fi putut aranja ceva pentru bani, cine călcase odată pe lângă lege nu ezita prea mult ca să recidiveze…Deocamdată trebuia să o caute pe Mona, era sigur că păstrase vechiul număr de telefon şi nu se înşela, femeia îi răspunse imediat.

– Eu sunt…

– N-am ce vorbi cu tine..

– Cum, ai uitat când mă alintai scumpiţelule, comoara mea, soarele meu…

– Hai sictir! Am spus eu asemenea tâmpenii?.

– Citate conform cu originalul…Nu închide…voiam să întreb, rămâne în picioare ideea ta…cu copilul?

– Care copil?

– Mona, dacă ai chef de jocuri alege pe altcineva, nu mai doreşti să faci rost de un copil de vreo 5-6 ani, mărişor, pe care să i-l vâri pe gât lui George drept al tău, păcat al tinereţii?

– M-am răzgândit !

– Adică n-ai avut păcate în tinereţe?

Nu i-a mai răspuns, pur şi simplu a închis telefonul.

Mona auzi ceva care semăna cu un foşnet, pesemne era pisica, Lucky, se furişa fără zgomot din calea ei,  lipsa de simpatie fiind reciprocă…De când se instalase în vilă, pe nesimţite, aducându-şi treptat lucrurile fără ca George să aibă vreo obiecţie, Mona se comporta ca o adevărată stăpână a casei încercând chiar să-şi stăpânească nervii faţă de lentoarea cu care Mariana, menajera, îi îndeplinea ordinele. Când va fi cu adevărat stăpână va şti se se impună, să-şi arate colţii care se cam tociseră.

Atunci a primit un mesaj pe Messenger, cunoştiinţa ei de la Amsterdam, era în Bucureşti şi dorea ca eventual să o vadă. Albert, un bărbat chipeş, cam romantic şi învechit în comportare ..ezitările lui, purtarea prudentă i se păreau acum alunecoase dar era un foarte atrăgător prilej de aventură. Atunci în hotelul din centrul Amsterdamului se derobase deşi Mona credea că fusese destul de explicită, nu s-ar fi dat în lături de la o partidă de sex.

Poate era o idee să facă un copil cu el?

Paradoxal, acum George şi Selim plecaseră din nou la Amsterdam, se pare că Olanda era principalul importator de alimente din Europa, n-ai fi crezut că o ţară atât de mică şi aparent neprimitoare e pe primul loc în lume la exportul de legume.

Albert locuia la Hotelul Sheraton…fost Dorobanţi, fost Howard Johnson…şi a invitat-o la un prânz la restaurantul japonez de bună reputaţie de acolo…S-a îmbrăcat cât îşi închipuia ea că e seducător şi sexy şi s-a dus. Dar s-a întors înapoi din uşă   şi i-a cerut Marianei să trimită înapoi taxiul care tocmai sosise, nu, nu era mulţumită de felul în care arăta. Mult mai bine era să joace cartea modestiei, să renunţe la rujul Helene Rubinstein prea puternic pentru un simplu gloss discret, ce-i drept Guerlain, să schimbe tunica împodobită cu cristale Swarowsky cu ceva mai puţin sclipitor şi…poate un alt sutien mai puţin luxos, tot din gama Triumph că altceva nu purta.

În fine, s-a gândit la o pereche simplă de pantofi sau sneakerşi  în loc de sandalele sofisticate pe care şi le pusese, cât despre pantofi cu toc nici nu putea fi vorba . Da, nişte sneakerşi albi erau perfecţi pentru un prânz cu Albert…

La restaurant doi bucătari în tunici roşii şi bonete albe preparau la masă tot felul de minunăţii pe care Mona nu le mai încercase deşi se declara expertă în localuri de lux. Cât despre bucătăria japoneză dincolo de sushi nu ştia nimic  şi urmări cu interes mişcările bucătarilor care păreau nişte dirijori de mari orhestre manevrând cu dexteritate bucăţi de carne, fructe de mare, legume…Cum să ţii minte că tăiţeii lor se numeau yakisoba, germenii de fasole mung, doar sosul de soia îi era familiar dar totul avea un gust formidabil şi Mona se decise să revină la acest gen de restaurante alături de George. Iar dacă Albert va fi dispus să-i ofere un copil…Nici măcar nu avea habar care sunt zilele ei fertile, niciodată nu se gândise decât la precauţiile împotriva concepţiei dar până la urmă ideea de a petrece câteva clipe plăcute cu acest mascul atractiv o excita.

– Hai să mergem în camera ta, îi spuse…ai cartela la tine?

Mai fusese în acest hotel, ştia că lifturile nu funcţionează fără cheia-cartelă a camerei. Albert a privit-o cu un zâmbet stânjenit.

– Mona, eşti singura persoană pe care o cunosc la Bucureşti şi m-am gândit să mă ajuţi să mă descurc, să-mi spui care sunt obiceiurile voastre…

– De ce nu-ţi angajezi un ghid, eu n-am timp pentru aşa ceva.

– Dar pentru o partidă de sex ai timp?

L-a privit cu atenţie dar el nici nu clipea.

– Poate ai crezut că noi, în Olanda, nu ratăm nicio ocazie…a spus Albert cu un calm perfect. E drept, avem alte concepţii în ceea ce priveşte sexul…bănuiesc că ai vizitat celebrul cartier roşu din Amsterdam sau muzeul de prezervative care era chiar alături de hotelul în care am stat dar.asta nu înseamnă nimic..

– De când mă iau eu după vorbele altora? Adevărul e că îmi placi. Dar dacă eşti însurat…

– Am familia mea la Rotterdam..de fapt un partener …a rostit el simplu

– Eşti gay?

Nu i-a mai răspuns. Monei îi venea să azvârle desertul care i se pusese în faţă, cum a ajuns în halul ăsta de decădere să se dea pe faţă cu un bărbat practic necunoscut, poate nu mai are mult până ajunge prostituată de drumul mare. Într-adevăr trecuse pe străzile din Amsterdam cu ferestre joase şi perdele trase prin care se zărea câte o tânără în bikini cu un corp destul de banal, care zâmbea făcând un gest de chemare pentru oricine o privea, bărbat sau femeie. Bucătarul tocmai înălţase cu dexteritate un turn de ceapă apoi le pusese în faţă o banana tempura garnisită cu o cireaşă roşie: un desert tipic.

– Minunăţia asta nu e prea dulce, eu evit zahărul pe cât e posibil?.

 

– Miere a pus, cu siguranţă…

 

Nu mai aveau ce discuta şi Mona s-a grăbit să pună capăt intrevederii, avea de gând să hoinărească prin oraş, în mintea ei se învârteau tot felul de imagini şi cuvinte nelămurite iar peste toate se suprapunea chipul maică-si spunând-i  „uiţi ce vârstă ai, când o să te aşezi la casa ta, să-ţi faci ordine în viaţă, să termini cu sinecurile, vrei să rămâi până la bătrâneţe o „fostă” vedetă la care  nu se mai uită nimeni pentru că nu mai are nimic de arătat?”

Îşi dădu seama că intrase în mallul unde cândva avusese un magazin, acum în vitrină erau nişte adidaşi…dar cafeneaua rămăsese pe loc..

Iar la una din mese…nu cumva e Mihai?

Sau doar semăna?

Mihai o întrebase pe Roxana ca din întâmplare: Te-ai certat cu Mirela…n-am mai văzut-o pe aici. Soţia îl privi cu nişte ochi nepăsători:

–  Mirela a plecat din ţară, a acceptat un job mai bine plătit în Anglia.

–  Şi mai bine plătit?

–  Îţi plăcea de ea sau iar vrei să vorbim iar despre bani?

– Când am vorbit eu despre bani?

Îşi aduse aminte de Silvia Ursu,” blonda de la Primărie”.de.gelozia ei neaşteptată chiar din clipa când a zărit-o pe Mona, ajunsă întâmplător în locuinţa lui Mihai…iar el naivul îi ceruse să-l ajute spunând că au fost împreună noaptea în cimitir ceea ce stârnise  noi semne de întrebare şi furia femeii. Femeia cu care se hotărâse să se însoare şi faţă de care se purtase inexplicabil, poate din frică, poate pentru că nu era în stare s-o iubească aşa cum îşi dorea ea, cu toată fiinţa, cu dăruirea totală a sufletului şi trupului.

Silvia fusese soția fostului primar dintr-un târguşor din Bărăgan, se măritase pe când avea 19 ani, îi făcuse o fetiță drăgălașe, socotea că viaţa i se aşezase când a apărut surpriza, Victor căpătase ani grei de pușcărie pentru luare de mită. Un coșmar din care Silvia a ieșit cu greu, pentru că ea nu ceruse și nu-și dorise nimic special, nu jinduise după bijuterii, parfumuri scumpe sau poșete de firmă, singura ei bucurie fiind să o vadă pe micuța Adelina crescând, sănătoasă. Era o femeie obișnuită, normală, poate modestă, purta părul ei frumos de un blond natural fără să se îngrijească prea des de el, nu apela la cosmetică și machiaje sofisticate dar la ce bun, viaţa ei nici acum nu se aşezase deşi fugise într-o comună îndepărtată, departe de nişte socri abuzivi.… După divorţ Silvia nu se gândise să-şi refacă viaţa deşi se apropia de 30 de ani dar pentru Mihai făcuse o adevărată pasiune care o putuse împinge spre gesturi necugetate. Şi nu se împăcase niciodată cu despărţirea lor, luptase cu o adversară mai pricepută în ale amorului şi fusese învinsă. Acum, Mihai nu ştia cum a reacţionat Silvia când va fi aflat de căsătoria lui cu Roxana Papuc, o „bombă” care a bulversat Drajna făcându-i pe cei doi să-şi grăbească plecarea. Clipele de cumpănă când părea că rămâne singur şi abandonat îi reveniră în minte cu forţă…

Nu  avea cum să uite cuvintele Monei…„ Mihai, uită-mă! Am fost un episod scurt și plăcut, sper, în viața ta, acum poți să-ți tragi răsuflarea și să mergi înainte. Fără mine. ..- Și dacă nu vreau? – Ca să vezi că am citit cu atenție piesa de teatru, știi ce i se spune acolo celeilalte Mona? Că totul e inutil, că ne plictisim, că vrem să ne schimbăm, măcar cinci minute, dar nu se poate, revenim în matca noastră, ca o fatalitate”

„E rândul tău să alegi, Mihai„ îi spusese mai apoi fosta lui colegă din liceu, Ana . Și Ana avea dreptate, până când să se comporte ca un adolescent întârziat, fără curaj să-și asume propriile decizii și, până la urmă, propria viață?.Simţea, trăia, se comporta ca un adolescent care nu ştie ce e dragostea adevărată, care se lasă atras de fiecare zâmbet pe care i-l adresează o fată, îi era ciudă dar nu putea să se schimbe…Sau putea?

Când a sunat la telefon a răspuns Adelina şi cuvintele schimbate cu fetiţa i se întipăriseră în minte:

– Auzi, tu nu te mai însori odată cu mama?

– Crezi că nu mă gonește dacă mă vede?

– Depinde.

– Cum adică…depinde?.

– Dacă vii cu un buchet de flori pentru ea și bomboane pentru mine s-ar putea să nu te gonească…

 

– Să iau trandafiri?

 

Dar impulsul trecuse…Singur şi nehotărât multă vreme, cu un ochi aruncat pe tabloidele care nu abandonaseră avatarurile Monei a ajuns să se însoare cu Roxana după moartea tragică a tatălui ei…Astfel se risipiseră câţiva ani, viaţă, iluzii, visuri…iar acum parcă o atracţie confuză îl atrăgea către mallul acela, către cafeneaua micuţă unde se aşeza la o masă chiar în faţa magazinului unde trona  în vitrină fotografia ei imensă. Mona se aşezase atunci la masa lui şi din nou privirea ei părea că-l seduce.

„ Stai ore în șir de la terasă și crezi că n-ai atras atenția tuturor? Agenți de pază, pompieri. Dacă ești un terorist periculos? …- Bineînțeles. Am de gând să-l omor pe Damian Boieru’ și să fug în lume cu iubita lui” Dar gluma n-a funcţionat iar Mona i-a spus limpede: „-Îmi pare rău. Ești un băiat de zahăr sau, ca să fiu cinstită, un bărbat atractiv, care merită o femeie ca mine, câteodată. Adică, odată și ajunge, dragule. Te sfătuiesc să nu mai vii pe aici, renunță la Mona și la cafele, ambele spre binele tău. Te pup!”

Cât timp trecuse de atunci..o veşnicie? Iar acum de la aceiaşi masă din cafenea parcă o vedea pe Mona trecând …sau era o iluzie? Nu putea fi ea.. femeia care-i semăna  nu părea în niciun fel marcată de trecerea anilor, aceiaşi siluetă impecabilă, aceiaşi privire distantă şi în acelaşi timp ademenitoare, acelaşi surâs arogant şi totuşi cald şi promiţător…

Nu, sigur nu e ea, gândi Mihai, e o necunoscută.

Nu poate fi Mihai, mi se pare, gândi Mona şi trecu mai departe.

 

 

Numărul de telefon la care sunase

 

Numărul de telefon la care sunase Damian rămăsese imprimat în memoria telefonului. A răspuns imediat şi Mona a întrebat scurt, ştia că îi recunoaşte vocea:

– Poţi să faci rost  de ce ţi-am cerut?

– Sigur că pot. Dar o să trebuie nişte bani.

– Ce anume?

– Marafeţi, parale, denghi, eventual verzişori. Mulţi.

–  Damian, nu te sfătuiesc să-l amesteci pe Stere în afacerea asta, dacă aveam nevoie de ajutorul lui puteam să-l abordez singură.

– Nici n-am de gând să mă complic cu Stere, e prea lacom

Mona n-a comentat, a rostit doar:

–  Atunci?

–  Atunci ce?

– Cât?

–  Vezi, putem sta de vorbă, ce-ar fi să ne vedem la o cafea?.

–  În casa mea nu mai calci.

–  Încă nu e casa ta..dar eu te pot ajuta.

Îi era teamă că Damian pune la cale un şantaj cu care să o aibă la mână vreme îndelungată dar înţelese că el s-ar fi mulţumit cu ceva bani…se schimbase, poate datorită necazurilor prin care trecuse, nu mai era bogătanul care învârtea tot felul de şmecherii şi trebuia să rişte, măcar pe el îl cunoştea bine şi nu s-ar da pe mâna unui mafiot oarecare. Cât despre bani…George avea suficienţi. Era de  ajuns să-i spună că vrea să înceapă o afacere pe cont propriu, de pildă să importe cafea din Olanda, cu ajutorul lui Albert…în fond Albert era gay, nu prezenta vreun pericol. Sau ar fi fost mai bine să prezinte…

S-au văzut la un bar suficient de discret..Damian părea că-şi regăsise aplombul dintotdeauna dar ea l-a privit cu răceală în ochii lui albaştri care fermecau atâtea femei încercând să înăbuşe în faşă orice avânt. Totuşi fostul ei amant era un bărbat înalt și arătos, cu alură de sportiv pe care nici închisoarea nici vârsta – deşi se apropia de 60- nu-l schimbaseră prea mult.

–  Sunt mii de minori dispăruţi în ţara asta, începu el, abrupt…iar vreo 400 n-au fost găsiţi niciodată…astea sunt cifre pe care nu le-am inventat eu dar vezi că nu e mare brânză să faci rost de un copil….mai ales de un orfan adăpostit pe la vreun centru de primire  ..sau într-o familie amărâtă.

– Să faci rost…adică să-l răpeşti?

– Ba să-l cumperi…doar nu te trezeşti în vreun film cu Tarzan în junglă…

– Ştiam eu că o să ajungem la bani.

– Păi am ajuns. Iar dacă n-ai bani ia-ţi adio de la planul tău grozav…oferta mea de a-ţi face un plod pe cale naturală rămâne în picioare ca să nu spun „între…”

Mona se abţinu să-l mai înjure…

– Şi dacă n-am bani?

– Oi fi tu afurisită ca maică-ta, ai moştenit-o din plin dar.nu te mai da rândunică nevinovată..Să nu crezi că te-am iertat pentru ce mi-ai făcut dar pungaş ca mine nu mai găseşti, aşa că ieşi la intersecţie cu paralele că Georgică are destule şi te lasă pe tine să-i numeri, aşa e că te-am ghicit?

– Cine e copilul?

– Nu ştiu…deocamdată am găsit pe cineva care o să facă treaba, să caute, să întrebe doar nu crezi că se poate rezolva cât ai bate din palme, noroc că la noi nu se duce lipsă de copiii ai nimănui…poate girafe sau elefanţi e mai greu de găsit dar copiii…berechet.

– Damiane, eram sigură că mă duci cu vorba…vrei bani, bine, am să-ţi dau, dar dacă într-o săptămână vii cu mâinile goale…renunţ. Şi aşa e riscant..băiatul trebuie să fie curat, înţelegi, nu prea tâmpit ca să accepte să-mi spună mamă şi să profite de norocul care-i cade în cap dar eu trebuie să-l văd înainte….ca să nu-ţi spun că mi-e frică…mor de frică!

– Ţie ţi-e frică? Haida de…Eu te asigur că am să te las în pace pe viitor, nici eu nici oamenii pe care am de gând să-i folosesc n-o să te şantajăm… de altfel nimeni nu va şti la ce-mi trebuie copilul…

– Ai impresia că o să am vreodată încredere în tine?

– Atunci te pup, frumoaso…Damian se ridică. Plăteşte tu cafelele că mie nu mi-a plăcut caimacul…

– Damian, aşteaptă.

El a aşteptat ca Mona să continue dar cum cuvintele nu erau rostite s-a aşezat din nou pe scaunul din faţa ei.

– În barul ăsta nu se serveşte whisky sau…cu ce vrei să faci cinste, cu coniac? Un Courvoisier, vă rog..mare. Mona, n-ai motive de frică…e inutil, dacă  puştiul te ajută să-ţi faci treaba e perfect, după aceea poate să dispară.

– Cum adică să dispară?

– O să fugă de acasă. Ce-ţi închipui?

– Adică n-o să-i placă să stea la vilă, cu piscină şi servitoare şi o să prefere cine ştie ce cocină unde să păzească porcii să nu ia pestă africană? Sau îţi închipui că un copil e o marfă pe care o poţi returna sub pretext că are defecte? Tu crezi că toţi gândesc ca tine? Dar pe tine te cunosc Damiane…, tu ce vrei? Ce-ai să-i ceri la schimb? Dacă vrei să mă întorc în patul tău…cine ştie…

– Te crezi irezistibilă? Fie, primesc. Dar mai întâi să vină coniacul!

Bebe fusese amestecat într-o combinaţie imensă dar pedeapsa îi fusese redusă pentru că se dovedise cooperant cu autorităţile. Era vorba de bijuterii în cantităţi mari aduse din Turcia şi ascunse, ulterior fiind distribuite unor cărăuşi, care folosindu-se de mai multe autoturisme special modificate în ceea ce priveşte constituirea unor spaţii disimulate, le transportau în Bulgaria, Polonia, Ucraina, Serbia, Ungaria, Austria, Germania, Italia şi Macedonia, către diferite magazine de bijuterii şi colectau sumele de bani aferente comenzilor. Toate autovehiculele folosite, chiar şi autocarele aveau spaţii confecţionate special, probabil că în Turcia, care se deschideau codat. După punerea contactului se apăsau butoane şi spaţiile se deschideau electric, fie în instalaţia de aer condiţionat sau airbag, sub scaunele din faţă ale maşinii sau în alte părţi.

L-a găsit la Feteşti..un oraş de provincie banal dar nu suficient de mic ca toată lumea să se cunoască şi, spre uimirea lui bucuroasă, afacerea s-a aranjat repede. Iar rezultatul a venit mai repede decât se aşteptau toţi.

 

Mona însă se răzgândise, nu avea de gând să accepte copilul înainte de a se asigura că George va aproba toate cererile ei şi s-a grăbit să se convingă. Chiar în seara în care  primise înştiinţarea de la Damian se pregăti de atac, îşi puse cea mai sexy rochie cu un decolteu magnific, se parfumă din belşug cu Givenchy şi îşi exersă în oglindă privirile seducătoare. Noroc că George era bine dispus, se pare că îi intraseră în cont nişte sume datorate de un client recalcitrant.

– Iubitule, vreau să vorbim.

– Ştiu ce vrei să-mi spui…eşti însărcinată.

– Am fost…acum vreo şase ani, îi zâmbi ea, înţelegând că a nimerit bine cu  falsa mărturisire…

– Serios?

– Da.

George s-a îndreptat cu paşi grăbiţi spre barul din living să-şi toarne un pahar de whisky, uitând ca de obicei să o întrebe pe Mona dacă ar vrea să bea ceva.

– S-a terminat apa…cheam-o pe Mariana să mai aducă o sticlă.

– Las-o pe Mariana.

– E băiat, nu-i aşa? Ea a încuviinţat clătinându-şi capul…

– Dacă are cam 5 ani…pe atunci nu erai combinată cu un profesoraş de provincie?

– Mihai Tănase, de geografie, se grăbi ea să confirme. Damian se regala pe atunci alături de Sonia, pe care nu ştiu cum ai scăpat-o din mreje, cuceritorule…

– Pe naiba nu ştii. Hai, povesteşte…

– Copilul s-a născut iar mama m-a ajutat să-l dau în grija unei familii, eu nu îmi permiteam să-l cresc şi, la urma urmei recunosc, plodul era rodul unei greşeli tâmpite, nici vorbă să-mi complic viaţa…cine m-ar fi luat atunci de nevastă?

Pe măsură ce istorisirea plăsmuită se dezvolta Mona îşi dădu seama că George crede fiecare cuvinţel şi teama cuibărită în suflet începu să se risipească. Planul prindea contur, George accepta chiar dacă ea nu era pe deplin pregătită, nici măcar nu apucase să pună la punct detaliile cu Zoica, Dar mama ei nu se mai  arătase reticentă şi avea să o sprijine, confirmându-i minciunile chiar dacă pe partea morală era deranjată…Dar, în fond, micuţul avea şanse să ducă o viaţă mai confortabilă.

– Unde e? a întrebat el scurt.

– Într-o comună de pe malul Dunării, mama avea pe acolo nişte cunoştiinţe şi l-a încredinţat unei familii de oameni curaţi, fără pretenţii dar doritori…

– Pe care i-ai plătit regeşte, presupun…

– Poftim? Bani? Desigur, bani au primit în fiecare lună…copilul n-a dus lipsă de nimic..

– Cum îl cheamă?

Mona n-a ezitat:

– Mihai.

– Ca pe taică-său, constată el..

Pur şi simplu uitase că în grabă l-a implicat pe fostul ei iubit într-o  povestioară demnă de cele mai proaste telenovele dar se pare că George era dispus să înghită orice aşa că a încercat să smulgă o lacrimă din ochi:

– Iubitule…mă ierţi.

– Să nu-ţi faci griji…ţi-am promis că mă însor cu tine şi am s-o fac…

Ea se precipită în braţele lui, încercând să ascundă că nu poate plânge nici măcar de bucurie..

– …după ce aducem băiatul acasă. Vreau să merg şi eu acolo…cum ai spus că se cheamă satul?

 

Nu se ajungea la Feteşti

 

 

Nu se ajungea la Feteşti , satul era pe undeva pe lângă comuna Oltina ..o zonă faimoasă pentru vinuri, o regiune cu lacuri şi limane fluviale …dar familia Arghir Roşu nu o ducea nici mai bine, nici mai rău decât ceilalţi puţini care rămăseseră în satul uitat de lume. Case vechi şi urâte, câteva găini care scurmau noroiul, grămezi de coceni pentru aprins focul în bucătărie, doar apa şi electricitatea  ajungând în satul în care se găteşte pe plită, butelia fiind cam scumpă… Arghir avea o brumă de vie care producea un fel de lichid roşiatic, deloc potrivit cu plachia de peşte, iar în rest lucra pe unde găsea, fura lemne de pe Dunăre, ca să le usuce şi să le ardă iarna.

Pe uliţa de pământ maşina înainta cu prudenţă, George era atent să nu facă vreo pană în mijlocul acestei comunităţi aparent moarte. Au întrebat o bătrână curioasă:

– Unde locuieşte Arghir Roşu?

În curte era chiar băieţelul căutat, jucându-se cu nişte bucăţi de scândură pe care le-a împrăştiat imediat la vederea străinilor.

– Câţi ani are micuţul? s-a interesat George care, evident, nu ştia cum să se poarte cu copiii. Câţi ani ai băiete?

– 5 ani şi două luni.

– Aha, deci ştii să vorbesti…Cum te cheamă?

– Mihai.

Imediat au apărut, alertaţi, Arghir şi muierea lui, grăbiţi să încheie tranzacţia despre care le vorbise o cunoştiinţă,  ba chiar primiseră şi un avans în bani.

Mihai sau Mihăiţă era un puşti firav şi timid, crezut orfan, care fusese încredinţat unei familii modeste dintr-un sat de pe malul Dunării….capul familiei, un sătean ursuz şi nesuferit nu se stăpânise să-i repete copilului că e de pripas, un copil ţinut de milă

– Mihăiţă, doamna e mama ta!

Copilul privea parcă neinteresat de ce i se întâmplă.

– Mama ta adevărată! Uite, a venit să te ia…

Puştiul părea terorizat  şi ideea de a fi mutat în altă familie nu l-a deranjat prea mult. Iar acum această doamnă straniu îmbrăcată cu o bluză din care i se vedeau ţâţele s-a repezit să-.l îmbrăţişeze şi să-i ceară „spune-mi mamă, aşa să-mi spui”…după care l-a trimis să se spele şi să-şi schimbe hainele. I-au pus câteva lucruri într-o bocceluţă, dar el privea mai mult cu teamă spre tatăl lui vitreg pe care-l văzuse dintr-odată mulţumit, probabil primise destui bani buni de risipit la bodega din sat…

 

Copilul mi se pare stresat

 

Copilul mi se pare stresat, conchise George odată ajunşi acasă. Eşti sigură că e copilul tău…nu-ţi seamănă deloc?

– Pentru că seamănă cu taică-său, replică ea cu îndrăzneală. Acum 5 ani maică-mea l-a încredinţat familiei de săteni pe care i-o recomandase o prietenă, ţi-am mai spus, a fost o greşeală pe care n-am să mi-o iert toată viaţa. Dar dacă nu eşti mulţumit…

– L-am putea da la un centru de primire pentru orfani…? avansă el.

– Nici vorbă!

– Sau să şi-l ia taică-său…

– Mihai? Vreau să spun Mihai Tănase? Cine ştie pe unde mai e…Mona fu cuprinsă deodată de panică, asta mai lipsea. George, rosti ea hotărâtă, între mine şi profesoraşul acela a fost o aventură idioată, scurtă…el nici măcar nu bănuieşte că mi-a făcut un copil…în plus am auzit că s-a însurat şi…şi e un amărât, un looser…un nimeni…

– Mona, opreşte-te. Foarte bine, copilul să fie hrănit, spălat, să i se cumpere haine şi mai vedem cum se comportă, cum reacţionează. Trebuie pregătit pentru şcoală, nu cred că în satul ăla prăpădit a învăţat altceva decât să care lemne, era plină curtea de scânduri… Am să-i hotărăsc soarta mai târziu.

În fond pe Mona o interesa exclusiv soarta ei. Îl plătise cu o grămadă de bani pe Damian şi aparent îşi făcuse treaba dar se temea că pot apărea tot felul de surprize. Îi era neclar ce planuri îşi făcuse fostul ei amant pentru că nu spera să scape nepedepsită pentru şantajul cu care îl îngenunchiase cândva. Şi avea dreptate pentru că a doua zi chiar, puţin după ce George plecase la afacerile lui, Mariana a apărut cu anunţul:

– Vă caută domnul…care a mai fost.

– Ei, cum e puştiul, corespunde? a întrebat-o Damian de cum a intrat, cu zâmbetul pe buze.

– Fireşte, doar e copilul meu şi al lui Mihai.

Damian a început să râdă în hohote:

– Păsărică, ai început să crezi propriile tale munciuni…Fraierul cu care ai încercat să mă păcăleşti, profesoraşul din Drajna, ăla cu bicicleta, nu era în stare să deosebească un bou de un taur darmite să-ţi facă un copil.

– Când ai apărut tu şi Robert să-l speriaţi..cine era boul şi cine taurul?

– Chiar ai început să te crezi mamă? Dacă Georgică ar cere un test de paternitate, o analiză ADN?

– De ce ar face-o?

– Poate în urma unei scrisori anonime…Doar nu credeai că ai să scapi oferindu-mi un colţişor din pielea ta cam rece, păsărică, farmecele tale nu mai mă atrag de mult…banii sunt mai prietenoşi decât amorul ghebos pe care-l practici tu!

 

Insultele n-o deranjau. Nu aşteptase prea mult ca Damian să-şi dezvăluie planul dar era pregătită. Dacă el îşi închipuia că se aruncase orbeşte într-o poveste dificilă fără să-şi ia măsuri de prevedere se înşela amarnic.

Era vorba de vechea poveste cu casele de amanet pe care, din neglijenţa Soniei le preluase Damian ca să le paseze lui Stere.  Interlopul, prins la înghesuială cu ceva ani în urmă şi ameninţat să petreacă ani buni la puşcărie se descotorosise în grabă de două case de amanet bine situate şi care produceau un profit deloc neglijabil, dar  George nu mai voia să se atingă de ele, afacerile lui evoluaseră, şi le lăsase în grija partenerului său Selim. Mona a aflat din întâmplare dintr-un fragment de conversaţie că Selim e mulţumit de darul primit şi păstrase informaţia pentru clipa când va avea nevoie. Iar nevoia apăruse.

A ales o seară când menajera era liberă iar George zăbovea prin provincie cu diferite contracte, n-avea nici cea mai mică reţinere să atace. L-a sunat pe Selim..”.George a telefonat să treci neapărat pe la noi şi să-i laşi propunerile de care ştii.” Apoi a închis repede, ştia că Selim a înţeles mai ales că de multă vreme îi arunca făţiş priviri vinovate, poftele bărbatului erau cum nu se poate mai clare iar Mona nu s-ar fi dat înapoi de la nimic pentru a-şi rezolva problemele. Acum momentul venise.

Selim s-a grăbit să apară la vilă în seara aceea şi bineînţeles n-a găsit pe nimeni să-l întâmpine la intrare dar cum cunoştea bine locurile s-a îndreptat cu precizie spre scara interioară care ducea la dormitoare.  .Exact ca în filmele de duzină pe scară descoperi un pantof elegant de damă, apoi un al doilea, o eşarfă…urca treaptă cu treaptă adulmecând ca o pisică…până ajunse la ea. Mona era în patul uriaş din dormitorul ei acoperită doar  cu un cearşaf subţire şi n-a fost nevoie de cuvinte…

Acum casele de amanet trecute din mână în mână deveneau un atu important şi mirajul unor profituri generoase l-a înmuiat deodată pe Damian.

 

– Totdeauna ai ştiut să te porţi cu bărbaţii, zâmbi el…Primesc darul tău şi dacă vrei să-l pecetluim cu un pahar de şampanie…aşa, în intimitate..

.

– Damian, cu tine nu mai mă culc!

 

 

Băieţelul nu dădea semne că a înţeles ce i se întâmplă, primea în tăcere tot ce i se oferea, haine, mâncare, jucării dar vorbea extrem de puţin şi nu dovedea vreo afecţiune pentru nimeni, nici măcar pentru pisica Lucky. Petrecea mai mult timp cu menajera decât cu cea care i se pretindea mamă şi Mona se temea că Mariana încearcă să-l descoase, să afle cât mai multe amănunte  din puţinul lui trecut. Dar nu conta…O deranja însă că George punea des întrebări despre băiat şi ea nu prea ştia ce să răspundă, desigur el era interesat să afle cât mai multe amănunte despre comportamentul zilnic al copilului, să-i poată evalua astfel starea mentală, posibilităţile intelectuale. Iar Monei puţin îi păsa de toate astea…

– Mona…nu prea te porţi ca o mamă, o mustră George la un moment dat …sau tot ce te interesează e să te măriţi cu mine? Nu te grăbi…mai mă gândesc.

– Cum adică te gândeşti?

– Mona, eu am fost însurat odată, cu o femeie care mi-a încurcat destul afacerile. Nu îmi păsa că se culcă cu alţi bărbaţi, dar să-l ajute pe Damian Boieru în combinaţiile lui cu Stere…

– Dacă ai luat-o de proastă aşa ţi-a trebuit…

– Şi nu era? Cine îmi garantează mie că de data asta Damian n-are nici un amestec…sau, şi mai rău, Stere?

– Crezi că Stere îşi mai revine după ce a făcut cunoştiinţă cu puşcăria? George, îţi jur că..

– Mă laşi? Intuiţia îmi spune că e ceva necurat în combinaţia asta, un copil făcut acum cinci ani şi părăsit, un puşti crescut de nişte ţărani până când, ca printr-un truc magic, ai apărut tu să-l salvezi şi să mi-l împingi în braţe…ţi se pare normal?

– De ce nu vorbeşti cu mama, ea a insistat atunci să-mi ascund sarcina, ea s-a ocupat, prin nişte cunoştiinţe, de plasarea pruncului, ea…De ce n-o întrebi?

– Mai  bine taci…doar maică-ta n-o să te contrazică.

– George, dacă tu crezi că am pus la cale o înşelăciune ca să mă mărit cu tine mai bine plec. Îmi strâng lucrurile şi când te întorci acasă nu mai mă găseşti aici.

–  Iei şi copilul?

Se simţea dintr-odată la cheremul lui, umilită, ea, o femeie puternică ,obişnuită să domine, să tragă sforile, să-şi vadă toate dorinţele împlinite, să-i comande pe alţii.

– Să nu cumva să te smiorcăi că nu mă impresionează. Tu ocupă-te de băiat că eu am o întâlnire de afaceri.

– Brunetă sau blondă?

Nu i-a răspuns, doar i-a aruncat o privire plictisită.

 

Ai vreo veste de la Daniela?

 

Ai vreo veste de la Daniela? a întrebat Mihai. Roxana nu se aştepta la o asemenea discuţie…

– Dana e plecată din ţară de mult…dar de ce întrebi?

– Pentru că mă tot caută Şerban iar eu n-am niciun motiv să vorbesc cu el…

– Crezi că domnul deputat îşi mai aduce aminte cine era Dana? Probabil multe frumuseţi au sucombat între timp farmecelor lui…parlamentare…de preferinţă fecioare…

– Dacă a uitat am să-i aduc eu aminte…

– Până atunci…poate ai timp să mă asculţi şi pe mine?

– Ai ceva să-mi spui?

Roxana avea…era însărcinată…Până acum amânaseră să aibă un copil, ea trebuia mai întâi să-şi termine studiile, apoi să găsească un job…Dar acum trebuia să-îi spună, poate că el e prea neajutorat ca să-şi dea seama singur dar ea îşi făcuse testul şi ştia cu siguranţă că va avea un copil. Poate astfel se va risipi incertitudinea care plutea peste căsnicia lor. Roxana fusese martoră la nefericitele avataruri ale lui Mihai, mai ales relaţia lui cu Silvia, „blonda de la primărie” păruse de nezdruncinat până la apariţia „necunoscutei”, acea Mona care-l făcuse să se poarte ciudat, ciudăţenie din care făcea parte şi propria lor căsnicie. E adevărat, Mihai Tănase fusese un profesor serios, îndrăgit de copiii din Drajna iar obstinaţia cu care încercase s-o ajute pe colega şi prietena ei Dana Cărciumaru chiar împotriva prietenului lui şi a familiei fetei era admirabilă. Pe atunci Mihai nu-i aruncase nici o privire iar ea, ca şi celelalte fete din liceu, îl privise cu o căldură în care se regăseau mulţime de dorinţe neexprimate, atât de aproape dar atât de departe de lumea ei…până când a avut necazul cu boala tatălui iar el parcă atunci a descoperit-o. Cât a contat compasiunea, mila faţă de suferinţa fetei…cât a contat singurătatea în care se regăsise Mihai după ce Silvia i-a întors spatele, ademenită de întoarcerea fostului soţ şi după ce Mona a pus capăt brusc unei legături pe care de mult scria eşec…cine poate şti. Poate Roxana s-a grăbit dar timpul trecut a transformat admiraţia în dragoste, sau cel puţin aşa credea ea. Desigur, Mihai nu era tipul efuziunilor sentimentale exagerate dar Roxana se mulţumea cu puţin, aşa fusese învăţată de mică şi aşa trăia, fericită pentru cea  mai măruntă bucurie, încercând să sufere cât mai puţin când singurătatea o copleşea. Da, aşa putea denumi situaţia căsniciei sale, singurătate în doi…iată de ce spera ca sarcina care i se contura în trup să ajute la schimbarea totală a vieţii lor comune, era chiar convinsă că Mihai îşi va dovedi cu adevărat marele caracter, că împreună cu copilul vor forma o familie unită şi trainică. Era dispusă să treacă peste orice fel de ezitări ale lui Mihai, să îngroape în trecut iubirile sau aventurile lui vechi, poate chiar viitoare, mai ales că ea nu fusese curtată de nimeni şi tot ce ştia despre dragoste aflase din cărţi…

N-a mai apucat să-i  spună despre sarcină pentru că a sunat din nou telefonul şi de data asta Mihai i-a răspuns lui Şerban.

– Moşule, felicitări!

– Poftim?

– Fosta ta pasiune, domnişoara Mona Murgu a adus acasă copilul, de fapt în casa lui George Iacob unde locuieşte….îţi dai seama, băiatul tău a ajuns în grija unui miliardar!

Mihai a tăcut o clipă, confuz:

– Nu înţeleg nimic…

– Îl cheamă Mihăiţă, ca pe tine…ştiu totul de la Claudia, nevastă-mea…ea e la curent cu bârfele menajerelor. Diva lui peşte pretinde că e un copil făcut cu tine pe vremea când eraţi împreună,

– Dar eu nu ştiu…n-am ştiut nimic…

– Ce se întâmplă? interveni Roxana, curioasă dar Şerban îi simţi prezenţa şi se grăbi să spună:

– Roxana e acolo? Mă rog, păcatele tale din tinereţe au dat roade, moşule, dar nu te impacienta, Iacob o să ia pruncul sub aripa lui şi n-ai să ai consecinţe.

– Şerbane, e imposibil ce spui…rosti Mihai, parcă din ceaţă.

– Eu atât am aflat…îmi pare rău dar nu mai pot zăbovi la telefon, nu-mi văd capul de treburi, ştii, la Parlament sunt o grămadă de hârtii de citit, de proiecte, de legi…

O vreme Mihai rămase nemişcat, o mulţime de gânduri se învălmăşeau în mintea lui şi nu reuşea să se concentreze iar Roxana aştepta, privindu-l cu atenţie. I-a spus tot ce aflase iar ea nu a reacţionat în niciun fel.

– Poate o femeie să fie însărcinată şi să ţină secretul…mă rog, un timp…

– De ce nu?

Mona…imprevizibilă şi alunecoasă…niciodată în pasionatele lor întâlniri nu s-a pus problema concepţiei, el a presupus întotdeauna că femeia ştie ce face …Zilele petrecute în casa Albuleştilor pe care Mona o amenajase ca un adevărat cuib al dragostei lor fuseseră încărcate de pasiune,  Sigur, nu putea uita nici începutul, prima lor întâlnire, în micul apartament din Lămâiței, bucuria cu care descoperise o femeie simplă, lipsită de fițele pe care le afișa de obicei de parcă existau două Mone și era greu să realizezi care e cea adevărată. Dar în casa de pe deal relaţia lor a explodat…

– Vreau să facem dragoste afară în curte, pe iarbă, sub cerul liber, îi spusese ea..

 

– De asta ți-ai cumpărat casă și Nicole a mobilat-o cu gust, ca să nu locuiești în ea?

 

– Nu casa îmi lipsea, ci aerul, iarba verde, cerul înstelat, lumina lunii. Voi profesorii de geografie nu citiți în stele? Tu n-ai găsit o stea să mi-o dăruiești? Voi cunoașteți doar pământul, nu vă ridicați ochii spre cer?

Au fost multe seri aidoma şi, de ce nu, rodul lor putea fi acel băiat pe care Mona l-a ascuns de toţi, câţi ani ar putea avea acum, cel puţin cinci…Să aduci înapoi după atâţia ani un copil dat în grija cine ştie cui era straniu, să fie vorba de remuşcări sau poate era simpla recunoaştere a faptului că Mona îmbătrânea, trecea vremea şi nu avea nimic al ei, nimic important de care să se  agaţe, nicio raţiune de a privi spre viitor. Acum stătea faţă în faţă cu Roxana şi nu ştia ce să spună decât…

 

– Îl cheamă Mihai, ca pe mine…

 

Mihai nu intrase niciodată în vila lui George Iacob

 

Mihai nu intrase niciodată în vila lui George Iacob. Viaţa aceasta superconfortabilă nu-l impresiona şi nu aruncă nicio privire clădirii impunătoare şi bine întreţinută, înconjurată de o frumoasă grădină şi izolată printr-un gard solid. Nu departe de piscină, în grădina plină de flori colorate, băiatul se juca supravegheat de o femeie, probabil servitoarea sau baby sitterul. S-a apropiat de băieţel şi i-a zâmbit:

– Câţi ani ai, micuţule?

– Am cinci ani şi două luni, a venit răspunsul copilului care nu părea deloc timid.

– Te cheamă Mihăiţă?

– Mihai.

Femeia care-l supraveghea a intervenit curioasă:

– Sunteţi tatăl lui?

– Eu? Nu…sigur că nu sunt…

– Mi s-a părut că semănaţi.

– Poftim?

Atunci a apărut Mona urmată de George şi Mihai s-a grăbit să i se adreseze ca şi când n-ar fi fost nimeni altcineva de faţă:

– Mona, de ce nu mi-ai spus nimic despre copil?

– Care copil?

Brusc femeia a izbucnit, nervoasă:

– Pleacă, n-ai ce căuta aici! E copilul meu, nu are tată…

A intervenit George căruia nu-i plăceau dialogurile zgomotoase: .

-Mona, n-ai de ce să fii nepoliticoasă … serveşte-l pe domnul cu o cafea. Mariana, adu nişte cafele în chioşc…să discutăm în chip civilizat.

Toţi trei au făcut câţiva paşi spre chioşcul de lemn înălţat în curte, un gazebo care te apăra atât de soare cât şi de ploaie îmbiindu-te cu linişte şi intimitate, George pusese să se construiască această anexă a bătrânei vile desfiinţând magazia de unelte şi mutând garajul la ieşire.

– Te rog să iei loc…

Mihai îi urmase maşinal dar n-avea intenţia să se lase nici condus nici dominat.

– Mulţumesc, n-am de gând să stau…

– George, lasă-l să plece, n-am chef să-i ascult tânguirile de cotoi părăsit, e un looser, ţi-am spus…un gunoi…

– Cum, nu mai sunt tipul cu care-ţi plăcea să faci dragoste seara pe iarbă, la lumina lunii?

– Obraznicule!

– O clipă, tu eşti profesorul de provincie cu care Mona a avut o aventură , parcă Tănase sau Tănăsescu… interveni George, nu mă interesează amănunte despre idila voastră… Ai venit să-ţi iei urmaşul… dar .e prea târziu. Copilul rămâne la mine, eu am să mă însor cu Mona şi am să-l  recunosc iar tu nu mai ai ce căuta în casa mea…

Deodată chipul Monei păru că se destinde şi se gândi că e timpul să mai vină cu o mărturisire:

– Nu e copilul lui…am minţit…Iartă-mă George dar nici nu ştiu cu siguranţă cine e tatăl…

– Câtă vreme nu susţii că  e al lui Damian Boieru nu-mi pasă

– Dar eu vreau să ştiu,rosti Mihai cu fermitate. Solicit o analiză de paternitate

– N-ai decât…

– Chiar aşa? Nu te deranjează  să descoperi că e o capcană, o maşinaţie a Monei ca să se mărite cu dumneata?

– Eşti nebun..ripostă femeia dar Mihai nu se opri să dezvolte ipoteza lui care în fond nu era departe de adevăr: .

– De ce nu recunoşti că ai inventat o poveste demnă de un scenariu de film prost. De unde ai cules băieţelul ăsta nevinovat, poate un orfan, poate un copil  părăsit, nu-ţi pasă că el suferă?

– Ai venit la mine în casă să faci pe moralizatorul…cine te-a trimis, Dumnezeu sau Sfântul Petre? Hai, ieşi afară! strigă Mona, nervoasă şi George trebui din nou să intervină:

– Lasă dragă omul să se convingă, eu n-am de gând să-mi schimb hotărările. Să facă testul de paternitate şi să se convingă…că e sau nu copilul lui mie nu-mi pasă! Cum nu-mi pasă câte aventuri ai avut tu în tinereţe şi cu cine! Mona încuviinţă fără entuziasm cu toate că expresia „în tinereţe” o deranjase profund.

Când s-au văzut în seara aceia Roxana a rămas hotărâtă să nu-i spună nimic. Apariţia unui potenţial copil al lui Mihai, cu sau fără testul de paternitate, deschidea brusc o fereastră pe care o crezuse definitiv închisă, spre un trecut în care ea nu era decât „răţuşca cea urâtă” din clasă, o puştoaică nebăgată în seamă de nimeni, martoră a unor tribulaţii din dragoste ale „celor mari”, invidioasă pe Dany care-şi afişase plină de curaj iubirea, pe Flori şi pe celelalte fete care vorbeau despre sex cu nonşalanţă, pe Silvia care se bucura de atenţia lui Mihai şi apoi pe Mona, necunoscuta care intrase în lumea lor fără să ţină seama de nimic, răpindu-l pe bărbatul care era pe atât de vulnerabil cât era de dorit. Trebuia să aştepte, vârtejul se va potoli iar viaţa lor îşi va relua cursul obişnuit. Mai ales după ce reuşise să o îndepărteze pe Mirela care era suficient de apetisantă şi lipsită de prejudecăţi încât putea deveni un pericol. O ajutase să obţină un job în Anglia, un post care i se oferise ei şi pe care fusese un timp tentată să-l accepte dar i se păruse mai important să menţină status quo, să-şi păstreze intacte căsnicia şi speranţele. Dacă Mihai voia analize ca să se convingă că puştiul e sau nu copilul lui n-are decât, ei nu-i păsa deloc. Sau îi păsa?

 

 

Mona s-a grăbit să se ducă la maică-sa

 

Mona s-a grăbit să se ducă la maică-sa, bucuroasă, era atât de aproape de realizarea planului, George renunţase brusc la orice împotrivire..Poate îi plăcea copilul, tăcut şi retras dar în mod sigur isteţ şi maleabil, poate ieşi din el un om de ispravă în caz că va avea educatori buni. Mona nici nu se gândrea să se ocupe de viitorul copilului, era sigur că George va veni cu soluţiile, mai ale că spusese limpede:

„ eu n-am de gând să-mi schimb hotărările…să se facă testul de paternitate dar mie nu-mi pasă!”

Ca de obicei Zoica era sceptică:

– De Damian crezi tu că ai scăpat? A ascultat povestea caselor de amanet şi s-a  mirat: L-ai păcălit pe turc?

– Selim e un tip corect, nici n-a visat că asemenea pleaşcă îi cade în braţe…el spera că scapă cu vreo bijuterică de la Istanbul dar nici n-a clipit când i-am cerut casele de amanet…

– Mona, dacă te porţi ca o femeie uşoară nu e exclus ca George să te dea afară…şi să păstreze copilul…

– După ce vor ieşi rezultatele testului, continua Mona să-şi desfăşoare planul cu voce tare ..Mihai Tănase pleacă din joc, tatăl e necunoscut…nimeni nu mai are motive să cerceteze, să se îndoiască…

– Bine, să zicem că George acceptă varianta masculilor cu care presa te-a blagoslovit atunci…când umblai cheaună ..dar dacă cere o analiză completă unde se ajunge?…copil cu mamă necunoscută…nu are motiv să-şi retragă promisiunea şi să te dea afară? Să nu-mi spui că are nevoie de tine ca să te îngrijeşti de creşterea şi educaţia plodului….

–  Nu, dar poate are nevoie de mine ca să mă îmbrac elegant şi să ieşim în lume împreună, cum crezi că o să fie acceptat urmaşul lui? ..Adevărul poate face rău şi mie dar şi lui…să-l văd lăudându-se că s-a lăsat păcălit cu un orfan găsit în curtea mizerabilă a unor ţărani amărâţi duntr-un sătuc pierdut pe malul Dunării, să-l văd…

– Sunt destui oameni care adoptă..

– Familii care adoptă, mamă…

– Ăsta e atuul tău?

– Poate…

Când s-a întors nu l-a mai găsit pe Mihăiţă jucându-se în curte.

– Domnul l-a luat la plimbare, i-a spus Mariana.

– Unde?

Menajera nu ştia, a dat din umeri.

– Cred că Lucky e bolnavă, n-a mâncat nimic astăzi.

– Din partea mea n-are decât să crape!

Mona era mulţumită, George începuse să se ataşeze de copil, să-l placă ceea ce însemna că va avea nevoie şi de ea. Îşi neglijase pisica, era o dovadă.

 

E copilul meu!

 

 

E copilul meu! a strigat Mihai. Testul de paternitate e gata, am primit rezultatul şi e pozitiv!

Roxana n-a spus nimic, l-a ascultat în tăcere fără să se mire de exaltarea lui, parcă obţinuse cine ştie ce victorie.

– Asta înseamnă că Mona a născut în secret şi nu mi-a spus nimic, poate de mândrie, poate de ruşine…presupun că mama ei Zoica s-a ocupat de plasarea copilului, nu ştiu cum a ajuns în familia aia de la ţară dar nu contează…Sunt tatăl copilului, ceeace e sigur…

Reacţia Roxanei abia acum a urmat şi a fost categorică:

– Dar la fel de sigur ar fi ca Mona să fie mamă? Mi-e greu să cred că femeia asta plină se aroganţă, care s-a încurcat cu tine ca să se răzbune pe ţiitorul ei, a fost atât de neglijentă sau nepricepută… Mihai, eşti victima unei fraude!

– Analiza nu minte, laboratorul e serios, am plătit…

– Nu ştii de ce e în stare ea?

– Adică şi-a abandonat pruncul iar acum s-a grăbit să-l recupereze doar ca s-o ducă Iacob la altar…nu cred asta!

– Nici eu nu cred că e copilul ei!

– Roxana, ştii ce vorbeşti…acum mă acuzi că am făcut un copil cu cine ştie ce necunoscută? Înţelege odată, testul a fost cât se poate de clar, sunt tatăl lui Mihăiţă!

– Dar cine e mama?

– Roxana!

– Mihai, sunt însărcinată, nu striga la mine!

Brusc s-a lăsat liniştea. Poate Mihai a înţeles mai greu ce i se spusese, poate nu ştia cum să reacţioneze dar n-a spus nimic. Dintr-odată se deschidea un alt orizont în viaţa lor, ştia că apariţia unui copil ar fi putut cimenta relaţia destul de fragilă care o aveau, o variantă mereu amânată pentru că „nu era momentul”. Ea dăduse examene, studia în continuu pentru că joburile din IT se updatau în permanenţă, el fusese prins cu transferul, nu găsiseră împreună răgazul necesar …poate nici motivaţia necesară, socotind că a concepe un copil e rezultatul unei dorinţe comune. Dar situaţia în care se regăsea brusc îl incita…trecuseră atâţi ani şi spera că a îngropat trecutul iar acum totul se bulversa. Mona a fost de acord cu testul de paternitate deşi ştia că el e tatăl copilului, pur şi simplu nu o interesa rezultatul analizei sau.. Dacă Roxana avea dreptate şi copilul nu era al Monei cum a ajuns micuţul în casa Iacob, prin ce potrivire a destinului…pentru că răspunsul laboratorului nu putea fi pus la îndoială. Manevrase Mona totul…nu era exclus cu talentul ei de a cuceri bărbaţii ca să-şi atingă scopurile, dar de ce?

Roxana era însărcinată, va avea un copil, la urma urmei de ce să nu lase baltă toate frământările şi să aştepte naşterea copilului  lui pe care să-l crească şi să-l iubească aşa cum se cuvine? Dacă Mona făcuse un copil cu el, poate din greşeală, şi îl ţinuse secret acum să plătească. Dar Mihăiţă va fi sau nu fericit acum când şi-a regăsit pe neaşteptate părinţii adevăraţi dar ei nu sunt împreună ?

 

 

Cine e mama copilului

 

Cine e mama copilului devenea un mister, acum după ce se dovedise că Mihai Tănase era tatăl fiziologic iar el nu avusese, cu 5-6 ani în urmă alte relaţii intime decât cu Mona Murgu sau cu Silvia Ursu.

În satul de pe malul Dunării Arghir Roşu a primit pe neaşteptate vizita unui bărbat necunoscut, sosit pe o motocicletă imensă ca un tanc. Era un tip solid, vânjos, cu alură de sportiv şi Arghir a presimţit de la început că va avea necazuri.

– Unde e Mihăiţă?

– Cine? s-a bâlbâit ţăranul.

– Copilul care ţi-a fost lăsat în grijă acum mai bine de 5 ani. Am venit să-l iau înapoi.

Arghir a rămas descumpănit iar nevastă-sa, aflată şi ea în curte, a reacţionat:

– Să chem poliţia?

– Da, cheam-o…a spus străinul, poate vă ajută ei să vă aduceţi aminte.

– Nu există nici un copil în casa mea, a prins glas gazda, Dumnezeu nu ne-a blagoslovit cu…

– Mă laşi?

Individul a umblat din buzunar şi a scos la iveală un pachet gros de bani, erau numai sute.

– Acum vă aduceţi aminte? O rudă a dumitale te-a sfătuit să accepţi un bebeluş străin, care tocmai se născuse, o femeie în vârstă a venit atunci cu pruncul, ţi-a dat nişte bani, ţi-a spus că numele copilului este Mihai, Mihai şi atât…şi a promis că în fiecare lună vor sosi şi alţi bani, ca ajutor…N-are rost să negi, mandatele poştale s-au păstrat. Doamna respectivă urma să ia copilul înapoi după un timp dar n-a mai apucat…din păcate a decedat. Dar plata a sosit fără întârziere iar eu vin acum să-l iau înapoi pe Mihăiţă, desigur veţi fi despăgubiţi…

– Păi…a ezitat Arghir Roşu…nu e…

– Ce nu e..?

– Copilul nu mai e…

– L-am dat înapoi, interveni femeia. A venit mama lui să-l ia.

– Mama lui?

– Aşteptaţi o clipă, mă duc în casă să caut…doamna ne-a lăsat o carte de vizită…

Pe cartea de vizită scria mare MONA MURGU şi atât. Bărbatul a citit şi a zâmbit:

– Mona Murgu…desigur, dânsa e mama lui Mihăiţă, avea tot dreptul să-l ia. Atunci, eu plec…continuă el şi îndesă la loc în buzunar pachetul cu sute de lei: De ăştia nu mai aveţi nevoie…

 

Familia Roşu a rămas fără replică în timp ce Victor Ursu s-a urcat pe motocicletă şi a demarat spre ieşirea din sat.

Silvia se afla acum la Călăraşi, recuperată după o perioadă dificilă. Cu ani în urmă ea încercase disperată să-şi păstreze relaţia cu Mihai, o relaţie pe care se baza speranţa ei de a începe o viaţă nouă dar apariţia Monei şi pasiunea oarbă pe care o stârnise ridicase obstacole de netrecut.  Când Victor Ursu se eliberase din detenţie Silvia l-a respins cu înverşunare dar s-a domolit pe măsură ce timpul trecea, era însărcinată, purta în pântece copilul lui Mihai şi nu ştia ce să facă, din disperare a fost aproape să devină incendiatoare. Şi-a dat seama că are nevoie de ajutor şi cui să i-l ceară decât lui Victor, tatăl Adelinei şi fostul ei soţ, pe care multă vreme nu l-a acceptat alături de ea. Scurt timp au locuit la mătuşa Elena, fratele tatălui ei decedat, într-o comună nu prea depărtată.  După ca Adelina a fost înscrisă la şcoală la Călăraşi, mutându-se în casa bunicilor, Silvia a ezitat, slujba de la primăria din Drajna i se păstrase dar Mihai nu părea dispus să se întoarcă la ea iar femeia nu voia cu nici un preţ să recunoască sarcina aşa că în cele din urmă s-a stabilit şi ea la Călăraşi. Victor a pretins de ochii lumii că e copilul lui şi  i-a interzis categoric să-l mai caute pe Mihai, practic perioada petrecută la Drajna era ştearsă cu buretele. Mama lui Victor, doamna Nela, fusese moaşă şi a promis  că se ocupă de tot ce e necesar, cu discreţie, singura care aştepta cu naivitate un frăţior fiind Adelina, prea mică pe atunci să devină suspicioasă. Când doamna Nela a ajutat-o pe Silvia să nască, într-o noapte, mama nici nu a văzut pruncul, pur şi simplu i-au spus că băiatul a murit la naştere şi a fost îngropat deja undeva în grădină, Victor şi mama lui au ţinut-o pe Silvia cu tot felul de sedative care i-au menţinut confuzia până ce durerea s-a estompat…iar ea a sfârşit prin a-l accepta înapoi pe fostul soţ, începând o viaţă destul de cenuşie într-o familie în care doar Adelina era  veselă şi mulţumită. Iar numele lui Mihai Tănase n-a mai fost pomenit niciodată în casa Ursu. Cât despre copilul dat de doamna Nela în grija sătenilor de pe malul Dunării  nu s-a mai ştiut nimic, mama lui Victor a decedat, tatăl lui – ultimul care ştia adevărul, era bolnav şi supravieţuia într-un azil de bătrâni dar Victor trăia în permanenţă cu teama că o cercetare serioasă ar putea descoperi totul şi nici măcar nu accepta gândul că Silvia ar afla că băieţelul născut de ea trăieşte.  E drept, banii promişi familiei Roşu erau trimişi cu regularitate dar mandatele poştale cu care Victor îl ameninţase pe ţăran erau la fel de compromiţătoare pentru expeditor aşa că el distrusese orice urmă. Şi totuşi trăia cu frică. Frica de a se afla combinaţia nefericită, frica faţă de descoperirea adevărului de către Silvia. Citise în presă necazurile unei adolescente lovite de o maşină pe trecerea de pietoni, dacă n-ar fi fost tragica întâmplare nu s-ar fi ştiut că fata fusese părăsită la naştere şi adoptată de o familie de ţărani. Adoptată! …aici era cheia, adoptată cu acte nu dată pe furiş, de fapt abandonată. Brusc i-a fost teamă. Trebuia să meargă să ia copilul de acolo, o anchetă declanşată subit ar fi putut declanşa catastrofe nebănuite, intervenţia autorităţilor fiind periculoasă iar reconcilierea lui cu Silvia, şi aşa destul de fragilă în pericol. Mai ales că Adelina, care crescuse între timp, începuse să pună întrebări incomode.

– Mamă, ce s-a întâmplat cu frăţiorul meu?

– A murit draga mea…

– Dar era băieţel?

– Da, băiat…

– Şi de ce nu mergem la mormântul lui? Aş culege nişte flori şi…

– Bunica ta l-a îngropat departe, interveni Victor, nici eu nu ştiu unde.

– Bunica e la cimitir…poate acolo e şi frăţiorul…Dar cum îl chema?

– N-a fost timp să aibă un nume….

Cât de greu e să inventezi minciuni şi cine ştie când te poţi încurca în ele. Băiatul trebuia luat de la familia aceea nesigură şi dus în altă parte, eventual la un adăpost pentru orfani, iar Victor era hotărât să cunoască doar el locaţia. Maică-sa Nela găsise familia Roşu cu ajutorul unei rude despre care Victor nu ştia nimic ceea ce îi alimenta panica…Dar cum ajunsese Mona Murgu să ia copilul? Poate era o întâmplare, un joc al destinului sau nu…Victor nu putea fi sigur de nimic şi teama îi sporea.

 

 

La Drajna nu se schimbase mare lucru

 

La Drajna nu se schimbase mare lucru, nici în comună nici în viaţa oamenilor. Ghiţă câştigase un nou mandat de primar, Toma Frunză era tot şeful postului de poliţie,  nici nu avansase nici nu retrogradase, cârciuma lui Moise era la locul ei, popa Zaharia nu mai găsea pe cine să afurisească, şcoala avea un nou director iar madam Draga un alt motan, botezat tot Colonelul  E drept, Draga se pensionase dar acum avea mai mult timp pentru a purta bârfele locale din casă în casă. Multă vreme şi familia Cârciumaru fusese obiectul şi subiectul bârfelor, mai ales după ce fiica lor Dany pierduse copilul şi plecase din ţară. Anii trecuseră, Dany s-a întors doar în vizită alimentând imaginaţia localnicilor care se frământau pentru că nu aflaseră  deloc amănunte despre noua viaţă a fetei, unde locuieşte, ce munceşte, cu cine se culcă…Nici Mihai, nici Roxana, care fusese colegă şi prietenă apropiată cu Dany n-au pus întrebări incomode dar de câte ori s-au întors la Drajna singurul loc unde se simţeau bine era casa Cârciumarilor. El nu mai avea acum bicicletă, îşi cumpărase o maşină la mâna a doua iar de comună nu-l mai legau decât mormintele părinţilor aflate în cimitir. Îi transferase cu ani în urmă ferm convins că va locui în Drajna o viaţă întreagă, era un loc care-i plăcea, cu copiii respectuoşi şi dornici de învăţătură, dar acum vizitele erau tot mai rare, venea din când în când cu Roxana pentru că aici erau înmormântaţi şi părinţii ei. De clădirea şcolii prefera să nu se apropie şi încerca să-şi amintească  garsoniera din casa Tuşei Ileana care arsese, curată, cu cărţi frumos stivuite pe rafturi, alături de DVDurile şterse mereu de praf, în care depănase atâtea visuri… Dar amintirile nu veneau.

Nici de casa Albuleştilor de pe deal nu voia să se mai apropie, mai ales că aflase că vechiul lui prieten, Şerban Folea, avea să cumpere casa. Acum era parlamentar, dobândise ceva influenţă, se consolidase financiar şi nu se mai temea de socru-său pe care-l convinsese să cotizeze la puşculiţa partidului. Astfel devenise bun prieten cu trezorierul, Dragoş Nedelcu, un băiat simpatic şi cu o soţie extrem de frumoasă, Delia….Desigur, soţia lui Şerban Claudia s-a împotrivit o vreme ideii…

– Ce să căutăm noi la Drajna…iar eşti la vânătoare de prospătură, au mai rămas niscai fecioare acolo care te aşteaptă cu braţele deschise şi fustele ridicate?

– Nu înţelegi draga mea, casa e încăpătoare, frumos aranjată, doar ai văzut-o…şi vreau s-o cumpăr pentru că ne permitem!

– De ce să nu luăm o casă ca toată lumea, la Corbeanca, la Mogoşoaia, la Snagov…

– Până la Drajna nu-s decât 30 de kilometri, un fleac.

– Bine, cumpără..dar eu nu mă mişc de aici, apartamentul din Bucureşti îmi e de ajuns.

Dar s-a mutat şi ea în casa de pe deal când Şerban a hotărât să vândă apartamentul pentru a cumpăra un altul mai dichisit, acum avea relaţii care-i veneau în ajutor. Iar noua locuinţă era potrivită pentru petreceri, veneau tot mai des acolo colegi de partid, consilieri, prieteni cu influenţă, mulţi dintre ei cu soţiile şi Claudia începuse să se simtă în largul ei.

 

Cu Mihai şi Roxana s-au întâlnit întâmplător la o staţie de benzină şi subiectul principal n-a putut fi evitat:

– Moşule, e adevărat sau e bârfă chestia cu copilul? Ai făcut analize? Mihai nu răspunse iar Roxana încerca să-şi ascundă privirile dar Şerban nu putea fi oprit: Înţeleg, e copilul tău.

 

– Dragă, nu e treaba ta, se grăbi Claudia să intervină…sau pregăteşti terenul, cine ştie ce bastarzi ai făcut cu amantele tale şi se apropie funia de par?

 

N-au putut refuza invitaţia, mai ales că Claudia părea să se plictisească în noua casă şi îi plăcea să facă pe gazda, să servească aperitive, să-şi etaleze noul standard de viaţă şi să vorbească fără încetare.  Lui Mihai casa îi stârnea amintiri confuze.începând cu.intuiţia iniţială, greşită, că oricine  ar locui acolo ar fi mai ferit de ochii lumii, mai departe de bârfe, mai izolat de zvonuri și cancanuri. N-a fost aşa, dimpotrivă, “Casa păcatului” a devenit subiect de campanie în lupta dusă de madam Draga cu sprijinul popii Zaharia împotriva relaţiei lui cu Mona, mai ales că toţi se întrebau cât are să dureze . Apoi îşi aminti despre ziua când indivizi necunoscuţi răscoliseră casa cu meticulozitate, răvășiseră mobile, veioze, covoare, spărseseră vaze de cristal, sfâșiaseră învelitorile canapelelor și fotoliilor, aruncaseră pe jos de-a valma cărți, sertare pline cu nimicuri, fără să se preocupe să-și ascundă înverșunarea.  În fine..crima de pe terasă… Dar nicio amintire despre clipele frumoase, şi au fost destule, despre visurile depănate la lumina lunii, despre îmbrăţişările  …Aruncă o privire spre Roxana a cărei figură părea impasibilă, ar fi dat orice să afle ce gânduri trec prin mintea femeii dar în nici un caz nu credea că e vorba de satisfacţia de a fi câştigătoarea luptei între Mona şi Silvia la care ea nu participase.

– Noi trebuie să plecăm.

– Cum să plecaţi, protestă Claudia, nici n-am apucat să servim o cafea.

– De fapt…am venit pentru cimitir…

– Lasă, moşule, cei de acolo pot să aştepte. Sau mai bine să zic „cei de dincolo”?, râse Şerban, Adevărul e că ai cam uitat de vechiul tău prieten şi să ştii că, deşi am intrat în politică, ba chiar cu oarece succes,  sentimentele mele pentru tine nu s-au schimbat. E drept, nu-ţi mai pot oferi joburi , ştiu că nu te interesează, dar să te înscrii în partid ai putea…Văzu lipsa lor de reacţie şi conchise: Nu? O cafea totuşi am putea bea, vorba Claudiei.

Pe neaşteptate Roxana spuse:

– Mi-a scris Dany din Italia, chiar ieri am primit scrisoarea…

– Vorbeşte dragă, cât fac eu cafeaua, nu te jena, rosti Claudia…trecutul amoros al  domnului e de mult apus, astăzi Casanova ăsta al meu nu mai impresionează pe nimeni

– Frumoasă reclamă îmi faci…Aşa crede ea, încercă Şerban să zâmbească în timp ce soţia lui se îndepărta…ce mai face Dany?

– Dany s-a măritat acolo, are o fetiţă, lucrează într-o multinaţională şi e fericită, se grăbi să spună Roxana în timp ce Mihai o privea, nu prea era sigur că Dany şi Roxana mai corespondau. Vechile răni s-au închis, nu trebuie să-ţi faci griji.

– Dar nu-mi fac nici o grijă, se grăbi Şerban să răspundă.

. Totuşi ai iubit-o, i-ai promis că o iei în căsătorie şi când Dany a aflat că eşti deja însurat ai declarat că divorţezi. Minciunile tale au rănit-o dar n-au învins-o.

– Eu…s-a bâlbâit bărbatul. Poate nu sunt un erou…dar nici Mihai nu este!

– Să nu îndrăzneşti să te compari cu Mihai!

– I-a făcut un copil Monei şi tu îl aperi?

– Da, a avut un copil …poate cu Mona, poate cu Silvia…o să aibă un copil şi cu mine pentru că sunt însărcinată. Ei şi?

– Eşti însărcinată, drăguţă? Ce frumos…rosti veselă Claudia sosind cu cafelele. Poate a venit şi rândul nostru să ne gândim la un urmaş…

– Nu e o idee rea, mormăi Şerban, partidul are nevoie de oameni.

 

Roxana a intrat în salonul de coafură

 

Roxana a intrat în salonul de coafură al Zoicăi Murgu în urma Monei. O pândise, o urmărise toată dimineaţa după ce, la telefonul din vilă, servitoarea îi spusese că „doamna a plecat la coafor”. De ce să apeleze „diva” la cei mai la modă stilişti, care erau şi scumpi, când se putea servi gratuit în salonul maică-si unde se simţea deja ca o patroană, pentru că Zoica era destul de bătrână şi trecea rar pe acolo.

Salonul de coafură ocupa un spaţiu destul de modest dar arăta curat iar lucrătoarele păreau bine pregătite şi amabile…Roxana a fost imediat invitată să ia loc dar a refuzat, o văzuse pe Mona aproape gata, i se aranja frumos părul şi o parfumau cu diferite esenţe iar ea se privea în oglindă cu un aer veşnic nemulţumit…

– Mona! Vocea ei a răsunat suficient de tare şi privirile tuturor s-au întors.

– Linişte, vă rugăm, deranjaţi clienţii…

În afara Monei nu erau alţi clienţi în salon iar aceasta s-a întors curioasă spre noua venită:

– Mă cunoşti de undeva?

– Sunt Roxana Tănase…soţia lui Mihai.

– Cum, Mihai s-a însurat până la urmă? Dar ce e cu blonda de la primărie, ai măturat-o din calea ta, ai omorât-o? Mona a început să râdă gros şi s-a ridicat.

– Bine, te-ai prezentat, acum poţi să pleci….noroc că nu-s cliente pe aici, s-ar speria să vadă cât de urâtă eşti…Da-ţi-o afară!

– Mihai a făcut testul de paternitate, el e tatăl natural al copilului.

Mona a tăcut o clipă, evident lucrătoarele din salon ascultau curioase dar nu îndrăzneau să comenteze. Care Mihai, despre ce copil e vorba?

– Acum te recunosc…nu eşti tu fata ăluia de la şcoala din Drajna, directorul… cum îl chema ?

– Radu Papuc.

– Ce nume caraghios…şi ce, Mihai ţi-a dat acum papucii? Râdea din nou. Fetiţo, dacă te temi că ţi-l iau fii liniştită, s-a isprăvit vremea când mă numea „steaua lui fără nume”, recunosc că a fost o aventură amuzantă dar s-a terminat, crede-mă, s-a terminat…

– Mihai crede că e băiatul tău.

– Zău?

– Dar eu ştiu că tu nu eşti mama copilului.

– Doamna Mona, a îndrăznit o lucrătoare, aveţi un copil?

– Dragă, unii zic că da alţii că nu… ce spune persoana de faţă nu mă interesează, n-aţi dat-o încă afară aşa cum v-am poruncit?. Iar tu fetiţo…s-a întors spre Roxana..mai pune ceva carne pe tine, anorexico, arăţi ca un schelet!

– Nu vă fie grijă am să mă îngraş repede…pentru că sunt însărcinată.

Descumpănită o clipă Mona nu mai ştia ce să spună iar Roxana s-a grăbit să adauge: Şi am de gând să-mi apăr căsnicia cu ghearele şi cu dinţii în faţa unei femei care nu merită decât dispreţ!

– Poftim? Acum eşti obraznică…

– Am să încep, continuă Roxana netulburată, prin a demonstra că nu eşti mama bietului copil…şi va fi simplu, sunt convinsă că o simplă analiză ADN va fi de ajuns…

– Cine o să te asculte…nu mă poţi obliga să fac nici o analiză…

– Ba da…când vor începe să pună întrebări ziarele care te-au tămâiat atâta vei fi obligată să spui adevărul!

– Femeie proastă…nu-ţi dai seama că primul care va suferi va fi Mihai?

Era adevărat…Mihai suferea deja de incertitudine. Dar dilema lui se referea în primul rând la propria soartă, Roxana era însărcinată, pe cale să-i ofere mult doritul urmaş…tocmai când descoperise existenţa unui copil născut cu ani în urmă din aventurile lui tinereşti. Avea nevoie de certitudini şi trebuia să stea de vorbă cu Mona, fără ca George Iacob să fie de faţă. Bănuia însă că nu va fi bine primit la vilă.

– Dacă nu eu atunci cine ar putea fi mama băiatului, sau Mihai a luat la rând toate femeile din comună şi eu nu ştiu? Tu a câta ai fost la rând? se agită Mona în faţa Roxanei care părea tot mai sigură pe ea. .

– Eroare….doar Silvia a fost iubita lui …..

– Şi eu ce-am fost?

– O stafie rătăcită prin cimitir.

–  Gata, ajunge cu golăniile, ieşi afară până nu te iau eu de păr şi te arunc în stradă că văd că proastele astea se uită ca la circ! Spectacolul s-a terminat, curcilor!

Dar Mona era departe de a fi liniştită. S-a urcat în maşina ei şi a pornit spre casă frământată de întrebări…Mihai făcuse testul pentru care George îşi dăduse acordul şi abia acum apăreau încurcăturile, se dovedise tată natural. Pe de o parte, Mona era mulţumită, i se confirmau mărturisirile, oricum era mai bine decât să fie considerată o femeie uşoară care nu mai ţine minte cu cine s-a culcat. Pe de altă parte apăreau alte complicaţii. Cum reuşise Damian şi amicul lui din puşcărie să aleagă tocmai acest copil când pesemne erau sute de copiii abandonaţi, eventual de vârsta cerută, fusese un joc al întâmplării sau o pedeapsă a destinului? Ce va face Mihai ştiind că are un fiu natural, va abandona mizând pe copilul oficial pe care urma să i-l aducă slăbănoaga de Roxana, ah, nesuferită persoană, sau va cere autorităţilor să rezolve situaţia, eventual cu un proces. O, nu, aşa ceva nu trebuia să se întâmple! Cât despre Silvia…Mai mult ca sigur „blonda de la Primărie” era mama naturală şi…Aici Mona zâmbi…găsise soluţia ieşirii din impas…da, aşa trebuia să procedeze…

 

Dacă nu sunt eu mama atunci e Silvia…să vedem dacă o să-i convină, acum parcă s-a întors la fostul soţ, fetiţa ei a crescut, cine ştie în ce clasă e dar destul de mare ca să priceapă că mama ei a născut un copil pe care l-a abandonat cu sânge rece…l-a dat unor necunoscuţi, unor străini dintr-un sat prăpădit ca să nu-şi complice ea frumuseţea de viaţă abia aşezată…Ei bine, vom vedea cine câştigă…

 

Când a intrat în vilă George o aştepta.

 

Când a intrat în vilă George o aştepta.

– Mona, spune-mi şi mie ce a căutat Damian Boeru aici?

Luată prin surprindere Mona şi-a pierdut o clipă cumpătul, a încercat mai întâi să amâne orice răspuns:

– Damian Boieru a fost aici?

– Îţi baţi joc de mine?

– George…

– Nici un George…îţi faci bagajele şi pleci din casa mea! Acum! Crezi că sunt un fraier care se lasă îmbrobodit de combinaţiile tale cu nenorocitul ăla? Afară!

– Şi copilul?

– Să îl ia taică-său….şi-a făcut testul fostul tău hăndrălău? Perfect, să-şi ia odrasla şi să plece unde or vedea cu ochii, George Iacob nu e bătaia de joc a nimănui…

Mona s-a aşezat pe un fotoliu căutând o batistă, trebuia neapărat să plângă.

– Bine, am să plec dacă asta vrei…dar să ştii că nu ţi-am greşit cu nimic….

– A fost sau nu Boeru aici?

– A…fost. Ştii că nu m-a iertat niciodată pentru tot ce i-am făcut, l-am şantajat, l-am dat pe mâna poliţiei, într-un fel condamnarea lui mi se datorează…poate are de gând să se răzbune…

– Cum?

– Nu ştiu…George, ascultă-mă puţin, continuă  Mona care reuşise să-şi regăsească echilibrul. Ca şi tupeul. Damian a pierdut tot, trăieşte din te miri ce, s-a dus vremea când făcea afaceri de milioane şi îi cădeau femeile la picioare.

– Inclusiv tu.

– Inclusiv Sonia.

– Poftim? Ce amestec are Sonia în povestea asta, curva e de mult moartă şi îngropată.

– Damian ştie că Sonia e cea care a provocat moartea omului său, cu cuţitul şi pentru crima asta a fost acuzat şi condamnat el! Comisarul Olteanu n-a crezut niciodată că o femeie fragilă ca Sonia putea fi criminala!

– Mă faci să râd..Sonia femeie fragilă, haida de! Taci Mona, nu sporovăi mai departe că îmi închipui ce vrei să insinuezi..Boieru vrea de fapt să se răzbune pe Sonia şi cum nu e nici zombi nici stafie m-a ales pe mine drept ţintă, adică averea mea…cum îi trebuie un aliat în interior a venit la tine dar ai rezistat cu brio asaltului pentru că mă iubeşti nespus şi n-ai de gând să mă trădezi. Dacă asta e povestea de ce nu scrii o carte, de ce nu faci un film? O să-mi spui că l-ai refuzat…

– Sigur că l-am refuzat.

– Atunci de ce i-ai dat casele de amanet de la Selim?

– Ca să scap de el…

– Mare prost mă crezi…Dar copilul?

– De ce amesteci copilul aici? E copilul meu şi al lui Mihai, analizele au confirmat asta şi când am să plec am să-l iau cu mine…găseşte-ţi altă proastă să-ţi aducă pe tavă un urmaş gata făcut că sunt pline mahalalele de amatoare…Vrei să plecăm, bine, o să plecăm…continuă Mona care însă nu se mişca din fotoliu.

– De unde ai scos tu că îmi doresc un urmaş? Pe convingerea asta ţi-ai făcu planul?

– Baţi câmpii, nu e vorba de nici un plan!

– Nu? Stai aşa…Lucky…pe unde umbli …pis pis…tu vezi unde e pisica?

– De asta îţi arde acum, să mângâi pisica? George, mi-am pierdut câţiva ani buni cu tine, te-am preferat altor curtezani care se îngrămădeau la picioarele mele, am acceptat toanele, hobbyurile tâmpite şi amantele tale ….Mona turba de furie, se enervase văzând că nu se poate stăpâni în faţa grosolăniilor partenerului, era tentată să-i arunce în faţă toate mizeriile de care era capabilă dar se temea. George se dovedea imprevizibil. Cu Damian să te cerţi era o plăcere, el o făcea paţachină iar ea îi spunea criminal cu cravate de mătase. „Nu există decât două variante, ori ești prost, ori ești prost. Sau în cel mai bun caz idiot…” repeta ea cu satisfacţie dar faţă de George se ferea să se dezlănţuie, miza era prea mare. Iar el acum ce făcea…găsise pisica, o luase în braţe şi o mângâia…

– Măcar cu pisica te porţi drăgăstos, comentă.

– E şi normal ,Lucky îmi face un mare serviciu…uite, aici în zgarda pisicii, în colierul ăsta nu se află o bijuterie, aşa cum ai crezut ci un microfon…

– Poftim?

– Am ascultat tot, ştiu planul vostru blestemat…tu şi Damian Boieru aţi complotat să mă distrugeţi, să puneţi mâna pe averea mea şi să o împărţiţi…

– Dar e copilul lui Mihai…

– Să taci!

Nimeni n-a vorbit cu mine pe un asemenea ton, gândi Mona. Iată cum se întoarce roata, acum câţiva ani l-a şantajat ea pe Damian după ce îi înregistrase pe furiş matrapazlâcurile, dar ce putea face? În clipa aceea a intrat Mariana.

–  Vă caută un domn, a spus menajera şi Mona a înlemnit, nu cumva Damian avea tupeul să se întoarcă? Oare ce tâmpenii pusese la cale?

– Cred că  e tatăl copilului, continuă Mariana uşor ironic şi George interveni:

– Roagă-l să aştepte.

 

Silvia fusese în cumpănă

 

Silvia fusese în cumpănă pentru că era însărcinată, toate precauţiile nu folosiseră la nimic sau nu se pricepea, lăsându-se pe mâna unor poveţe primite demult de la bunica ei…Ce să facă? Nu se îndoia că Mihai e tatăl, nici un alt bărbat nu se mai apropiase de ea iar pe Victor îl ţinuse la distanţă după întoarcerea lui. Dar pe Mihai atunci nu putea fi sigură, vadea cum speranţele ei se năruie pe zi ce trece. În plus mai era micuţa Adelina care nu trebuia să sufere din cauza frământărilor mamei ei aşa că a acceptat ca fetiţa să fie dusă la Călăraşi, în grija socrilor care nu-şi agreaseră niciodată nora. Deşi doamna Nela, mama lui Victor, nu-şi ascundea duşmănia, convinsă că Silvia nu era perechea potrivită pentru fiul ei, faţă de nepoţică aveau sentimente mai bune aşa că o vreme a încercat să se întoarcă la Drajna. O iluzie…în plus sarcina începuse să se vadă şi nu voia să intre în colimatorul doamnei Draga care ar fi mobilizat toată suflarea comunei împotriva păcătoasei. Dacă Mihai s-ar fi întors spre ea atunci i-ar fi spus adevărul. O pusese pe Adelina să-i dea telefon, dar el nu a venit, cu trandafiri sau fără, l-a aşteptat în zadar şi atunci s-a hotărât. Va fi copilul ei şi numai al ei, Adelina s-ar bucura de un frăţior sau o surioară atâta vreme cât va crede că Victor e tatăl amândorura. Familia Ursu trebuia să o sprijine  şi, desigur, căsnicia cu Victor trebuia să se reia. După un timp l-a primit înapoi în patul ei şi a lăsat timpul să vindece totul… Trecutul se închisese, nu mai voia să ştie de nimeni şi de nimic, nu mai avea amintiri dar fără să vrea fărâme din realitate o readuceau cu picioarele pe pământ, a urmărit avatarurile Monei prin tabloide şi cum despre Mihai nu se scria nimic ştia că relaţia acestora se terminase. Odată, într-un articol care conţinea sfaturile Monei de a se purta dungi a găsit strecurată informaţia că fostul iubite al divei, profesorul Tănase s-a însurat cu fata fostului său director. Mihai şi Roxana Papuc…de unde până unde? Imposibil! Trebuia să încerce ceva dar ce…? L-ar fi rugat pe Victor să afle amănunte de la amicul său Ghiţă, primarul din Drajna dar se ferea iar între timp i-a venit sorocul să nască. În noaptea aceea totul a fost confuz, doamna Nela, care fusese moaşă, o tot prelucrase că  e mai bine să nască acasă, sub îngrijirea ei, Spitalul din Călăraşi tocmai era în centrul unor acuzaţii de malpraxis care ulterior s-au dovedit neîntemeiate. Ştia doar atât, băieţelul ei, Mihăiţă, murise la naştere şi fusese îngropat de Nela într-un loc ascuns sub motivul să „o ferească de suferinţă”…iar ea a acceptat, mai mult de dragul Adelinei care avea nevoie de linişte şi căldură familială dar rana din suflet s-a  vindecat cu greu.

Şerban era acum deputat de Dâmboviţa aşa că Silvia s-a dus până la Târgovişte ca să afle amănunte. Şerban nu s-a sfiit să fabuleze pe baza unor frânturi de adevăruri pe care le aflase despre copilul care a fost dat în grija unei familii modeste de ţărani dintr-o comună de pe malul Dunării.

– De ce nu s-au căsătorit atunci?a insistat Silvia.

– Chiar nu ştii de ce? Mona nu se apropie decât de bărbaţii cu portofelul burduşit, acum e cu George Iacob, ce-ţi închipui….

– I-a luat locul Soniei?

– Soniei şi multor altora…Mihai a fost un simplu capriciu, sau poate a vrut să demonstreze că poate fura bărbaţii oricui, inclusiv „blondei de la primărie”

– Nici nu era greu, Mihai nu mă iubea.

– Dar tu?

– Poate nici eu.

Brusc Şerban îşi aminti de cina luată împreună la mall, Silvia şi Mihai păreau hotărâţi să se căsătorească iar în ochii femeii citise o neascunsă  bucurie care era un semn de dragoste…dar nu spuse nimic. Era inutil sau prea târziu.

– Mă bucur că şi-.a găsit fericirea cu Roxana Papuc, continuă Silvia,

– Din păcate relaţiile noastre de prietenie s-au cam răcit…habar n-am…dar nu-mi închipui că dumneata eşti de vină.

– Eu? De ce eu?

– Pentru că i-ai întors spatele…poate gelozia era justificată dar să nu-ţi dai seama că Mona era un capriciu trecător e greu de iertat…S-a văzut singur şi s-a consolat cum a putut…

– Poate o iubeşte pe Roxana

– Iubirea vine cu timpul, ascultă de la mine..Şerban se uită la ceas.

– Audienţa s-a terminat?

– Eu şi Mihai rămânem prieteni dar avem caractere diferite…înţeleg că dumneata ţi-ai refăcut căsnicia întreruptă, sper că nu mai ai probleme sau…soţul vrea să fie din nou primar? Nu l-aş sfătui…

– Nu, nu! Totul e bine, mulţumesc.

 

Erau la cimitirul din Drajna

 

Erau la cimitirul din Drajna, Mihai Roxana şi copilul…

Atunci la vila lui Iacob Mihai aşteptase în hol până a fost adus cel mic…un băieţel în pantaloni scurţi ciufulit şi dezorientat. Mariana, menajera, i-a comunicat scurt:

– Domnul a spus să luaţi băiatul şi să plecaţi!

– Nu înţeleg…

Mihai era perplex, mai ales că femeia aşeză în faţa lui un rucsac care în mod evident conţinea lucrurile copilului. Replică, şovăitor:

– Mona, adică mama lui, nu are nici un cuvânt de spus?

– Ce fel de mamă e aceea care şi-a abandonat copilul mai bine de 5 ani?

 

Micuţul nu a scos o vorbă, părea că îi e indiferent ce i se întâmplă, în viaţa lui apăruse brusc o femeie care pretindea că îi e mamă, apoi un bărbat care spunea că poate dovedi că îi e tată şi el începuse să se gândească plin de nostalgie la viaţa din casa lui Arghir Roşu. Se juca în curte cu scândurele şi coceni, tatăl său vitreg îl lua la vie să-l ajute şi-l învăţase copcitul viţelor, curăţarea cu briceagul a rădăcinilor, tăierea buruienilor…Părea cu gândurile aiurea când Mihai l-a urcat în maşina lui şi l-a dus „acasă”, o altă casă cu care trebuia să se obişnuiască. Dar nimeni nu se purtase mai frumos cu el decât Roxana…Ea ştia lucruri la care Mihai nici nu se gândise, nevoile materiale ale copilului nu trebuie să primeze, e mai important, spunea ea, să-i împlineşti nevoile emoţionale. Un copil de 5 ani, mai ales unul smuls dintr-o familie în alta, caută dragoste, afecţiune, atenţie şi nu în ultimul rând respect. Mihai o asculta vorbind cu bucurie, convins că bebeluşul pe care Roxana îl purta în pântece va avea parte încă de la naştere de atenţie şi afecţiune cât despre Mihăiţă, el se va obişnui cu schimbarea cu condiţia să simtă că se află într-o familie care-l iubeşte. Un lucru pe care, Mihai era sigur, copilul nu-l simţise în puţinul timp petrecut în casa lui George Iacob.

„Vreau să-ţi arăt unde se află bunicii tăi” i-a spus  Mihai într-o zi şi au ajuns la cimitirul din Drajna să pună o floare pe mormântul uitat de vreme. S-au grăbit pentru că se însera dar Mihai nu şi-a putut înfrâna amintirile, de câte ori venea aici i se întorceau în minte imaginile apariţiei Monei în viaţa lui, gelozia oarbă a Silviei care strigase că „ e o femeie în patul tău!”. Cât de provocator se purtase Mona atunci,   „nu te excit, nu-ţi plac n-ai decât să o preferi pe blonda aia spălăcită, te plâng dar te iert, e mai tânără deşi găina bătrână…. nu ţi-o lua în cap, a fost doar caterincă…!”

Cuvintele tatălui său îi stăruiau în memorie,aici în faţa mormântului părinţilor săi…”.dacă n-ai realizat nimic până la 30 de ani eşti un nimeni” dar se simţea împlinit,  era tată chiar de două ori!…..Dacă Mona nu era mama băiatului atunci era Silvia, Silvia care pe atunci avea 26 de ani şi nu aşteptase mult să-i spună „Vreau să fac dragoste cu tine..acum…” Silvia care…se apropia de ei chiar atunci,  în cimitir!

Trecuseră câţiva ani dar femeia părea neschimbată, suferinţele prin care trecuse nu lăsaseră urme pe chipul ei pe care stăruia un zâmbet neutru, parcă nepăsător dar emoţia era evidentă pentru că nu-şi putea dezlipi privirea de pe băieţelul de o şchioapă. Câteva secunde s-au privit fără cuvinte iar prima care a rupt tăcerea a fost Roxana:

 

– Ce mai faci, Silvia?

Nici un răspuns.

– Aici sunt înmormântaţi şi părinţii mei…îţi aminteşti când a murit tata.nu-i aşa…mama n-a mai rezistat mult fără el… a continuat Roxana. Hai să-ţi arăt mormintele, nu sunt departe…Trebuie să vorbim…

Cât de mult se schimbase „răţuşca cea urâtă”, o ştia din ultimul an de liceu dar atunci vedeta clasei era Dany, Daniela a cărei frumuseţe o invidiau toate fetele şi de care Silvia s-a temut o clipă că îi va răpi inima iubitului. Dar acum nu o mai interesa cum reuşise Roxana Papuc să devină soţia celui care o respinsese, ar fi vrut să se întoarcă spre băieţel, să-l atingă, să-l mângâie, să-l audă vorbind, însă nu îndrăznea. Poate de teamă. Poate din laşitate. Poate pentru că nu dorea ca viaţa ei să se bulverseze din nou.

– E adevărat, Mihai i-a făcut un copil Monei, e băiat, îl cheamă Mihăiţă a spus Roxana şi cuvintele ei păreau să fixeze o nouă realitate. Silvia a ezitat:

– .Aşa mă gândeam şi eu să-i spun pruncului care mi-a murit…

– Ai fost însărcinată? Când?

– Eram deja cu Victor…plecasem din Drajna .

– L-am luat, o să-l creştem noi împreună cu copilul nostru…

– Roxana, nu pot accepta.

– Poftim?

– Ştiu, simt că e copilul meu şi al lui Mihai. Vreau să fac o analiză ADN. Victor şi mama lui mi-au luat copilul, spunându-mi că a murit la naştere dar eu nu m-am împăcat niciodată cu gândul că nu mi-au spus unde a fost îngropat micuţul ca să pot lăsa o floare şi o lacrimă pe mormânt…

– Dacă tu crezi că Mihăiţă e copilul tău bine, faci analiza şi ce va urma, îl duci la Călăraşi să trăiască alături de Victor care l-a declarat mort, îl obligi să schimbe a patra oară casa şi familia ….şi ? Mai departe? Adelinei ce ai să-i spui?

 

Unde e Silvia, a plecat? 

 

– Unde e Silvia, a plecat?

 

Da, femeia plecase, fără să mai arunce o privire spre cei doi, Mihai, împietrit, Mihăiţă, care ar fi putut fi copilul ei, indiferent, jucându-se cu nişte crengi desfrunzite.

La Călăraşi Victor părea resemnat, făcea lecţiile cu Adelina…Nu avea altă ieşire decât să lase soarta să decidă, va accepta orice i se va impune, orice i se va cere.

 

– Tati, îmi arăţi pe hartă unde ai călătorit când eu eram mică?

– Ştii să priveşti o hartă? se miră el….Se face Geografia în clasa a 5a?..

– Cât eşti de înapoiat…

Pe seară Silvia se întoarse la Călăraşi şi Adelina o întâmpină veselă, fără să sesizeze frământarea femeii care părea împovărată de griji…Victor va aşeza masa, ferindu-se să pună vreo întrebare dar Silvia nu era dispusă să tacă:

– …Mihai a avut un copil cu Mona.

–  Ştiu, cartea de vizită e dovada

– Despre ce vorbeşti?

I-a arătat cartea de vizită lăsată de Mona familiei lui Roşu Arghir care găzduise atâţia ani copilul. Silvia ar fi vrut să ştie de unde avea soţul ei cartea de vizită, cum de a ştiut să se ducă acolo, care era adevărul? Nu l-a mai întrebat, poate se temea de răspunsuri…Era hotărâtă să plece, o va lua pe Adelina şi se va duce să trăiască alături de mătuşa ei, într-o comună din judeţ, Era singura rudă pe care o mai avea după moartea părinţilor ei, Adelina mai locuise un timp la mătuşa Elena şi îi plăcea acolo. În nici un caz nu mai putea rămâne alături de Victor a cărui cruzime morală o înfiora. Desigur, nu va fi uşor, va trebui să accepte altă slujbă, Adelina să se mute cu şcoala, dar nu ar fi fost prima oară când asemenea schimbări bruşte se produceau în viaţa lor. Ştia, cu siguranţă băieţelul timid pe care-l văzuse fugar era rodul iubirii ei cu Mihai dar acum nu mai putea face altceva decât să aştepte, copilul părea mulţumit să trăiască alături de tatăl lui  natural iar viitorul…cine ştie ce le rezerva? Deocamdată îşi propuse să nu se mai gândească la nimic altceva decât la viaţa ei şi a Adelinei.

 

Şi Mona era gata să renunţe. Lucrătoarea de la Casa de amanet se intimidase şi-i dăduse adresa unde locuia Damian Boieru. Un apartament închiriat într-un bloc oarecare. O umilinţă meritată, la urma urmei nici ea nu era o învingătoare…A intrat fără să bată, uşa nu era încuiată iar ei nu-i păsa.

Damian nu era singur, se giugiulea cu o blondă cam corpolentă, iar pe măsuţa de lângă canapea aştepta o sticlă banală cu vin şi câteva pahare murdare, plus resturi de pizza. Vremurile şampaniei care însoţea gustări cu foie gras şi somon afumat trecuseră…A privit-.o pe Mona fără să se deranjeze:

 

– Aşteaptă-ţi rândul, păsărică

 

Când Mona a deschis uşa Zoica Murgu şi-a dat seama că fiica ei eşuase din nou

 

– Te-ai întors acasă, mamă?

 

Va prelua salonul de coafură …dar nu se vor stinge regretele că a greşit groaznic.. Destinul jucase împotriva ei, dacă puştiul cules de pe malul Dunării nu s-ar fi nimerit să fie fiul natural al lui Mihai poate demersul ei ar fi avut alt deznodământ

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Reclame