Ploaia de vară

2017
Ploaia de vară
Roman de Eugen Patriche
 
București
1/1/2017

 

 

O poveste veche care s-a vrut a fi prima telenovelă românească și care a inspirat personaje și situații din „Numai iubirea„ sau „Lacrimi de iubire„ dar care are suficientă substanță să reziste ea însăși…

 


 

 

Ploaia de vară

În vara lui 2002 am încercat un proiect de scenariu pentru o primă telenovelă românească, proiect finalizat printr-un roman purtând titlul „Ploaia de vară”. Era mai mult o confruntare cu propria mea forță de a crea personaje și situații credibile. Hotărârea celor de la Media Pro de a porni un serial românesc mi-a mobilizat capacitățile și s-a finalizat în 2004 cu „Numai iubirea”…Prima mea schiță de roman a rămas în sertar dar de acolo și-a trimis ambasadorii atât în ”Numai iubirea” cât mai ales în „Lacrimi de iubire”, iar în romanul scris după acest din urmă serial am apelat la multe pagini din primul proiect. Totuși „Ploaia de vară” avea originalitatea lui și, recitind, îmi pare că n-ar trebui să rămână în sertar. Iată deci această lucrare care ar fi prima mea încercare de proză în genul ”romance”….

 

Dedicație

                                    Broscuțelor cărora le place ploaia

 

 

 

 

 

Partea întâia

Ploaia


 

Ploaia, izbucnită pe neașteptate

Ploaia, izbucnită pe neașteptate, așa cum se întâmplă numai în serile de vară, îi spăla capota mașinii de pe care nu curățase demult praful. Mihai întârziase datorită unui accident care avusese loc pe linia tramvaiului. Circulația a fost deviată și nici nu și-a dat seama cum a ajuns pe o stradă necunoscută, o stradă fără personalitate, cum sunt încă multe în Bucureștiul care se dezvolta anarhic, blocurile cenușii și neprimitoare alternând cu clădiri moderne fără un stil bine precizat. Trebuia să o ia la dreapta pentru a reintra pe artera principală? Și, deodată, la această intersecție de străzi întunecoase pe care se circula bară la bară i se păru că întreaga lui viață e în cumpănă, că intrase într-o capcană din care nu știa dacă și cum va mai putea ieși. De ce își trădase idealurile, ambițiile pentru care studiase atât, de ce se certase cu părinții, ajungând la o despărțire dureroasă?

Frânează! Stop!

Mai mult din instinct puse frâna ca să nu stropească o trecătoare care încerca să traverseze strada ferindu-se de băltoacele formate deja la rigole. Mașina opri și motorul se stinse ca la un începător care încurcă vitezele. Îi făcu semn femeii să treacă și învârti din nou cheia de contact primind în schimb o tuse răgușită, neprietenoasă.  Asta îi mai lipsea…

Era o fată înaltă, cu părul lung, îmbrăcată într-o rochie subțire de vară pe care străluceau picăturile de ploaie, își acoperise capul cu un  teanc de reviste subțiri pe care le ținea în echilibru pe creștet și-l privea nedumerită pe tânărul care ieșise din mașină, deschizând capota, pentru a cerceta neajutorat măruntaiele motorului.  Mihai îi răspunse și el cu o privire sumară.  „De ce nu treceți, domnișoară, nu vă mai grăbiți?” ar fi vrut s-o întrebe iar ea, ca și cum ar fi auzit vorbele nerostite, înaintă câțiva pași.

– Domnișoară, hei, domnișoară! Ea întoarse capul cu o mișcare din umeri care ar fi vrut să însemne ”plouă, nu vezi că plouă?!

– Nu știți unde pot găsi un telefon public? Vă rog…un telefon, insistă el, știind că bateria mobilului său era descărcată, ca de atâtea ori când uita să o încarce. Vă rog…insistă, de data asta conștient că picăturile de apă îi muiau umerii costumului, gulerul cămășii fine, pantofii eleganți.

Acolo, peste drum, e o mică florărie…

– Acolo, peste drum, e o mică florărie…spuse fata.

Într-adevăr, luminile modeste din vitrina unui magazin se zăreau prin ploaie, de partea cealaltă a străzii. Nu era un chioșc de flori,ca de obicei, ci un mic magazin care mai oferea tot felul de nimicuri. Înăuntru nu se afla decât vânzătoarea care asculta plictisită un șlagăr la  modă zbierat prin difuzoarele unui aparat de radio, desigur nu-i plăcea să primească muzica direct în urechi prin căștile minuscule ale cine știe cărui gadget modern. Magda, așa se numea tânăra cu o figură simpatică, veselă dar cu silueta unei dependente de ciocolată privea prin geamul vitrinei perechea care o luase la fugă ca să traverseze strada  prin ploaie. Parcă o cunoștea pe fata care alerga, ferindu-și capul cu mănunchiul de reviste, parcă îi erau familiare silueta subțire și grațioasă, fluturarea părului…Da, era Ana, buna ei prietenă, împreună cu un bărbat necunoscut. Care o luase de mână, îndemnând-o să se grăbească din cale unui TIR imens care se apropia mugind, împărțind în stânga și în dreapta șuvoaie de apă…Străzile Bucureștiului….Da, sigur era Ana, intrând în magazin, tropăind, scuturându-se de stropii de ploaie, zâmbind cum numai ea știa să o facă…

– Bine că ai ajuns, tocmai voiam să închid…

– Ce-ai zis, Magda?

– Trebuie să închid! se auzi Magda țipând fără să-și dea seama că difuzoarele radioului urlau, aruncându-i o privire tânărului necunoscut care intrase în magazin în spatele Anei și rămăsese mai departe în prag, preocupat să-și tortureze telefonul celular. Fără prea mare succes de altfel. „Blestemată seară, gândi Mihai, nimic nu funcționează„…Și apoi zgomotul încetă deodată. Magda își privi prietena parcă nedumerită.

– Ai spus ceva?

– Plouă, nu vezi că plouă?

– Sigur că văd…și domnul?

– Domnul…e un client.

Mihai se apropie cu mobilul în mână, arătându-l ca un alibi.

– Probabil că sunt un client…zise el. M-a lăsat…cred că nu mai e bună bateria.

Magda răspunse automat, cu tonul binecunoscut al vânzătoarei pusă pe harță.

– Nu ținem baterii.

Privind în jur Mihai simți dintr-odată cum se destinde, starea nervoasă care-l cuprinsese se topea ca prin farmec. Nu-i plăceau magazinele pline cu flori, cu buchete înzorzonate, construcții complicate de culori și ambalaje care-i creau senzația de artificial. Abundența de flori moarte îl trimitea cu gândul la un cimitir…Tot timpul cât studiase și așternuse pe hârtie tot felul de proiecte ambițioase avusese un singur țel, să devină arhitectul spațiilor simple, să creeze linii și volume care să se armonizeze cu natura și nu s-o siluiască. Acum toate astea păreau un vis îndepărtat și nebunesc care se risipise, un vis al tinereții…Florile din jurul lui, florile acestea…Parcă îi păreau deodată prietenoase, parcă îi zâmbeau cu generozitate, făcându-l să ignore ploaia de afară, încurcăturile în care se băgase, compromisurile.

Își dădu seama că fusese nepoliticos și rosti

– Bună seara..dați-mi vă rog un trandafir.

– Vă plac trandafirii? se fandosi Magda…aveți gusturi rafinate.

Mihai privi firul subțire de culoarea purpurei și apoi, cu un gest simplu, i-l oferi Anei, fără nici un cuvânt, fără un zâmbet în plus iar fata l primi ușor stânjenită. Cât despre Magda…era întruchiparea mirării umane fără limite…

– Vă cunoașteți? întrebă cu jumătate de glas.

– Mihai…se prezentă el, întinzând simplu mâna.

– Ana…răspunse ea, neștiind ce să facă, în ce mână să țină cărțile ude, unde să lase trandafirul primit mai ales că simțea că roșește ca o școlăriță. Știa că pe cât se lupta cu propria timiditate pe atât roșea mai mult…și nu exista colțișor unde să se ascundă.

Privindu-i Magda avu senzația ciudată că e în plus, că nu are ce căuta acolo, că micul magazin plin cu flori îi e necunoscut, că prietena ei și bărbatul acela străin, cu o înfățișare plăcută, se aflau undeva departe, pe un câmp populat numai cu privirile lor.

– Pe mine mă cheamă Magda, interveni cealaltă fată și, cum ochii celor doi nu păreau s-o zărească adăugă…Parcă a stat ploaia.

– Ce-ai spus…mai plouă? se dezmetici Ana…de fapt dânsul voia să dea un telefon.

– Mihai..le aminti el.

– Da, Mihai voia să dea un telefon, a rămas în pană cu mașina…

– Motorul nu vrea să pornească iar eu habar n-am de ce.

Magda îi întrerupse scurt explicațiile. Îmi pare rău, n-avem telefon în magazin.

– Și unde aș putea găsi un telefon public?

– Afară, în ploaie. De fapt și ea și Ana aveau celulare dar nimeni nu se oferea să-l ajute, doar Ana interveni de teamă că prietena sa va da drumul ca de obicei unui șir de ironii…Zâmbi de parcă și-ar fi adus aminte de ceva…

– Ploile de vară nu țin mult…

– Ai dreptate, interveni Mihai. Ploile de vară sunt ca iubirile tinereții, repezi și cu cât mai repezi…

– Cu atât mai trecătoare, completă Magda. Știu și eu poezia…adică…am mai citit câte ceva…

– Mulțumesc și..la revedere…

– Eu vă mulțumesc…la revedere, îi zâmbi Ana și Mihai ieși pe ușă uitase oare de tot, de motorul mașinii care se încăpățânase să nu pornească, de telefonul revenit inutil, de tot ce îl aștepta de mâine încolo?

Nu, n-am să pot dormi în infernul ăsta!

Nu, n-am să pot dormi în infernul ăsta! își zise Sofica, aprinzând veioza de la capătul patului.

N-avea nici un motiv să nu doarmă, mai ales acum când se afla atât de aproape de a se lega cu trăinicie de bărbatul dorit și totuși ceva nu se potrivea, ceva nu era în regulă. Cât de departe erau anii când era doar o fetiță alergând desculță prin noroaiele străzilor desfundate din mahalaua Bucureștilor, acolo unde nu știai dacă te mai afli în oraș sau ai intrat într-un sat de care nimănui nu-i pasă. Nici nu înțelegea cum, pe măsură ce ea trecea dintr-o glasă de „generală„ într-una de liceu mahalaua fusese înlocuită cu un apartament în centrul Capitalei, chiar vizavi de Casa Poporului numită mai târziu Palatul Parlamentului. Apoi, tatăl ei, „revoluționar cu patalama„ le oferise surpriza unei vile cum vezi numai în filme  în cartierul dintotdeauna select al Cotrocenilor, o vilă care nu apăruse singură n viața ei ci laolaltă cu un teanc de rochii, fuste, bluze sau pantofi cum poți vedea doar în revistele de modă sau în vitrinele din malluri pe care unii le porecleau muzee. Pantofii, în special pantofii o obsedau pe adolescenta ce mai păstra închisă undeva în adâncul sufletului imaginea unei fetițe cu picioarele murdare care alerga fără rost, desculță, cu ochii plini de lacrimi. S-a terminat, avea acum o adevărată colecție de pantofi de toate formele și culorile, cu tocuri sau fără, cu barete, cu nasturi din bijuterii, cu…Și încă o colecție de ochelari de soare care-i ascundeau ochii atunci când plânge. Cu toate că nu mai avea de ce să plângă, uitase să plângă. Dar lăcrima de câte ori îi reapărea în memorie fetița aceea care poate nu era ea. Nu era Sofica, așa cum scrie în acte, ci Sofia sau Sophie, cum îi plăcea să-și spună și să i se spună.

– Mama…mama!! Sofica nici nu știa dacă ea strigase sau nu. Mai ales că în pragul ușii apăruse căpșorul unei fetițe simpatice, cu ochișorii vii, cu zâmbet de ștrengăriță, cu părul numai zulufi blonzi, un îngeraș ca în filme. Cât n-ar fi dat să fie imaginea ei din copilărie dar nu, era doar sora ei mai mică, Mirela. Sora ei care nu cunoscuse nici ulițele înoroiate, nici maghernița stând să cadă unde locuise familia Pantelimon, nici coada la cișmeaua din colț când se oprea apa. Oare de ce trebuia să-și amintească toate astea tocmai acum, când mâine va fi cea mai frumoasă zi din viața ei?

– Nici tu nu dormi?

– Mirela, te-a chemat cineva? Ce cauți în camera mea?

Întrebare fără rost pentru că ștrengărița, fără să ai stea pe gânduri, s-a și aruncat în patul Sofiei, cuibărindu-se între perne cu evidentă satisfacție: Lasă-mă să dorm cu tine…noaptea asta și gata! Mi-e frică, vezi, casa e prea mare…

Prea mare? Ce știi tu? ar fi vrut să spună Sofica. În loc de asta se auzi țipând ușor isterizată:

– Dă-te jos de acolo! Mams…uite ce face aia mică, mama…!

– Te rog, doar o noapte…se rugă fetița…că mâine te măriți…

Sofica nu mai auzi vorbele surorii ei, ieșise din cameră, coborâse deja treptele somptuoasei scări interioare care ducea în living-room-ul spațios, aerisit, încăpător „ca  peroanele Gării de Nord„ cum îi plăcea să spună domnului Aurel Pantelimon, stăpânul casei.

– Mamă, de ce urlă televizorul?

Doamna Vera Pantelimon nu băgă în seamă cuvintele furioase ale fiicei ei care avea toate motivele să fie agitată și îi răspunse cu calm: Nu urlă, mamă, eo telenovelă. Scumpii de ei se iubesc…Dar Sofica dăduse deja drumul unui șuvoi de vorbe pe care nu mai putea și nici nu dorea să-l stăpânească.

– Și de ce trebuie să urle în halul acesta când eu mâine mă mărit, aș fi vrut să dorm dar nici proasta aia mică nu mă lasă!

Credeți că Mirela, împricinata, nu apăruse în spatele surorii mai mari, gata să nu se lase acuzată:

– Iete-te…n-o las eu…

– Deci i s-a năzărit să doarmă la mine în pat..și după ce mă mărit o să vrei să dormi în patul nostru?

– Dacă el mă lasă…continuă fetița și cu siguranță era convinsă de ce spune.

Doamna Vera se burzului deodată.„Să nu mai aud prostii!” Sofica și Mirela știau că urmează o muștruluială care începea cu „de aia v-a făcut tact-u vilă să aveți camerele voastre…„ continua cu „să nu mai suferiți ca noi, care în tinerețe dormeam claie peste grămadă și stăteam la rând la o singură baie„…și se termina cu „să vă bucurați voi de toate în viață și să nu ajungeți să vă măritați ca mine cu un sărăntoc de maistru strungar„.

– Cine zice că am fost maistru strungar? se auzi deodată o voce baritonală. Minciună! Am fost sculer matrițer și nu mi-e rușine! Dacă nu făceam eu revoluția și nu intram la timp în afaceri di granda tot claie peste grămadă am fi trăit, ca toți fraierii!

Motorul porni ca prin farmec

Motorul porni ca prin farmec dar Mihai nici măcar nu se miră. Mașinăriile sunt ca oamenii, îi spusese tatăl său, au și ele nevoie din când în când să se odihnească, să-și tragă sufletul. Degeaba le rogi, le forțezi, le dai șuturi cu piciorul…Și după ce s-au odihnit cât aveau ele chef pornesc la treabă ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Tatăl lui sau mama…Din când în când nu-și putea opri resentimentele…atâtea vorbe, certuri inutile, o despărțire nefirească de care începea să se simtă vinovat.

Mașina se urni încet, într-adevăr ploaia se oprise.

„Dacă o iau la dreapta sigur ajung în bulevard și scap de pustietatea asta„ gândi el. Străzile mărginașe sumbre, în care nu era bine să te aventurezi dacă nu doreai să dai nas cu cine știe ce colorați puși pe harță nu se întâlneau numai în filmele americane. Aruncă o privire spre intrarea magazinului cu flori din care tocmai ieșise. Vânzătoarea cea plinuță se străduia să închidă ușa cu lacătul în timp ce prietena ei o aștepta. Ana. Se numea Ana. Un nume frumos. Când își pregătise proiectul de absolvire la arhitectură mulți colegi îl ironizau…„Ca să treci de pe planșă pe teren blestemăția asta ai nevoie de o nouă Ana a lu Manole pe care s-o zidești printre bucățile de termopan„  „În România n-are nimeni bani de aruncat pe spații goale iar cei care preferă palate ar vrea să arate ca Taj Mahal„…

Ana, se numea Ana. Oare cum reușise în câteva minute să afle atâtea despre ea? La ce bun? De ce îi pusese atâtea întrebări?

– Ești studentă?

– Se vede?

– Sigur că se vede, are un aer intelectual dar i-ar prinde bine și un job bănos, intervenise fata de la florărie, al cărei nume îl uitase. Vorbăreața, prietena Anei.

– Căutați un serviciu? Poate vă ajut eu…se oferi el grăbit, dintr-un impuls inexplicabil ,. Scoase un teanc de cărți de vizită pregătit pentru eventualii parteneri de afaceri. Poftim cartea mea de vizită…sediul firmei e pe bulevardul Mărășești, știi pe unde vine? Ana încuviință din priviri. Ai putea să te descurci într-un birou de evidența materialelor?

– Pot să încerc.

– Se descurcă, sigur că da, interveni cealaltă fată, care se vedea de la o postă că nu e obișnuită să tacă. Ana e fată isteață, studentă la…

– Nu-mi spuneți, poate ghicesc…studentă la drept? Atunci te aștept mâine…ba nu, mâine sunt ocupat, vino luni dimineața la prima oră.

Replica grăsuței nu se lăsă așteptată: Mâine e sâmbătă, normal, aveți și dumneavoastră o zi liberă, să vă plimbați cu soția și copiii…

– Nu sunt însurat.

Oare de ce spusese asta? Ce le interesa pe ele viața lui, de ce trebuia să intre într-o conversație fără finalitate? Nu se mai gândi la nimic când vira din nou, la dreapta, găsind artera principală în care circulația pulsa cu putere.

Ana o aștepta pe Magda care încuie cu grijă magazinul. Nu mai ploua. L-a văzut pe Mihai intrând în mașina lui și pornind motorul, după care s-a îndepărtat încet, cu luminile aprinse.

– Ana, fetițo, nu dormi pe tine că pierdem troleibuzul. Gata, a plecat?

– Cine?

– Cum cine?

Magda pufni în râs privind chipul Anei de pe care nu dispăruse încă roșeața. Și cum nu se putea stăpâni de la vreun comentariu ironic, adăugă:

– Ai văzut ce minune, i-a pornit motorul din prima…și nici nu e însurat.

Acum izbucni în râs și Ana, râseră amândouă cu poftă, fără să știe precis de ce.

A început zaiafetul?

-A început zaiafetul? întrebă domnul Pantelimon, eu știam că nunta-i mâine.

Era un bărbat solid, un colos cu brațe puternice și pieptul zdravăn. Cu siguranță ultimii ani, anii luptei pentru îmbogățire, îl schimbaseră aproape complet și asta se vedea în înfățișarea fizică. Semnele obișnuite, un început de chelie, pungile din jurul ochilor, tendința evidentă de îngrășare.

Le privi pe cele trei simțind că plutește în aer sămânța de harță și încercă să evite orice implicare:

– Nu vă deranjați pentru mine, stați la televizor cât poftiți…unde e femeia să-mi aducă și mie cine? Doamna Vera, care adesea obișnuia să spună că în casa lor ea era sergentul major îl strigă pe un ton aspru: Aurel Pantelimon!

– Prezent!

– Să nu-mi spui că n-ai mâncat până la ora asta!

– Întâlniri de afaceri, dragă, știi cum e, vorbă multă mâncare puțină, mai mult salate cu scobitori și sifon cu lămâie. Dar vorba ceea, mâncarea ca mâncarea, băutura-i temelie..Ce-ați făcut cu servitoarea? Mariooo! Spuneți-i să-mi aducă o bere. ..Mario! Dacă nu vreți să o deranjați că vede telenovelu serviți-mă voi, poate beau una două cu ginerică, unde e băiatu, unde e mirele de care ți-am făcut rost? o întrebă cu seriozitate pe Sofica, întrezărind o licărire de lacrimă în ochii ei.

– Să nu te mai aud că vorbești prostii, îl repezi doamna Vera, fără să se sinchisească de prezența Mirelei care se cuibărise pe genunchii tatălui ei mângâindu-i drăgăstoasă bărbia. Deci fata se mărită din dragoste nu că i-ai cumpărat tu bărbat.

– Nu știu tată, interveni Sofica căreia îi revenise starea nervoasă. N-am putut vorbi cu el toată seara, pur și simplu nu răspunde la telefon.

– Ei lasă, încercă să o liniștească domnul Pantelimon, s-o fi dus și el la plimbare, că e ultima noapte de libertate înainte să-i puneți voi juvățul de gât…Ceasul rău, pisica neagră…

Nimeni nu răspunse. Doamna Vera nu mai avea de gând să toarne paie pe foc mai ales că simțise oarecare îngrijorare în glasul fetei cea mare. Toată seara Sofica încercase să-l găsească la telefon pe alesul inimii sale, mâine, sâmbătă, avea loc cununia civilă, nunta, petrecerea se anunțau a fi o bucurie nemaivăzută în viețile lor, destul de serbede în ciuda îmbogățirii peste noapte. O văzuse contrariată pe Sofica și tăcuse, de teamă să nu-i provoace cascade de plâns după care îi trebuiau zile întregi să-și ascundă cearcănele de la ochi. Dar dacă viitorii soți se certaseră cumva…Doamne ferește! Scuipă în sân și se închină repede de trei ori.

– Atunci nu se mai mărită Sofica?se auzi în tăcerea care se așternuse glasul cristalin al Mirelei…

Întoarse capul, speriată

Întoarse capul, speriată, dar urmăritorii nu se mai zăreau. Era o fată scundă, cu părul în dezordine și ochii răvășiți de lacrimile spaimei, o puștoaică, nu părea să fi împlinit mai mult de 15, 16 ani. Fugea fără să știe unde, pe aleea întunecoasă și neprimitoare dintre blocuri și n-avea cui să-i ceară ajutorul pentru că, deși ploaia se oprise, nu se zărea nimeni pe afară. Ușa de la prima scară  a blocului era încuiată și fata renunță repede să mai zmucească mânerul de metal. Poate dacă țipă, dacă sparge geamul ușii o să audă cineva…dar nu avea putere…

Atunci la capătul aleii se zări o lumină și mașina neagră apăru de după colț. Parcă era un animal cu ochi luminoși care aștepta, adulmecându-și prada. Farurile ca doi ochi strălucitori au mai clipit odată și fiara s-a pus în mișcare Fata, cu spatele sprijinit de ușa de sticlă dincolo de care nu putea să treacă, renunță să mai fugă. Aștepta ca un monument al zădărniciei ca mașina să se oprească în dreptul ei, portierele să se deschidă, să iasă încet, amenințător cei trei bărbați de care nu reușise să fugă. Se lăsă apucată brutal de braț, târâtă de păr, fără să mai aibă putere să se zbată, nici să plângă.

Automobilul se pregătea să demareze, faza lungă a farurilor lumina colțul aleii prinzând în fasciculul de raze alte două siluete care se apropiau. Erau două fete, călcând grăbite, sprijinindu-se una de brațul celeilalte, zorind spre casă. Ana și Magda.

Magda, căreia i se părea că văzuse de la distanță o agitație neobișnuită încercă să deslușească prin parbriz chipurile ocupanților mașinii. „Cine naiba-s ăștia? Nu cumva e Nicu și golanii lui? Gașca lui Terente..

Agitând în mână umbrela ca o armă se apropie fără teamă de automobilul staționat strigând:

– Bă golanilor, o să chem poliția, nu cumva v-ați apucat să sechestrați fete?

Cel căruia i se zicea în cartier Nicu sau Gică sau Terente era un vlăjgan slăbănog, cu barba crescându-i în dezordine, nu prea diferit la ținută sau atitudine de atâția mărunți capi de bandă din mahalalele orașului. Mahalale care începuseră să se extindă, în mod curios, spre centrul Bucureștiului în timp ce „lumea bună„ se refugia spre comunele limitrofe. O gașcă de „băieți de băieți„ care nu se dădea în lături de la un mic târg de fete, era la modă să vinzi puștoaicele speriate și înfometate de parcă erau curci…

Terente ieși din mașină cu un aer amenințător:

– Care vorbești…ia stai să te văd la muie…Aha, duduia florăreasa…ți s-a urât cu binele?

Deși Magda nu se lăsa intimidată prea ușor de asemenea derbedei și îi înfrunta ca un bărbat ea dădu puțin înapoi, ținându-se strâns de brațul Anei. „Ce fată aveți acolo, ați răpit pe cineva?”

– Dacă ții să afli, tipesa e logodnica Crețului. Ba și a lui Zgâmboi, adăugă el vesel. De bună voie și nesilită de nimeni o pune când cu unul, când cu altul, când cu amândoi…dar de ce întrebi, e treaba ta?

Ana o trase pe prietena ei de braț cu gândul să plece, asemenea confruntări  nu puteau duce la nimic bun. Pe de altă parte Nicu sau Gică sau Terente, cum naiba i s-o mai spune, o înfricoșa. De câte ori se întâlneau prin cartier băiatul nu scăpa prilejul să o anunțe, politicos, că se apropie clipa când o să-i facă felul. Că n-are nicio șansă să-i scape iar sexul cu el va fi o încântare…

– E treaba ta? insistă Terente, devenit arțăgos. Scotocind adânc buzunarul blugilor scoase la iveală un briceag pe care-l deschise cu un pocnet scurt. Lama străluci în noapte iar Terente se apropie câțiva pași de Magda punându-i cuțitul în fața ochilor. „Ia zi, e treaba ta?”

Dar Magda avea prezență de spirit și, sub privirea îngrozită a Anei care simțea că i se taie picioarele, ridică rapid umbrela împingând cu vârful în pieptul băiatului, ca și cum ar fi avut o armă adevărată. „Vezi să nu mă sperii…strigă ea..hai, valea că vine poliția!” Terente nu era omul care să plece fără să-și încheie numărul, observase crisparea Anei, așa cum animalele de pradă simt că victima e paralizată de teamă și nu voia să iasă din scenă fără o ultimă bravadă. Mută cuțitul spre fața Anei care părea că nici nu mai respiră.

– Tu nu ești la fel de rea ca urâta asta, așa-i? Savura cu deliciu spaima citită pe chipul Anei, știa că victimele lui îl detestau, îl blestemau, amenințându-l în gând cu răzbunarea, privindu-l cu dispreț și chiar scârbă. Dar nu-i păsa, se simțea tare, frica stârnită celorlalți îl îmbăta.

– Zi, n-ai de gând odată să vii la mine? Doar puțin, cât să-ți arăt pechinezul…Accesul de haz al băieților lui de gașcă, Crețul și Zgâmboi, care savurau spectacolul prin geamurile deschise ale mașinii, erau aplauzele mult așteptate, semn că distracția se terminase. Închise cuțitul și-l puse în buzunar. Îi plăcea Ana și ar fi trecut la asalturi serioase dacă n-ar fi știut cine-i face curte fetei, un tip respectat de băieții de cartier, Victor, care făcuse cândva box la Dinamo. Semn că trebuie să treci pe partea cealaltă a trotuarului dacă ai apucat să-l superi…

– Ai noroc că ești gagica lui Victor, ținu el să precizeze, și ăla e băiat de băiat. Pa, frumoaselor, vă pup pe gură și…ne mai vedem noi!

– Asta s-o crezi tu …nenorocitule!

Magda striga, mânuind furioasă umbrela prin aer dar Terente urcase deja la volanul mașinii care, cu un scârțâit scurt de roți, zvâcni înainte spre capătul aleii. Unde se opri, o portieră se deschise și fata îngrămădită înăuntru ieși afară, încă speriată.

– Nenorociților! Idioților!

Ana, care deschisese între timp ușa de la intrarea blocului unde locuiau, îi făcu semn să intre, ce rost mai avea să se agite singure în stradă? Fata necunoscută dispăruse.

Au urcat împreună pe scări până la etajul doi

Au urcat împreună pe scări până la etajul doi.

– Trebuia să fii ninja, zâmbi Ana, căreia spaima îi trecuse pe dată. Era să-i pocești mutra…râd eu dar mi-a stat inima…

– Vezi la ce e bună o umbrelă?

– Adu-mi aminte să port și eu una.

– Nu te sfătuiesc, comentă Magda, poate norocul tău e să umbli cu capul descoperit prin ploaie și să întâlnești un tânăr arătos și neînsurat…cum icea că-l cheamă?

– Mihai.

Ana și Magda erau prietene și vecine. Vecine și prietene. Când se mutase împreună cu fratele său Gogu în apartamentul modest de la etajul doi, în blocul cam jigărit și prost întreținut Ana nu sperase că-și va găsi ușor o prietenă. Locuise toată copilăria ei la Brănești, atât de aproape de București și totuși atât de departe…Făcuse liceul acolo, rămăsese singură cu părinții când Gogu se dusese la facultatea de matematică, o viață ștearsă, niște ani pe care nu și-i putea aminti nici pentru bucuriile prea puține nici pentru supărările prea multe. O atmosferă agitată, pentru că vremurile erau agitate, discuții și certe pe teme de politică, de prețuri, de banii care nu se mai ajung, de scumpirile peste noapte, de pensiile amărâte…O viermuială fără sens pentru ea, care prefera să rămână în camera micuță, cu scoarțe țărănești mirosind a flori uscate și a gutui, citind carte după carte, refuzând să se atingă de ziarele pe care părinții le sorbeau cu religiozitate din pagină în pagină.

Părinții Anei și ai lui Gogu, adică Gheorghe, nimeriseră Revoluția – sau ce nume vreți să dați răsturnării lui Ceaușescu – într-un moment când nu mai aveau putere să lupte, să ia viața în piept de la capăt. Gheorghe Moraru tatăl fusese învățător și se pensionase de boală chiar în 1989. Era obișnuit cu viața retrasă, cu mica gospodărie de care era atât de mândru, cu vinul căpșunică produs din belșug, cu păsările și florile pe care le păstorea soția lui Ileana, deși ea mai avea o slujbă la Dispensarul orașului, ca asistentă medicală. Acum Gogu era profesor de matematică la un liceu bucureștean, fusese șef de promoție și, în ciuda firii lui zăpăcite, a miilor de neglijențe care-i caracterizau existența, își făcea bine meseria. Cu toate că leafa de profesor nu însemna mare lucru. Ana venise la București ca studentă la Drept și, deși o despărțeau puțini kilometri de Brăneștiul natal, părea că trecuse în altă lume, cu totul separată. Magda, vecina din garsoniera de vizavi, îi plăcuse de la început prin firea ei tonică și generoasă, de fată care știe să se descurce singură într-un mediu destul de complicat și adesea ostil. Îi plăcea de Magda pentru că mirosea a trandafiri proaspeți și…se îndrăgostise de Gogu.

– Mie nu mi-e somn, rosti Ana când au ajuns pe palierul celui de al doilea etaj iar Magda scotocea deja în geantă să-și găsească cheia…Hai la noi să bem o cafea.

Magda o privi cu un zâmbet nevinovat: „De ce nu spui tu simplu, vino să bârfim puțin. …lasă cafeaua, vrei să nu dorm toată noaptea și să am coșmaruri erotice? Ezită deși Ana descuiase ușa apartamentului și o invita cu un gest: Eu știu?…Dacă fratele tău e cu vreo…

– Cu o tipesă? Gogu nu aduce pe nimeni acasă, vreau să spun…gagici.

– Ești tu sigură?

– Sigură.

Magda se prefăcu că cedează cu greu deși avea o poftă nebună să comenteze evenimentele serii. „Atunci, hai, fă-mi o cafea…

Nu se cunoșteau de multă vreme

Nu se cunoșteau de multă vreme, dar parcă ar fi copilărit împreună. Magda era doar cu un an mai mare decât Ana dar trecuse prin atâtea…Mai întâi, încă din copilărie își pierduse tatăl, mort într-un cumplit accident de circulație pe care nu-l putuse evita deși era șofer profesionist. De el nici nu-și mai amintea. Crescuse într-o casă banală pe care mama ei o întreținea cu greu din puținul câștig de coafeză. De mică Magda se obișnuise cu munca și cu singurătatea. Nu știa unde să se ascundă când mama aducea acasă tot felul de bărbați și începuse să înțeleagă de unde proveneau gemetele și țipetele care străbăteau pereții subțiri. Îi dăduse explicații detailate Klara, singura ei prietenă și colegă de bancă, o unguroaică fâșneață cu un păr de un roșu aprins deosebit de frumos, lung și mătăsos. Erau nedespărțite și după absolvire făcuseră o școală profesională dar Klara era ambițioasă, voia să urmeze o facultate în timp e Magda era nevoită să-și caute o slujbă, nu se mai ajungeau cu banii deși mama ei continua să primească tot felul de cadouri de la bărbați, în special bijuterii nu prea scumpe dar de care nici nu concepea să se despartă. N-o lăsa pe Magda să umble prin cutiile ei cu comori, darmite să poarte un inel ieftin sau cercei cu pietre semiprețioase. Mai bine mâncau în fiecare zi supă de varză și cartofi cu slănină prăjită decât să-și vândă agoniseala.

Magda a întrezărit o portiță de salvare în seara când a însoțit-o pe Klara la o discotecă. La începutul noului secol  se amestecau în aceiași frenezie de a trăi experiențe inedite, necunoscute, generații de-abia eliberate și altele care se înghesuiau să profite de o libertate greu de definit, aproape anarhică. Lucian avea 38 de ani, ea 19. Era înalt, brunet, mirosea a parfum de calitate și Magda îl plăcu din momentul când se apropiase de masa lor, nehotărât pe care s-o invite mai întâi. A ales-o pe ea și Magda a simțit că i se întâmplă pentru prima oară ceva frumos, că ar putea avea o șansă deși de câte ori se uita în oglindă o apuca disperarea, nu vedea decât o fată scundă, cu trăsături banale, șterse, fără nimic deosebit. S-a agățat de brațul lui Lucian ți a crezut că descoperă paradisul. A prezentat-o părinților lui și peste câteva săptămâni s-au căsătorit. A plecat, spera definitiv, din casa unde suportase atâtea frustrări înăbușite în rafale fără sfârșit de lacrimi. Nu voia să mai plângă, să mai afle cu cine își petrece timpul mama și se străduia să fie o soție model, făcându-i toate plăcerile alesului inimii sale. Adică, în special gospodărie, gătit, călcat, spălat, curățenie…Ce-i drept locuiau singuri într-un apartament de 2 camere în Dristor dar Lucian nu se scălda în bani. Începuse câteva afaceri, aproviziona niște buticuri cu Dacia lui papuc, pleca și venea de acasă fără un program precis iar Magdei îi găsise o slujbă la un angrosist. Se ocupa de hârțogărie pentru că tipul era turc și nu prea știa românește. Turcul era simpatic și Magda ar mai fi rămas aici dar o nemulțumeau clienții, tot felul de indivizi cu maniere îndoielnice, gata mereu s-o înghesuie într-un colț, s-o pipăie, să-i pună mâna pe sâni sau, fără nici o jenă, să-i umble pe sub fustă. Într-o zi n-a mai suportat și a fugit pur și simplu. A luat metroul și s-a întors acasă plângând, fără să-i pese că Lucian o să o certe când se va întoarce. A urcat furioasă pe scări până la etajul 7 deoarece liftul era mai mult stricat, și-a aruncat cât colo poșeta, jacheta de blugi și s-a repezit în baie. Acolo, chicotind ca niște copiii, goi sub dușul care curgea liniștit peste trupurile lor lucioase, erau Lucian și Klara.

După divorț Magda și-a jurat să nu se mai îndrăgostească și nici să nu mai aibă încredere între o prietenă. S-a înșelat. Ana se dovedea o fată minunată, deschisă, sinceră, generoasă de a cărei prietenie nici n-ar fi conceput să se lipsească. Iar pe Gogu, caraghiosul de Gogu, fratele Anei, începuse să-l iubească.  Cu o dragoste de care nu se maii crezuse capabilă.

Vocea Anei stârni ecouri ciudate în micul apartament:

– Gogu! Gogulețule…guguștiuc, unde ești? Să nu-mi spui că dormi…Râzând, Ana se apropie de prietena ei care-și acoperise ochii cu palmele. Ce e Magdo, ți-e somn ori nu vrei să-l vezi pe Gogu în chiloți?

– N-aș vrea să văd o blondă fără chiloți ieșind din camera fratelui tău…zâmbi Magda la rândul ei.

– Nu e acasă, conchise Ana. Nici nu era greu să cercetezi în câteva clipe apartamentul confort 2, două dormitoare minuscule, un hol devenit cameră de zi, o bucătărie deloc încăpătoare și o baie pe măsură.  Mai mult nici nu-și puteau permite iar pentru a nu acumula datorii la întreținere sau chirie era adesea nevoie de ajutorul părinților. Dar ceea ce compensa  austeritatea funciară a locuinței, ceea ce dădea dintr-odată viață și culoare ambianței în care trăiau cei doi tineri erau detaliile. Ghivece cu flori îngrijite cu dragoste, postere multicolore decupate și aranjate de Gogu sub formă de tapet, rivalizând cu o mulțime de opere de artă moderne, jucării așezate acolo unde nu te așteptai. Da, jucării, pentru că Ana avea o adevărată pasiune, poate pentru că în copilărie nu se bucurase de prea multe jucării. Nu le dusese lipsa dar nici nu fuseseră atâtea câte și-ar fi dorit. Iar acum, de câte ori credea că poate cheltui câțiva bani fără să-i pară rău, își cumpăra câte o păpușă mică sau un animal caraghios pe care le așeza peste tot prin casă.

– Nu e acasă…repetă Magda…în fond ce-mi pasă mie pe unde și cu cine umblă fratele tău?

– Da, sigur…mie-mi spui? Mai bine mă duc să fac cafeaua.

Magda se ținu după ea, gata să deschidă discuția:”Tu nu știai că n-am telefon în florărie, de ce l-ai adus acolo? Nu te fă că nu înțelegi despre ce vorbesc…

– Ce voiai, să-l las să umble de nebun prin ploaie? Magdo, suntem oameni civilizați…

– Așa e, suntem civilizați, ce mama dracului…Precis nici mobilul tău nu mai avea baterie…hai să vedem ce scrie pe țidulă, unde e cartea lui de vizită: Luă repede cartonașul pe care Ana îl păstrase într-un buzunar și citi cu voce tare…Mihai Popescu, sigur, Popescu, n-ai tu norocul să-l fi chemat Von Hohenzollern…director executiv…eteee…așa și pe dincolo exp imp prod com srl…Doamne, cât o să mai trăim numai printre prescurtări? Așadar dra la pr ved?

Ana nu înțelegea : „Ce tot spui?”

– Păi și prescurtat tot dragoste la prima vedere înseamnă…sau nu?

Soneria telefonului suna insistent

Soneria telefonului suna insistent în încăperea goală. Mihai abia intrase nervos, grăbit, cu hainele încă ude, cu gulerul jilav al cămășii lipindu-se de piele și creindu-i o senzație neplăcută. Mai mult din obișnuință încercă să ajungă la telefon înainte ca apelul să înceteze dar, cum se întâmplă de obicei nu reuși. Își dezbrăcă haina, o scutură după care o aruncă neglijent pe pat, nu înainte de a scoate din buzunar telefonul mobil. Poate că s-ar cuveni ca el să sune…Încercă să formeze un număr dar aparatul îl opri țârâind supărat ca să-i amintească de faptul că bateria e de mult descărcată. Aruncă și mobilul pe pat, căută un prosop ca să se ducă la baie , apoi se răzgândi, se întoarse spre telefonul fix de pe măsuță, îl scoase din priză după care intră în baie. Deschise robinetele să se spele pe mâini, dornic să-și risipească încordarea, să lase în urmă tracasarea unei zile agitate la firmă, a unei seri pierdute rătăcind cu mașina prin ploaie, pe străzi necunoscute.

Din oglindă îl privea un chip obosit. Un Mihai cu care nu-i plăcea să conviețuiască, plin de mustrări, de reproșuri, de regrete. „A meritat oare? Merită? Ești fericit? Ai bani, ai o mașină scumpă, ești ditamai directorul de firmă…ai plecat din orașul tău înfruntându-ți părinții, te-ai despărțit de ei, de meseria pe care ți-ai visat-o, de proiectele mai mult utopice dar în care credeai pentru ca să…Să ce? Să ai ceea ce mulți oameni la vârsta ta nu pot decât imagina într-o lume care se dezvolta haotic dar în care tu îți poți schimba când vrei culoarea la mașină în timp ce ei…”

Mâine. Mâine va fi altfel. Mâine va avea o altă șansă. Mâine…

Întotdeauna trăise astfel, cu gândul că mâine se va schimba ceva, o schimbare pe care o aștepta cu speranță dar niciodată nu avea curaj să o provoace. În timpul facultății crezuse, sperase, dorise să vină ziua de Mâine când va pune în practică toate proiectele adunate în cartoane, toate visurile lui despre o nouă arhitectură a spațiilor simple, a liniilor și volumelor în perfectă armonie cu natura. Nimeni nu-i oferise șansa, nu se înghesuise nimeni să-l angajeze la vreo mare firmă de arhitectură iar el tot spera că mâine…Aștepta o zi de mâine în care să scape de reproșurile părinților care nu pregetau să-i arate cum toți colegii lui se căpătuiseră, obținuseră lucrări importante, acceptaseră orice compromis, chiar și palatele țigănești, ca să nu iasă din meserie. Vin vremuri când se va construi mult, nu înceta să-i spună tatăl, faimosul arhitect Serafim Popescu care construise la vremea lui baraje de hidrocentrale. Cum putea el să abandoneze tradiția și idealurile, ca să nu spunem ambițiile familiei?

Plecase. Se stabilise în București, găsise altceva, găsise oameni să-l ajute, să-i acorde încredere, o slujbă bună, de director, cu toate că el n-avea nici o experiență în afaceri comerciale dar trăia un timp al experiențelor de orice fel, al marilor îndrăzneli. I se oferise dintr-odată totul ba chiar ceva mai mult.

Mâine nu…dar poate într-o zi se va întoarce la arhitectură. Iar tatăl lui nu va mai găsi motive să-i reproșeze.

Oare de ce îi miroseau degetele a petale de trandafiri? El era acela care, pe seară, intrase într-o florărie obscură, dintr-un cartier necunoscut și întunecos, supărat că motorul mașinii nu-l asculta, enervat pentru că uitase ca de atâtea ori să încarce bateria telefonului? Fata aceea i se păruse deosebit de frumoasă, cu ochii imenși de un albastru de o puritate incredibilă. Se prezentaseră, simplu, întinzându-și mâinile, a atingere scurtă, rece, protocolară.

– Mihai.

– Ana.

Mâine.

Mâine am să arăt ca naiba

Mâine am să arăt ca naiba, își spuse Sofica, acoperindu-și fața cu perna. Dacă nu dorm suficient mâine am să arăt ca naiba, o mireasă cu cearcăne și lacrimi în ochi.

Nu, mâine mă mărit și scap de nopțile pline de plictiseală, de sâcâielile  Mirelei, de cicălelile mamei, de glumele idioate ale capului familiei, domnul Pantelimon, tatăl ei. Am să stau închisă în camera asta, alături de el, bărbatul iubit, Maria o să ne aducă, bodogănind ca de obicei, micul dejun și masa de seară, o să-l ascult povestindu-mi cum și-a petrecut ziua, o să ronțăim dulciuri ar cu grijă, nu cumva să-mi compromit silueta, o să ne uităm la videoclipuri și o să facem dragoste. Încet, pe  îndelete, fără grabă, ca și cum nu ar conta dacă se va prăbuși peste noi o cometă anunțând sfârșitul lumii. Lucrurile se vor schimba, el o să-mi acorde mai mult timp, n-o să mai fie ca înainte de nuntă …îmbrățișări rapide, dragoste frugală. Destulă vreme petrecută departe unul de celălalt, el la serviciu, ea acasă, vorbind îndelung și degeaba. Sex prin telefon, glumise ea odată, mângâindu-i părul, mă simt de parcă aș fi angajată la telefonul erotic…dar numai pentru tine, iubitule…

Mai mult nu-și dorea. Să fie numai ei doi, în vila imensă cât Titanicul, cum îi plăcea să spună.

E adevărat sau visează? Nu cumva mâine se va trezi din vis regăsind aceiași atmosferă cu care se obișnuise  în ultimul timp, interminabilele mese de familie de la care nu te puteai ridica până ce domnul Aurel Tatăl nu termina de băut și ultima picătură de bere, exprimându-și satisfacția prin râgâieli fără sfârșit care o amuzau doar pe Mirela, pornită să-și asemuie tatăl cu un rinocer sau un animal de poveste. În casa asta toate serile erau la fel, domnul Pantelimon intra ca o vijelie, obosit de călătoria pe la diversele firme pe care le stăpânea în acte dar erau conduse efectiv de alții mai tineri și mai capabili. Mirela sărea în brațele lui răsfățându-se ca întotdeauna, cerșind un pupic. Sau poate că ea, sora cu 13 ani mai mică, primea acum toată afecțiunea, toată atenția părintelui care muncise ca un rob, abrutizat de viața de fabrică, prea obosit ca să  mai alimenteze focul stins al unei vieți de familie atunci când ea, Sofia, era la vârsta copilăriei.

– O bere, adu-mi o bere rece, Mario, până nu începe scandalul, așa cerea domnul Pantelimon în fiecare seară când se întorcea. Și nimeni nu-l întreba de ce sau de unde vine la ora aceea pentru că acum era ceea ce se numea un prosper om de afaceri. După ce trecuse prin stadiul de „revoluționar cu certificat de merit„„ și de „om de bine„. Maria, servitoarea care se atașase de familia Pantelimon încă înainte de a se începe ascensiunea spre bogăție nu înceta să-și facă cruci când stăpânul o ciupea de bărbie de față cu copiii, spunându-i: Hai, nu mai face mutra asta, ce, te-am deranjat de la televizor, era o scenă cu sex?”

Mirela rămânea cuibărită pe genunchii tatălui, privindu-l cu ochii ei calzi care cerșeau dragostea și era foarte greu să o trimiți la culcare. Iar la orice încercare a doamnei Vera de a o trimite în camera ei pe mezină putea provoca o dispută între adulți, răspunsul  tatălui fiind invariabil:

– Tu mai bine ia-ți fiica favorită și mai dă-i ceva sfaturi, educ-o, pregătește-o …să afle și ea ce obligații are în noaptea nunții. Nu că tu te-ai pricepe cine știe ce… La care doamna Vera se înroșea și se înfuria ca o găinușă iar Mirela se simțea obligată să coboare cu regret mormăind „Eu plec, iar vorbiți porcării”. Și chiar pleca, retrăgându-se în camera ei, o cameră imensă, pe măsura acelei vile somptuoase în care locuiau. Se ducea acolo și desena, picta tot felul de animale, flori și obiecte frumos colorate pe care apoi le decupa cu foarfecele și le lipea pe pereți spre disperarea tuturor.

– Mario, vine odată berea? se enerva domnul Pantelimon. Am să dau afară servitoarea asta afurisită.

– Ba eu am s-o dau că-ți face toate poftele, replica doamna Vera care se obișnuise nespus de repede cu noua ei situație socială, de la telefonista de poștă la stăpâna unei case cu pretenții…

Sofica ar fi vrut să fie departe, numai ea și logodnicul ei, fără să mai audă pisălogeala mamei, glumele fără sare și piper ale domnului Pantelimon, râsetele Mirelei. În ziua cea mai plină de tensiune, ziua dinaintea căsătoriei, orice comentariu îi cădea greu la stomac, mai ales că nu-și văzuse logodnicul de nenumărate ore.

– A sărit de pe fix ginerele meu, turnă gaz peste foc domnul Pantelimon. Unde o fi…la, cum se zice aia, petrecerea de adio burlăcie? Adică un chef de bărbați, să nu le pară rău după ce-au pierdut, cu gagici mișto, marfă, cum zic ei …și băutură gârlă…Numai eu o aștept pe Maria cu berea, parcă s-a dus la fabrică…

– Bere, pfui…și așa miros cearșafurile  a butie…protestă doamna Vera. Ia și tu un coniac franțuzesc, un vizichi..dacă nu-ți place du-te la crâșmă…

– Cum să te duci la crâșmă, tată, se simțea Sofica obligată să protesteze, tu ești acum un VIP…

– Deci o fi. Sunt un VIP dar n-am dreptul la o bere în casa asta.

Cam așa era în fiecare seară..de mâine însă, își spunea fata, totul se va schimba…mă mărit și Doamne ferește să se întâmple ceva neprevăzut…

Dragoste la prima vedere?

Dragoste la prima vedere? Oare Magda voia să-și bată joc de ea?

Ana nu reușise să adoarmă dar nici cartea pe care încerca să o citească nu izbutise să-i capteze atenția. În fond nu se întâmplase nimic deosebit. Cunoscuse un bărbat în circumstanțe decise de întâmplare, obținuse, ceea ce era cu adevărat important, promisiunea unei slujbe.

Dragoste la prima vedere? Se gândise ea oare, cu adevărat, la dragoste?

Părinții Moraru investiseră totul în cariera băiatului, Gogu făcuse liceul de matematică în București, apoi facultatea, toate economiile familiei se îndreptaseră spre el. Ana ar fi urmat să păstreze tradiția și să se facă învățătoare. Sau educatoare de grădiniță. Pentru ea, ambițiile părinților nu erau prea mari și nici posibilitățile materiale nu permiteau mai mult. Revoluția nu adusese vreun venit în plus învățătorului pensionar. Ana ăși terminase liceul în localitatea satelit a Capitalei. La Brănești se știa imediat cine cu cine se culca, câți bărbați își înșeală nevestele și viceversa. E drept, agitația post-revoluționară ridicaseră pe prim plan bârfele despre noii îmbogățiți. Dar Ana se ferea cu disperare să intre în gura lumii și refuza cu obstinație invitațiile băieților. Poate și pentru că Sergiu, brunetul cu ochi albaștri dintr-o clasă superioară nu se obosise încă s-o invite. Timiditatea ei, care nu era decât o armă de apărare, îi ținea pe bărbați deoparte în anii când abordările directe aveau mai mult succes decât îndelungata „curte” romantică…

Și totuși Sergiu a fost primul băiat care a sărutat-o. În brațele lui a simțit primele zvâcniri ale feminității. Și primele dezamăgiri, pentru că Sergiu nu era deloc dispus la o relație serioasă. Terminase liceul, se muta definitiv în București și în general se declara de vârsta când nu ai nici răbdare nici timp de pierdut. Iar dacă Ana nu s-a împotrivit prea convinsă la mângâierile adresate sânilor ei de altceva nici nu concepea că poate fi vorba. Obișnuită să poarte numai rochii sau fuste, pentru că tatălui său nu-i plăceau fetele în pantaloni și cu atât mai puțin în blugi, Ana s-a simțit vulnerabilă în seara când degetele unui străin umblase pe genunchii ei goi. De a doua zi purta pantaloni iar Sergiu dispăruse din viața ei. Nu l-a mai revăzut decât în vacanța de Paște, anul următor, când el s-a întors să-și vadă bunica. Se schimbase, părea mai responsabil, mai atent cu cei din jur. Izbutise să-și ia o slujbă bună în comerțul care se dezvolta cu aripi de uriaș, se plângea că muncește zi și noapte fără să aibă timp pentru altceva, cum ar fi plimbările cu o fată. Și s-a plimbat cu Ana prin locuri numai de ei știute, prin grădinile de la marginea pădurii, dincolo de calea ferată…S-au sărutat cu pasiune și Ana l-a lăsat să-i umble prin bluză, ațâțându-i sfârcurile sânilor, neobișnuiți cu asemenea solicitări, nu s-a împotrivit când el i-a desfăcut fermoarul pantalonilor și nici când s-a întâmplat ceea ce trebuia să se întâmple între un bărbat și o femeie.

Ana n-a suferit peste măsură când Sergiu n-a mai dat nici un semn de viață după câteva telefoane fugitive, primite în primele săptămâni după ce devenise „femeia lui„. Se așteptase la asta. Voise să o facă, să i se întâmple să scape de o apăsare pe care nu putea să o înlăture, să-și construiască altfel viața decât în felul imaginat pentru ea de părinți. N-a povestit nimănui, nici măcar mamei. A așteptat să dea bacalaureatul după care le-a spus părinților că merge la București să se înscrie la Facultatea de drept, va sta cu Gogu, împreună o să se ajute unul pe altul ca să fie bine…

Și acum era aici, studentă, cu perspectiva unei slujbe care să-i mențină cheltuielile pe linia de plutire, cu un viitor posibil. Ce loc ar putea ocupa Mihai în viitorul ei la care nici nu îndrăznea să se gândească în amănunt? Poate nici unul…Sigur, povestea vieții Magdei, pe care o aflase, era mult mai încurcată. Deocamdată, și acest cuvânt poate reprezenta uneori clipa, alteori eternitatea, nu se mai gândea la bărbați, își reprima fără milă senzualitatea. E drept, de când se mutaseră în cartier îl cunoscuse pe Victor și aceste îi făcea o curte încăpățânată. Nu putea spune că Victor e un bărbat neatractiv, dimpotrivă, el avea toate atuurile tinereții sportive, a fizicului cultivat cu ostentație. Cu ea se purta atent, curtenitor, deși avea reputația unui cuceritor rapid de inimi și mai ales de trupuri. Dar Ana nu se putea decide, nu-l respingea pe Victor dar nici nu lăsa ca apropierea lor să devină reală, solidă. Cu o glumă, cu o ironie, chiar cu un fel de ipocrizie mofturoasă și răsfățată de care nu se crezuse capabilă reușise să respingă orice abordare mai directă.

La ce bun? Îl aștepta oare pe Prințul din poveste? Iar dacă ar exista cu adevărat un prinț de poveste de ce s-o creadă pe Magda că ar putea fi Mihai?

Ceasul deșteptător sună strident

Ceasul deșteptător sună strident  rupând tăcerea nopții. Sau era deja dimineață? Era deja „ziua„?, era „mâine„? se întreba Mihai, sărind repede din pat după o noapte în care somnul reușise cu greu să se lipească de el.

Ana se trezi și ea lăsând deșteptătorul să-și continue disperat țârâitul.„Oare s-o fi întors Gogu, o fi dormit acasă noaptea asta? Oricum, deși era sâmbătă. Se grăbea să plece, trebuia să facă rost de niște cărți de care avea nevoie la facultate. I le promisese un anticar, din cei care-și fac veacul pe la colțuri de stradă, cu prețuri convenabile.

Magda nu mai avea nevoie de ceas deșteptător, se ridicase demult din așternuturi, pregătindu-se în grabă să se ducă la micul magazin de florărie unde își câștiga pâinea. Sâmbăta erau clienți mai numeroși. „N-o să plouă azi„, își spuse, după o privire fugară spre fereastră.

În vila Pantelimon pendula veche, din stejar, instalată în holul încăpător își făcea datoria ceremonios, cu un zgomot plăcut, grav, demn de măreția fratelui său mai mare Big Ben. Domnul Aurel, care o cumpărase la un preț exorbitant de la un magazin de antichități, era foarte mândru de pendula boierească și se repezea în hol în fiecare dimineață să-i asculte glasul.

– Gata, a cântat cucu!striga el, coborând scara interioară, într-o pijama albă, cu mâneci largi, de modă „țărănească„. Scufia de molton ăl făcea să pară un fel de Conu Leonida dar asemănarea dintre cele două personaje s-ar opri aici.

– Trezirea că azi avem bal, adică nuntă mare…Hai, să aud mișcare că altfel fac armata cu voi! Și continua, de parcă îi plăcea să se audă singur: Mario, fă-te încoace femeie, e gata cafeaua? Da să fie aia cu capucină că altfel mă enervez și-mi crește colesterelul!

Ești matinală, Măgduțo

– Ești matinală, Măgduțo, spuse Gogu.

Se întâlniseră la intrarea în bloc. Magda tocmai pleca iar Gogu își făcuse apariția de după colțul aleei, călare pe faimoasa sa bicicletă. Bătaia de joc a tuturor puștanilor din cartier dar de care era mândru ca de armăsarul lui Arap Alb.

– Nu pot suferi să mi se spună Măgduța, replică ea deja iritată.

– Mai întâi, zâmbi el, bună dimineața. Răspunsul veni cu oarecare țâfnă:

– La revedere.

– Pleci la serviciu cu noaptea în cap?

– Normal…la ora asta persoanele decente pleacă!

Așa vorbeau ei, parcă era o veșnică dispută gen șoarecele și pisica, găina și cocoșul…sau poate greierele și furnica. Pentru că, privindu-l pe Gogu, cu înfățișarea lui ușor caraghioasă, datorită ochelarilor prea mari, smocului de păr rebel ce-i cădea pe frunte și papioanelor colorate pe care se încăpățâna să le poarte la orice, te gândeai mai ales la greierașul risipitor. „Numai o proastă ca mine se putea îndrăgosti de nătăflețul ăsta” fu gândul care-i trecuse prin cap Magdei, observând zâmbetul cam de chef al lui Gogu care învârtea în mână un buchet de garoafe de parcă ar fi fost o mătură cu coadă.  Și deodată o apucă râsul:

– Dumneata arăți de parcă ai fi fugit din noaptea nunții!

– Știi că ai nimerit-o? răspunse el serios. Mă însor…chiar azi mă însor, n-ai aflat noutatea?

– Poftim?

– Păi da, m-am hotărât să mă însor…nu vrei să…Și  îi întinse florile cu un gest ce se dorea grațios. Dar Magda simți un nod în gât, înlătură florile din fața ei cu un gest scurt, îl ocoli pe Gogu rămas sprijinit de bicicletă și se îndepărtă cu pași grăbiți pe alee fără să întoarcă privirea. Lacrimile începuseră să-i atingă deja ochii.

– Nu, se pare că nu vrea…își spuse Gogu și, încărcându-se pe umăr cu prețioasa lui comoară pe două roți urcă scara spre etajul doi. O găsi pe Ana îmbrăcată de oraș, cafeaua aburind în ibricul încăpător, de jumătate de kil și o farfurie plină cu bucăți de telemea, componenta principală a micului dejun zilnic.

– Gogule, în sfârșit te-ai întors…

– Săru ,mâna…

– Mi-ai adus flori? se miră ea, întorcându-se uimită când el îngenunche în pragul ușii ca un cavaler de modă veche, cu buchetul de garoafe ținut stângaci în mâna întinsă. Gogu se ridică și se apropie de ea s-o îmbrățișeze:

– Pentru sora mea iubițică…și începu să cânte, cum îi plăcea adesea, fredonând șmecherește șlagăre la modă;

Găsește-mi loc în inima ta

Dar să nu plângi dacă te doare…

Ana era însă greu de păcălit: Nu cumva le-ai adus pentru Magda, hoțomanule?

– Pentru Măgduța, eu? Ce nevoie are ea de flori, doar lucrează într-o florărie, ei i-ar trebui mai curând bomboane de ciocolată…sau are interdicție la dulciuri?

– Oricum Magda nu poate suferi garoafele, ea adoră trandafirii.

Gogu părea dezolat: Zău? M-am știut.

– Îți amintești de scena din ”American Beauty” cu fata îngropată în petale de trandafiri?

– Asta e o fantezie sexuală, comentă Gogu…dar, mulțumesc de informație. Pe mine nu mă interesează viața sexuală a Măgduței, știi că pot avea orice femeie doresc…

Culmea e că Gogu nu se lăuda degeaba. Cum îl vedeți, suficient de înalt cât să nu aibă complexe, excentric dacă nu caraghios în modul de a se îmbrăca, fără avantajele fizice pe care tinerii se străduiau să le scoată la înaintare, puțin „mai frumos decât dracul           „, cum se zice, Gogu avea un succes nebun la femei. Nu avea bani, leafa lui amărâtă de profesor începător ca și suplimentele din meditații nu-i permiteau nici o extravaganță și totuși atrăgea ca pe niște musculițe blondele cu picioare lungi și haine de firmă, scumpe, cumpărate la cele mai la modă buticuri, care se înghesuiau să-l scoată în oraș cu mașinile lor și să achite consumațiile. Profesor de mate după care suspinau nu doar adolescentele prostuțe dar și cele mai istețe, Gogu era un tip haios, găseai la el generozitate și optimism, era o prezență tonică, te molipsea cu buna lui dispoziție construită pe nisip. Gogu era prezent într-o companie sofisticată pretutindeni, în discoteci și cluburile unde se perindau formațiile la modă, pe terenurile de tenis unde doar chibița, în sălile de fitness deși nu depășise stadiul învârtirii în gol a unor roți de bicicletă. Dar era cel mai simpatic companion…Numai soră-sa Ana se încăpățâna să-l bată la cap că i-ar trebui o relație serioasă și mai ales cât de bine s-ar potrivi cu Magda.

– Parcă tu ai ochi să vezi ce se întâmplă în jurul tău…auzi el glasul Anei care mai mult ca sigur începea un discurs mustrător pentru delicventul care-și petrecea nopțile aiurea alimentând cu orbirea sa dramele amoroase și lacrimile vărsate în micul apartament de vizavi.

– Am doi ochi dar sunt în ceafă, îmi cad pleoapele…bombăni el.

– Ia și mănâncă-ți micul dejun, eu trebuie să plec.

– Ce de bunătăți ai pregătit…mmm, meriți un pupic de la un frate…

– Nu te apropie?

– De ce, protestă Gogu, nu miros a băutură, n-am urme de ruj pe cămașă și chiar dacă nu crezi am dat meditații toată noaptea.

– Meditații la sex? Pe Ana o umflă râsul. Crezi că blondele tale știu mai mult decât tabla înmulțirii?

– Meditații la analiza matematică dacă vrei să-ți precizez, continuă Gogu cu un aer bosumflat, și nu-mi lua mâncarea din față că mor de inaniție. Cât despre sex, spuse, ștergându-și cu dosul palmei urmele de brânză de pe obraz, cred că tu ai avea nevoie de studii aprofundate, începând cu abecedarul…adică…cu literele S..E…SEX…

– Vezi că te pleznesc nesuferitule, guguștiuc caraghios, nu vezi cum îți stă părul?îl alintă ea zburlindu-i și mai mult moțul de pe frunte.

– Așa îmi place, ca o creastă de cocoș la o șopârlă…sau preferi să mă rad în cap?

Dar Ana nu se lăsă: Și Magdei ce i-ai spus când te-a văzut în halul ăsta?

– I-am spus că mă însor.

Pentru moment Ana nu mai avu replică. Îl privi cum sta aplecat peste colțul mesei, înfulecând grăbit, fără să-i pese de fărâmiturile care cădeau pe mocheta uzată.

– Dacă îți dă prin cap să te însori…mai întâi te omor și apoi îmi fac o rochie nouă pentru nuntă! Nesuferitule!

Nu eu mă însor azi, să știți!

– Nu eu mă însor azi, să știți! striga domnul Pantelimon hotărât să pună capăt haosului ce se instalase în propria sa casă. El era deja gata, îmbrăcat, dichisit, cu costumul nou nouț care parcă îl strângea nițel la umeri, se grăbise croitorul să-l termine la timp. Prima însă fusese Mirela căreia nu-i plăcea să zăbovească mult în fața oglinzii…deocamdată. Strălucind în rochița roz, cu pantofiori noi și un ceas Swatch multicolor, pășea mândră prin salonul imens, transformat în camera de probă a miresei. Pentru că doamna Vera și Maria nu reușiseră să termine aranjarea Soficăi, mereu încordată, nemulțumită și nerăbdătoare…

– Grăbiți-vă că vine ginerică să mergem la Sfatul popular…le zorea domnul Pantelimon, care nu era familiarizat cu noile denumiri ale autorităților.

– Dacă vine…mormăi servitoarea, am văzut eu la televizor cum el n-a venit la propria lui nuntă și a rămas biata mireasă cu ochii în soare.

Mirela, care găsise o cutie de bomboane scumpe nedesfăcută se învârtea în jurul prăzii neștiind cum să o deschidă pe furiș. Dar era atentă la tot ce se spunea așa că intervenit: Da, și noi am văzut telenovela, mama a plâns…toate am plâns…

– Nu mai cobiți, se repezi doamna Vera…nu mai cobi tu Mario că te dau afară! Oricum te dau afară că faci ochi dulci domnului…

– Eu, doamnă? Brusc se auzi un fâșâit și mâneca rochiei miresei se rupse, nu se știe dacă din cauza Mariei care încerca să tragă în direcția contrară sau a nervozității accentuate a Soficăi care scoase un țipăt scurt.

– Te-am dat afară idioato, chiar acum îți faci bagajele și pleci din casa mea! strigă Vera

Nici servitoarea nu mai rezista: Bine cucoană, să știți că plec de-a binelea…se rățoi ea și ieși bodogănind din cameră.. Și atunci se auzi, salvatoare, soneria de la intrare, surprinzându-i pe toți și transformându-i parcă în statui de piatră. Nu se mișca nimeni.

– Sună, n-auziți că sună? zise într-un târziu domnul Pantelimon. De ce nu răspunde nimeni?

– Abia a dat mama afară servitoarea, comentă Mirela care încă nu găsise soluția de a deschide pe furiș cutia cu bomboane.

– Exact azi când mă mărit și-a găsit…răbufni Sofica, lăsați că mă duc eu să deschid. Se îndreptă spre ușă adăugând: Dacă nu e el, îl omor!

– Dar dacă s-a răzgândit nu mai mergem la nuntă?întrebă Mirela cu un aer inocent. Probabil logica ei era acum…acum pot să iau eu cutia cu bomboane? Dar era EL. Exclamația fericită a Soficăi confirmă apariția mult așteptatului mire, căruia mireasa, fără să bage în seamă fluturarea mânecii desfăcute, îi încolăci gâtul cu brațele:

– Ai venit dragule…dragul meu…

Uite-o pe Albă ca Zăpada!

– Uite-o pe Albă ca Zăpada! se auzi o voce. Vocea nesuferitului de Terente. Ana, care tocmai deschide ușa blocului să iasă afară, fu tentată să dea înapoi. Atunci îl văzu pe Victor. Nu mai era îmbrăcat în ținuta prea milităroasă de bodyguard ci în blugi și giacă de piele dar tot părea un luptător de comando aterizat în mijlocul unor golani mărunți de cartier. Pe lângă el Terente și gașca păreau niște pigmei sau mai curând niște gnomi.

Uite-o pe Albă ca Zăpada, spusese ținând politicos ușa Terente sau Nicu, cum îl chema pe buletin, sau Gicu, poreclit așa pentru că visase să fie un Gică Hagi dar până și să bată mingea cu piciorul i se părea obositor. Cât despre numele de Terente și-l alesese singur după ce auzise că vestitul bandit fusese atât de celebru pentru isprăvile sale sexuale încât bărbăția lui ajunsese expusă la muzeu.

– Victore, să știi că noi avem grijă de ea, uite-i și pe piticii mei, Crețul, Zgâmboi…

– Ce mai, pitici de pitici, râse cu gura lui știrbă Zgâmboi.

Ana se uită la Victor: Tu stai de vorbă cu golanii ăștia?

– Ți-au făcut ceva?

– Auzi bă Victore, nu te sparge în figuri că noi doar ți-o păzim, se grăbi Terente să adauge.

– Știm că Albă ca Zăpada se păstrează pentru tine…râse strâmb același Zgâmboi. Crețul nu îndrăznea să vorbească, se alesese cândva cu un dos de palmă de la Victor și știa că tipul nu glumește când dă. Lui Terente, însă, îi plăcea să întindă coarda cât mai mult:

– Hai, ia-ți gagica și du-o să-i arăți pechinezul…

– Nu sunt gagica nimănui, protestă Ana. Ia să nu vă mai găsesc în calea mea!

Curtenitor, Terente își împinse piticii deoparte ca să-i facă loc fetei.

– Nu știu de ce ia de noi mimoza, suntem niște blânzi mielușei…„ Meeee, meeeee„ încuviințară ciracii.

– Mielușei, da? Și asta ce e? Ana, nervoasă, se apropie brusc de Terente și cu un gest rapid, controlat, scoase din buzunarul acestuia cuțitul strălucitor pe care-l deschise cu dexteritate.

– Să mergem, interveni Victor și cuprinzând-o cu mâna după umeri porni pe alee. Din urmă se auzea vocea nedumerită a lui Terente:

– Ați văzut, bă…mi-a umblat în buzunar?! Nu știa că mă gâdil…

Acum erau departe. Victor ținuse neapărat s-o însoțească, era liber sâmbăta aceea și ar fi vrut să petreacă ziua împreună. Ana îi spuse că merge la un anticar pe cheiul Dâmboviței care-i promisese niște cărți juridice la prețuri mai acceptabile. Au luat autobuzul, Ana l-a găsit pe anticar la taraba lui, a ales cărțile de care avea nevoie apoi au făcut o plimbare pe jos de-a lungul cheiului. Era o zi frumoasă de vară…

– Ce-ai zice de un drum la Băneasa, la pădure? propuse Victor.

– Nu, mulțumesc, nu. Refuza simplu, fără explicații. Liniștea plăcută a pădurii pe care o căutau și admirau atâți oameni, începuse să-i pară respingătoare, îi amintea de Sergiu și de îmbrățișările lui mincinoase, acolo la marginea pădurii de peste calea ferată…Mai era plimbarea aceea în Herăstrău cu Victor, într-o seară, puțin înaintea amurgului. O dusese pe o bancă ascunsă printre sălcii, undeva aproape de malul lacului, păreau izolați de lume, departe de orice privire indiscretă și totuși ea avea senzația clară a unei perechi de ochi care o urmăreau când degetele puternice ale lui Victor intraseră adânc în bluza ei și mai apoi când îl lăsase să o sărute pe gât. Parcă simțise umbrele unor trecători, o ea și un el, doi bătrâni plimbând de lesă un cățel obosit, la fel de plictisit de viață ca și stăpânii lui. Se smulsese din brațele lui Victor când îi simți mâna pe genunchi, căutându-și calea spre nord…

– Nu, nu vreau…nu…

De bună voie și nesilit de nimeni

De bună voie și nesilit de nimeni…

Mihai rămăsese cu privirea ațintită undeva în față, fără un scop anume…

– Cetățene Mihai Popescu de bună voie și nesilit de nimeni o iei în căsătorie pe cetățeana Sofica Pantelimon?

Da. Atât. Un cuvânt, nu era nevoie de mai mult. Și, în rest, ochii tuturor, privirile care îl măsurau din cap până în picioare, ca pe un armăsar scos la mezat. Privirile lor, prietenele ei, un cârd gălăgios de fete parfumate și cu părul vopsit în cele mai neașteptate culori, ca niște ouă de Paște într-un coș, prietenele ale căror nume nu se străduise niciodată să le rețină. Parcă blonda suplă cu fusta scurta era Angela…Cât despre celelalte, sofisticate, mirosind doar a Chanel nr 5 sau Paloma Picasso nici nu conta cum le cheamă.

Din partea lui nu venise nimeni pentru că nu avea cine…Părinții nici nu voiau să audă, după ce își părăsise atât de brutal cariera. Sigur, era prezent Boby, adjunctul lui și alții de la firmă dar ei erau la urma urmei cu toții angajații domnului Pantelimon. Nu avea nici un prieten. Cu atât mai puțin Boby, cu mutra lui nesuferită, parcă unsă cu untdelemn, cu un zâmbet tâmp, gata să facă orice pentru a fi pe placul șefilor., „dalmațianul meu preferat„ cum îi spunea domnul Pantelimon. Marele boss, omul cu banii, adică pâinea, cuțitul și furculița, lingura și strachina. Cel care stătea în rândul din față al nuntașilor, mândru, strălucitor, alături de doamna Vera care nu-și putea reține o lacrimă…

– De bună voie și…

Hai măcar să intrăm în Cișmigiu

Hai măcar să intrăm în Cișmigiu, insistă Victor, putem mânca ceva la restaurantul de pe insulă. Ajunseseră pe Schitu Măgureanu, chiar lângă porțile Cișmigiului.

– Iartă-mă dar aș vrea să mă întorc acasă, am de învățat, sunt în urmă.

– Nu-mi face una ca asta!

– Victore, sunt atâtea fete care ar dori să iasă cu tine…am destule treburi pe cap…

Avusese curajul să-i spună așa ceva? Da, între ei nu era cu adevărat o relație sentimentală, Victor o curtase insistent fără să pretindă că e îndrăgostit. Acceptase să iasă cu el de câteva ori, se lăsase sărutată, mângâiată dar îi stopase ferm gesturile prea îndrăznețe. Decepția numită Sergiu era ca o rană proaspătă. Știa că n-ar putea să se vindece decât acceptând iubirea unui alt bărbat dar nu era convinsă că acel bărbat ar trebui să fie Victor. Uneori se gândea că în ochii lui pare o fată capricioasă, cu fițe, care se lasă greu ca să se vândă scump…Îl privi, Victor avea pe față semnele dezamăgirii dar se obișnuise cu firea ei, știa că nu are vreo șansă dacă-și forțează norocul. Poate,până la urmă, gândi ea, Victor e bărbatul care îmi trebuie…cum se exprimă cu afișat cinism Magda, câteva ședințe de sex cum se cade și ai să intri în rândul lumii….

– Atunci, de aici n-ai încotro, trebuie să iei tramvaiul și schimbi la Gară, spuse el rece. Așa era Victor, obligat să renunțe la luptă devenea ursuz, chiar nepoliticos. Credeai că are să se dea la fund dar a doua zi iar o aștepta în fața blocului. Lui nu-i plăcea să vorbească la telefon, nu-și găsea ușor cuvintele…„Nu-mi pasă, își zise ea, strângând sub braț teancul de cărți cumpărate”

– Pa!

– Ciao!

Încercând să traverseze strada era să dea buzna peste un grup de nuntași. Nici nu observase aglomerația de pe trotuarul celălalt, în fața Casei Căsătoriilor. Nu văzuse fericitul cuplu coborând scările, sub arcada de flori, în aplauzele rudelor și prietenilor, ferindu-și capetele de ploaia boabelor de orez.

O limuzină, un Mercedes lung și strălucitor, aștepta parcat lângă trotuar. Ana apucă să vadă cum un domn, pe care costumul de gală parcă îl strângea, se repede să deschidă portiera pentru ca mireasa, într-o superbă rochie bleu pal să pătrundă înăuntru ca o regină.

Sofica o văzu pe fata cu un braț de cărți, apărută pe neașteptate lângă mașină, îmbrăcată în blugi și bluză de vară cu mâneci scurte, o prezență absurdă și nepotrivită în acel vălmășag de oameni eleganți și nepăsători. „Nici nu știe să se machieze„ îi fulgeră prin minte.

„Arată ca o păpușă de cârpe„ își zise Ana , aruncând o privire fugară miresei parcă prea rigidă în ținuta ei de mare clasă, apoi își văzu de drum, îndreptându-se spre stația de tramvai, făcându-și repede loc printre vorbele de nedeslușit ale nuntașilor. Nu avu timp să-l zărească pe Mihai, reținut de strângerile de mână care i se ofereau, sosit cu câteva clipe mai târziu lângă portiera mașinii.

Nici Mihai n-o văzu pe Ana.

Deșteptătoarele sunau ca în fiecare dimineață

Deșteptătoarele sunau ca în fiecare dimineață. Ana se trezea de obicei devreme dar era luni și poate chiar avea norocul să obțină o slujbă bună. Se ridică repede din pat, știa că Gogu pleacă mai târziu la liceu dar avea să-i lase micul dejun pregătit.

Și pe noptiera de lângă pat țârâi strident, metalic, ceasul japonez al lui Mihai, un Seiko primit cadou de la socrul lui când îl numise director la firmă. Deschise ochii în semi întuneric și nu înțelese, pentru o clipă, de ce nu recunoaște camera în care se afla. Apoi Sofica se răsuci lângă el murmurând:

– Nu pleci…dimineața asta nu pleci…

De undeva, înăbușit, se auzea bătând Big Ben-ul casei, pendula mare din hol. O auzi și domnul Aurel și țâșni din pat ca un sergent major gata de inspecția de dimineață.

– Lasă-i că sunt în luna de miere, îl atenționă doamna Vera, să nu-i trezești…

De unde știa ea ce-i trece lui prin cap?

Era o poartă metalică, proaspăt vopsită

Era o poartă metalică, proaspăt vopsită, pe care Ana se opinti să o împingă, intrând într-o curte imensă, transformată în depozit, plină cu lăzi și containere de metal. Adresa corespundea. Ținând în mână cartonașul alb, cartea de vizită pe care o primise în seara aceea ploioasă, Ana încercă să găsească intrarea în clădirea birourilor.

– Duduia…încotro?

Evident era paznicul…care o privea cu ochi cercetători.  Ana flutură în mână cartea de vizită:

– Domnul director Popescu mă așteaptă, mi-a spus să vin luni la prima oră.

– Domnul director? Mă cam îndoiesc…zâmbetul paznicului părea dintr-odată obraznic. Alt bărbat, un funcționar cu servietă diplomat și freza strălucind de grăsime tocmai ieșea din mașina parcată în dreapta porții.

– S-a întâmplat ceva? întrebă noul venit, apropiindu-se.

– Îl caut pe domnul director Popescu…Mihai Popescu.

– Cu ce ocazie, domnișoară? Bărbatul continuă, observând ezitarea ei: Sunt directorul adjunct, Robert Florea. Fetele îmi spun Boby…

Anei nu-i plăcu tonul prea familiar nici privirea piezișă a tipului dar strânse mâna întinsă, ferindu-se să se prezinte. ”E vorba de o slujbă… Domnul director mi-a promis că mă angajează” Paznicul pufni. Celălalt, numitul Boby, era numai zâmbet:

– Mihai? A zis că vă dă un job aici la noi? Mă mir…

– Vă rog…când poate să mă primească?

– Să vă primească? Nu știu, poate într-o zi

Ana avu brusc sentimentul că oamenii aceștia își bat joc de ea.

– Mâine?

– Mâine în nici un caz…

– Atunci săptămâna viitoare?

Boby nu-și mai putea stăpâni râsul, se distra de minune. „Unde o fi găsit Mihai păpușica asta?gândi…E îmbrăcată modest dar are niște ochi superbi și țâțele…și restul…nu e rea  deloc! Poate trebuia să fi fost mai amabil cu ea?” De ce să-și răpească satisfacția de a vedea ochii ei frumoși clipind speriați de mirare.

– Eu zic mai sigur să vă întoarceți după o lună. După ce trece luna lui de miere…Cum, nu știați? Mihai tocmai s-a însurat, sâmbătă a fost ceremonia…acum trebuie să fie plecați în voiaj de nuntă…

Voiajul de nuntă se amână

– Voiajul de nuntă se amână, anunță domnul Pantelimon. Deci îmi pare rău că vă dau o veste proastă dar n-am ce face…și tăcu, așteptând replicile de protest să cadă peste capul lui plecat spre farfurie. „Nu se poate, tată! Strigă subțire Sofica…nici să n-aud prostia asta!” La rândul ei doamna Vera sări: „Crezi că am să te las să-ți bați joc de soarta fetei, să n-aibă și ea parte, cum n-am avut nici eu de….„ și așa mai departe.

– Trebuia să fi plecat de lunea trecută, sughiță Sofica, gata să plângă.

Ce-i drept, trecuse mai bine de o săptămână și proiectatul voiaj de nuntă la Sinaia se tot amânase spre disperarea Soficăi.

– Dacă plecați de luni și dacă nu-i găseam eu soțul potrivit și rămâneai nemăritată și dacă eu pierd afacerea de care e vorba degeaba nuntă, perora domnul Pantelimon. E chestie de dolari. Verzi și mulți, parai adevărați …Știa că atunci când era vorba de bani nu mai crâcnea nimeni în front.

– Nu mai zi parai, e vorbă țigănească, îl corectă Sofica, uitând să mai lăcrimeze.

– Sanchi, mie-mi spui?

– S-a întâmplat ceva la firmă, domnu Aurel?întrebă Mihai care nu apucase să scoată prea multe vorbe în timpul meselor de familie, la micul dejun sau la cină, când musai trebuia să fie toți împreună. Ca să evite orice discuții neplăcute obișnuia să se joace cu Mirela care stătea întotdeauna în stânga lui. Se amuzau făcând cocoloașe de pâine spre disperarea doamnei Vera și în disprețul evident citit în ochii Soficăi. Odată Mihai îi arătase Mirelei dansul pâinișoarelor, așa cum și-l amintea dintr-un film vechi cu Charlot, înfigând scobitori în cocoloașele mari de pâine și făcând să alerge pe muchia mesei o pereche de piciorușe sprintene. Mirela se distrase grozav și mereu îl îmboldea să repete spectacolul dar nu mai găseau niciodată atmosfera prielnică. Pentru că de a doua zi după nuntă – ceremonia religioasă fusese amânată pentru mai târziu, probabil la toamnă – după ce s-au stins ecourile petrecerii cam scorțoase de la restaurantul de lux în care domnul Pantelimon respectase interdicția impusă de consoarta lui de a aduce lăutari, după ce se risipise mahmureala, Mihai nu simțise nici o plăcere la mesele de familie. Îl deranja că de la început socrii îl supuseseră unui tir de cuvinte fără multe subînțelesuri:

– Deci, copiii, eu vă doresc toată fericirea și să ai grijă bă să nu o înșeli pe fiică-mea că te omor, te omor și după aia te dau afară de la firma mea, începuse domnul Pantelimon să-l prelucreze încă de luni dimineață.  Nu vă băgați voi…din prima zi când a intrat în familia noastră trebuie să știe ce-l așteaptă dacă calcă pe bec! Eu l-am făcut mare director, fără mine construia maghernițe confort doi pentru sărăntoci. Domnul Pantelimon uitase repede vremurile când el însuși era un sărăntoc. La început Mihai căuta să abată discuția spre glumă spunând cu emfază „Da, jupâne, știu cât ții matale la onoarea de familist” Dar nimerise pe un teren pustiu. „Ce vrei să spui?” intervenise doamna Vera, dornică să preia ștafeta.

Așa era în fiecare zi, chiar dacă însăși Sofica simțise că părinții ei supralicitau și, temându-se de vreo confruntare neplăcută, căuta să se ridice de la masă dar cu maică-sa nu era loc de întors. ”Te ridici de la masă când îți dau Eu voie!” …iar domnul Pantelimon adăuga gaz peste foc: „Lasă  Sofico, e bine să știe omul că lumea e plină de neveste părăsite și de soți care umblă cu toate ștoalfele…Eu chiar nu m-am hotărât ce-ți fac dac-o înșeli dar până atunci mai toarnă o bere…„ Nimeni nu o băga în seamă pe Mirela care se ridica din scaun mormăind. „Eu plec, iar vorbiți porcării„….

Cu Mirela se înțelegea perfect. Parcă nu avea aceiași părinți ca sora ei mai mare. În seara aceea, după ce vorbise la telefon cu ai lui, o zărise ghemuită în fotoliu, privindu-l cu ochi iscoditori. ”Cu cine vorbești?” „Cu părinții mei”. „De ce n-au venit la nuntă?” „Sunt supărați pe mine”. „Așa de rău? De ce?” . „Pentru că i-am dezamăgit”. ”Ce înseamnă asta, nu le place de Sofica?” „Nici măcar nu o cunosc…eu am plecat de mult de acasă, părinții mei au ținut să-mi fac meseria…tu știi că sunt arhitect” „Ce fac arhitecții?” „Case. Și în loc să fac case frumoase, cum am visat în facultate, am ajuns să fiu un fel de șef de depozit..”„Dar mama zice că ești director” „Se poate, dar tot o slugă sunt la domnul Pantelimon, tata-socru…” „Nu fii supărat, te las eu să-mi faci o casă când o să fiu mare, vrei? Dar –s-au supărat pe tine…rău de tot?” „Rău de tot” „Așa o să pățesc și eu.” „De ce?” „Pentru că vreau să mă fac polițistă și mama n-o să fie de acord”. Mirela, un copil minunat…

– S-a întâmplat ceva la firmă? întrebase Mihai.

– Chiar, ce e dragă, cutremur?

– Din cauze de inventar, preciză domnul Pantelimon. Mihai, băiete, trebuie să te întorci la firmă, urgent, te apuci de un inventar la sânge, termen de predare ieri.

Mihai înțelese pe dată:„Vindem?”

– Vindem tot.

– Cum să vindeți, dar ce, vă dau eu voie?se dezmetici doamna Vera.

– Deci vindem. Pe dolari. Și apoi cumpărăm tot noi, cu partenerul care l-am găsit, banul să iasă, vindem, desființăm și facem alt biznes, tot cu ginerică șef!

– Să nu minți Aurele că ți se usucă gura. Cum să stricăm bucuria copiilor, frumusețe de luna de miere..

– Nici măcar o lună adăugă Sofica, plângăcioasă, plecam doar o săptămână. Iar Vera insistă:

– Vreau ca Sofica să se bucure de tot ce n-am avut eu.

– Și ce n-ai avut tu, femeie? Scarlatină? Domnul Aurel nu se lăsa așa ușor. Dolari ai avut? Canci. Scoase din buzunarul pantalonilor un pumn de bancnote verzi pe  care le risipi ca o ploaie colorată pe masă, lăsându-le să cadă printre solnițe, suporturi de argint și bucăți de pâine nemestecate…

De ce nu-l placi tu pe Victor

– De ce nu-l placi tu pe Victor, nu-i băiat rău, spuse Magda.

Erau amândouă în micuța florărie, prea rar vizitată de clienți.

– Ai de gând să te mai duci după cai verzi pe pereți? insistă ea văzând că Ana nu-i răspunde. Poate își aduce aminte de tine domnul director după ce termină luna de miere. Și mai zicea că nu e însurat..păi da, nu-i mincinos, în seara aia nu era însurat. Încă.

– Lasă, nu vreau să-mi amintesc. Am să-mi găsesc eu serviciu.

– N-aș prea crede…pe ceața asta. Doar dacă nu vrei să pozezi pentru Playboy, doar ești tânără, ai niște ochi frumoși și mai ales o pereche de țâțe…

– Magda, tu ai înnebunit?

– Cred și eu că am înnebunit. Cu Gogu aș cam păcătui dar dacă nu vrea m-aș mulțumi și cu soră-sa…Amândouă de prăpădiră de râs, fiecare cu gândul în altă parte.

– Gogi? Știi că mi-a spus că vrea să se însoare?

– Cu mine? făcu repede Magda pasul înainte. Dar-ia-i Dumnezeu gândul ăl bun..cât oftez eu după Gogu…

Nu mai faceți politică în cancelarie

Nu mai faceți politică în cancelarie, domnu Moraru, spusese directorul. Gogu își înghiți ultima propoziție pe care se pregătea să o arunce în joc în final. Ca de obicei sunase de mult, recreația se terminase dar mănunchiul de colegi care forma audiența lui preferată nu se risipise încă.

„România se chinuie degeaba să-și plaseze ținta și idealurile în America, susținea el cu voce tare. Cu atât mai puțin în Germania sau, ce știu eu, țările scandinave. Am face mai bine să urmăm vocația latinității, dar în alt fel decât s-ar crede. Ce avem noi comun cu Franța de ne agățăm de comunitatea francofonă? Cel mai probabil mie mi se pare că românii sunt urmașii acelor legiuni de soldați romani proveniți din provinciile sudice, adică de mai la sud de Roma, unde înveți de mic că lenea e la fel de importantă ca și hărnicia, siesta contează la fel de mult ca servitul mesei, cât despre pauzele lungi și dese…se știe…

S-a tot spus că România este una din extremitățile limbii latine. Așa e, iar cealaltă extremitate e Portugalia doar că portughezii au avut noroc , se învecinează tot cu niște latini, pe când noi, cum am putea face față atracției spre Orient din sufletele noastre, inconfundabilei afinități cu purtătorii de fes și șalvari, ce ni s-ar întâmpla dacă nu ne-am inventa sultani la care să facem temenele și dacă am renunța să prelungim Imperiul Otoman până în inima Europei?

Franța? Nu, n-avem nimic comun cu această țară populată de urmașii unor triburi germanice obligate să învețe de timpuriu limba latină. La noi s-a vorbit franceza pentru că odraslele boierilor noștri din vechime s-au sclifosit învățând la Paris…noi suntem frați cu italienii, mai curând cei din sudul cizmei, sau cu spaniolii, împărțim aceiași fire arțăgoasă când e vorba de mândria națională dar și aceiași lehamite, sau neputință, de a transforma vorbele în fapte…

Ce-am primi în schimbul recunoașterii adevăratei latinități care ne circulă prin sânge? ” Asta era întrebarea la care Gogu nu mai apucase să răspundă, întrerupt de sunetul soneriei și de apariția directorului. Asistența se risipi, fascinată…în special componenta feminină a corpului profesoral, atât partea mai îndepărtată cât și cea mai apropiată de vârsta pensiei, care-l privea pe Gogu Moraru cu admirație.

Cu un an în urmă, într-o vacanță, Gogu avusese norocul să petreacă mai multe săptămâni în Statele Unite, însoțind un grup de elevi la invitația unei fundații. De atunci demonstrațiile sale din recreații, comentariile despre civilizația pământească, primiseră argumentele unei cunoașteri concrete. Și îl ascultau cu atenție mulți, strecurând în discuție câte o observație sau o părere, tot mai fascinați de felul în care  Gogu reușea să închege un adevărat sistem de idei. Ce mai, era un tip simpatic, iar temele de discuție propuse de el te făceau să mai evadezi din obișnuitul cerc al conversațiilor, despre sărăcie, creșterea prețurilor, gropi, benzină, câini maidanezi, vecinii care îți inundă apartamentul, administratorii care fug cu banii locatarilor, liderii de sindicat care se îmbogățesc și uită de dorințele oamenilor și multe altele., De mut nu se mai discuta în cancelarie politică, renunțaseră de a se mai enerva reciproc susținându-și simpatia pentru vreun partid sau personalitate din Parlament, se lămuriseră deja că nimeni sau aproape nimeni nu le merită încrederea. În loc de scepticism sau descurajare preferau să aștepte să vadă ce-i mai trece lui Gogu prin cap, azi un discurs pe tema belelelor latinității, mâine o teză având ca subiect „romgleza„, acea limbă extrem de modernă în care omul scrie schimb și citește exchange, se îmbracă nu la mâna a doua ci la second hand și consumă gogoși înnobilate cu denumirea de donuts. „ Parcă văd pe străzi, la fiecare intersecție, vânzătorii ambulanți strigând ia donuții neamule iar cetele de românași, ghiftuiți din plin cu hamburgeri și hotdogi îngrămădindu-se să-și ia desertul. Apropos, știți că în spaniolă, hot dog s-a tradus mot a mot, li se spune peros calientes, câini fierbinți carevasăzică…Noroc că a început războiul hotdogilor cu kebabii și șaormele…să vedem cine câștigă”…

Ce mai adesea Gogu intra în cancelarie fredonând cel mai nou șlagăr, „hiturile„ la modă. Era îndrăgostit de muzică, ba chiar făcea pe impresarul înjghebând tot felul de formații, avea prieteni numai de el știuți în lumea artistică și, culmea succesului, anul trecut un grup format din doi liceeni pe care el îi recomandase ajunsese să răzbească până pe ecranele televizoarelor. Să ne mirăm că elevii și mai ales elevele din toate clasele, brusc îndrăgostiți de matematică, se îngrămădeau să-i vorbească. Îl înghesuiau pe unde apucau ca să-i smulgă o apreciere, o promisiune? Era ceva mai irezistibil decât Gogu, cu freza în vânt, cu ochelarii prea mari alunecând pe nas, cu un papion galben asociat la o cămașă cu buline maro, intrând în cancelarie și cântând cât îl ținea gura.:

Chiar de ești Fantomas

Și-ți crește păr pe nas

Nu poți sta deoparte…aaaaa…

– De unde dracu ai scos tâmpenia asta? întrebă directorul care se nimerea pe ușă la îanc.

– Șefu, e un șlagăr mondial, îl cântă formația Kpital cu K de la kilogram..crede-mă. Și avea dreptate.

În după amiaza aceea Gogu avea însă alte gânduri. Cum își termină orele se grăbi, cu servieta plină de caiete, să-și recupereze bicicleta legată bine cu un lacăt în curtea interioară a liceului. Câteva fete dintr-a 12-a îl și înconjurară, toate numai zâmbet:

– Veniți diseară să ne vedeți la repetiție?

– Crina și-a găsit un partener care a făcut backup pentru Așii de treflă.

– Nu vreți să…

– Azi n-am timp, mă grăbesc.

– Vreun rendez-vous amoros? se aventură o blondă cocoțată pe niște sandale cu talpa imensă.

– Dar ce, n-am voie? se apără Gogu…Fac o declarație de dragoste.

Chiotele izbucniră ca la comandă…Oaauu! Nu uitați să-i cumpărați flori!

– Cui?

– Iubitei dumneavoastră. Doar aveți o iubită, nu?

– Am, sigur că am…se strădui Gogu să facă față asaltului.

– Și ea știe? zâmbi blonda.

– Să nu uitați de flori, insistă corul de fete.

– Flori, de flori nu duce lipsă, mormăi Gogu străduindu-se să iasă cu bicicleta din cercul insistent format în jurul lui.

– Mai bine o bijuterie, se auzi o voce. Niște cercei, o brățară…Discuția continuă și după ce Gogu reușise să se îndepărteze, încălecând bicicleta și pornind spre stradă. „Habar n-ai Roxy, se auzi în urma lui, se spune că are un succes nebun la blonde…Eu sunt roșcată, nu cred să-l intereseze,,,”

Se râdea cu poftă, „proful de mate„ era răsfățatul liceului.

Aici a fost accidentul de tramvai

Aici a fost accidentul de tramvai, își aminti Mihai. Ajunsese la intersecția cu bulevardul…trebuia să ajungă la firmă, să organizeze inventarul. „Nu sunt altceva decât un executant oarecare, un șef de depozit botezat pompos general manager…„ Ce-i drept bine plătit. Erau vremuri când un profesionist își găsea cu greu locul potrivit, numai puțini reușeau. Metalurgiștii vindeau mobilă, agronomii făceau comerț cu electrocasnice, designerii produceau alcool iar cel mai bun prieten al lui din Mediaș, care-și dăduse doctoratul în filologie, deschisese un chioșc de gogoși și langoși. El ajunsese băiatul bun la toate al domnului Pantelimon. Din întâmplare. Se însurase cu fiica patronului. Poate tot din întâmplare. Totul se petrecuse atât de repede, numai în câteva săptămâni.

La institutul de arhitectură avusese reputația unu student corect, cuminte și în același timp a unui visător cu proiecte frumoase dar utopice, pe care nu și-ar permite să le finanțeze decât excentricii. Intrasem într-o epocă pragmatică și colegii lui prevesteau lui Mihai un viitor în meserie. Îi fu greu, aproape imposibil să găsească o slujbă ca arhitect, cu toate că în construcții se anunța un reviriment iar birourile mari de arhitectură prosperau. Dar existau mulți amatori care se băteau cu ghearele și dinții pentru un job, era concurență, o luptă fără menajamente și nici un prieten, nici o cunoștință în domeniu nu se grăbea dă-l ajute, poate simțindu-și amenințată propria securitate. Reputația tatălui său nu mai juca nici un rol, „bătrânul„ era departe, pensionat, ros de boală, uitat de grangurii care cândva ăl ridicaseră în slăvi ca pe unul din cei mai mari arhitecți ai României. Iar Mihai se certa zdravăn cu el și cu mama, renunțând brusc la relațiile cu familia, spunând că nu mai vrea să audă de arhitectură, rupându-și desenele atârnate pe pereții casei părintești din Mediaș, amenințând să compromită certitudinea pe care o nutrea domnul Serafim Popescu de a-și vedea fiul urmându-i tradiția. Rămase în București gata să accepte orice expedient, dispus la orice compromis.

Se angajase la un comerciant libanez, încântat să dea de un tânăr școlit care vorbea cursiv franceza, ajutându-l astfel să-și încheie afacerile într-un mare „angro„ când l-a cunoscut pe domnul Aurel Pantelimon, venit să cerceteze mărfurile și să se aprovizioneze pentru firmele sale.   Acesta se confesa libanezului și se lăuda cu biznesul său în permanentă extindere spunând că are de gând să-și construiască un sediu rivalizând cu firmele occidentale. ”Eu sunt arhitect” intervenise Mihai. „Atunci ce mai aștepți, să batem palma…„ răspunsese domnul Pantelimon spre regretul libanezului. Mihai intrase fără ezitare în slujba afaceristului care mirosea de la o poștă a nou îmbogățit cu ifose și spera din tot sufletul să nu fie obligat să construiască niște elucubrații, cum se întâmplase recent la Slobozia unde un miliardar de carton local ceruse să i se ridice în miezul Bărăganului copiile Turnului Eiffel și celebrului Southfork Ranch din serialul „Dallas”. Nu se întâmplase așa, Mihai nu fusese obligat să proiecteze nici palate cu aer indian nici vile cu piscine somptuoase, pur și simplu nu trebuia să construiască nimic.

Planurile domnului Pantelimon erau pe termen foarte foarte lung …Imediat ce Mihai se prezentă în biroul noului patron acesta îi spuse: „ Ți-am promis că de azi te angajez, gata, te numesc director executiv! La treabă!” „Bine..dar am crezut…mi-ați promis…” , Am nevoie grabnic de un tânăr școlit, muncitor, cinstit…”„De unde știți că sunt cinstit?” „Se vede….Nu l-ai furat pe libanez deși la cât de naiv e arăboiul puteai să-l jumulești zdravăn…ești omul meu, o știu. Cât despre construcții…or să vină și astea, ai răbdare, într-un an doi am să fac un centru comercial cum n-a mai văzut lumea. O promisiune care, de atunci, a rămas o simplă vorbă.

Firma, cea mai mare din cele câteva ale domnului Pantelimon, „nava amiral„ a unui imperiu în devenire era un intermediar care aducea mărfuri de la furnizori, în special textile dar și multe altele, vopsele, lacuri, detergenți și câte și mai câte, le depozitau, le tranzitau, negociau prețuri, distribuiau, totul într-un du-te-vino infernal. Când a ajuns acolo Mihai s-a lămurit repede de ce patronul avea nevoie de un tip ca el. La APCO, așa se numea firma, nu întâlneai tinerii eficienți, cu aer de executivi înnăscuți, care începuseră deja să dea un aer occidental noilor companii autohtone. Robert, sau Boby, câinele de încredere al domnului Pantelimon, ajutorul său, era un bărbat spre 50 de ani, fost maistru militar scos din armată cu ocazia restructurărilor, un tip disciplinat dar mărginit…Iar ceilalți salariați nu păreau mai breji, fost vânzătoare de la „alimentarele„ defuncte pe care domnul Aurel le știa de pe vremea când stătea la bloc și se ducea pe jos să se aprovizioneze cu ulei, măsline și navete de bere, fata unui fost tovarăș de la fabrică pe care nu voise nimeni s-o angajeze secretară pentru că avea picioarele prea groase și gura prea vorbăreață și alții la fel. Cu o mașină pusă la dispoziție, cu o garsonieră cochetă, prima de instalare și un salariu lunar al cărui impozit datorat statului dar niciodată plătit ar fi ajuns să hrănească o familie modestă, Mihai uitase să mai întrebe despre promisiunile făcute. Și, mai apoi, se însurase cu fata șefului său.

Mașinile din spate claxonau, își dădu seama că blocase intersecția dar parcă nu se hotărâse pe unde s-o ia. Brusc, irațional, întoarse volanul și viră spre o arteră secundară. Pe aici trecuse, de voie de nevoie, în acea seară…ploua, o ploaie scurtă și rapidă de vară iar, colac peste pupăză, motorul îi făcuse figuri, undeva pe o stradă secundară. Acolo, vizavi, era florăria unde încercase degeaba să găsească un telefon…în ajunul nunții sale…

Ce s-o fi întâmplat cu fata aceea cu ochi frumoși căreia îi dăduse cartea de vizită, ca un mare director ce se afla, promițându-i o slujbă. Ana…L-o fi căutat zadarnic luni, descoperind că și-a bătut joc de ea, că uitase, că se purtase ca un nemernic. Cu siguranță fata plecase mâhnită dar fără să protesteze, era o timidă. O specie de oameni foarte vulnerabilă în lumea care se străduia să capete contur. Știa asta pentru că și el era un timid…

Frână puternic și opri mașina la marginea trotuarului. Coborî, încuie cu grijă mașina făcând să șuiere scurt alarma și,hotărât, intră în florărie.

Dacă n-aveți bani luați-i flori

Dacă n-aveți bani luați-i flori, spuse pe un ton iritat vânzătoarea de la magazinul de bijuterii. Trecuse timp de când Gogu îi ceruse să-i arate inele de toate formele, cu monturi diferite, întrebând cu insistență despre preț, dimensiuni, finisare…În magazin nu mai intrase alt client și Gogu putea jura că nu se înghesuiau amatorii dar de ce era fata atât de lipsită de răbdare?

– Flori are destule…zâmbi el uitându-se pe deasupra ochelarilor. Vânzătoarea era frumușică, blondă naturală, suficient de înaltă ca să creeze complexe multor bărbați dar îl privea rece, fără măcar masca surâsului profesional. E drept, Gogu nu arăta ca un tip plin de bani și poate asta îl făcea neinteresant în ochii ei. Deodată, în locul fetei cu aer plictisit o văzu pe Magda, uitându-se la el cu dispreț, aruncând pe jos cu un gest furios inelul cu cutia lui cu tot și buchetul de garoafe…oare cum am putut să uit că preferă trandafirii și face alergie la garoafe?

– Îl iau pe acesta…mulțumesc.

Blestematul, ce curaj are

Blestematul, ce curaj are, se gândi Magda când îl văzu pe Mihai intrând în florărie. Îl recunoscuse imediat pe bărbatul care îi crease atâtea speranțe Anei, iluzia că poate obține o slujbă și poate mai mult decât atât. Dădu mai încet radioul, întotdeauna îi plăcea să asculte muzică în așteptare de clienți…

– Ce dorește domnu…un fir de trandafir roșu? Cinci zeci de mii…afară e patru euro firul…

Mihai simțea că roșește sub privirea sfredelitoare a fetei, puțin cam grăsuță pentru standardele zilei când toate mamele își strunesc fetele ca să ajungă să aibă talii de fotomodele. Soția lui, Sofica, nu trecuse prin asemenea regim dar beneficia din naștere de o siluetă plăcută, avea un corp lipsit de rafinamente dar sănătos și atractiv. Se culcaseră împreună la nici o lună după ce făcuseră cunoștință.  Venise fără ezitare în garsoniera lui,îl lăsase să o sărute dar în clipa când el începuse să-i frământe coapsele a căror căldură răzbătea prin pantalonii de lycra mulați îl îndepărtase fără nici un cuvânt. Apoi se dusese în baie și se întorsese după un timp, goală sub prosopul plușat pe care Mihai îl folosea la duș. Venise în brațele lui, mirosind a parfumuri pe care el nu era destul de experimentat să le știe denumirea. O cunoscuse în casa noului patron care-l invitase din prima zi la masă, mândru să-și arate noua achiziție, un intelectual, un băiat arătos și cultivat pe deasupra, vorbind limbi străine, cu diplomă de arhitect și părinți respectabili în Ardeal.

– Dar ce meserie aveți dumneavoastră? nu se putu stăpâni Magda să întrebe.

– Eu? Sunt arhitect…deși acum nu lucrez în domeniu. Spuneți-i că o aștept.

Nici nu ajunse Mihai la mașină, ca să-și continue drumul, că Magda ieși din magazin, încuind rapid lacătul, ca să se repeadă la prima cabină telefonică, din nou celularul ei nu funcționa. Se grăbea să o sune pe Ana, știa că tocmai venise de la facultate.

– Te-a căutat.

– Cine?

– Cum cine? Ai un succes nebun la bărbați, fato, îmi zici și mie ce farmece faci,  apropo, am auzit că se însoară fratele tău.

– Te uiți la glumele lui Gogu?…De ce taci?

– Nu tac, unde auzi tu că tac? Răsuflu ușurată. Hai, fugi să-ți iei jobul în primire și nu uita să-l feliciți pe noul tău șef, urează-i casă de piatră că doar e arhitect…și poartă o verighetă nouă nouță…

Ia să treci tu la percheziție

Ia să treci tu la percheziție, mă!

Gogu ajunsese în fața blocului, înșfăcase bicicleta de coarne și se străduia să o introducă printre ușile grele de metal când cineva amabil îl ajută ținând ușa deschisă. Era un bărbat cam negricios, îmbrăcat la costum și cravată, care nu ar fi atras atenția dacă nu ar fi purtat în mână, cu oarecare stângăcie, un buchet imens de trandafiri albi. „La prețul la care se vând trandafirii azi buchetul face cât inelul pe care l-am cumpărat„ gândi el și o luminiță i se aprinse în creier. „Magda!”

Urmărindu-l cu privirea pe omul cu trandafirii care se strecurase înaintea lui spre scara de la parterul blocului Gogu nu recunoscu vocea ce se auzea undeva în spate. Era Terente, gășcarul șef, spaima cartierului pe o rază de două trei blocuri, însoțit de băieții lui Crețu, Zgâmboi și încă un cirac abia sosit în bandă, un pui de țigan poreclit Zeamă.

– N-auzi nene, azi e zi de vamă…insistă Terente, ia-l la percheziție Zeamă să vedem cât te ține bășica.

– Ușor că mă gâdil, bombăni Gogi, simțind că degetele puștiului îl scotoceau abil prin buzunare, incomodat de bicicleta pe care se străduia s-o care pe scări, de servieta plină de caiete legată la micul portbagaj și de obrăznicia lui Terente pe care nu știuse niciodată să-l înfrunte, lăsându-se deposedat fără crâcneală de tot felul de fleacuri rătăcite prin buzunare, pixuri, un CD primit de la prieteni, un fular de mătase…

– Un inel…își arătă Zeamă prada, deschizând mica cutiuță în care se afla bijuteria.

– Ia dă să văd, se lăcomi căpetenia, că nu-mi vine să cred. Surprize, surprize…

– Ba e chiar un inel…de tinichea.

– Ba e de argint.

Terente nu apucă să-și declame cu emfază obișnuitul refren „se confiscă„ pentru că din bloc ieșea altă persoană.

– Domnu Moraru, vă supără derbedeii ăștia? Cărați-vă golanilor că vă ia mama dracului” Era administratorul, un bătrânel simpatic care n-ar fi făcut rău unei muște darmite să se ia la harță cu un pumn de derbedei, numai că omul avea un atu de neprețuit în mânecă, fiul lui era ofițer de poliție. Așa că Gogu își recuperă rapid inelul ți începu să urce spre etajul doi, târând bicicleta pe scări. Uf, scăpase…

„Ce caută tipul aici”? Sus pe palier omul cu buchetul de trandafiri parcă nu știa la ce ușă să sune. Necunoscutul îl văzu pe Gogu apropiindu-se, ezită, apoi se apropie dintr-odată decis spre ușa apartamentului din stânga și sună îndelung, chiar începu să bată cu degetele, nerăbdător., în tocul ușii, văzând că nimeni nu-i răspunde. Se întorsese cu spatele, prefăcându-se că nu observă prezența lui Gogu care rămăsese mut de uimire.

Omul cu trandafirii bătea la ușa Magdei! Bătea cu oarecare nerăbdare, agitat, clătinând cu mișcări necontrolate buchetul de flori din care începuseră să se desprindă câteva petale albe, împrăștiindu-se pe jos…În acel moment se auzi scârțâitul unei uși care se deschidea iar lumina de pe hol, comandată parcă de o mașinărie diabolică, se stinse. Lui Gogu  i se păru că ușa de la apartamentul Magdei  se deschide iar el intră înăuntru împingându-l brutal pe omul cu trandafirii, ba chiar lovindu-l cu violență..i se păru că străinul se prăbușește lovindu-și capul cu un strigăt gutural dar el nu se opri, străbătu cu pași mari holul pătrunzând ca un somnambul în dormitorul în care, întinsă leneș pe o canapea, era ea. Magda, cu părul desfăcut, cu mâinile adunate sub ceafă, cu trupul acoperit de petale de trandafiri albe care se transformau sub atingerea degetelor lui în petale roșii, însângerate pentru că Gogu se și repezise să le dea cu furie la o parte până când descoperi că femeia nu se mai afla acolo, se topise, dispăruse cu desăvârșire. Nimic, decât tăcere…ruptă brusc de o voce de femeie:

– Gogu..Gogule, de ce ai rămas așa? Era Ana care deschisese ușa apartamentului în care locuiau amândoi și apăsase pe butonul care regla luminile de pe palier.

– Nu intri dată? bombăni ea, în timp ce Gogu parcă se trezea dintr-un vis, odată cu risipirea întunericului. Omul cu trandafirii dispăruse. Pe culoar nu mai era nimeni.

Nu mă mai iubește

– Nu mă mai iubește, exclamă Sofica, lăsând-o perplexă pe prietena și confidenta ei Angela, venită să o ia la o partidă de tenis.

– Ce tot spui? făcu noua sosită ochii mari.

– Îți spun, nu mai mă iubește…insistă Sofica, simțind că o lacrimă îi căzuse deja pe colțul buzelor. Dacă mi se mai întâmplă odată mă sinucid, mă omor, îți jur…

Gândul că ar putea fi părăsită o îngrozea, pentru că ar fi fost a doua oară…

Dacă tot ceea ce simțise atunci, cu aproape un an în urmă, se numea iubire, atunci îl iubise cu adevărat pe Toni…

Deși afacerile prospere de după revoluție îi schimbaseră total nivelul de viață și prieteniile, domnul Pantelimon păstrase legătura cu un fost coleg de fabrică, maistru și el, nea Tache, cu care mai bea o bere sau juca o tablă, ca pe vremuri. Toni era băiatul lui nea Tache și Soficăi îi plăcu de el în ciuda aspectului neîngrijit pe care-l afișa. Nu numai din cauza sărăciei ci și a înfățișării, un găligan cu părul rebel și un nas prea scos în evidență pe fața suptă și cu mersul șleampăt, încât Sofica îl poreclise „Făt Frumos cu moț în frunte„. Era eroul unui basm pe care îl văzuse la televizor când era mică, un fiu de împărat urât și caraghios dar de o neasemuită istețime, a cărui ursită era să devină frumos în clipa când se va îndrăgosti de el o prințesă care, mai toantă din fire, va primi la schimb o grămadă de înțelepciune. Mă rog, Toni nu părea să aibă o minte prea mobilată dar Sofica își făcu un punct de onoare să-i aranjeze un nou look. Spălat, tuns, ras și frezat, îmbrăcat mai cu grijă și gust Toni începuse să arate mai potrivit cu adolescenta care purta doar haine scumpe de firmă și folosea parfumuri fine franțuzești. S-a chinuit mult cu el, enervată de bombăneala permanentă a doamnei Vera căruia nu-i displăcea Toni ci doar ce reprezenta el, trecutul modest și sărac.

L-a învățat să nu mai stingă țigările în ceașca de cafea, să nu mai arunce coji de semințe în vazele cu flori, i-a dat bani de buzunar. A acceptat chiar să-l însoțească la meciurile Rapidului și a stat în tribună, înghesuită de tineri pe jumătate dezbrăcați și mirosind greu a transpirație, îl ducea în localuri nu prea scumpe, să nu se simtă stingherit, și-i vâra în buzunar teancuri de bani ca să plătească notele de plată. Iar pentru că Toni nu părea prea  interesat l-a sărutat ea prima.

Nea Tache nu-i mai vizita de când se mutaseră în noua vilă iar Toni, mai obișnuit cu tovarășii de pozne din copilărie, cu care se juca printre garniturile de tren vechi și părăsite, uitate pe niște linii doar de ei știute din triajele Gării de Nord, s-a „topit„ într-o zi alături de alți doi disperați, ascunzându-se într-un container de pe un cargo străin ancorat la Constanța și ajungând în Halifax Canada, limanul preferat de mulți fugari. Peste mai multe luni avea să-i trimită o ilustrată cu doar câteva cuvinte, nu scrise de mână ci tipărite ca un mesaj mereu valabil, Please forgive me, my love…doar iscălitura trădând o persoană nu prea obișnuită cu scrisul…Anthony.

– Ești o proastă, îi spusese mama, sătulă să o vadă plângând prea des.

– Sunt. Unde să găsesc eu bărbatul din lumea bună pe care voi ziceți că-l merit…unde?

Când tatăl ei l-a adus prima dată în casă pe Mihai, fin, manierat, politicos, arătând bine, știind să se îmbrace și să vorbească, Sofica a știut că îl găsise…O apariție providențială, după ce câteva săptămâni de alarmă falsă trăise panica de a fi rămas însărcinată cu ”făt frumosul” acum plecat pe meleaguri necunoscute.

Iar acum? Mihai acceptase prea repede să amâne voiajul de nuntă, nici măcar nu murmurase un protest. În plus o anume răceală a bărbatului, numai de ea bănuită, o tortura în permanență. Vru să arunce spre Angela, care o privea buimacă, un torent de argumente deși le știa subțiri și mai mult ca sigur neîntemeiate, dorea ca încă o persoană să-i confirme că nu are dreptate când Mirela năvăli în cameră apucându-le de mâini:

– Veniți să vă arăt ce-am desenat! S-au dus, era imposibil s-o refuzi pe Mirela, să nu-i apreciezi operele, desene violent colorate, apoi decupate și lipite pe pereți sau agățate cu cârlige de rufe peste tot. Aștri cerești cu mustăți, copaci în frunzele cărora erau atârnați ochelari, mașini cu o singură roată, pălării în care creșteau portocale, oameni fără altceva pe fețe decât ochii zburând spre înălțimi ca niște zmeie în formă de păsări…

Te rog să mă ierți

Te rog să mă ierți, eu…Cu un simplu gest Ana a întrerupt scuzele pe care nici Mihai nu știa cum să le formuleze. La urma urmei era de înțeles că uitase de ea și de promisiunea făcută în seara ploioasă de vineri, cu gândul la lucruri mai importante, căsătoria, familia…Avea prea mare nevoie de o slujbă ca să refuze din orgolii neîntemeiate. S-a întors la firmă, paznicul a recunoscut-o și i-a zâmbit profesional, Boby a însoțit-o ceremonios în biroul șefului, aglomerat de dosare și de funcționare între două vârste care au privit-o cu nedisimulat interes. Cum mai toți lucrătorii de acolo se angajaseră cu ajutorul pilelor ce rost avea să mai întrebe cineva a cui„pilă„ era Ana? Așa că, după ce Mihai, adică domnul director Popescu, a mormăit stingherit „te rog să mă ierți, eu…„iar noua venită a făcut cu mâna un gest ușor ce ar fi putut însemna „nu are importanță„, Ana a început munca. Boby, sub supravegherea directă a căruia se afla, îi dăduse un morman de facturi să le verifice, să le claseze cronologic, să le îndosarieze, lucruri deloc complicate care nu aveau să-i dea bătăi de cap.

Și așa trecură mai multe zile, într-o atmosferă de agitație continuă. Cum Ana era cea mai tânără Boby nu se sfia să o întrerupă adesea, pentru a o trimite să aducă dosare din arhiva improvizată într-un fel de debara, nici Marga, secretara, aflată la vârsta când și fetele bătrâne se obișnuiesc cu soarta lor, nu pregeta să-i strige „mai răspunde și tu la telefon!”…nu era exclus ca în scurt timp să fie poreclită Cenușăreasa. Așa treceau orele, cu un prânz frugal luat la îngrămădeală pe birourile încărcate cu hârtii într-o totală dezordine, de obicei o bucată de pizza care apucase să se răcească și nici nu băgau de seamă când se făcea seara.

Ana ar mai fi avut un examen de dat dar degeaba făcuse rost de cărțile necesare, nu mai avea timp săptămâna aceasta să învețe așa că îl amână, intrând mai timpuriu în vacanță. Nu știa cât timp va mai putea lucra aici și nici n-avea de gând să-și riște slujba. Cât despre Mihai, nu-l vedea decât atunci când ieșea din biroul lui să verifice ceva, sau să-l întrebe pe Boby , mult mai familiarizat cu dedesubturile firmei. Cu toate astea Mihai venea primul și pleca ultimul de la serviciu, seara târziu, iar Ana nu putu să nu se întrebe cum i-ar fi convenit ei, dacă ar fi fost nevasta lui, o lună de miere petrecută singură acasă. Mai ales că se certase cu Victor care insista să o aștepte seara când se întorcea obosită ca să o invite în oraș.

– De ce te porți așa cu mine, răbufni el, doar suntem iubiți!

– Cine a spus că suntem iubiți?

– Ana, eu am crezut că-ți place de mine..sau mă folosești numai ca să te apăr de băieții lui Terente..

– Eu te folosesc?

– Să știi, nu sunt genul de bărbat de care o femeie să-și bată joc.

– Mă ameninți?

– Ana, eu aș vrea să te porți normal cu mine, să ieșim la un local, să…

– Să mă culc cu tine?

– Întotdeauna ești cinică, da?

– Deci mă ceri de nevastă? Răspunsul meu e nu, Victore.

Fusese dură cu el și într-un fel regreta dar dacă era sigură de un lucru atunci nu încăpea îndoială că pe Victor nu-l iubea. Se obișnuise, ba chiar era flatată, să aibă alături un bărbat pe care multe femei l-ar fi dorit în pat fie numai pentru o noapte, clădit ca un munte, niciodată bădăran, întotdeauna amabil. Știa de la  Magda, care mai lăsa să-i parvină ecoul bârfelor din cartier, că Victor era adesea văzut în compania unor femei frumoase, mereu altele, cu care urca în garsoniera din blocul de pe strada vecină. Aflase și numele unor fete de prin împrejurimi care pătrunseseră în acel cuib secret al dragostei pe care ea refuzase să-l viziteze. Nume ca Mili, Lizi, Suzi, Vivi  i se păreau mai mult denumiri de fluturi decât ființe umane. Și atunci insistențele lui Victor să fie rodul încăpățânării de a cuceri o fată care „se lasă greu„? Câtă diferență între Victor și Mihai, bărbatul delicat, mai mult ca sigur timid, cu trăsături de adolescent întârziat. Își amintea, nu putea să nu-și amintească,, întâlnirea lor din seara ploioasă, mașina oprită la marginea trotuarului, chipul lui nedumerit care privea în măruntaiele motorului desfăcut. O luase de mână când alergau să treacă strada, ferindu-se din calea unui mastodont pe roți care împrăștia trombe de apă iar în florărie, sub privirile stupefiate ale Magdei, îi oferise un trandafir, un singur fir de culoarea purpurei.

– Ploile de vară nu țin mult, sunt repezi, spusese ea, amintindu-și .o poezie citită de mult.

– Ai dreptate, continuase Mihai. Ploile de vară sunt ca iubirile tinereții, repezi, și cu cât mai repezi….

-…cu atât mai trecătoare.

De fapt amândoi se înșelaseră, Ana își aduse acum aminte cu precizie versurile:

Supărările iubirii/ sunt ca ploile cu soare/repezi și cu cât mai repezi/ cu atât mai trecătoare…

„Supărările iubirii„:::își aminti ea, zâmbind fără motiv.

– De ce nu-l suni pe celular? se interesă doamna Vera răsfoind o revistă cu bârfe din lumea celebrităților.

– Nu răspunde! replică Sofica.

– Pe ce pui pariu că mie îmi răspunde? sări Mirela și se grăbi să formeze numărul pe care-l învățase pe dinafară ca într-un joc cu cifre. Alo, Mihai..sunt eu, Mirela…

Vocea lui Mihai se auzi parcă amplificată în cameră:„Ce faci porumbițo?”. Mirela, în culmea fericirii, mai scoase odată limba către Sofica, întrebând în telefon:

– Auzi, Mihai…când te plictisești de soră-mea mă iei de nevastă?

Noaptea asta îmi fac de cap

„Noaptea asta îmi fac de cap, mă duc la club la Micky’s, în companie galantă, și nu mă mișc de acolo până dimineață. Nu-ți face griji, am hotărât să nu mă însor niciodată. Al tău frate iubitor Gogu”

Lăsă biletul destinat Anei la vedere pe televizor, își mai potrivi odată papionul culoarea lămâiei și ieși, încuind cu grijă apartamentul.  Vizavi nu se simțea nici o mișcare. Măgduța o fi acasă? se întrebă și, apropiindu-se de ușa vecină, rămase o clipă cu auzul concentrat. Ceva alb se vedea jos, ieșind de sub cadrul ușii, poate o hârtie, poate o scrisoare și Gogu se crezi că un impuls neașteptat îl face să se aplece și să ridice obiectul misterios. Nu era decât o petală albă de trandafir, ofilită și plină de praf. Ei și, ce-i păsa lui, Magda putea primi în vizită oricâți bărbați dorește, cu sau fără buchete de trandafiri, o să facă alergie la florile astea, o să facă alergie și la ironiile cu care-l întâmpina ea de câte ori se întâlneau întâmplător pe scară, aluziile la blonda cu mașina decapotabilă care-l luase odată de acasă nemaicontenind. ”Ce-ți mai face Pantera Roz?” întreba înțepată Magda și Ana îi ținea isonul, pentru că erau împreună când el coborâse din BMW-ul Angelei care era îmbrăcată într-un costum-pantalon roz strălucitor și îl sărutase pe vârful nasului, râzând zgomotos, cu un râs ascuțit care amintea mai mult de ciocănitoarea Woody.

Ceea ce pute fi începutul unei relații între el și Magda debutase cu un sărut. Un sărut adevărat, plin de pasiune, de care își amintea adeseori. Se mutaseră de puțină vreme în cartier, el și Ana, fetele reușiseră deja să se împrietenească iar el se hotărî, odată, să le ofere „o seară de neuitat„ la Micky’s, unde era un adevărat VIP. Discoteca, sau dacă preferați clubul,  amenajată în localul unui vechi cinematograf, te primea cu o atmosferă plăcută, tinerească iar Ana și Magda se simțiseră bine acolo, chiar dacă toaletele lor nu făceau față concurenței. Mai mulți tineri li se alăturaseră la masa din bar printre  care se remarca un mic cârd de blonde arătând ca în jurnalele de modă, înalte, suple, dar cu sâni generoși, cu puține bijuterii dar de efect, cu vestminte scumpe și cu un neașteptat chef de a-l răsfăța pe Gogu pe care nu-l mai scoteau din „scumpete, vai ce amuzant, ce drăguț, ești o comoară iubitule„…

– Meriți un pupic, se alintase una din fete, prefăcându-se că- l sărută pe nas.

– Cum, doar atât? intră Gogu în joc.

– Ei, nu pot să-mi stric machiajul..se retrase blonda. Haideți fetelor, e vreo amatoare?

– Nu vrea nimeni să-mi arate ce înseamnă un sărut adevărat?se lamenta Gogu, mimând disperarea. Promit să mă însor cu cea care se sacrifică pentru mine, adăugă el, aruncând priviri inchizitoriale. Aha, dați înapoi? Hai, să aud, cine vrea?

– Eu. Vocea sunase simplu, serios, parcă acoperind gălăgia care se stinsese. Era Magda.

Și s-au sărutat atunci, sub privirile tuturor, nimeni n-a făcut remarci de prost gust, nu s-a fluierat, nu s-a tropăit și oricum Gogu n-ar fi auzit nimic. Pentru că fusese un sărut adevărat și sincer.

A doua zi acasă, servindu-i micul dejun, Ana îi spusese: „Acum să te văd cum îți ții promisiunea.””Ce promisiune?””N-ai zis că te însori cu Magda?” ”Eu? Mă rog, amica ta, Măgduța…nu așa o  cheamă?..pare o fată bună dar eu nu m-am gândit la…” Au râs, s-au amuzat, după care Ana a spus cu un ton de profeție:”Sunt curioasă să văd cine se îndrăgostește primul, tu de Magda sau ea de tine?”

Își aminti toate astea când ajunse la Micky’s, în mașina Angelei, împreună cu o altă blondă apetisantă, Vicky. Intrară, fără să dea prea multă atenție unei țigăncușe care vindea flori și îi tot îmbia cu un buchet de trandafiri. ”O să fac obsesie” gândi Gogu, foarte conștient de faptul că tot jocul de-a șoarecele și pisica pe care-l jucau el și Magda începuse de la un biet buchet de flori. De fapt un superb buchet de trandafiri albi, împodobit cu o panglică tot albă, așezat ca un dar împărătesc pe masa din sufrageria Magdei. Ana îl dusese acolo, era prima oară când intra în apartamentul vecinei să bea un capuccino. După scena sărutului, rămasă celebră între prieteni precum scena balconului din Romeo și Julieta, Gogu o invitase pe Magda de câteva ori în oraș, numai ei doi, la o plimbare cu barca în Cișmigiu, la o înghețată servită pe una din terasele în aer liber, prilej pentru el de a înșira vrute și nevrute pe seama pasiunii pentru muzică dar nu se mai petrecuse nimic. În ciuda aparențelor Gogu era mai puțin priceput în ale idilelor romantice decât o cizmă. Cât despre Magda, despre ea nu știa mare lucru în ciuda faptului că era vorbăreață, turuind într-una câte în lună și în stele dar niciodată nu-și lăsa descoperit un colțișor din suflet. Iar atunci când intrase cu Ana în apartament văzuse acea piramidă de trandafiri, impresionantă, opulentă dar și cartonul sprijinit de flori, un carton alb pe care scria cu litere mari OMAGIU DE LA UN ADMIRATOR TIMID.

– Să trăiți, domnu Gogu…v-am păstrat masa preferată…

– Salut Mișule. Micky se numea de fapt Mihalache sau Mișu…

– Micky, interveni și Angela, fluturând în mână o legătură de chei, trimite un băiat să-mi parcheze și mie mașina ca lumea…dar cu mare atenție, da?

Cenușăreaso, te urci în trăsura mea?

– Cenușăreaso, te urci în trăsura mea? Boby era cel care întreabă. Și pentru că Ana părea că n-a înțeles dl director adjunct se înclină ceremonios: Adică mă ofer să te conduc cu mașina mea, pentru că ai fost tare harnică zilele astea..ce zici?

– Mulțumesc, am mașina mea proprie, se chinui Ana să zâmbească deși era foarte obosită iar insistențele lui Boby nu-i făceau nici o plăcere.

– Zău? Ce marcă?

– Troleibuz numărul 66.

– Ha, ha, se amuză el…eu care credeam că e Mambo number five, răspunse cam răutăcios Boby, atunci mai rămâi și pune în ordine toate dosarele. Șefu, au am plecat.

Mihai era de mult gata de plecare. Servieta era plină de hârtii, pe birou aranjase și rearanjase toate obiectele de parcă n-ar mai fi avut altă treabă. Luă sticla de whisky uitată pe o masă, vru să o arunce când observă că mai rămăsese o gură de lichid pe fundul sticlei și îl bău cu sete. Ieși din birou și zise: La revedere, bună seara.

Ana rămăsese singură în camera spațioasă a funcționarilor, Mihai parcă evita să o privească și se îndrepta spre ușă. Răspunse:

– La revedere.

Chiar în momentul când el ieșea, prin ușa rămasă deschisă a biroului directorial se auzi cântecul emis de telefonul celular, o variantă electronică după La donna e mobile. Șeful își uitase mobilul pe birou și Ana ezită, nu se putea hotărî ce să facă, să alerge după Mihai sau să răspundă la telefon.

Gogu, la masa lui preferată de la Micky s, undeva în umbra barului, vorbea gesticulând ca un orator încercat, urmărit cu admirație de cele două fete care se amuzau nespus să iasă cu el.

– Nu mă interesează iubirea fără copii, e la fel ca telemeaua degresată, laptele fără caimac și berea fără alcool. Te rog, Vichi,lasă-mă să-ți fac un copil, că tu ești fată cu bani, taică-tău e mare șef la Vămi așa că ai cu ce să-l crești…în plus e o datorie patriotică, continuă el în timp ce Vichi și Angela nu mai puteau de râs, am putea da României un geniu, frumos ca tine și deștept ca mine.

Dar nici fetele nu rămâneau fără replică:

– Știi ce, Gogule, adevărul e că mă tentează, ești foarte sexy, șopti Vichi cu un aer interesat.

– Nu te minte, întări Angela, mi-a spus mie și apoi…uită-te la ea cum îi lucesc ochii de poftă…când te vede îi ies sfârcurile prin bluză.

– Dar, scumpule, nu pot să mă culc cu tine, întoarse foaia Vichi, sunt patrioată, vorba ta, dar n-ar fi  păcat să facem un copil genial care să se care în America văduvind țara de geniul lui?  Ba eu chiar o văd ca o trădare națională.

– Ce, voi n-ați auzit de sex protejat? interveni Angela care se distra de minune.

– Sex protejat? se strâmbă Gogu. Mai bine fac amor cu o femeie gonflabilă.

Ca de obicei fetele se prăpădeau de râs…

Mihai intrase în mașină, închisese portiera, pusese cheia în contact dar nu se grăbea să plece. De lângă el Boby demara în Cielo-ul lui, făcând cu mâna un semn prietenesc. Nu-i plăcea de Boby, îl miroseai de la distanță ca un om cu două fețe, sigur spionul pus de domnul Pantelimon să-l supravegheze…”Ți-am cumpărat un soț” nu se sfiise să-i spună socrul său Sofiei și în mare măsură avea dreptate.

Luă piciorul de pe accelerație, nu, nu va pleca acum, un ușor val de căldură îi cuprinsese obrajii, mai mult ca sigur de la băutură. Ce-l apucase să golească sticla aceea blestemată? Poate că era mai bine că plecau, mâine dimineață. pentru o săptămână la Sinaia, vor fi numai ei doi, el și Sofica, departe de observațiile grosolane ale socrului pe care începuse să nu le mai suporte, de reproșurile nepotrivite ale soacrei, de atmosfera apăsătoare din casă, de discuțiile înțepate în timpul meselor care îi distrugeau definitiv pofta de mâncare. Să rămână singuri, el și Sofia, asta să fie soluția? Pentru că, nu încape îndoială, căsnicia lor nu debutase sub auspicii bune. Să fi fost, cum nu înceta ea să-i reproșeze, un ardelean rece, insensibil, calculat, incapabil de efuziuni romantice? Mai mult ca sigur că ea se așteptase de la el la alt comportament, poate de „latin lover„, cum vedea prin telenovele, care să-i aducă în fiecare seară o trupă de cântăreți să-i facă serenade sub balcon. La nevoie s-ar fi mulțumit, probabil, și cu câteva manele.

Petrecuseră prea puțin timp înainte de căsătorie ca să se cunoască unul pe altul, idila lor – dacă s-ar fi putut numi așa, se consumase la vedere, sub supravegherea doamnei Vera și aprobarea domnului Aurel de parcă totul ar fi fost planificat de alții iar Mihai știa cu certitudine că nici măcar nu-i spusese vreodată „te iubesc„ femeii cu care-și împărțea acum viața. ”Dar nici nu era musai să-i spun…„

Se căută prin buzunare și nu-și putu stăpâni un gest de ciudă:„ Iar mi-am lăsat celularul pe undeva…„ Ieși din mașină întorcându-se decis spre birou.

Gogu schimbase subiectul, revenind la suculentele sale impresii de călătorie în America, momente pe care admiratoarele lui le savurau râzând cu poftă.

– Nu vă mint, spune el, când am aterizat în America mi-a venit să-i întreb pe băștinași „voi de ce nu vorbiți englezește?” așa de tare mestecau cuvintele printre dinți ca să le scuipe apoi ca pe niște alune, peanuts în românește. Plus că erau enervant de politicoși. din may I help you și have a nice day nu te scoteau, ca să te pună în inferioritate. Păi să nu-ți răcorești gura cu un „ba pe-a mă-ti„ și „vino mai târziu că sunt în pauza de masă?” Plictiseală mare, ce mai…

Până și infractorii își cunosc acolo locul în societate, pe bune, nu vă mint, continua el în hazul general a grupului la care se mai alăturaseră curioși. Adică lungul nasului…măsurat în trotuare. N-ar trece neam dincolo de teritoriul lor, dacă lumea te avertizează să te ferești că între strada …125 până la 131 colcăie bandiții ei bine să fii sigur că pe restul de străzi e liniște și pace! Așa că femeile care au chef să fie violate știu exact unde își fac veacul obsedații…

– Sunt frumoase americancele, așa-i?

– Platinate ca mine, se alintă Vichi, gen Marilyn?

– Dacă vreți părerea mea cele mai frumoase americance sunt româncele, declară Gogu. Dacă aș lua-o cu mine pe soră-mea –ai vedea pe toți cowboyi ăia cu limuzine de zece metri lungime făcând cozi pentru a cerși numai un zâmbet al ei.

– Gogule, tu ai o frumusețe de soră și o ții ascunsă?se miră Angela.

– Da, am…o cheamă Ana.

Ana se hotărî să răspundă, telefonul celular suna din nou, cu insistență. Intră în biroul lui Mihai, luă aparatul și privi literele afișate pe display: SOFIA. Bineînțeles era nevasta lui și poate n-ar fi cazul să răspundă…dar dacă femeia e îngrijorată..sau are o urgență?

– Alo..

– Alo, Mihai?

– Îmi pare rău dar…Vocea de pe fir interveni rece și agresiv:

– Cine ești tu? De ce răspunzi la telefonul soțului meu?

– Fiindcă a sunat…

– Să te ia dracu, obraznico, să-mi spui imediat cine ești, cum te cheamă și unde e Mihai?

În fața valului de insulte Ana închise, cu un gest grăbit, întrerupând legătura exact în momentul în care Mihai își făcu apariția în pragul ușii.

– Vorbeai cu cineva?întrebă al, mașinal. Ea îi întinse celularul pe care-l avea în mână și care începuse din nou să cânte „la donna e mobile„.

– Poftim..a sunat și cred că n-ar fi trebuit să răspund, am făcut o gafă…

Mihai se uită pe display și apăsă cu hotărâre tasta care refuza convorbirea.

– Lasă-l să sune…

Mamă, sunt sigură că mă înșeală

Mamă, sunt sigură că mă înșeală, izbucni Sofica furioasă. Mamă…n-auzi, mă înșeală, strigă ea spre doamna Vera care, de când nu mai era obligată să coasă ciorapii domnului Aurel sau să spele rufele fetelor, nu-și mai ridica nasul din revistele mondene.

– Ești proastă, replică doamna Vera. Cum să te înșele? La două zile după nuntă?

– Dar la câte zile are voie s-o înșele? se auzi de undeva întrebarea Mirelei. Cum avea obiceiul, fetița își făcea apariția când te așteptai mai puțin, ascunsă pe după o canapea. De data asta Mirela scăpă de chelfăneala care se întrezărea deoarece ușa de la intrare se deschise zgomotos, făcând loc domnului Pantelimon.

– A venit tata! strigă Mirela repezindu-se în brațele lui. Apoi, după câteva clipe, se auzi din nou glăsciorul ei articulând cu uimire:

– Ea cine mai e?

În urma domnului Pantelimon intrase în casă o femeie înaltă, tânără, arătând destul de bine în ciuda părului de un blond spălăcit strâns într-o coadă de cal neglijentă și a rochiei sărăcăcioase. Purta în mână o valiză ponosită și arăta ca ruda de la țară pe care nimeni nu vrea să o primească în vizită.

– Da, asta cine mai e?repetă doamna Vera.

– Bună ziua cucoanelor, rosti femeia cu accentul inconfundabil al basarabencelor.

– Asta e Liuba de la Chișinău, noua noastră servitoare, anunță emfatic domnul Pantelimon.

– Liuba? Doamna Vera parcă avea ochii scoși din orbite. Mai reuși să azvârle, pe un ton înfuriat: Ieși afară, fă!!

Știu, ești supărată pe mine

Știu, ești supărată pe mine, spuse Mihai.

O însoțise pe Ana afară, în curtea întunecoasă a firmei și văzând că nu-i răspunde adăugă:

– S-a făcut târziu, te conduc cu mașina. Era mai mult o afirmație decât o întrebare.

– Nu e nevoie, mulțumesc.

– Trebuie să-ți spun ceva, știi…vreau să-mi cer scuze că…

– N-aveți nici un motiv să vă cereți scuze.

– Mai ești supărată pe mine?

– Eu? De ce aș fi supărată? Mi-ați promis o slujbă, am primit-o și vă mulțumesc.

Mihai o privi, dar din cauza întunericului nu-i putu desluși prea bine expresia feței.

”Ne cam scumpim la becuri, gândi el, mâine am să dau ordin să se cumpere, noaptea îți bagi degetele în ochi în curtea asta. ” Mâine era luni, trebuia să plece cu…

– Arată-mi că nu ești supărată, spuse, deschizând portiera și lasă-mă să te conduc…cine știe ce derbedei umblă noaptea pe străzi. Urcă, te rog.

Mihai conducea cu atenție  încercând să-și organizeze în minte itinerariul, ea îi spusese unde locuiește dar cartierul îi era complet necunoscut așa că se hotărî să facă un ocol pe la Băneasa spre Aviației. Nici acum Bucureștiul nu-i era pe deplin familiar.

Oare de ce nu reușise să uite seara aceea în ploaie, când se întâlniseră? De ce lu Mihai îi revenea acum în minte cu precizie traversarea peste caldarâmul ud, ținându-se de mână ca doi puștani, micuțul magazin unde parcă mai era cineva, desigur vânzătoarea, felul în care se prezentaseră, simplu, atingându-și ușor degetele, Ana, Mihai, Mihai, Ana și micuțul trandafir pe care i-l dăruise împins de un impuls inexplicabil. Atunci, acolo, era seară ca și azi dar văzuse prima dată ochii, niște ochi așa cum nu mai întâlnise niciodată, scăldați într-o lumină cerească, azurie, sau poate de culoarea smaragdului, nu mai era sigur, o privire îngerească, da, așa gândise atunci pe loc, niște ochi de înger. Nici acum nu înțelegea cum reușise el, cel care a doua zi se însura , să-i declare alteia credință și iubire veșnică, să privească în felul acesta o femeie necunoscută, adică încercând să vadă până în străfundul ființei ei?

Întoarse capul și-i zâmbi dar ea avu o reacție neașteptată:

– Nu cumva ați băut?

– Eu? Nu beau niciodată…adică…mai mult nu beau.

– Opriți, opriți vă rog mașina.

– Să opresc, de ce? Mihai se miră. ”De ce mă întreabă dacă am băut? E adevărat, am luat câteva înghițituri dar degetele nu-mi tremură, n-am nimic, oare de ce m-a întrebat? Totuși frână, puternic și zgomotos, făcând mașina să se oprească într-un loc pe care nu-l cunoștea, poate un colț al pădurii Băneasa, puțin mai departe de vilele ridicate în ultimii ani. „Poftim, ți-am făcut pe plac„, ar fi vrut să-i spună dar se abținu. Numai o rază a lunii lumina drumul și lumina străbătea parbrizul  oprindu-se câteva clipe să strălucească în ochii Anei, coborând apoi pentru a se reflecta pe genunchii ei, lăsați liberi de fusta ușor ridicată. Cât de mult îi plăcea felul în care ea se îmbrăca, venind la serviciu în ținute simple, pastelate sau în culori bine potrivite cu acele zile de vară, fără pretenții, care însă îi puneau d e minune în valoare bustul tineresc. Contrasta puternic cu ținutele la modă, în culori prea închise pentru anotimpul călduros, cu fetele preferând să se îmbrace ca niște uniforme în inevitabilii blugi sau pantaloni negri. Cele câteva zile de când se angajase la firmă trecuseră fără ca ei să schimbe câteva cuvinte în afară de cele ținând de agitația întocmirii inventarului. Poate se temuse de bârfe, de privirea bănuitoare a lui Boby, „dalmațianul„ patronului, care se învârtea ca un cocoș în preajma noii venite. Mihai știa că nu trebuia să-i pese…dar nu era interzis să o privească. Iar acum…

Acum, în tăcerea devenită apăsătoare, își lăsă ochii să alunece spre genunchii ei care reflectau lumina lunii și, fără să-și explice de ce, întinse mâna și degetele lui încercară să urmeze aceiași direcție ca a privirii.

– Ce faci? Ana reacționă scurt, fără să se mai gândească la regulile politeții, dar îi simți mâna atingându-i pielea piciorului și rămasa ca paralizată. Undeva în adâncul minții se năștea o reacție:„ce faci, ai băut, lasă-mă în pace!” dar comanda creierului nu ajungea le buze și nu mai putu spune nimic. Avea sentimentul cert că se petrece cu ea ceva cu totul neobișnuit ceea ce fie părea o slăbiciune fizică, vecină cu stările de leșin fie un simplu îndemn la uitarea de sine. N-avea să știe când buzele lui s-au apropiat de ale ei, când s-au întâlnit într-un sărut care la început părea sălbatec și posesiv devenind cu încetul adierea dulce și blândă a unui vânt cald care-i purta pe amândoi, înlănțuindu-i într-un vârtej ce se desprindea de pământ suind în spirală spre înălțimi, nu se știe cu ce țintă, poate spre luna care-și aroga singură drepturile de stăpână a nopții.

Anei nu-i venea în minte nimic în afară de o propoziție pe care ar fi vrut să o alunge definitiv, „nu știam că există așa un sărut„ pentru că sărutul lui Mihai era total diferit de săruturile lui Sergiu, posesive și înghesuite, niciodată suficiente bărbatului fără o  mângâiere pe sâni sau insistența de a-i strecura degetele printre picioare. Oare mai era acolo, în caroseria strâmbă a unui automobil mirosind a piele artificială sau plutea undeva într-o lume populată cu fluturi, unul mai frumos ca altul, zburând deasupra unor grădini închipuite, pline cu flori uriașe și stranii, ale căror denumiri le-ar fi putut ști doar nepământenii…

Deodată, fără explicații, fără motiv, Ana înțelese că se află într-o mașină oprită la ceas de noapte pe un drum întunecos și neprimitor, simți pe ea mâinile unui bărbat care nu-i aparținea și începuseră să atârne cu greutatea unor pietre de moară, încercă să se elibereze, să facă singur acel mic pas care marchează distanța dintre vis și realitate. „E însurat, își spuse, are o soție, s-au căsătorit de puțin timp iar eu…„ Vru să se elibereze din brațele lui, să fugă din îmbrățișarea devenită apăsătoare. Se zbătu, se smulse cu un gest brusc încât se auzi un sunet de pânză sfâșiată.

– Ce-ai făcut? exclamă, privindu-și bluza a cărei mânecă se descususe, dezvăluindu-i umărul și sânul alb doar puțin strâns în sutienul de culoarea laptelui. Mihai nu răspunse,  mâna lui dreaptă căuta din obișnuință cheia de contact, motorul care tăcuse o vreme își reluă răsuflarea potolită și mașina demară, înaintând puțin în întuneric.

– Sunteți nebun! se auzi Ana strigând. Opriți!  Opriți mașina , vreau să cobor!

– Să cobori aici? Glumești, domnișoară, eu nu…te rog să…Mihai nu-și mai găsea cuvintele în timp ce ea bâjbâia căutând să deschidă portiera.

– Unde te duci?

Dar nu-i mai auzea vorbele, reușise să deschidă, coborâse grăbită și era deja în fața mașinii, undeva pe șosea, îndepărtându-se cu pași mari, strângându-și bluza la piept cu mâna stângă. Mihai aprinse faza lungă a farurilor și, în lumina puternică, o văzu alergând fără să întoarcă privirile, fugind spre o direcție necunoscută. Porni încet, ajungând-o din urmă și, rulând în stânga ei, gata să oprească pentru a o primi din nou înăuntru, cu geamul coborât, pregătit să-i vorbească, să-i ceară iertare, să-i spună ceva, orice, numai să-l scuze până când Ana se opri.

– Lasă-mă! Pleacă! Dispari de aici…o auzi țipând și nu mai putu suporta arsura ochilor ei, neumbriți încă de vreo lacrimă, apăsă pe accelerație cu putere, mașina zvâcni deodată din loc și se îndepărtă ca o nălucă, parcă pentru a-și șterge prezența dintr-un loc unde nu ar fi trebuit să fie.

Farurile unei mașini o inundară cu lumină.

Farurile unei mașini o inundară cu lumină. Nu, nu putea fi Mihai, plecase. Ana nici nu realiza bine ce se întâmplase, știa doar că se smulsese din cabina călduroasă și sărise afară pe trotuarul îngust mărginit de vegetație. Nu știa unde se află. Nu știa de ce se află acolo. Nu știa unde să se ducă. Tot ceea ce dorea era să se isprăvească odată coșmarul sau visul, să se risipească norul de ceață ce i se așezase deodată peste ochi și peste gânduri, să se trezească la ea acasă în siguranță, la adăpost.

Mașina necunoscută oprise la câțiva pași în fața ei dar farurile, ca doi ochi imenși ai unui monstru pitit în umbră, o priveau, primea lumina lor ca o povară, ca o greutate care îi apasă umerii, brațele, picioarele, pătrunzând prin haine. Își strânse la piept bluza ușor sfâșiată și așteptă. N-avea unde să fugă, orice s-ar întâmpla, se simțea vulnerabilă, singură pe  aleea întunecoasă pe care nu se vedeau în bătaia lunii decât porțile mari de metal ascunzând privirii grădini de vis cu piscine ca în filme și vile ale căror ferestre luminate se ghiceau în depărtare.

Un bărbat coborî din mașina staționând în fața ei, o siluetă înaltă, îmbrăcat în haine de culoare închisă, apoi în spatele lui își făcu apariția un altul.

Ana îi privi fără să reușească să facă o mișcare.

Erau polițiști. Doi polițiști.

Primul dintre ei se apropie intrând în lumina farurilor. Purta uniformă dar Ana nu se pricepea ce fel de grade are, văzu doar revolverul din tocul atârnat de centură pentru că mânerul armei capta ca un magnet razele de lumină.

– Urcă, păpușico, spuse polițistul, cu o voce cleioasă, mestecând vocalele. Urcă, e noapte și trebuie să faci nani.

– Poftim? Ana nu înțelegea ce se întâmplă. De când ajuta poliția pe cei întârziați să ajungă în ceas de noapte la casele lor? Zâmbi, în minte îi venise fulgerător o discuție auzită le televizor când mai marii poliției se plângeau că nu dispun de suficientă benzină ca să urmărească infractorii.

– Hai, mișcă, adăugă celălalt, deschizând ușa laterală a mașinii ce se dovedea a fi un microbuz de construcție specială, un fel de dubă cu uși mari, glisante. Urcă puicuțo că-i frig, vrei să răcești la țâțe?

Ana își dădu seama că bluza ei, ruptă la umăr, se desfăcuse iar lăsând să se vadă albeața sânului. Se înfășură cu mâinile simțind că roșește și făcu puțini pași spre mașină. Era ciudat, nu văzuse nicăieri așa ceva, în partea din spate a dubei, despărțită printr-o plasă de metal, ca un grătar, stăteau înghesuite trei fete care îi părură la fel de speriate ca și ea.

– Nu vă cunoașteți? se auzi în spate vocea primului polițist. Nu vă pupați că sunt traseiste ca tine sau tu ești nouă în branșă? În față, la volan, mai era un al treilea polițist care râdea pe înfundate.

Dintr-odată Ana înțelese ce se întâmplă, ce confuzie îngrozitoare se crease.

– Vă rog să mă lăsați în pace, eu nu…eu nu sunt…

– Uite la ea, puicuța cotcodăcește!

Simți că două mâini puternice o împing, ajutând-o să urce, apoi portiera glisă închizându-se cu un zgomot sec și ea se împiedică, aproape căzând la picioarele fetelor care o priveau fără să scoată o vorbă.

Așa o fi și pe lumea cealaltă

Așa o fi și pe lumea cealaltă, bombăni Magda în timp ce forma pentru a nu știu câta oară numărul de telefon al Anei. „Unii se distrează și alții…„ Era duminică seara, Magda stătea acasă, singură ca țn atâtea zile, „vorbind cu televizorul„. Să nu răspundă la telefon la ora asta nu era normal. Cele două prietene își cunoșteau atât de bine viața…”Gogu n-are decât să umble brambura, dar Ana…doar dacă n-ar fi acceptat, în fine, avansurile lui Victor. Fără să-mi spună mie? N-aș crede. Mai ales că a muncit în draci toată săptămâna de venea acasă frântă, oare de ce ăștia cu hârțogăreala se tot plâng că îi dor șalele și oasele iar pe mine după câteva ore de stat în florărie mă ustură ochii? Mai sun odată și gata dar să vezi ce-o să-i fac mâine când o să-mi povestească cum a cedat unui impuls nebunesc și a petrecut o noapte de amor în brațele vânjoase ale bădăranului de Victor…Nu cumva sunt invidioasă? Bine, mai sun ultima dată și mă culc, am o pernă preferată care-mi ține de urât, am botezat-o Antonio așa că am să-l strâng în brațe pe Antonică Banderas să nu fiu mai prejos ca ea..Și dacă e la părinți? Uite, la asta nu m-am gândit. Poate s-au dus la Brănești și Ana, copil exemplar, l-a târât cu ea și pe Gogulică, scoțându-l măcar o noapte din brațele pierzaniei…„ Pierzania fiind colorată pentru ea, blondă sau roșcată niciodată albastră.

Magda avea în agendă numărul de telefon al părinților prietenei ei, chiar îi vizitase odată, anul trecut de Paște, împreună cu Ana, erau niște oameni drăguți și gospodari care-și ajutaseră copiii cum putuseră mai bine. S-au întors cu pungi pline de cozonaci, pască, ouă roșii.

– Alo, domnu Moraru…sunt Magda, prietena Anei, vă amintiți de mine? Iertați-mă că v-am deranjat la ora asta, sper că nu v-ați culcat…Mi-o dați și mie puțin pe Ana la telefon? Nu e acolo? Nici Gogu nu e?

Gogu dansa. Era neîntrecut în ale dansului modern sau, mai curând, știa să se adapteze oricărui ritm nou, să improvizeze, „să se spargă în figuri„, să impresioneze, să-și umple viața cu puțin dinamism. Angela și Vicky dansau în fața lui râzând încontinuu, mișcându-se lasciv.

– Nu ne împrumuți și nouă una? îi făcu cu ochiul un tânăr cu părul legat la ceafă, parcă purtătorul de cuvânt al unui grup de băieți acre priveau de pe margine, îi puteai remarca după cantitatea de tatuaje purtată.

– Dumneata l-ai cunoscut pe Bruce Lee?replică Gogu cu o strângere de sprâncene. Nici eu…

– La ce-ți trebuie două? insistă tipul.

– Două? Dumneata știi să numeri…eu văd doar una singură și aia e logodnica mea. Oare de ce i se păruse că în succesiunea fulgerătoare de lumini și umbre din club chipurile fetelor cu care venise se estompau până la a începe să semene cu chipul Magdei? Să danseze cu Magda ar fi fost ceva dar de ce să danseze cu două Magde?

Sofica auzea vocea mamei sale parcă venind dintr-o direcție necunoscută, era obosită, toată săptămâna își făcuse griji și sânge rău. „Mi-e teamă că ați început cu stângul, parcă zicea doamna Vera. Și e vina mea că l-am ascultat pe căpcăunul de tac-tu că ce contează câteva zile că e mai important să aibă bani la teșcherea că acum îmi pare rău că n-am pus piciorul în prag să fi plecat voi în voiaj de nuntă când trebuia și să-și bage el pe gât afurisitul de inventar…dar nici bărbat-tu nu-mi pare că regretă, ai zice că puțin îi pasă, păi în prima lună trebuia să fi fost sfârlează la picioarele tale și să-ți pupe și urma papucilor …și curva aia care tot răspunde la celularul lui cine e, să nu te lași până nu-ți dă socoteală că o să ajungă un fustangiu ca tac-tu…

– Tata e fustangiu? Mama tu ai văzut prea multe telenovele…

– Zău? Și acum de ce întârzie că nu mai e nimeni la firmă de multicel, Aurel a vorbit cu…

– Ce, iar mă bârfiți?se auzi deodată vocea domnului Pantelimon care cobora scara interioară, își pusese un halat scump de mătase peste pijamaua țărănească, ajungând să arate mai mult ca Burghezul Gentilom decât a Conu Leonida. Mirela, și ea în pijama, îl ținea de mână parcă spre a se apăra de repetatele reproșuri că nu s-a culcat până la ora asta.

– Liuba, unde e Liuba? întrebă stăpânul casei.

Spre deosebire de Maria, servitoarea concediată, basarabeanca rumenă în obraji apăru imediat ce își auzi numele, toată numai zâmbet, sprintenă și îndatoritoare.

– Domnu vrea o beri?

– Nu te refuz fătucă…cine poate refuza o bucățică ca tine ? spuse dl Pantelimon în urma fetei care se și întorsese într-un stânga-mprejur milităresc, direcția bucătărie. Până să-și rostească doamna Vera replica „ Aurele vezi cum vorbeșți că pe mototoala asta n-o țin de suflet, am luat-o de probă câteva zile …„ Liuba se și întorsese cu berea.

– Ce ți-am spus eu că e fustangiu, din naștere? șopti Vera către fiica mai mare dar dl Pantelimon deja făcea ordine…”Ia voi două la culcare, adică Liuba la bucătărie și Mirela în pat!.. Bună-i berea, plescăi el cu satisfacție, după ce se așezase pe fotoliul preferat cu sticla în mână. După câte porcării am băut zilele astea, am avut un oaspete, un tailandez care închipuiți-vă că bea tot felul de amestecături de le zicea cocktailuri, ba punea în ele și cireșe din compot, ști-l-ar dracu…

– Maraschino, tată, preciză Sofica.

– O fi, dar eu la amestecăturile astea le spuneam carcalete…Dar voi ce aveți, de unde mutrele astea de înmormântare că abia am făcut nuntă?

– Sofica pleacă mâine în voiaj de nuntă, cum am vorbit, decretă doamna Vera.

– Dacă iese bine inventarul, pleacă.

– Aurel Pantelimon!

– Prezent!

– Nu vreau să mai aud de inventarul tău, arză-l-ar focu…Și tu, Mirelo, să te duci imediat la culcare că dau cu tine de pământ!…se adresă fetiței care se încăpățâna să  nu plece.

– Eu îl aștept pe Mihai, se smiorcăi micuța dar în privirea mamei nu mai încăpea îngăduința așa că o zbughi pe scări în sus.  Dl. Pantelimon  se ridicase din fotoliu, iritat, uitând să mai soarbă din sticla de bere: ”Ba să nu-l arză focu de inventar că purcoi de bani vă place să aveți să vă cumpărați de toate…„ și întinse mâna să tragă în jos bluza elegantă a Soficăi care protesta: ”Nu mi-o mototoli că e Dior!”

– Fata tatei da nu trebuia să te zgârcești la bani și să-ți iei o bluză întreagă că asta are vedere la buric, râse el mândru de gluma lui. Știa care e moda dar nu se abținea de la a face haz. Pleacă mâine, sigur că pleacă dar să nu uitați cine are în casa asta pâine și cuțitul și bucățica de brânză și linguroiul de icre negre! Ce, dacă îl lăsam să rămână un arhitecturaș de provincie, că altceva nu putea, unde găsea el o fată de familie să-și tragă nevastă?

– Despre mine vorbeați?se auzi vocea lui Mihai. Intrase neobservat de nimeni, deschizând  cu cheia lui și încălcând consemnul boieresc al casei după care toată lumea suna la ușă ca să deschidă servitoarea. El nici nu știa că aveau o nouă servitoare…

– Bună seara la toată lumea, spuse, în timp ce Sofica se repezise nerăbdătoare să-l îmbrățișeze, șoptindu-i la ureche :„ Bine că ai venit iubitule, dragule…!

Dar dl. Pantelimon auzise:

– De ce nu-i zici și tu ca oamenii normali…pisi!?

Magda sunase în zadar la ușa Anei, bănuia că nu-i va răspunde nimeni, își pusese o giacă de blugi pentru că seara era răcoroasă și voia să iasă în fața blocului. Avea o presimțire.

Jos în penumbră, pentru că becurile de la intrare erau deseori sparte, zări o siluetă ghemuită, îl cunoștea pe puști, locuia la ultimul etaj.

– Mă, îl luă scurt, tu l-ai văzut pe boul de Terente? Dacă nenorociții i-au făcut ceva Anei, îi veni prin minte, eu îi spintec pe toți cu satârul de bucătărie.

– Cred că sunt toți la Bebe privatizatu, mormăi băiatul cu o voce ușor incoerentă.

– Unde?

– E un non-stop pe Intrarea Puțul cu Plopi, se bea la varice.

– Văd că le știi pe toate, replică Magda gata să plece. Dar tu ce faci aici, nu cumva te droghezi, amărâtule…fumezi iarbă?mai apucă să spună dar puștiul o luase la fugă topindu-se în întuneric.

Se considerase o fată norocoasă

Se considerase o fată norocoasă, crescuse într-o familie iubitoare, îi plăcuse școala, trăise modest și fără pretenții, se mulțumise cu atât cât îi oferea viața, într-o perioadă tulbure când sărăcia dădea târcoale multor oameni.

Ana le privea pe cele trei fete îngrămădite una în alta, zgribulite de frigul nopții pe care ea nici nu-l mai simțea. „Deci așa arată în realitate o prostituată?” Văzuse uneori la televizor raziile poliției care îmbarca traseistele de pe linia de centură sau din alte locuri rău famate dar nu le deslușise prea bine chipurile, adesea acoperite cu un gest al brațelor, de inutilă pudoare. Sau de teama de a fi recunoscute de părinții, frații sau prietenii care le credeau orice altceva în afară de practicantele celei mai vechi meserii din lume. Niște siluete îmbrăcate în fuste prea scurte, cizme prea lungi, bluze prea decoltate, oferind clienților marfa destul de necoaptă a unor vârste neașteptat de fragede.

Dar cele trei fete din duba poliției nu păreau a avea mai puțin de douăzeci de ani și văzându-le fețele de aproape Ana fu cu adevărat șocată să observe cearcănele, oboseala adâncă din ochii prea din belșug și neîndemânatec machiați. Probabil nici una dintre ele nu avusese norocul ei, o familie, o școală…De undeva din față se auzeau râsetele înfundate ale polițiștilor care discutau gălăgioși dar Ana nu putu descifra nici un cuvânt, poate spuneau bancuri, poate își băteau joc de ele. ..Oare chiar se îndrăgostise de Mihai, ca o proastă fără nici o scăpare, oare va trăi din nou amara experiență avută cu Sergiu, legându-și sentimentele  și soarta de un bărbat care nu o merita? Un bărbat ca Mihai care se însurase de câteva zile și nu se sfia să o sărute, să o pipăie, înghesuind-o pe scaunul incomod al mașinii?

Poate era simplul reflex al șefului care nu se simte șef dacă nu încearcă să se culce cu subalternele mai arătoase? Poate băuse, nu își închipuise că-i place să bea, nu părea genul de om.

Se făcuse târziu în noapte și mașina poliției nu ajunsese încă la destinație.

”La secție au să-și dea seama de greșeală, își zise Ana. O să-mi dea drumul cu scuze, de parcă am nevoie de scuzele lor. Numai de n-ar afla nimeni ce mi s-a întâmplat, mai ales părinții…Nici Gogu, nici Magda…n-am să le povestesc nimic” Își îngropă fața în palme, îi era rușine dar nu voia cu nici un preț să plângă.

Mihai o urmase pe Sofica spre dormitorul lor când îi auzi țipătul:

– Ești culmea, aici ți-ai găsit să dormi?

În patul lor conjugal Mirela se cuibărise între perne, făcând pe nevinovata. Dar Sofica n-avea chef de glume așa că o apucase pe sora ei mai mică de in picior gata să o extragă afară din pat cu fulgi cu tot în timp ce fetița se smiorcăia, încercând să găsească privirea lui Mihai…„nu puteam să adorm la mine…nimeni nu mi-a citit o poveste” ”La ora asta poveștile dorm, interveni Mihai, am să-ți spun una mâine dimineață”

– Ba nu că mâine pleci, protestă Mirela încercând să scape din strânsoare.

– Așa e, în sfârșit plecăm, confirmă Sofica, plecăm mâine dimineață!

– Bine că mie nu-mi spune nimeni când se ia o hotărâre în casa asta, spuse Mihai sec, dintr-odată ursuz. Se făcu o clipă de tăcere apoi Mirela continuă:

– Eu plec, vă las să vă certați în liniște.

– Ai băut, îi aruncă Sofica pusă pe harță, de îndată ce rămaseră singuri. Miroși a băutură. Eu stau să te aștept ca proasta până la miezul nopții iar tu te duci la băut? Și să nu-mi spui că ai fost cu băieții că tata când a vorbit cu Boby omul era de mult acasă, cum poți să-mi faci una ca asta la o săptămână de la nuntă, doar dacă ești un depravat iar eu n-am știut și a cui era vocea?

– Vocea cui? Întrebă Mihai incapabil să se angajeze într-o dispută verbală.

– Vocea de la telefon! Femeia care răspunde la celularul tău, cine era?

Gogu se simțea în vervă mai ales că nu obișnuia să bea decât limonadă în timp ce Angela și Vicky sorbiseră câte un gin tonic, destul de subțire.

– Dacă ați avea voce măcar puțintel aș face cu voi trupa cea mai cea, s-ar numi Super Blondy Super Sexy Africa and Australia că Asia e fumată. Vă fac celebre după care mă însor cu una dintre voi, am luat și inel, uitați aici dovada…și scoase din buzunar cutiuța pătrată deschizând-o cât să se vadă inelul argintiu. Vorba șlagărului:

Ți-am dat un inel, aaa aaa

Și-am rămas fără el, eee ee

– Cu care din noi două vrei să te însori, donjuanule. Îl tachină Angela.

Gogu se încruntă un pic ca și cum și-ar frământa mintea apoi rosti pe un ton foarte serios:

– Cel mai bine ar fi să lăsăm hazardul să decidă…Ala bala portocala, ieși Gheorghiță la portiță…începu el jocul copilăriei spre uimirea unui grup destul de gălăgios, înghesuit la o masă vecină.

-…că te-așteaptă Talion, Talion fecior de domn. Stop, spuse la fel de serios. M-am răzgândit, nu mai mă însor…sunt un băiat prea tânăr, prea crud, de ce să mă însor, mai bine ne distrăm! Să curgă vinul, să spumege șampania!

– Am înțeles domnu Gogu, îi strigă barmanul aflat nu prea departe. Mai doriți o limonadă.

Grupul vecin care păstrase tăcerea sperând să asiste la vreun eveniment reluă discuția gălăgioasă…

Nu-ți mai răci gura de pomană

Nu-ți mai răci gura de pomană, fetițo, îi spusese polițistul care luase în primire fetele debarcate din dubă, la Secție.

– Lasă buletinul aici și treci cu celelalte, îi arătă el cu degetul ușa deschisă a unei camere din care pătrundea o lumină cenușie.

– De câte ori să vă spun că nu sunt o…Ana nu reuși să spună cuvântul „curvă„ de față cu prostituate care așteptau cuminți, mai mult ca sigur obișnuite cu obiceiurile de la secțiile de poliție. Eu…eu sunt studentă, am și serviciu, poftiți legitimația mea…

– N-auzi să treci dincolo, mie îmi trebuie doar buletinul tău și repede că n-m timp de conversații…Polițistul văzu că ea n-are de gând să renunțe la proteste așa că o apucă de braț cu oarecare delicatețe îndreptând-o spre încăperea  alăturată. Bine, bine, așteptați să vină locotenentul, o să-i spuneți lui toată tărășenia.

– Dar e o greșeală, nu înțelegeți, ați greșit…

– Sigur că am greșit, noapte de noapte tot greșim strângând traseiste ca tine ca să nu vă muște țânțarii de cur, hai cu toată lumea dincolo până nu mă supăr, eliberați ringul!

Una din fete o împinse cu cotul:

– Mișcă-te tu, ai chef de scandal?  Mâine dimineață ne lasă să plecăm.

Ana sări ca mușcată de un șarpe:

– Mâine dimineață? Cum mâine?

– Așa bine, dar când crezi tu că vine locotenentul, confirmă polițistul. Și ai grijă să nu-ți cadă țâțele pe jos căn-are cine să dea cu mătura.

În hohotele de râs ale bărbatului, înghesuită între fetele care o împingeau înainte, cu brațul strâns la piept să ascundă ruptura bluzei Ana intră în încăperea îngustă, prost luminată, mobilată doar cu o masă și câteva banchete de lemn, late, sprijinite de pereții murdari. Prostituatele se grăbeau să-și ocupe locurile întinzându-se cum puteau pe banchete, înghiontindu-se, cedând cu greu câte o bucățică de spațiu vital.

– Nu, eu n-am să stau aici! Scoateți-mă afară, acum imediat!

– Ce se întâmplă acolo, e revoluție?se auzi o altă voce, era un bărbat tânăr, ofițer după uniformă, care intrase în cameră examinând sumar fetele aflate acolo.

– Ce mai faceți don locotenent Paul?exclamă una din fete sclifosindu-se.

– Vă era dor de noi?adăugă alta bufnind , dând tonul unei cascade de râsete false și chicoteli.

– Ia te uită, constată locotenentul…Maricica…Doinița…Tu nu mai ești borțoasă? Dar pe colega asta nouă când ați racolat-o?

– Eu nu sunt aia nouă, nu sunt curvă și vreau să mă lăsați să plec imediat de aici!izbucni Ana acoperind vociferările celor trei fete care nu acceptau să li se spună în față profesia… Poftim legitimația mea de serviciu, lucrez la…

– Te rog să ne scuzi, o întrerupse locotenentul, luându-i din mână legitimația fără să arunce vreo privire pe micul carton plastifiat. Mai greșim și noi…n-aveam de unde să știu că acum vă dă legitimații pe traseul din Băneasa, doar acolo prestai când te-au găsit băieții? Ridică tonul, anticipând protestele ei:Am eu mutră de prost? Mă cheamă Garcea?

– Nu, vă cheamă locotenentul Paul, răspunseră în cor obișnuitele casei.

– Gata, am obosit, mi-am terminat de mult programul, ne lămurim mâine dimineață.

– Nu se poate, încercă Ana să-l rețină. Vreau să dau un telefon!

– Eventual cu taxa inversă, că poliția e săracă, replică ofițerul. E stricat. Telefonul e stricat. Nu vrei și un avocat și alte chestii de-astea, cumva ai văzut cam multe filme americane, uite, fetele nu cer nimic, știu lecția..

– Sunt studentă la Drept! nu se lăsă Ana. E un abuz, nu mă puteți aresta.

– Firește că e un abuz și ai să mă reclami, dar mâine! Și apoi nu te-am arestat domnișoară, doar te adăpostim la noapte ca să nu răcești afară în frig, facem un act de caritate, vezi?

Ana tremura de enervare și nici nu-și dădu seama când ofițerul ieși, închizând ușa. Se simțea fără puteri, sleită de vlagă, nu-și mai dorea nimic decât să uite, să adoarmă și să uite. Se așeză, întinzându-se pe colțul de banchetă rămas liber și, sprijinindu-și capul de peretele rece, re rugă să-i vină somnul cât mai repede.

 

 

 

 

 

 

 

Partea a doua

Furtuna

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Aerul proaspăt de munte

Aerul proaspăt de munte îți limpezea mintea, te făcea să uiți ca prin minune  de orice grijă .

Mihai și Sofica ajunseseră înainte de prânz la Sinaia călătorind confortabil într-o limuzină luxoasă. Aveau rezervat un apartament frumos prin ale cărui ferestre muntele îți intra în casă. Îi așteptau buchete de flori, sticle cu vin și șampanie, un coș cu fructe și dulciuri. Luna, sau mai bine zis săptămâna de miere începea sub cele mai bune auspicii, estompând agitația nopții trecute.

De fapt, după ce căutase cearta, Sofica renunțase brusc la întrebări, la reproșuri, devenise  drăgăstoasă și-l grăbi pe Mihai să se întindă împreună în pat, înghesuindu-se în el, atrăgându-i brațele, amețindu-l cu răsuflarea ei caldă.

– Hai să mă pupi că te iert, îi șoptise ea.

– Dar ce am făcut?

– Te iert și pentru ce n-ai făcut, așa sunt eu bună la suflet…Oricum n-o să ai curaj să mă înșeli că te omoară mama după care tata de spânzură, adăugă ea sărutându-l pe piept, mângâindu-l nerăbdătoare…Hai, vino…

Apoi Sofica adormi prima, respirând liniștită. Mihai încerca și el să adoarmă fără să poată alunga din minte gândul ascuns că făcuse o gafă uriașă, poate o prostie, dar avea să dea telefon dimineață la firmă, să vorbească numai cu Ana și să-i ceară scuze. Dar dimineața aceea, după ce sunară desperate ceasurile deșteptătoare iar pendula de la parter își făcu  auzit glasul imperios, Mihai se trezi cu alte gânduri. Începuse agitația obișnuită din casa Pantelimon, valizele făcute și desfăcute în ultima clipă pentru a mai pune înăuntru un phoen de rezervă, Liuba care aducea rânduri de cafele, dl Aurel care răsfoia un teanc de ziare numai pentru a citi titlurile, Mirela care era în stare să se țină de Mihai și în baie ca să-i spună povestea promisă, Sofica răzgândindu-se să poarte rochia de culoarea liliacului pentru că nu se asorta cu dimineața puțin noroasă din București și doamna Vera care nu-și dezlipea ochii nemulțumiți de pe servitoarea basarabeancă. ”Când ți-ai tăiat unghiile ultima oară, bodogănea ea. Sau la voi la Chișinău nu se găseau foarfeci?” Foarfiși? Da la șe vă trebuie?” întreba Liuba cu un aer inocent stârnind răspunsul în batjocură:”Doar nu vă tăiați unghiile c u joagărul” ”Ba cu drujba…râse și dl Pantelimon. ”Dumneavoastră râdeți de mini?”

– Unde suni iubitule? Se auzi deodată vocea Soficăi și Mihai își dădu seama că stătea lângă telefon, cu receptorul în mână, parcă nehotărât, în timp ce vorbele rostite în cameră pluteau în jurul lui lipsite de interes.

– La firmmă, vreau să….vreau să vorbesc cu Boby, să văd dacă totul e în regulă” Sofica îi luă receptorul cu un gest ce se voia delicat și îl așeză la loc în furcă.

– Interzis! Din dimineața asta nu mai există firmă, serviciu, nu te mai ocupi de nimic decât de mine!

– Corect…nici eu nu mai exist! confirmă dl Pantelimon.

Bun, o să sune mai târziu de la Sinaia, o să găsească el un prilej, cu toate că la urma urmei n-avea nici un motiv serios de îngrijorare.

Magda nu dormise toată noaptea. Mai întâi, îngrijorată, se dusese să-i caute pe Terente și băieții lui din gașcă, puși pe băutură într-o magazie amenajată în curtea vecină unde numitul Bebe privatizatu avea un fel de depozit. Erau acolo, insuficient de beți ca să devină periculoși dar văzând-o pe Magda agitată o și înșfăcară de brațe ca pe o pradă. ”Tu ne cauți cu lumânarea! îi suflase Terente la ureche …ai venit să-ți arăt pechinezu? Bine, am să-ți fac bucuria, hotărî el. Zgâmboi, ține-o tu până-mi găsesc fermoarul” Râdeau cu toții savurând distracția picată din senin, unul îi astupase gura, ferindu-se de dinții Magdei care încerca să muște, altul încerca să-i cântărească sânii prin geaca groasă de blugi.

– Bebe, continua Terente, crezi că e marfă, am putea lua ceva pe ea dacă o vindem la pachet?

Bebe era un negricios scund și cu chelie care se amuza de spectacolul oferit.

– Să ne fie milă de ea, să ne facă un scurt la fiecare, propuse altul.

– Eu zic pas că mi s-a blocat fermoarul, morții mă-si! bodogăni Terente.

Brusc Magda se smulse din brațele lui Zgâmboi.

– Ce mă tragi așa de haine, vrei să mi le rupi? N-ai mai văzut țâțe sau ce? Na la mama…Cu un gest furios își desfăcu dintr-odată nasturii bluzei, trase de ea, descoperindu-și sânii frumoși, brune, cu aureole brune, strălucitoare. În lumina chioară din curte părea o statuie a desperării. Băieții își înghițiră vorbele, practic gestul ei îi redusese la tăcere. Terente își reveni primul:”Tu nu ne cauți pe noi, ne-am prins…spuse el în timp ce Magda își încheia la loc bluza. Tu o cauți pe amica ta, studenta cu nasul pe sus. Ai încercat în patul lui Victor?” ”Da, da, începură și ceilalți băieți să se trezească la viață, găsind un nou subiect de mișto…trebuie să fie la Victor, îi dă meditații. O să-și ia diplomă de traseistă pe șoseaua de centură„. Interveni și gazda, Bebe, care observase că Magda voia să plece ”Nu pleca așa domnișoară…o bere și mulțumiri pentru show” Magda ezită, apoi luă sticla de bere desfăcută și se apropie de Terente. ”Și eu vă mulțumesc” spuse și încet răsturnă sticla pe creștetul lui Terente lăsând lichidul să curgă în valuri, năclăindu-i părul, curgându-i în ochi, în urechi, pe față…apoi aruncă sticla goală și plecă. Nici un băiat nu se mișcă, nimeni nu scoase o vorbă.

Dacă voia s-o găsească pe Ana trebuia să meargă în singurul loc de care nu-i plăcea să se apropie, la MICKY, clubul unde va da negreșit de Gogu. La MICKY acolo unde dintr-o joacă se sărutase cu Gogu, un sărut pe care ea nu-l putea uita și asta nu doar pentru că îi plăcuse ci și pentru că nu mai fusese urmat de altele. „M-am îndrăgostit de fratele tău și el nici măcar nu are ochi pentru mine, se plânsese Magdei care se oferise să-i dea sfaturi. ”Gogu e ca o fată, îi place să-i faci curte, să-l răsfeți, să-l alinți dar eu cred că te place”. „Ți-a spus el asta?”. ”Ai răbdare” Și a avut răbdare dar degeaba, erau zile când vorbea cu Gogu și dincolo de ironiile și micile răutăți pe care le schimbau ca mingile de tenis care trec peste fileu dintr-o parte în alta i se păruse că el o dorește dar e mult prea timid ca să treacă la acțiune. Atunci a făcut o greșeală de neiertat, a  încercat să-l facă gelos. A adus de la florărie un coș imens plin cu trandafiri albi, l-a așezat pe o măsuță cu un carton mare la vedere pe care chiar ea scrisese cu litere de-o șchioapă: Omagiu de la un admirator. N-avea nici un admirator iar florile le-a dus înapoi a doua zi la magazin dar Gogu, care venise  cu Ana la ea, a fost de atunci mai indiferent și mai rece decât înainte. „Am dat-o în bară” își zise, coborând din taxi în față la MICKY S.

Știa ce va găsi înăuntru în afară de gălăgie, fum și muzică. Pe Gogu, alături de două sau mai multe din escortele sale blonde. Și avea dreptate, de cum intră îl zări dansând cu două partenere deodată, legănându-se aproximativ în ritmul muzicii. I se părea că și el o văzuse și o privește.

Gogu avea din nou senzația că toți ochii sunt îndreptați asupra lui cu admirație, că întreaga asistență îl aplaudă. Deodată i se păru că nu mai e nimeni în club, lumea a plecat, doar Magda e undeva în fața lui tristă, privindu-l cu reproș. „Măgduța, ce cauți tu aici?” Ajunse lângă ea, o apucă protector cu un braț pe după umeri încercând s-o conducă spre masa lui. ”Să intri tu în locașul ăsta de pierzanie?”continuă în glumă. ”Ana nu a venit acasă„ îi spuse ea tensionată.

– N-a venit? S-o fi dus la părinți, la Brănești.

– Am sunat acolo și nu e.

– Ai sunat?

– Nu ne prezinți și pe noi?se auzi din spate vocea Angelei care rămăsese să danseze cu Vicky până la sfârșitul melodiei, indiferente la faptul că Gogu le lăsase singure.

– Lasă că vă cunoașteți, răspunse Gogu.

– Despre cine vorbeați?interveni și Vicky.

– Despre sora mea, Albă ca Zăpada.

– Atunci ea cine e?insistă Vicky care oricum nu înțelegea nimic.

– Ea e cei 7 pitici…Măgduța…își păstră Gogu tonul detașat dar Magda deja se întorsese grăbită spre ieșire, făcându-și pârtie cu brațele prin îngrămădeala de trupuri. Gogu nu ezită și ieși după ea, o găsi în fața clubului, descumpănită, gata să plângă.

– Nu te supăra Magda, am glumit…Du-te acasă și nu-ți mai face griji, am s-o caut eu, cu poliția dacă va fi nevoie.

Într-adevăr o căutase pe Ana toată noaptea, ca și cum ar fi fost un copil dispărut, luându-le și pe blonde după el fără prea multe explicații, cerându-i Angelei să conducă mai întâi spre Spitalul de Urgență apoi spre Poliția Capitalei de unde nu mai avea altă soluție decât să ia secțiile de poliție la rând. Abia spre dimineață ajunse la țintă.

Ofițerul, locotenentul Paul, sosise la secție chiar în momentul când Gogu, cu papionul atârnând, cobora din BMW-ul strălucitor în fața Secției alături de două blonde și ele cu ținute cam mototolite dar încă amuzate de aventură. Polițistul avu o clipă senzația că un „pește„  a venit de bună voie să-și pună la păstrare clientele, apoi totul se desfășură repede, îi întinse lui Gogu buletinul și legitimația de serviciu a Anei care zăceau pe o masă, mormăi niște scuze gen „ce să facem dacă umblă brambura noaptea, a avut noroc că n-a fost tâlhărită sau violată„ …Apoi apăru Ana însoțită de celelalte fete cărora li se dădea drumul.

Când îl văzu pe Gogu Ana, care nu vărsase nici o lacrimă toată noaptea, izbucni într-un plâns isteric, necontrolat. Au dus-o acasă fără alte vorbe, fără explicații sau scuze, Gogu le-a mulțumit blondelor pentru ajutor, a chemat-o pe Magda care aștepta vești cu ochii roșii de nesomn, i-au făcut un ceai și au îndemnat-o să doarmă până la prânz fără a mai insista ca ea să povestească ce s-a întâmplat. Era mai bine să uite momentele neplăcute ale unei nopți de coșmar. Ceea ce înțeleseseră Gogu și Magda era că Ana fusese ridicată de pe stradă, undeva aproape de pădurea Băneasa, într-un loc cunoscut de polițiști drept traseul preferat al prostituatelor care tratează cu un „scurt„ și eventual un sex normal grăbit și înghesuit pe amatorii care-și opresc mașina acolo pentru câteva minute. Nu era limpede cum și de ce ajunsese Ana în acel loc dar ea nu dorea în ruptul capului să pomenească despre Mihai, nici nu voise să audă de un doctor, se ferise să vorbească la telefon cu părinții lăsându-l pe Gogu să-i sune și să-i liniștească după care adormise ca un copil obosit de joacă.

Apoi, Magda a făcut o cafea și a rămas să vorbească puțin cu Gogu care era revoltat:

– Am să fac reclamație, am să-i dau la ziar!bodogănea el. Cum să arestezi așa, pe stradă, de ce ne mai batem gura cu drepturile omului și apoi ce, toate femeile care umblă singure sunt curve?! Asta e abuz, mai mult, e maltratare!

Magda nu știa ce să răspundă dar avea bănuiala că un lucru mult mai important și mai grav i se întâmplase Anei în acea noapte ciudată. O șocase înfățișarea prietenei ei, aerul deznădăjduit, bluza ruptă, incoerența poveștii…dar trebuia să plece la florărie, nu putea s-o vegheze pe Ana toată ziua. Poate spre seară, după ce va adormi, Ana își va aduna gândurile și îi va povesti adevărul, oricât de dramatic ar fi.

A plecat lăsându-și prietena în grija lui Gogu și rău a făcut.

Seara când s-a întors Terente și gașca lui erau pe teritoriul preferat, în fața blocului.

– Ia uite-o pe Magda, fluieră unul din băieți…mișto țâțe…ni le mai arăți?

– Ți-ai găsit prietena? întrebă Terente, în timp ce Magda trecea pe lângă ei fără să-i învrednicească nici măcar cu o privire. Se zice că a dormit la Poliție…

Magda se opri brusc:

– Cine zice asta?

– Tu crezi că n-avem antene la caralii? Stai să vezi când o afla Victor ce făcea gagica lui prin boscheți…

Magda urcă scările revoltată ” Ce repede se duc zvonurile! Idioții!” Sună, apoi bătu la ușa apartamentului, apăsă nervoasă clanța și intră. Ușa fusese lăsată deschisă și înăuntru nu se zărea nimeni, Gogu nu era acasă iar camera Anei era goală. „A plecat, își zise, aruncând o privire grăbită prin camere. Știa rosturile casei așa că fără vreo reținere deschise dulapul cu haine al Anei, se uită prin câteva sertare. Și-a luat geanta de voiaj…a plecat dar unde? Iar nesimțitul de Gogu a lăsat-o singură, s-a dus la dracu cu ștoalfele lui cu tot, e în vacanță și se distrează, ce-i pasă?”

”Mai bine mă duc să-mi văd de viața mea„ se hotărî Magda închizând cu grijă ușa. Dacă Ana va dori să o caute, să-i vorbească, să-i ceară ajutorul, știa unde să o găsească.

Atunci dă-o afară!

– Atunci dă-o afară! spuse Mihai

– Pe cine să dea afară dragă?se arătă curioasă Sofica.

Abia după amiază, după un dejun copios și o siestă pe măsură Mihai reușise să dea un telefon la firmă, înduplecând-o pe Sofica, hotărâtă să acapareze în totalitate atenția soțului. Nu putu să telefoneze decât în prezența ei și îl găsi la datorie pe Boby care-i povesti un lucru incredibil. Fusese sunat de un ofițer de poliție care se interesase dacă numita Ana Moraru lucra la ei, cum pretindea să dovedească o legitimație, dar asemenea legitimații se puteau falsifica ușor, mai ales că fata fusese ridicată de o razie de noapte care aduna prostituatele de pe trasee arhicunoscute. Mihai rămase fără grai la început nefiind în stare să înțeleagă și să digere informația iar când Boby îl întrebă ce să facă în caz că Ana, care nu apăruse până atunci, se prezintă la firmă, izbucnise cu duritate necontrolată:

– Atunci dă-o afară! și închisese telefonul. O angajată nouă, satisfăcu el curiozitatea Soficăi, poliția a descoperit că e asta…cum se zice…o traseistă.

– Adică curvă de drumul mare, traduse Sofica apoi fulgerată de o idee: N-o fi curva care răspundea la telefonul tău? Dar Mihai n-o învrednici cu un răspuns.

– Deci…dacă-ți plac curvele…am o surpriză pentru tine, diseară, continuă ea, arborând un surâs vădit misterios. Hai mai bine să ne punem costumele de baie, te invit la piscină.

Era bine să te relaxezi, să uiți de o săptămână cu adevărat apăsătoare, să cauți să dormi mai mult și să nu te lași copleșit de gânduri, să profiți de avantajele pe care ți le oferă portofelul plin, limuzina cu șofer, room-service-ul. Student fiind Mihai se urca în trenul de Predeal călătorind cu „nașul„, împreună cu un grup de colegi, în fiecare sfârșit de săptămână. Îi plăcea să cutreiere pe trasee de munte necunoscute, să doarmă la cort, să frigă slănină și cârnați de casă la jeratec, să se îmbrățișeze cu câte o fată mai îndrăzneață.  Asta pentru că el era nespus de timid din fire. ”Adevărul e că n-am reușit niciodată să rezist femeilor, își spuse. Acum nu mai rămăsese nimic decât amintirile și, în afara unui drum până la  Peleș  și împrejurimi, poate cu telecabina la Cotă, Mihai nu-și promisese nici o aventură la munte în săptămâna de miere. Să se odihnească, respire aer curat, să-i facă Soficăi toate poftele și să înțeleagă mai bine de ce se însurase. Așa, în general și în particular cu Sofica Pantelimon.

Seara la hotel ea îi rezervase cu adevărat o surpriză. Mai întâi femeia se străduise să creeze în apartament o atmosferă ca în filme, la scenele romantice, perdele trase, câteva veioze luminând discret, frapiera cu două sticle de șampanie franțuzească și multă gheață. Îl pusese pe Mihai să se îmbrace cu haina și cravata, cămașa închisă la gât îl încinsese deja în atmosfera specifică verii, îl așezase pe un fotoliu confortabil ca și cum îl pregătea să urmărească un spectacol la televizor, căutase un post de radio cu muzică de jazz, din întâmplare era Oscar Peterson, pianistul care-l vrăjea cu arta lui din anii studenției și de numele căruia Sofica habar n-avea. Oricum intențiile ei erau altele. Pe neașteptate, postându-se în fața lui, Sofica începuse să-și miște șoldurile, să se unduiască lasciv, voit provocator, apoi cu un gest neașteptat începu să-și desfacă încet nasturii bluzei scumpe de mătase vișinie. Pe dedesubt purta un sutien negru, elegant, care-i ținea în echilibru sânii mici. După câteva mișcări prea puțin potrivite cu muzica sutienul ajunse și el pe podea în urma bluzei după ce în prealabil fusese desfăcut cu gesturi încete, studiate, lăsând descoperită pielea albicioasă centimetru cu centimetru. Mihai nu bănuise niciodată care sunt frustrările ascunse ale soției lui ar urmărea fascinat  showul de strip-tease desfășurat după toate regulie numai pentru el. Și nu schiță nici un gest până la sfârșit când peste hainele aruncate pe mochetă se adăugară fusta, ciorapii cu plasă îmbrăcați pentru ocazii speciale, slipul de dantelă neagră. Când îi ceru ea, destupă sticla de șampanie, turnă în pahare, ciocniră și băură câteva înghițituri, el așezat pe același fotoliu, în costum, cu cravata bine strânsă la gât, Sofica pe fotoliul de vizavi goală, râzând amuzată de isprava ei, stropindu-se cu șampanie pe piele.

Apoi o lăsă să-l dezbrace ea, la fel de încet, doar melodia de la radio se schimbase, acum era Dizzie Gillespie, îi simți buzele  cercetându-i trupul, știa că seara se va sfârși fără multe vorbe făcând dragoste și privindu-se totodată în oglindă. Era o altă fantasmă a ei. ”Data viitoare o să-mi ceri să facem amor în public„ șopti el luând-o în brațe.

– De când îmi doresc asta, dragule.

Nu era convins că glumește.

Oare de ce îi venea în minte chipul speriat al Anei care se smulsese rupându-și bluza, forțându-se să deschidă portiera mașinii, aruncându-i priviri mânioase, coborând în grabă pe un trotuar întunecat de la marginea Bucureștiului, de ce își amintea rotunjimea sânului aproape gol, dezvelit dintr-odată, de ce simțea parcă reală apăsarea buzelor ei, răsuflarea uloară, mirosind a iarbă proaspătă, degetele ei agățate undeva pe ceafa  lui pentru a-l îndepărta și a-l atrage totodată…? Ana…

Aveți un overall superb

– Aveți un overall superb, doamnă, spuse bărbatul și Sofica primi cu un zâmbet complimentul deși nu prea știa dacă se referă la strălucitorul ei costum de jogging sau la adidașii cu talpă groasă ultima modă. Perechea, pe care o cunoscuseră la barul hotelului, îi însoțea acum pla plimbarea de dimineață pentru „ozonizare„. Tipul blond cu alură de gigolo, puțin cam grăsuț pentru gusturile Soficăi, se numea Felix. Sora lui, așa cum se prezentaseră, purta numele de Smaranda și părul negru al acesteia, unduios, lung, căzând în valuri până la coapse, îi stârnea invidie. „Parcă ar fi o reclamă la șampon„ își zise Sofica amintindu-și câte necazuri a întâmpinat ca să găsească o formă și o culoare acceptabile pentru părul ei și nici acum nu era convinsă că reușise.

Mai era ceva, o amintire pe care nu o părăsise de când Sofica avea vârsta de 14 ani. Vara, în vacanța mare, părinții o lăsau în familia unor rude care aveau o gospodărie frumoasă la Săcele. Aura, fata gazdelor, o frumusețe sălbatecă, purtându-și părul bogat și negru revărsat până dincolo de talie, mai mare ca Sofica numai cu trei ani îi era tovarășa de joacă. Din când în când Aura  dispărea doar în locuri de ea știute și Sofica a urmărit-o într-o zi, roasă de curiozitate, până într-o fânețe unde obișnuiau să vină copiii cu caprele la păscut. După câteva clipe se speriase pentru că Aura parcă pur și simplu dispăruse, apoi a dat de ea într-o magazie stingheră, întinsă pe paie, cu picioarele desfăcute, cu fusta ridicată și un bărbat necunoscut deasupra ei. Sofica a privit cu glasul pierit, fără să facă o mișcare, fără ă se teamă că unul din cei doi se va uita spre ușă și o va descoperi. De atunci Sofica pândea momentele când Aura se pregătea să plece singură, alerga pe o potecă doar de ea știută, printre garduri și se ascundea în magazia unde-și amenajase un colțișor secret în așteptarea îndrăgostiților. Nu pierdea nici o fărâmitură din zbaterile amoroase ale cuplului și, dincolo de curiozitate, simțea o plăcere necunoscută, o căldură care o învăluia din cap până în picioare, o dureau sânii micuți, insignifianți în comparație cu pieptul generos al Aurei. Mai târziu, ajunsă la vârsta dragostei trupești, fantasma sa secretă rămăsese nesatisfăcută și privind-o pe Smaranda își închipui deodată că o vede ca pe Aura, despletită, încălecată zdravăn de un partener vânjos în timp ce ea făcea dragoste cu Mihai în aceiași cameră. Cu Mihai…sau cu Felix, care era totuși un bărbat atractiv.

În cele câteva zile petrecute la Sinaia s-au mai întâlnit, au ieșit împreună seara. Adevărul e că Mihai și Sofica nu aveau cine știe ce prieteni și ea a insistat să facă schimb de numere de telefon cu speranța să se revadă la București, să meargă la un club de tenis, la o sală de fitness, la o reuniune mondenă, într-o lume în care Felix și Smaranda păreau la ei acasă. De altfel Smaranda o impresionă recomandându-i parfumul ei preferat, Obsession de la Calvin Klein, vorbindu-i despre modă, despre pantalonii de blugi brodați manual, în degrade, cu aplicații de paiete, despre liniile asimetrice și combinațiile de piele cu plasă metalică. Uimită, pentru că femeia sofisticată îmbrăcată într-o rochie neagră de mătase care îi sublinia  talia dând totdată amploare siluetei știa să vorbească atât de ușor despre lucruri pe care le vedea doar în reviste, Sofica îl îndemna pe Mihai să danseze cu Smaranda și fără voia ei îi admira, făceau un cuplu perfect în timp ce ea și Felix nu găseau deloc ritmul potrivit. După ce își luau rămas bun, despărțindu-se cu pupăturile de rigoare pe obraji și promisiunea de a se revedea la București, odată ajunși în apartamentul de hotel Sofica uita complet de gândurile dinainte și devenea geloasă.

– Am văzut cum te sorbea din ochi și ce decolteu…era gata gata să se dezbrace în local…

– Imaginezi, draga mea.

– Nu imaginez, sunt femeie și știu.

Mihai râse: O specialistă în strip-tease îmi ajunge!

Sofica se așteptase ca Mihai să reacționeze la fel replicându-i că și ea se răsfățase fără jenă în brațele lui Felix dar nici vorbă de așa ceva.

– Ce ți-ar face tata și mama dacă mă înșeli nici nu mai contează după ce te omor eu și să știi că imediat ce ne întoarcem acasă îmi cumpăr un revolver!

–  Ferească Dumnezeu! Tu ești în stare să te rănești și cu o brichetă, zâmbi Mihai și ca să închidă discuția inutilă și obositoare o luă în brațe, apelând la singura metodă eficace pentru a o face să tacă…

La urma urmei săptămâna de miere mi se terminase.

Nemernicul a scăpat nepedepsit

– Nemernicul a scăpat nepedepsit, nu poate să-mi iasă asta din cap, spuse Magda. De câteva zile venea seara când scăpa de la slujbă să-i gătească lui Gogu care îi dăduse chiar o cheie de la apartament, să-l mai ajute la curățenie, în lipsa Anei. Magda gătea, făcea ordine prin casă și îl aștepta pe Gogu dornică să-l servească ea la masă dar adesea se făcea târziu în noapte, Gogu nu apărea, Magda se întorcea nervoasă în apartamentul ei de vizavi urându-i în gând să-i rămână ciorba rece în gât dar a doua zi se întorcea să vadă dacă nu s-a golit frigiderul.

Acum Gogu era acasă, chiar cinau împreună, ea făcuse o plachie de crap gustoasă iar el adusese prăjituri și bere fără alcool.

– Ce e dezmățul ăsta,nu cumva e ziua ta?se mirase ea văzând sticlele de bere.

– Ziua mea e duminică, mărturisi el, dar am putea sărbători în avans.

– Atunci să te pup, sări Magda și îi dădu o sărutare pe obraz apoi încă una mai aproape de colțul buzelor. Gogu râse aducându-și aminte:

– Parcă altădată sărutai mai bine…

– Te duci duminică la părinți?schimbă ea firul discuției.

– Nu știu…Nu știa pentru că acolo la Brănești în casa părintească se refugiase Ana, încercând să uite tot ce i se întâmplase, să se purifice de coșmarul prin care trecuse. Nici doamna nici domnul Moraru, oameni cu solide convingeri etice, nu bănuiau necazul suferit de fata lor, se bucuraseră că vine să petreacă alături de ei vacanța, nu îi deranja că nu se arată prea vorbăreață și preferă să stea toată ziua în grădină, printre flori, cu o carte în mână, într-un leagăn vechi de lemn care rezistase timpului. Gogu se dusese acasă însoțit de Magda și încercaseră să stea de vorbă cu Ana dar ea se încăpățâna să nu-și deschidă sufletul. Apoi, pe neașteptate, chiar ea telefona și-i chema la Brănești pe amândoi, fratele și singura ei prietenă. Stătură de vorbă până seara târziu nestânjeniți de nimeni, doar doamna Moraru se mai apropia curioasă cu o carafă de suc de fructe, îmbiindu-i să vină la masa pe care se răceau bucatele, fără să pună vreo întrebare stânjenitoare. Pentru că părinții înțeleseseră că Ana are o supărare, dar atâta vreme cât nu le cerea ajutorul preferau să se poarte cu discreție..

Ana le povesti Magdei și lui Gogu ce se întâmplase în seara aceea.

– Cum, te-a înghesuit în mașină ca un derbedeu și voia să te violeze, sări Gogu în timp ce Ana îi făcea semne disperate să nu ridice glasul. Mai era și beat…atunci de ce te-ai mai dus cu el?

– Nu era beat!

– Ai zis că mirosea a alcool.

– Mi s-a părut…da, poate luase un pahar. Și n-a încercat să mă violeze, a fost…așa s-a întâmplat….

– Dar de ce ți-a rupt bluza?întrebă Magda, la fel de consternată ca și Gogu. Voia să-ți ia măsura la sutien?

– Aveți dreptate, eu sunt de vină, era gata să recunoască Ana abia stăpânindu-și lacrimilr. Nu, n-am să plâng, am plâns destul în fiecare noapte ca să nu mă vadă mama.

– Păi da, tu te-ai ascuns aici ca la mănăstire, îi reproșă Magda, eu în locul tău de la poliție mă duceam direct la el să-i sucesc gâtul și nu la serviciu, acasă, să vadă nevastă-sa ce poamă și-a luat pe cap!

– Magda, nu înțelegi nimic, eu l-am lăsat să mă sărute…

– Aha! sări Gogu.

– Ce „aha”?

– Mai încet, aude mama…Și Ana trebui să le explice totul de la capăt, așa cum simțise ea, de când se cunoscuse cu Mihai în florărie și acceptase promisiunea unei slujbe, dimineața aceea nefericită de luni când a aflat că el se însurase, uitând de promisiunea făcută, apoi angajarea la firmă după ce el o căutase să-și ceară scuze…

– Înțeleg, concluzionă Gogu, te-ai simțit atrasă de mascul, nu? Ți-a făcut ochi dulci și n-ai putut să reziști, ai căzut ca o musculiță în miere…

– Nu fi cinic Gogule, îl temperă Magda, fata începuse să se îndrăgostească.

– De un tip însurat care mai era și patronul ei…

– Eh, oftă Magda cu un gând ascuns, ce știi tu când și de ce se îndrăgostesc oamenii…

-Păi dacă te-ai îndrăgostit de ce ai sărit din mașină? insistă Gogu. De ce n-ai rămas acolo la căldurică să vă pupăciți, să vă pipăiți și restul…ce mașină are boierul?

– Are un…un Ford Mondeo.

– Mamă, într-un Ford e loc și de o acțiune mai amplă, mai pasională, știți voi…animalul cu patru picioare…

– Gogule, sora ta suferă și tu bați câmpii?

– Lasă-l Magdo, de el am nevoie, de asta l-am chemat, să se poarte crud cu mine, să fie cinic, sarcastic, neîndurător, să-mi arunce în față că am fost o proastă, o naivă…

– Cât de proastă ai fost puteam sâ-ți spun și eu, bombăni Magda. Dar rămân la ideea ta că trebuia să te duci a doua zi să-l faci de râs…și să-l pocnești!

– N-am vrut să-l mai văd, mărturisi Ana. Aș fi fost în stare să-l iert.

Acum, în fața platoului cu pește aburind, mirosind frumos a ceapă înăbușită, Magda își aduse aminte de cuvintele Anei:

– Ar fi în stare să-l ierte…așa a zis Gogule?

– Tu l-ai ierta  Măgduțo?

– L-aș ierta…după ce l-aș tăia bucățele cu satârul, și nu mai îmi spune Măgduța că mă faci să mă simt ca o pisică!

– E ceva rău în asta? Poate pisicile se simt bine în blana lor.

– Hai, mănâncă…Dă-mi și mie să gust din berea aia, poate mă îmbăt și-ți arăt cum ar fi trebuit să-l trateze Ana pe amorez, pocnindu-l acolo unde trebuie, să-l lase fără urmași!

– Nu mai vorbiți porcării că era să mă înec cu un os de pește, se auzi vocea Anei.

– Nemernicul…să scape nepedepsit, se întoarse Magda la ideea ei războinică.

S-au întors duminică seara

S-au întors duminică seara, întâmpinați cu surle și trâmbițe. Liuba, care trecuse se pare cu bine zilele de probă, s-a repezit să le care bagajele, doamna Vera și-a luat în brațe fiica neîntârziind să constate cât de bine arată, cât i-a priit aerul de munte combinat cu mierea voiajului de nuntă, dl Pantelimon s-a grăbit să deschidă o sticlă de șampanie bine frapată, umplând paharele încă de la ușă iar Mihai s-ar fi simțit ca într-o casă străină dacă nu era micuța Mirela.

– Hai să-ți arăt ce-am desenat, a zis fetița și l-a luat de mână, trăgându-l sus pe scări spre camera ei. Într-adevăr Mirela desenase niște fluturi frumos colorați, cu aripile mari, dar Mihai nu avu timp să-i admire pentru că Liuba fu trimisă să-l aducă jos unde masa îmbelșugată era pusă ca la sărbătoare. Dl Pantelimon era nerăbdător să prezideze festinul și să-l anunțe pe ginerele său director general că afacerea încheiată cu arabul dădea roade, depozitul era plin, mărfurile tranzitau cu viteză amețitoare iar dolarii se acumulau în conturi.

– De mâine îți intri iar în pâine băiete, conchise el, nu că n-am încredere în Boby, omul nu m-a înșelat niciodată, e descurcăreț ca dracul gol dar afacerea trebuie să prospere în familie.

– Nici o grijă dl Pantelimon, o să preiau eu totul.

– De ce nu-mi zici tata socru băiete…și ia povestiți cu ce v-ați ocupat voi doi la Sinaia?

– Vai tată, Bucegii sunt super, suspină Sofica.

– Or fi ei super dar v-ați străduit sau nu să-mi faceți un nepot?

Deja doamna Vera ridică mâna cu intenția de a cenzura discuția dar Mirela n-avea chef să fie trimisă prea devreme la culcare:

– Lăsați, eu știu că copiii se nasc din dovleci, în bostănărie, spuse fetița.

– Cel mai bine era să fi stat o lună întreagă în voiaj adaugă doamna Vera care n-avea ochi decât pentru Sofica, da dacă nu s-a putut…acum bine că ați venit că te așteaptă prietenele, Angela chițăie toată ziua de dorul tău…

– Care, deci aia blondă cu mașina decapotabilă? întrebă dl Pantelimon. Nu-mi place de nicio culoare, e perversă…

– Tată, ce cuvinte…de unde le scoți?se revoltă Sofica. Angela mî duce la tenis, nu vreți voi să ajung în lumea bună, să mă fâțâi printre vipuri?

– Fâțâie-te fata mea, fâțâie-te…dar pe aia cine o întreține?

– Angela are un sponsor, tată.

– Aha, ricană dl. Pantelimon, așa le zice acum la amanții bătrâni?

– De fapt Angela câștigă destul…e fotomodel

– Adică stă să i se facă poze și semnează statul de plată?….de ce nu le zice mai simplu, parașute?

-Aurele!  Aurel Pantelimon!

– Gata, dragă, mai ciocnim un pahar și ne ducem la culcare că deja mă doare glanda hipofuză?!

Așa era seara  în marea familie, după întoarcerea din voiajul de nuntă ca și înainte, dar Mihai nu suferea de faptul că nu-l bagă nimeni în seamă, că toate întrebările și răspunsurile pluteau peste masă ocolind persoana lui încât dacă ar fi vrut să se gândească la altceva nu l-ar fi observat cineva. Doar Mirela se întorsese la un moment dat către el:

– Mihai, nu ne jucăm de-a pâinișoarele? Mirele își amintea că deseori, neglijați de ochii celorlalți, ea și Mihai se distrau punând scobitori în cocoloașele de pâine și făcându-le să danseze, dar în seara asta era prea târziu.

– Gata cu joaca! La culcare! Se ridicară pe rând.

Doar domnul Pantelimon mai avea chef să stea încă puțin, să soarbă și ultima picătură de șampanie, bună la gust, e drept, dar care nu înlocuia setea lui permanentă și nepotolită de bere cu multă spumă. Liuba strângea masa cu repeziciune fără să lase loc vreunei observații usturătoare dar doamna Vera nici măcar nu avea poftă să certe  servitoarea.

– Hai, Aurele, îl zori ea.

– Ce-i atâta grabă nevastă, săptămâna asta cât au fost copiii plecați o trimeteam pe Mirela cu Liuba la Circ, rămâneam singurei în toată casa…nu ți-ar fi surâs?întrebă dl Pantelimon cu o voce dintr-odată dulce ca mierea, insinuantă, și ca să fie sigur că a fost înțeles făcu și un gest cu mâna…Mai stăteam la taclale, mai turnam un copil…vorba cântecului…

Aseară vântu bătea, măi

Baba-n brațe mă strângea, măi…

– Ești nebun, la ce-ți stă mintea, boșorogule!

Gogu avea un singur invitat de ziua lui, pe Magda. Chiar își permisese să cumpere o sticlă de șampanie doar nu era un antialcoolic convins. Ea venise îmbrăcată cu cea mai frumoasă rochie a ei, machiată mai atent ca de obicei, un buchet de flori proaspete în brațe, nespus de emoționată. El își pusese papionul de gală, albastru cu punctișoare galbene, la cămașă albă cu mâneci scurte dar transpira abundent în seara caldă de vară. Se sărutaseră protocolar pe obraz iar Magda îi oferise cadoul pregătit pe gustul lui, ultimul album Garbage și un single cu ModernTalking, cele mai recente apariții pe piață cum îi recomandase vânzătorul ca o explicație pentru prețul exorbitant cerit. Se așezaseră la masă și Magdei nu-i venea să creadă că erau în sfârșit singuri, numai ei doi, parcă în familie și sta chiar de ziua lui, că n-io invitase pe „pantera roz„, blonda cu BMW-ul care îi era atât de nesuferită. Nici măcar nu suna telefonul…ba da, la un moment  dat au sunat părinții lui și Ana, să-i transmită cuvenitele urări. ”N-ar trebui să te iert că n-ai venit acasă de ziua mea„ îi reproșă el Anei care răspunse sec „Lasă că nu ești tu singur„…„Te cred că nu, am invitat-o pe Măgduța„ ”Magda e acolo?„ se miră Ana neîncrezătoare.„Dacă vrei să te convingi întoarce-te la domiciliu și asta cât mai repede!”

Băură puțină șampanie apoi Gogi propuse să asculte împreună discurile abia primite. „E marfă, comentă el, dar nu-s prea potrivite să te invit la dans, ce=ar fi să pun un Kylie Minogue? Sau preferi de-ale noastre, am o colecție bogată…„

Se apucară să răscolească amândoi prin vraful de discuri. „Dă-mi inima ta și nu vei regreta, fredonă el, parcă s-ar pregăti de un transplant de organe. Ce mai avem aici, ANIMAL X, BERE GRATIS…berea nu merge cu șampanie…nu-ți place nimic?”

– Chiar vrei să mă inviți la dans?întrebă Magda ridicând privirea.

– Nu la dans, nu…cred că am altceva în minte, răspunse el și cu un gest simplu își scoase  ochelarii așezându-i neglijent pe masă, Magda era atât de aproape de el încât Gogu nu trebui decât să întindă brațele pentru a o cuprinde după gât, ușor, jucându-se puțin cu degetele în părul ei apoi, la fel de firesc, își aplecă buzele către ale ei și o sărută.

– Tu știi că te iubesc, știi asta? îi spuse după câteva clipe după ce deschiseră amândoi ochii privindu-se cu aviditate, poate să fie siguri că nu visează, fiecare cu visul lui.

– Adică…se bâlbâi el văzând că ea nu răspunde, nu m-am gândit niciodată că și tu ai simți că…

– Da, și eu, șopti Magda. Se strânseră în brațe puternic de parcă aș fi vrut să-și asculte unul altuia bătăile inimii iar el ar fi vrut să-i spună atâtea, despre sărutul pe care ea i-l dăduse atunci la  MICKY S dintr-o joacă, declanșând în el o emoție necunoscută, despre geloziile și timiditatea lui, despre inelul pe care îl cumpărase…

– Gogu, scânci ea cu glas subțire de copil, tu mă faci să-mi pierd mințile…

– Asta și urmăream, își regăsi el ironia, ținând-o tot mai strâns la piept.

– Nu știu cum m-am excitat în halul ăsta…

– Poate abia acum ți-ai găsit cotoiul, pisicuțo…

Au făcut dragoste ca și cum s-ar fi întâmplat lucrul cel mai firesc de pe lume, apoi au rămas îmbrățișați în patul strâmt din camera lui Gogu, strălucind de bucuria descoperirii reciproce.

– Vai de mine, ce-am făcut!?exclamă deodată Magda pe un ton dramatic.

Tot ea a continuat, văzând privirea lui mirată:

– Am făcut sex neprotejat, parcă așa se zice, pufni Magda în râs.

– Te pomenești că nu ți-a plăcut?

– Ba asta e, mi-a plăcut mult, tare multe…și se repezi la el ca o pisică gata să-și înșface prada, dornică de noi îmbrățișări și mângâieri. Timpul părea să se fi oprit în loc pentru ei doi. Mai târziu, ghemuită în brațele lui de unde n-ar mai fi vrut să se desprindă niciodată Magda spuse:

– Să știi că mie nu mi-e rușine să mărturisesc că sunt îndrăgostită, ca Ana. Nu mi-e jenă să recunosc că mă îmbolnăveam de gelozie când te vedeam întorcându-mi spatele și umblând cu aia, cu „pantera roz„ și cu alte blonde proaste ca noaptea.

– Cum ai hotărât tu că sunt proaste?

– Așa le văd eu. Dacă ai ști câte nopți am plâns din cauza ta cu toate că eu n-am avut norocul să pățesc ca Ana, să mă înghesui undeva și să-mi sfâșii bluza, animalule, ceea ce poate mi-ar fi plăcut pentru că am . sâni frumoși…nu crezi?

– Păi unde aș fi putut să trec la atac că pe ghidonul bicicletei nu încapi…

– Aha, mă faci grasă?

Gogu însă schimbase subiectul, avea și el ceva de lămurit:

– Dar tipul cu florile.?întrebă. Admiratorul?

– Deci n-ai uitat?spuse Magda aplicându-i un sărut pe vârful nasului. Florile alea eu le-am adus de la magazin și eu am scris biletul însoțitor, n-aveam nici un admirator dar am vrut să-și dau un impuls, nesuferitule…și îl trase spre ea, poruncitoare, sufocându-l cu sărutări, fără să-i mai lase timp pentru alte întrebări. Ce rost ar mai fi avut?

Ce-ar fi să plouă cu fluturi?

Ce-ar fi să plouă cu fluturi?spuse Mirela privindu-l pe Mihai în ochi.

– Cum vine asta, să plouă cu fluturi?

– Uite așa…ție nu-ți place când plouă?

Cuvintele fetiței parcă săpau o rană adâncă. De mai multe zile întors la firma mai prosperă ca niciodată Mihai nu se putuse stăpâni să întrebe despre soarta Anei. Boby nu-i spusese decât atât:”Cât despre fata prinsă de poliție n-a fost nevoie s-o concediez că nici n-a mai venit pe aici, i-o fi fost rușine. Rușine îi era acum lui Mihai. Cu cât se gândea mai mult cu atât se găsea vinovat de necazurile fetei, de emoția pe care o crease în sufletul lui, de lașitatea de care nu putea scăpa câteodată…Îi plăcea de Ana? Sigur că da, poate ceva mai mult. Dacă dragostea e adesea o obsesie, un sentiment care te persecută, nemailăsându-te să dormi, să respiri, să exiști poate că se îndrăgostise. Oare de ce sentimentele sale față de Sofica nu păreau a avea aceiași rezonanță?

„Să plouă cu fluturi„…probabil asta e explicația, îi zboară fluturi prin cap, are gărgăuni, cum îi spunea mama când era mic și făcea lucruri neașteptate uimindu-i pe toți, începând cu el însușii. O  invitase pe fată în mașina lui ca să o conducă acasă, ca un șef generos și dezinteresat, oare? Băuse mai multe pahare de whisky decât s-ar fi cuvenit unui tip potolit ca el, sătul de cenușiul muncii în care se ambalase, sâcâit de insistențele Soficăi de a i se dedica în întregime, se năpustise asupra Anei ca un bădăran excitat de rotunjimea genunchilor ei ușor dezgoliți, o bruscase până a-i rupe bluza, o lăsase noaptea pe un drum pustiu victimă posibilă a oricăror întâmplări. Cum ar putea să se scuze, cum ar putea ea să-l ierte?

Totuși, în toată aventura asta care îi tortura liniștea rămânea un singur lucru adevărat, sărutul, sărutul lor care fusese la început o întâmplare și nu o hoție vinovată iar apoi o ardere în care se topiseră repede și amețitor, el și ea, bărbat și femeie, scăpați pentru câteva clipe din universul terestru unde trăiau celelalte ființe devenite neimportante.

Trebuia să o găsească. Acum.

I-a căutat dosarul la firmă, a găsit doar un CV scurt, fără nimic deosebit, Ana Moraru născută la Brănești Ilfov, școala, liceul, studentă în anul întâi la Drept, domiciliată în București strada…A notat adresa și după amiază s-a suit în mașină, a oprit la o intersecție să cumpere un buchet frumos de trandafiri de la taraba unei țigănci apoi a căutat blocul respectiv, deosebit de alte blocuri la fel de cenușii printr-o numerotare care mai rău te încurca, a găsit scara, etajul și a sunat cu speranța ca ea să-i deschidă ușa privindu-l cu ochii ei frumoși în care nădăjduia să găsească o urmă de iertare. Dar n-a deschis Ana ci un bărbat tânăr, scund, cu un moț de păr caraghios pe frunte care-l privea scrutător de după o pereche de ochelari legați cu un lănțișor argintiu în jurul gâtului.

– Ați greșit, a spus tânărul după ce l-a examinat pe Mihai din cap până în picioare. Domnișoara căreia îi plac trandafirii nu stă aici, stă vizavi!

Și i-a închis ușa in nas. Nedumerit, Mihai a ezitat, a vrut să mai sune odată apoi s-a îndreptat spre ușa apartamentului de vizavi, a sunat acolo îndelung fără să primească răspuns după care a plecat.

În seara aceea Sofica avea să primească de la soțul ei un buchet de flori ceea ce a făcut-o să se simtă în al nouălea cer fără să bănuiască întâmplarea așezată la baza neașteptatei drăgălășenii conjugale.

Cât despre Gogu, acesta fusese cuprins de fiori reci, simțise că i se înmoaie picioarele când a deschis și l-a văzut pe bărbatul cu flori. „Nu e posibil, și-a spus. Iarăși?” Gelozia care îl cuprindea era cu atât mai mare cu cât bărbatul din fața lui arăta bine, un tip de care se putea îndrăgosti orice fată. S-a uitat prin vizorul ușii cum necunoscutul suna zadarnic la apartamentul Magdei convins că nu e decât un idiot, un naiv pe care orice femeie îl poate duce de nas când și cum dorește.

Vreau și eu să fiu senator

Vreau și eu să fiu senator sau deputat, declară într-o dimineață la micul dejun domnul Pantelimon. Declarația lui îi luă prin surprindere iar prima opinie auzită a fost a Liubei:

– Vai de mini, păi asta îi rău că la noi deputații îs hoți!

– Ei bine la noi nu !i-o întoarse dl Pantelimon. Am vorbit și la partid să-mi asigure un loc bun pe liste la toamnă.

– În schimb la noi parlamentarii dorm pe ei la locul de muncă, aici o să-i bați Aurele, comenta atotștiutoare doamna Vera. Ba o să te descurci și la scobitul în nas…

– Mamă, suntem la masă! se ofuscă Sofica.

– Tată nu te face senator, se auzi și vocea Mirelei…că nu e frumos să te scobești în nas! Mihai mânca încet cu ochii în farfurie, cu gândul în altă parte, exclus ca de obicei din conversație, sau poate se izola singur…Se miră când simți cotul Soficăi înghiontindu-l:

– Tu ce părere ai?

– Eu? Da…e o idee…spuse fără să se decidă cât de bună sau rea ar fi ideea.

– Aurele, interveni doamna Vera, o să ne coste mult? Dar capul familiei nu răspunse, doar făcu un semn vag cu mâna gen „nu vă interesează pe voi„. Bine, concluzionă consoarta, n-ai decât.

– A, nu vă prefaceți că nu vă privește, vă privește pe toți, că după aia să vă puteți lăuda, sunt nevastă de senator, fată de senator, ginere…mai întâi să vă puneți fundurile la treabă, am să fac un plan de măsuri obligatoriu și cine iese din front vai de mama  lui…

– Ce să facem noi Aurele, să defilăm cu portretul tău în mână?

= Deci habar n-aveți de politică femeie…Habar  n-aveți! Păi toată lumea o să fie cu ochii pe mine și pe voi, partidul, ziarele, teveurile, interviuri, poze și tot dichisul…trebuie să ne arătăm ca o familie model și să nu mă faceți de râs că eu am origine sănătoasă.

– Asta cu originea nu mai ține, îl corectă doamna Vera.

– S-o crezi tu, răspunse dl. Pantelimon. La mine în partid e mulți care țin la dosar ca și la contul în bancă. Liubocika, n-ai niște crenvurști cu muștar  că nu m-am săturat?!

– Iacă acuș vă aduc domnu…se repezi basarabeanca iute ca o zvârlugă și foarte atentă  să nu cumva să intre în dizgrația stăpânilor casei, dar doamna Vera avea alte gânduri în minte:

– Deci o să ne mai scoți în oraș, să ne duci la restaurante scumpe, la teatru…

– Ai ghicit, o să vă duc la Operă, preciză dl. Pantelimon stârnindu-i Soficăi o grimasă de parcă s-ar fi înecat cu un os aflat din greșeală în omleta din fața ei:

– Nu vreau la Operă, scânci ea, ăia urlă nu cântă…

– Mai bine la Tănase, propuse doamna Vera.

– Da proaste mai sunteți, l-ați văzut voi pe președintele nostru ducându-se la Tănase? La Operă l-ați văzut că s-a dat și la televizor.

– Dacă vrei muzică prefer un karaoke, insistă Sofica, luând-o înainte Mirelei care ar fi propus teatrul de păpuși.

– Ăsta la .ce echipă joacă?

– Karaoke e un obicei japonez, îți alegi un șlagăr, ei îți pune textul și tu cânți, are toate melodiile îndrăgite, explică Sofica, foarte în temă.

– Grozav…au și cântecul meu preferat?se interesă dl. Pantelimon începând să fredoneze:„ Suflecată până la brâu….

– Aurel Pantelimon!

Avertizarea pe un ton milităresc a doamnei Vera era destinată să atragă atenția asupra prezenței Mirelei dar acum fetița era captivată de jocul pe care-l juca împreună cu Mihai pe un colț al mesei. Făcuseră don nou cocoloașe mari din miez de pâine, înfipseseră în ele câte o scobitoare și manevrau „piciorușele„ într-un dans amețitor dar fără muzică.

– Puteți vorbi porcării că eu nu aud, sunt ocupată, se feri Mirela de reproșuri. Mamă, nu-mi lua farfuria că n-am terminat!

– Dacă vrei să mănânci lasă joaca asta tâmpită…și tu Mihai iar te pui la mintea ei?

– O învăț dansul piciorușelor, răspunse Mihai calm. E dintr-un film cu Charlot.

– Șarlot..da, își aminti stăpânul casei, muream de râs când îi dădea șuturi în fund bărbosului ăla…

– Eu mi-l amintesc pe Charlot într-un film în care rătăcea, umblând singur pe un drum de graniță nehotărât dacă să o ia la stânga sau la dreapta, spuse Mihai fără să se adreseze cuiva anume.

După o clipă de tăcere dl. Pantelimon rezumă problema zilei:

– Deci rămâne cum am vorbit, mă fac senator!

A fost grozav, îți jur

A fost grozav, îți jur, spunea Magda, fratele tău nu e numai o bomboană de băiat dar și un mascul feroce! Cel puțin cu mine și-a dat silința, râse ea. Știi cum se zice…„a trezit în mine instinctele adormite„, m-a scos din amorțeală, ce mai…

Se dusese la Ana la Brănești aducându-i o jucărie pe care o cumpărase de la  tarabă, un canar de culoarea lămâiei închis într-o cușcă micuță de lemn, care se mișca dacă-l atingeai și încerca să-și strecoare ciocul printre zăbrele. Știa cât de mult îi plac Anei jucăriile de tot felul și voise s-o facă să-i asculte destinsă confesiunile. Abia așteptase să-i povestească totul cu lux de amănunte, fericită că bărbatul pe care-l iubea făcuse pasul decisiv, mai mult, își deschisese inima spunându-i că o iubește.

– Chiar ți-a spus că te iubește?a insistat Ana, cuprinsă ca de obicei de scepticism când era vorba de Gogu.

Sigur, imediat ce sosise, primită cu plăcere de familia Moraru, Magda începuse a povesti noutățile din cartier, insistențele lui Victor care venise de două ori la florărie încercând s-o tragă de limbă ca să afle unde se ascunde preferata lui, zvonurile răspândite de gașca lui Terente care zăpăcise vecinii cu relatările lor, îngroșate, despre arestarea fetei. Probabil chiar aveau o „antenă la caralii„ cum se lăudase Nicu zis Gică zis Terente pentru că prea aflaseră repede despre incident. Magda insista ca Ana să renunțe la izolare, să se întoarcă și să-i înfrunte pe toți pentru că nu avea de fapt ce să-și reproșeze. „Numai în telenovele, argumentase ea, fetele năpăstuite pe nedrept  se ascund la mănăstire„.În plus Victor fusese dat afară de la firma de securitate și pază unde lucra, în urma unei încăierări despre care Magda nu avea amănunte, mai câștiga cei bani luptând în diferite gale. ”Cred că l-a înebunit absența ta„ comentase ea dar Anei numai la Victor nu-i era gândul. „Nu mă interesează viața lui…„ Cât despre intențiile ei Ana o lămurise  că nu are de gând să-și petreacă toată vara la părinți ba dimpotrivă începuse să caute serviciu sunând la diferite anunțuri culese de prin paginile de mică publicitate, nu găsise mare lucru în afară de oferte ale unor misterioase firme comerciale care angajau „vânzători volanți„, colaboratori pentru munca la domiciliu sau „fete drăguțe„ pentru slujbe în Spania. Mama ei, doamna Ileana, îi spusese : „Să nu-ți fie rușine, nici  o muncă cinstită nu e rușinoasă, o grămadă de oameni cu diplome au ajuns azi să vândă țigări la colțuri de stradă„ și Ana se hotărâse să meargă într-o zi cu autobuzul la București încercând să capete mai multe amănunte despre ofertă sau alta. În nici un caz despre nevoia de „fete drăguțe„ a spaniolilor, bănuia că aceștia preferau să le importe mi mult dezbrăcate…

– Chiar ți-a spus că te iubește?o întrebase pe Magda.

– Mi-a spus, confirmă aceasta radioasa. Tu știi cât te iubesc, așa mi-a spus, iar eu eram în brațele lui și îl strângeam puternic să fiu sigură că nu visez. Ce puteam să-i răspund? Cât îmi dorisem să mă aflu acolo cu el, lângă el, să mă sărute nu în joacă, așa cum făcuse atunci la club la MICKY S ci de-adevăratelea,  ca un bărbat care iubește o femeie și o dorește…

– Magda, sunt fericită pentru tine, să știi că Gogu e un băiat excepțional.

– Acum am motive să nu te contrazic, zâmbi ea cu subînțelesuri.

Ana o privi cu atenție:

– Sper că ați avut grijă să…vreau să zic…

– Dacă ne-am protejat?răspunse Magda veselă. Nu, n-am făcut-o…mă și văd umblând în patru labe prin casă după cutia cu prezervative…

– Mă rog, dacă vreți să vă căsătoriți…continua Ana. Că altfel nu știu dacă v-ar trebui un copil, nici ție nici lui…

– Copil? Pușchea pe limbă! Apoi, cine a vorbit de căsătorie? Nu-l cunoști pe Gogu, de alaltăieri nu l-am mai văzut, nici n-a telefonat, habar n-am pe unde umblă dar sper că nu la răpit blonda, știi care, pantera roz…

– Dacă nu l-ai făcut iarăși gelos…

– Eu? Cu cine să-l fac gelos Ana, tu știi bine că n-am avut pe nimeni atâta timp, am suspinat ca o proastă după Gogu în vreme ce el nici nu catadixea să se uite la mine, ba se ducea la repetiții cu tot felul de formații închipuite, ba îl cărau la tenis nu știu câte femei în mașinile llor de lux în timp ce eu câștig abia cât să-mi plătesc chiria și întreținerea.

– Voi parcă vă jucați de-a Tom și Jerry…dar nu e vorba de bani cu Gogu.

– Știu…dar eu am fost mereu în pierdere.

– Lasă că apare el.

– Sper. Acum știe că era gelos degeaba.

– Cum degeaba?

– Îți amintești seara când v-am chemat la o cafea? Știam că Gogu îmi trece pragul prima oară și l-am întâmpinat cum se cuvine, adică cu o prostie cât mine de mare…am adus de la magazin un braț de trandafiri și am  scris mare și lătăreț un bilețel galant…„omagiu de la un adorator„..Voiam să-l fac gelos și am reușit.

Ana rămasa o clipă în cumpănă, apoi începu să râdă cu poftă:

– Ai făcut tu asta?

– Nu ți-ai închipuit că ai o prietenă atât de idioată?

– Eu știam de la Gogu că…mă rog, el te tot bombănea, își închipuiau că bat la ușă tot felul de amorezi necunoscuți aducându-ți buchete scumpe de flori…

– Mie? Magda se gândi puțin. L-o fi văzut pe tipul care îi tot dă târcoale doamnei Lizica, o știi, zuza aia de la 21…

– Doamna Lizica? Nu se poate, păi e măritată.

– Naivă ești Ana…soțul ei e pe tiruri mai mult lipsește de acasă iar Lizica nu-i informează pe toți amicii ei de orarul omului…

– Ce, sunt mai mulți?

– Te cred. Unul mai scund ca mine, cu mustață și chelie care urcă până la 3 și se ascunde în casa scării ca să supravegheze etajul nostru și altul tot mustăcios și cu burtă, probabil tipii cu mustață o excită pe ea, i-o crede mai virili care-i aduce trandafiri albi, e drept, florile mele preferate dar să-și închipuie  Gogu că eu m-aș întinde cu asemenea bărbați e o jignire…

Deodată Magda schimbă subiectul întrebând:

– Tu nu te întorci acasă? Cât ai să mai stai așa cum stă canarul de plastic în colivie?

– Am să mă întorc, sigur am să mă întorc..ți-am zis, mâine trec prin București să văd care ofertă e serioasă să-mi iau slujbă…Tu nu-ți face griji, așteaptă, apare Gogu până la urmă.

– Păi dacă nu apare, râse Magda. Am să-i tai moțul..pentru început de pe frunte.

Se puseră amândouă pe râs ceea ce mai mult ca sigur îi făcea bine Anei, Magda nu era însă pregătită să plece înainte de a pune o întrebare delicată:

– Dar dacă te caută „El” ce-i spun?

– El?

– Da, Mihai.

– De ce să mă caute…el? Ana parcă n-avea curaj să-i pronunțe numele. Oricum consemnul fusese dat de mult, nimeni nu trebuia să afle unde se ascundea ea, cu riscul de a fi taxată drept o ființă lașă, incapabilă să facă față solicitărilor neașteptate și adesea dure ale bieții.

Cât despre Gogu, el nu a apărut în seara aceea.  Întoarsă de la Brănești Magda se grăbise să se ducă la florărie, lucra după amiaza, și tot sperase ca Gogu să o  viziteze acolo dar nu s-a întâmplat așa. Ajunsă acasă târziu Magda a ezitat fără să se hotărască dacă ar fi mai bine să sune ea la ușa apartamentului lui Gogu unde, ce-i drept, nu se auzea nicio mișcare. N-a avut curaj sau era prea mândră? Să-l fi apucat pe Gogu un nou acces de gelozie? Imposibil, nu exista nici cel mai mic motiv. În afară de faptul că bărbatul iubit de ea era imprevizibil. Iar în ziua următoare, în loc să-l vadă pe Gogu intrând pe ușa florăriei pe care o pândea tresărind de câte ori pătrundea înăuntru vreun client, îl recunoscu pe Mihai.

Mihai parcase mașina pe trotuarul magazinului, îi recunoscuse până și Fordul de culoare închisă, îl văzuse prin vitrină ezitând, apoi hotărându-se să intre și era nerăbdătoare să afle ce cuvinte va folosi pentru a se disculpa bărbatul din cauza căruia prietena ei fusese luată de razia poliției la grămadă cu prostituatele nopții.

– Bună seara.

– Bună seara. „Ei, acum să te văd ce ai să inventezi?„ gândi Magda care arborase cel mai banal zâmbet profesional prefăcându-se că nu-l recunoaște, tratându-l ca pe un client oarecare.

– Domnișoară…spuse Mihai fără să-i întoarcă zâmbetul, știi ceva despre Ana?

„Aha, direct la subiect, bravo lui!”

– Care Ana? Mă rog…ce doriți..de ce o căutați pe Ana la mine în magazin?

– Aș vrea să vorbesc cu ea, știți, s-au întâmplat lucruri pe care aș vrea să le lămurim. Mihai o privi atent pe Magda ca și cum și-ar fi dar seama cât de multe știe și cât de înverșunată ar fi împotriva lui. Sentimentul de vinovăție pe care-l purta ca o povară de mai multe zile se agravase, părea amplificat în sufletul lui de alte sentimente pe care nu le putea defini. Când era adolescent mulți cunoscuți decretau că nu e corcitura greu de definit, încrucișarea unei înțelepciuni ardelenești din partea mamei, care te oprește de la porniri grăbite și necugetate dar îți transmite în sânge o lipsă de decizie periculoasă și a unei superficialități „regățene„ din partea tatei, care te împinge să tratezi cu ușurință chiar cele mai grave momente ale vieții.

– Nu știți unde pot s-o găsesc?

Magda ridică din umeri fără să-și mute privirea din ochii lui.

– Iar dacă ați ști tot nu mi-ați spune, așa e? Din nou Mihai nu primi răspuns. Vă rog să-mi dați un buchet de…dați-mi 15 fire de…cum se numesc florile astea colorate?

– Crizanteme.

– Dați-mi 15 fire.

– Să știți că un fir costă…începu Magda dar se opri la timp. 15 fire, imediat….O grămadă de întrebări i se învălmășeau în minte, ar fi vrut să-i spună atâtea bărbatului acesta cu chip de adolescent, ar fi vrut să-l certe pentru ceea îi făcuse prietenei sale dar mai ales pentru că încercase să profite de sentimentele acesteia după ce abia se însurase. Poate ar fi fost mai bine ca Ana să nu se ascundă, să aibă curajul să stea în fața lui Mihai care nu părea nici un căpcăun nici un violator. Oare cei doi chiar știu exact ce s-a întâmplat atunci noaptea între ei, în mașina aia blestemată?

– Poftiți restul.

– Mulțumesc, bună seara.

– Bună seara.

Asta a fost tot, oftă ea, frustrată.

Crizantemele i-au plăcut Soficăi

Crizantemele i-au plăcut Soficăi , mai ales că era a doua oară într-o săptămână când primea flori de la Mihai care nu se prea ilustrase prin asemenea gesturi romantice. L-a sărutat, bine dispusă.

– Iubitule, nu-i așa că mergi cu mine la tenis?întrebă ea încrezătoare  că-l va convinge după ce săptămâni la rând se rugase zadarnic de el s-o însoțească.

– Pentru mine, îi explică Mihai, ca de obicei, duminica e singura zi când pot să mă odihnesc cu adevărat, să uit de agitația de la serviciu, să-mi limpezesc mintea și apoi, crede-mă, la tenis totdeauna m-am făcut de râs, eu la sport n-am putut depăși nivelul ping-pong-ului…

– Dar o să-ți facă bine să ieși la aer, la iarbă verde…

– Vrei să zici la zgura de pe teren? Mai bine mă duc la o plimbare în parc cu Mirela, intrăm și la un matineu la Circ…Mirela era întotdeauna amatoare de o escapadă la Circ întrebând mereu cu speranță „nu cumva au și dresură de fluturi?”, enervând-o pe Sofica că se tot ține de fustele ei, obligând-o să replice”de fluturi nu știu dar dresuri de maidanezi sigur au, nici să n-aud de Circ, ăia chinuia animalele!”

– Bine, faci ce vrei..eu am plecat că mă ia Angela cu bemeweul.

Sofica juca la TENIS CLUB pe malul lacului Herăstrău, într-o ambianță elegantă și ușor snoabă dar foarte potrivită cu lumea în care se străduia din răsputeri să pătrundă. Îți cumpărase cele mai scumpe ținute Adidas încercând măcar să se îmbrace ca Anna Kournikova deși n-avea nicio șansă să semene cu frumoasa rusoaică, juca numai cu rachete al căror preț ar fi provocat infarct unor pensionare dar clipele când reușea să trimită mingea peste plasă erau o adevărată sărbătoare. Nu avea importanță, ea și Angela se distrau de minune, fiind însoțite de alte fete fără prea multe griji în viață ca Vicky, Sonia, o adevărată vedetă pentru că prezenta videoclipuri la un canal de televiziune dedicat numai muzicii moderne, Noemi și altele. Sigur, acolo unde se adunau mai multe fete tinere șo chipeșe nu puteau lipsi bărbații, Angela nu făcea dublu decât cu Sorin, un brunet cu alură de manechin și purtare de stripper cu care destul de des făcea pereche și în pat, mai erau și alții iar Sofica, pardon Sophie, ar fi vrut să se afișeze măcar odată de braț cu soțul ei care precis era capabil să atragă o grămadă de priviri feminine iar ea, cu un gest posesiv, să le facă pe toate să înțeleagă că singura femeie din viața lui Mihai nu poate fi decât ea.

– El e Gogu, îi prezentă Angela un tip destul de scund, cu o claie rebelă de păr care îi acoperea fruntea dar cu o privire senină și pătrunzătoare.

– Încântat de cunoștință, prințesă, spuse tânărul înclinându-se să sărute mâna Soficăi.

– Hai nu-i face curte că-i proaspăt măritată, îl atenționă Vicky, prezentă și ea.

– Uite cum îmi alungați voi admiratorii, glumi Sofica și făcu o ușoară reverență prezentându-se . Sophie…Sophie Popescu.

– S-ar potrivi mai bine Popesco, râse Angela căutându-l din priviri pe Sorin, favoritul ei, care de obicei nu se arăta înainte de prânz. Jucară câteva mingi numai ele trei, refuzând oferta unor necunoscuți de a le fi parteneri după care Angela propuse un alt program:

– Să plecăm de aici, poate dăm o fugă la Snagov sau Băneasa, mâncăm ceva, ne plimbăm prin natură, să-i ia dracu pe bărbații nepunctuali.

– Ce vă mai trebuie bărbați, eu nu sunt de ajuns?supralicită Gogu. Vreți o plimbare în natură? O grădină cu flori proaspete? O masă așezată afară sub o boltă de viță? O cișmea cu apă curată în curte?

– Foarte romantic…ai tu așa ceva? Nici nu știa cine întrebase, nu-l interesa decât să mai rămână un timp cât mai departe de Magda, să-și limpezească gândurile, să-și potolească geloziile poate întemeiate poate nu, să mai tărăgăneze, să mai aștepte conform principiului profund românesc „ vom trăi și vom vedea„…

– Vă invit la părinții mei la Brănești.

– Brănești? Pe unde vine asta?

– E aproape, o luăm pe Iancului, trecem prin comuna Pantelimon, pe drumul național de Călărași…

– Aaa…e la țară?

În momentul când Angela, Vicky și Sofica au coborât din mașina elegantă iar Gogu le-a deschis ceremonios poarta casei părintești, orice glumă sau comentariu ironic au încetat cu desăvârșire. Trecând pe drumurile triste, pline de gropi și copiii desculți din mahalalele Bucureștiului, mărginite de gospodării nu prea prospere, cele trei femei începuseră să regrete escapada numai că odată ajunse la destinație au înțeles că Gogu avea dreptate, aici era un paradis.

Un adevărat paradis. Flori de toate culorile în grădină, bujori, lalele, crini, dalii imense, albe și liliachii, apoi ghivece cu mușcate pigmentând cu roșu aprins terasa din spatele casei, o atmosferă palpitând a prospețime care te îmbia să te simți bine și să lași departe grijile. Acolo pe terasă o găsiră pe Ana citind o carte alături de doamna Ileana, croșetând ca în fiecare duminică un fular sau poate niște ciorapi groși pentru la iarnă în timp ce domnul Moraru, capul familiei, venise să-i salute pe oaspeți din curte unde îngrijea cu multă dragoste o bucată de vie roditoare. Gogu făcuse invitația cu gândul la Ana, îi plăcuse ideea să debarca acolo în tihna  grădinii părintești cu o escortă de ființe vorbărețe și amuzante, pline de viață, capabile să-i trezească surorii sale dorința de a renunța la izolarea prelungită și nefirească, de a-și relua existența normală, înfruntând și bune și rele, cum o da Dumnezeu. Și avu bucuria să vadă că Ana nu se supără, nu fugi din fața necunoscutelor care îi invadară pe neașteptate refugiul și intimitatea în timp ce doamna Ileana se grăbea să pună o față de masă curată ca să le servească tuturor ceva gustări, neîndrăznind să întrebe care din cele trei grații pogorâte din cer ar putea fi simpatia fiului ei iar domnul Moraru se grăbi să coboare în beci  pentru o butelcă de căpșunică producție proprie pe care nu concepea să  nu o ofere  oaspeților spre apreciere și laudă.

Ana le cunoștea deja pe Angela și Vicky, în schimb pe „Sophie„ o vedea prima dată și nu putea spune dacă o place sau nu. Ana nu și-ar fi imaginat că în fața ei se afla mireasa  fericită și îmbujorată care cobora treptele Casei Căsătoriilor de pe Splai ca să urce în limuzina elegantă. Cu săptămâni în urmă, când privirile lor se întâlniseră din întâmplare. O clipă își închipui că e o nouă achiziție a lui Gogu și se gândi la biata Magda care nu bănuia de ce a fost abandonată pe neașteptate, dar observă verigheta pe inelarul femeii străine dar și faptul că nici măcar nu-l învrednicea cu o privire pe fratele ei. Dimpotrivă, Sofica fu singura care o copleși cu complimente pe doamna Ileana pentru minunăția de grădină ba chiar o însoți va să-i arate brazdă cu brazdă toate comorile crescute în pământul primitor.

Pentru puțină vreme Ana profită de faptul că rămăsese pe terasă numai cu Gogu ca să-l întrebe, ca din întâmplare:

– Magda ce mai face, ai văzut-o?

– De Măgduța întrebi? Mă mir că n-a fost deja pe aici să-ți dea raportul, se burzului el.

– Gogule, nu te mai potolești cu geloziile tale îi șopti ea văzând că musafirii de întorc spre terasă.

– E adevărat, sunt bolnav de gelozie lua-m-ar dracu!

La masa improvizată pe terasă, cu telemea proaspătă și bucăți de pui rece, roșii și castraveți, tot ce se mai găsi prin frigider, toată lumea se arătă deplin mulțumită. Vorbeau vrute și nevrute, singura care îi adresă câteva întrebări Anei fiind Sofica.

– Fata mea e în vacanță, e studentă, se mândri doamna Ileana. La drept. Cu toate că pe vremurile astea nu i-ar strica și un serviciu, ca Gogu…are o leafă amărâtă deși a fost șef de promoție, taică-său e pensionar de boală, ce să mai spunem că abia ne ajungem, știti și dumneavoastră cât de grea e viața…

Evident fetele exact acest lucru nu prea îl știau, cît de grea e viața altora, iar Ana încercase să schimbe subiectul:

– Lasă mamă, cred că am găsit ceva la anunțuri, chiar mâine mă reped la București.

– La anunțuri?se strâmbă Angela.

– Poate te ajut eu dragă, se auzi vocea Soficăi. Taică-meu are o grămadă de firme, e patron, nu se poate să nu-ți găsească ceva dacă îl rog.

– Mulțumesc. Anei nu i se părea ceva serios oferta neașteptată venită din partea unei străine, sigur voia să impresioneze cu familia ei de bogătași. Mulțumesc, repetă.

– Atunci să mergem, concluzionă Sofica ridicându-se.

–  Vă mulțumim pentru tot adăugă Vicky în timp ce doamna Ileana se repezi în curte să taie câteva fire de flori ca să le ofere la plecare prietenelor lui Gogu, numai  Angela nu se mișca de pe scaun.

– O să  mergem, zise ea…dar eu nu știu dacă mai pot să conduc, am băut un pahar din vinul ăsta și cred că mi s-a urcat la cap. După care e coborât la picioare.

– Nu se poate, vinul meu e curat, îl fac cu mâna mea numai din struguri,,protestă domnul Moraru.

– O fi dar eu…dacă vă spun…

– Dar cine conduce? se interesă Sofica, eu una încă n-am făcut școala de șoferi.

– Nici eu, confirmă Vicky.

– Eu n-am nici măcar carnet pentru bicicletă, se scuză Gogu încurcat.

– Atunci cum ajungem acasă?

Exista o soluție și Sofica o anunță imediat:

– O să-l chem pe soțul meu.

Nu poate fi adevărat

Nu poate fi adevărat…nu, nu pot să cred, își spuse Mihai. „E un coșmar, o scenă dintr-un film prost sau un vis imposibil?”

Ajunsese în mare viteză după telefonul dat de Sofica, gonind pe drumuri murdare spre un târg fără personalitate din afara Bucureștiului, intrase într-o curte necunoscută însoțit de lătratul unui câine lup neobișnuit să stea legat de adăpostul lui de lemn, trecuse printre straturile cu flori frumos mirositoare, ceapă și usturoi și acolo, pe treptele unei terase țărănești împodobită cu ghivece de mușcată și ghirlande de viță o regăsise pe Ana.

Mai mult, chiar soția lui Sofica făcu prezentările…„danșii sunt familia Moraru, doamna Ileana, el e Gogu, ea este Ana , soțul  meu Mihai, îmi pare rău dragă că te-am cărat până aici dar Angela a băut și i-e frică să conducă…dacă te-am deranjat n-ai decât să te plângi când ajungem acasă….„

Nu-l deranja. Toată dimineața de duminică o petrecuse jucându-se cu Mirela, ba chiar dăduseră o fugă în Grădina Botanică aflată nu departe de vila socrilor din Cotroceni, apoi s-au pus pe desenat. Mihai, ca arhitect, era nu doar un bun desenator dar avea suficient talent cât s-o uimească pe fetiță ori de câte ori, folosind cariocele ei multicolore făcea în câteva trăsături pricepute o întreagă menajerie de animale închipuite, executând exact ce i se comanda, adică o pădure populată de zburătoare având ferestre în loc de ochi și furculițe în loc de picioare.

De undeva de lângă ei se auzea vocea Angelei care explica gazdelor .„am să-l rog mâine pe Sorin, prieten9ul meu, să vină cu cineva să ia mașina mea?…„n-aveți grijă duduie, la noi în curte mu intră nimeni iar noaptea dăm drumul la câine…„

Deodată ființele care se mișcau și vorbeau în jurul lui se estompau, pierzându-și consistența și n-o mai vedea decât pe Ana care nu se mișcase din loc de pe treptele terasei și nu scosese nici o vorbă, își aminti că nici el nici ea nu întinseseră mâna când Sofica făcuse prezentările , ce paradox, se uită în ochii ei mari, frumoși și albaștri fără să înțeleagă dacă exprimă ceva, mirare sau interes, surprindere sau dezamăgire ori mai curând nimic. Ce înseamnă întâmplarea! O căutase, încercase să dea de urma ei, se izbise de refuzul încăpățânat al Magdei acum privindu-l pe Gogu care nu părea să-l recunoască își aminti că fratele Anei îl dăduse afară pe ușă când își făcuse apariția cu un buchet de trandafiri în brațe, cât de umilit s-a simțit iar acum se gândea că a regăsit-o, că este nespus de frumoasă și ar da orice să poată fi singuri măcar atâtea clipe cât să-i ceară iertare, să-i spună cât de vinovat se simte și…

Nu, e mai bine că sunt atâția oameni în jur, rude, prieteni, nevasta lui, oare chiar ar avea curajul, ar găsi cuvintele potrivite? Dacă Ana ar striga arătându-l pe el cu degetul, acuzând „el e bestia care a vrut să mă violeze, din cauza căruia am ajuns la poliție…cel cu care m-am sărutat„. Pentru că o sărutase iar ea răspunsese la sărut, nu încape îndoială numai că tot ce se întâmplase apoi devenise un coșmar. Se auzi spunând sec:

– Îmi pare bine….ăăăă…aveți o gospodărie frumoasă…

Atât. Apoi se îndreptaseră spre mașina lui parcată în stradă, însoțiți de doamna Ileana care le pregătise buchete frumoase de flori și de domnul Moraru cu câte o sticlă de vin producție proprie, „curat și bun, nu se poate să mă refuzați!” Gogu se instală repede pe bancheta din spate flancat de cele două blonde și amintind cu voce tare proverbul „între două nu te plouă„, Sofica în față aruncând bezele prin fereastra deschisă a mașinii, câinele lătra undeva dincolo de gard, în curțile de vizavi se adunaseră deja curioșii, numai Ana nu se mișcase de pe terasă, rămăsese acolo ca o statuie de ceară, fără nici un zâmbet dar făcându-le un semn de rămas bun politicos, cu mâna, în urma mașinii care se îndepărta.

Cine are i se va da

„Cine are i se va da și cine nu are i se va lua și ceea ce are, așa spunea Iisus.

Nu vă strângeți comori pe pământ unde le mănâncă moliile și rugina și unde le sapă și le fură hoții ci strângeți-vă comori în cer unde nu le mănâncă moliile nici rugina și unde hoții nici nu le sapă nici nu le fură„ continua preotul să citească pilda înscrisă în Evanghelia după Matei. „Oare nu este viața mai mult decât hrană iar trupul mai mult decât îmbrăcămintea? Uitați-vă la păsările cerului, ele nu seamănă, nici nu seceră și nici nu strâng nimic în grânare și totuși Tatăl cel ceresc le hrănește…Uitați-vă cu băgare de seamă la crinii de pe câmp, ei nici nu torc nici nu țes totuși vă spun că nici măcar Solomon, în toată slava lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre ei…Nu vă îngrijorați dar zicând :ce vom mânca? Ce vom bea, ce vom îmbrăca…Tatăl vostru ceresc știe că aveți trebuință de ele. Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea și toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra…”

Domnul Pantelimon își îndepărtă puțin gulerul cămășii,era groaznic de cald în biserică dar doamna Vera nu-l lăsase să plece de acasă fără haină și cravată. Se mai consola privindu-l pe preot care asudase în sutana lui, mai cu seamă din cauza corpolenței. „Are dreptate popa, gândi el, la cât de gras e n-ar trebui să se mai îndoape cu cele lumești…”  Popa, nu el. Nu mergeau prea des la biserică dar de Sfânta Maria Mare nu lipseau niciodată, dl Pantelimon își iubise mult mama care se numise Maria. Iar acum, după ce se lansase în campania electorală, trebuia să dea dovadă de mai multă pietate, să-l vadă alegătorii în biserică, să-i cadorisească pe cerșetorii de la uși cu bancnote măricele pe care le arunca așa cum făcea cu lăutarii prin cârciumi.

Mihai, Sofica și Mirela veniseră în biserică în acea zi de mare sărbătoare. Cum cei doi tineri nu făcuseră încă nunta religioasă dl Pantelimon voia să dea o dublă lovitură, plănuise o mare paranghelie mai spre toamnă, în preajma alegerilor și aștepta să se termine slujba ca să aranjeze cu preotul. Cât despre „împricinați„ ei aflaseră despre eveniment chiar în dimineața aceea, la tradiționalul mic dejun de familie. Sofica se bucurase, Mihai nu spusese nimic mulțumindu-se să dea din cap în semn că a luat cunoștință. Singura care sărise în sus de fericire fusese Mirela căreia i se promisese că va fi domnișoară de onoare, îmbrăcată într-o rochie mai frumoasă decât a Cenușăresei din poveste.

Trecuse o săptămână de la întâlnirea neașteptată dintre Ana și Mihai. Iar el nu înțelegea ce i se întâmplă, de unde nevoia imperioasă,  vitală de a o vedea, de a vorbi cu ea…să fie un sentiment de culpă și atât?

Mihai avea o formație în care se amestecau rigoarea și realismul cu generozitatea visului, poate ideală pentru un arhitect dar adesea era greu să-și analizeze motivațiile, neștiind dacă să caute explicații în judecățile minții sau în impulsurile inimii? Ana era o femeie frumoasă, fără îndoială, el nu ieșise prima dată din timiditatea lui funciară pentru a face avansuri unei fete care îi plăcea dar îl deranja faptul că simțea că noua lui postură, de bărbat recent căsătorit, nu avea nici o greutate în această ecuație.

Fusese o joacă de copil să afle numărul de telefon al familiei Moraru de la Brănești. „Cine o caută?” răspunsese doamna Ileana și Mihai înțelese că n-are noroc, că Ana se ferește să pună ea mâna prima pe receptor tocmai ca să-l evite. „Chiar atâta repulsie îi provoc?”

– Dacă nu e acolo am să revin, mulțumesc.

De atunci scornise tot felul de planuri idioate, să se ducă personal acolo părea imposibil, să pună pe cineva să o aducă la telefon, o voce de femeie, dar în cine putea avea încredere, în nici un caz șefa bârfelor de la firmă, Marga, să meargă din nou la florărie s-o implore pe Magda să-l ajute? „Câte prostii îmi trec prin cap”

Când deodată căzu bomba.

La prânzul servit în familie după ce s-au întors de la biserică dl Pantelimon a spus cu emfază:

– Acu până la alegeri trebuie să fac niște donații, ceva acte de caritate să le bag deștu-n ochi la fraieri…

– Apropo de caritate că mi-am adus aminte, se grăbi Sofica, i-am promis unei fete sărace că o angajezi la tine papa, e sora unui prieten, o cheamă Ana Moraru…

– Nu! se auzi Mihai parcă strigând, pe neașteptate. Aruncă o privire în jur și înțelese că toți păreau șocați, stânjeniți, neobișnuiți cu asemenea ieșiri. Își drese glasul și continuă: Nu cred, vreau să zic, că ar trebui să mai angajăm oameni…

– Ba bine că nu, îl contrazise socrul, lasă că nu-i plătești tu din buzunar. Dacă fetița mea mă roagă…

– Tu nu-ți amintești Mihai, e fata familiei din Brănești unde ai venit să ne iei când Angela nu mai avea chef să conducă fiindcă băuse.

Mihai nu răspuns. Dar se gândi la ce mutre ar face toți dacă ar fi zis cam așa ceva ”Da, dragă, sigur că o cunosc pe Ana Moraru, e tipa mișto pe care am pipăit-o și sărutat-o în mașină până i-am sfâșiat bluza că a fost nevoită biata să doarmă la poliție în noaptea aia după ce am abandonat-o ca un laș singură, undeva la mama dracului” Probabil doamna Vera ar fi țipat „aaaa!„, Sofica ar fi urlat „oooo”, Liuba ar fi exclamat „iuuu!” iar domnul Aurel „etetee!.

– Cum adică băuse? se sperie doamna Vera.

– Ei, a gustat și ea mai mult din politețe din vinul gazdei, o poșircă de la țară, otravă nu alta.

– Că te pricepi tu la vinuri, replică dl. Pantelimon. Omul o fi pensionar, face vin, e producător, iată alegătorii pe care trebuie să mă bazez! Să știi că am o idee, mâine dimineață ne suim în mașină și ne repezim până acolo…unde ai zis că locuiesc?

– La Brănești.

– Nu-i departe dar mă duceam și la Dorohoi dacă era circumscripția mea. Mergem noi doi Sofico, să facem impresie la popor că pe domnul Mihai nu-l luăm, are de muncă, e ditamai directorul…

Apoi discuția a luat alte ocolișuri pentru că Mirela neatentă a vărsat uleiul pe fața de masă încercând să-și facă o salată rețetă proprie, smulgând adevărate exclamații de indignare, un „vaai! de la doamna Vera și un „oooof! prelungit de la Liuba. Luni dimineața Mihai a plecat ca de obicei spre firmă dar n-a întrebat dacă soția și socrul său aveau de gând să-și țină promisiunea sau uitaseră deja de grija pentru soarta „fetei sărace”. Oricum Ana avea să refuze o asemenea ofertă.

Ana, a adevărat, a refuzat.

Sosirea neașteptată a Mercedesului luxos, condus de un șofer în uniformă care deschidea ceremonios portierele făcuse senzație de dimineață pe mica stradă din Brănești, adunând la garduri copiii și câinii. Dar odată intrat în curtea respirând a grija de buni gospodari dl. Pantelimon se simți minunat și se purtă fără aere de superioritate, ca un fost maistru sculer-matrițer care bea un pahar cu un fost învățător de țară. Lăudă vinul, lăudă grădina, se plânse că regretă că n-are timp să se ocupe și el de așa ceva, să crească spanac și ceapă în curtea vilei unde Sofica îl tot bate la cap să construiască o piscină dar e patron la șapte firme și s-a mai băgat în campania electorală să ajungă senator.

Ana înțelese cu uimire că oaspeții neașteptați veniseră pentru că Sofica nu-și uitase promisiunea și se frământa ce cuvinte să folosească pentru a-și motiva refuzul.

– Acum a mai mare afacere o am în bulevardul Mărășești, export-import și un depozit de tranzit mărfuri, juma juma cu un partener străin, arab dar simpatic, ai să lucrezi mata acolo, știi vorba aia, unde merg nouă la masă încape și al zecelea.

– Vă mulțumesc dar eu aș vrea să…adică nu m-aș mai angaja acum, vacanța se termină, mai am un examen de dat… Dincolo de orice Ana se amuza puțin de ineditul situației, pentru a doua oară chiar soția bărbatului de care se îndrăgostise se străduia să-i apropie, să îi aducă împreună. Știa că-l iubește pe Mihai, avusese tot timpul să privească în oglinda sufletului ei și să accepte adevărul , cu orice consecințe ar fi urmat. Dar să se întoarcă acolo, să suporte zâmbetele pline de subînțelesuri ale foștilor colegi care erau desigur la curent cu arestarea ei nefericită, să lase iar privirile libidinoase ale lui Boby să i se scurgă pe piele, să suporte înțepăturile de mahala ale Margăi….Nu, era peste puterile ei, chiar dacă nu-și dorea nimic altceva acum decât să-l revadă pe Mihai.

– Lasă drăguță că școala e fudulie, leafa e temelie, respinse dl. Pantelimon argumentele ei, parafrazând aiurea o zicală veche. Nici nu vreau să aud că nu vrei…și râse…noi, senatorii o să facem bine cu forța în țara asta! Se și vedea în Parlament risipind spre folosul obștii doar lapte și miere, desigur numai în cuvinte…

Lăsând deoparte privirile întrebătoare ale părinților care știau câte zile scotocise Ana prin ofertele de serviciu de la „mica publicitate„ ea repetă scuturând din cap:

– Nu…

Brusc îi veni o idee neașteptată, poate absurdă.

– Adică eu, vedeți, n-aș refuza și vă mulțumesc dar sunt preocupată pentru prietenul meu, el tocmai a rămas fără slujbă și ne gândeam că ar fi grozav să găsim ceva împreună…Se uită îngrozită spre mama ei care auzea pentru prima dată că Ana ar avea un iubit, spre dl. Pantelimon care nu părea totuși agresat de îndrăzneala ei, doar Sofica n-avea curaj să o privească în față. Găsise o cale de ieșire, de rezolvare  și s-ar fi simțit mai în siguranță, apărată de trăncănelile colegilor dacă s-ar fi întors la firmă însoțită de Victor. Aflase de la Magda că Victor e în căutarea unui alt loc de muncă și era sigură că nu i-ar fi respins propunerea, sperând să treacă repede de la funcția de câine de pază la cea de iubit oficial.

– Ce știe să  facă prietenul matale, drăguță?se interesă dl Pantelimon, deja consolat cu ideea că „unde merge mia merge și suta”

– A fost bodyguard la o firmă de securitate și pază, îl cheamă Victor…e luptător …

– Atunci batem palma, e în regulă, de mâine vă prezentați la lucru tu și badigardul, zâmbi larg dl Pantelimon, fără să uite să adauge:

– Ei, ești mulțumită Sofico?

Îl urăsc, spuse Magda

Îl urăsc, spuse Magda, privindu-se în oglindă. Avea des conversații față în față cu propria imagine, în lipsa Anei. Între ea și Gogu reizbucnise războiul geloziei după ce, într-o seară, lui iar i se năzărise că acceptă avansurile altor bărbați. Adevărul e că fusese acostată pe stradă, după ce coborâse din troleibuz, de stârpitura aia chelioasă care-și zicea Bebe „privatizatu„. Magda râse când îi văzu ochii porcini încercând pofticios să pătrundă prin țesătura tricoului negru care-i acoperea sânii generoși, își aminti noaptea aceea când, disperată, apăruse topless în fața bărbaților ațâțați de băutură și vru să grăbească pasul dar Bebe nu avea intenții amoroase, probabil l-ar fi stâlcit din bătaie țiganca lui ci voia să-i propună o afacere, să lucreze la el în local.

– Dar ce, nu găsești destule fete dispuse să se distreze cu bețivii tăi?îl respinse ea.

– Domnișoară, eu cu respect vă rog, insistă patronul, d-aia că mi-a plăcut că nu vă intimidează nimeni că eu vreau liniște la mine în prăvălie că…

Cam la atât se rezumase dialogul lor dar Gogu găsi prilejul să-i reproșeze, ori îi văzuse chiar el pentru că trecea cu bicicleta pe aleile întunecate, strecurându-se ca o umbră, ori o bârfea cineva, poate idioții ăia din gașca lui Terente.

– Dacă ai vedenii scoate-ți ochelarii, pufni Magda, sătulă de reproșuri nejustificate. Sau așa te place Pantera Roz că ai un aer intelectual? Chiar, când jucați tenis ce faci cu ochelarii, îi azvârli peste fileu în loc de minge?

– Cât sarcasm…reacționă Gogu… și câtă imaginație..

– Dacă nu-ți plac de ce te ții de mine?

– Eu mă țin de tine?

-Nu mi-ai spus tu că mă iubești?

– Nu ți-am spus eu ci gura mea păcătoasă…pesemne e adevărat pentru că eu nu mint ca alte persoane…

– Mă faci mincinoasă, asta e culmea! Între cei doi replicile zburau în viteză amețitoare, aerul sfârâia, nu exista răgaz, nu încăpea tăcere. Păi ai dreptate, continuă Magda cu un glas plin de reproșuri, eu toată ziua umblu după bărbați, eu mă țin de capul lor, eu schimb iubiții ca cearșafurile la fel cum faci tu cu regimentul de blonde care se înghesuie în jurul tău umede de admirație…

– Eroare, eu nu te-am acuzat că umbli după bărbați dar dacă umblă ei după tine tot una e…

– Cum să fie tot una?

– Pentru că îi provoci, îi ațâți!

– Eu? Magda își făcu semnul crucii uimită, nu se aștepta la replica lui. Cu ce? insistă ea? Cu ce dracu îi ațâț?

– Asta mă întreb și eu.

– Nu fi măgar!

Așa decurgeau în ultima vreme serile petrecute împreună, din ce în ce mai rare de altfel. La început după prima ceartă urmase prima împăcare, pecetluită printr-o noapte de dragoste și Magda sperase ca neînțelegerile dintre ei să dispară dar nu se întâmplase astfel. Dimpotrivă.

– Dacă am fi fost căsătoriți ce s-ar fi întâmplat?întrebă ea. Ne luam de păr, ne-am fi spart ghivece în creștet, ne-am fi duelat cu cuțite de bucătărie?

– Ar fi fost ca în filmul cu  Michael Douglas, mai ții minte „Războiul rozelor„…care pe care?

– Acum vorbim de filme sau de viață?

– Nici măcar nu știu dacă ai avut orgasm cu mine, rosti Gogu dintr-odată, lăsând-o perplexă. Nu știa ce să mai creadă, cum să se poarte ca să se apropie de el și începu să-l lovească mărunt în piept, cu pumnii strânși dar fără putere.

– Te urăsc, să știi că te urăsc!

– De ce, pentru că nu-mi place anturajul tău?

– Iar ai văzut vreun amorez de-al meu cu flori? Ești obsedat de prostii? Nu știi că tipul vine la madam Lizica de la 21, toți vecinii îl cunosc…Tu unde trăiești Gogule, pe ce lume, în ce bloc, pe ce planetă?

– Dacă vine la madam Lizica de ce nu bate la ușa ei? pufni el

– Mai bine nu mai bați tu la ușa mea dacă nu te potolești odată!

– Adică te țin ocupată, din cauza mea nu poți găsi altul mai…macho?

– Mai cum?

Aici discuția se poticnea pentru că lui Gogu îi era dificil să-și imagineze un bărbat mai atractiv, mai inteligent și mai amuzant decât el însuși. Iar Magda fusese deodată cuprinsă de un sentiment de lehamite care prevestea o mare renunțare. În nici un caz nu mai putea continua astfel, își făcea rău sieși, îi făcea rău lui Gogu, trebuia să iasă din viața lui cât mai repede și dacă se poate cât mai discret…

Dar, într-o zi, Ana se întorsese, sunase la ușa ei, se îmbrățișaseră și Magdei îi reveni inima la loc, avea din nou pe cineva apropiat căruia să i se destăinuiască, să-i mărturisească spaimele și nădejdile, cerându-i sprijin și încurajare. Deocamdată cea care avea o grămadă de noutăți de povestit era prietena ei.

– N-o să-ți vină să crezi ce s-a întâmplat…

Unde găsise curajul

Unde găsise curajul nici ea n-ar fi putut spune.

În prima zi fusese îngrozitor, chiar dacă sosise la firmă însoțită de Victor, sperând că prezența lui să o facă mai puțin vulnerabilă privirilor zeflemitoare ascunse sub masca politeții. Parcă se vorbiseră cu toții să se prefacă, să afișeze o indiferență suspectă, ca și cum n-ar fi auzit nimeni de aventura Anei la Poliție. Iar dincolo de zâmbete, care i se păreau grețoase și false, dincolo de măști, Ana încerca să citească adevărul. ”Curva! Cățeaua!” spuneau ochii Margăi, șefa bârfei locale iar Ana încerca să-i răspundă tot din priviri „Curvă ești tu!” În schimb Boby și alți „masculi„ se întreceau în amabilități târându-și privirile ca niște viermi urâcioși pe trupul ei încât i se părea că în ciuda bluzei închisă până la gât și a pantalonilor de blugi venise la serviciu dezbrăcată, goală-goluță.

Taică-său, un om integru și încăpățânat de cinstit avea o vorbă către cei care spuneau cum se fac averile în vremurile de tranziție…am să mă apuc și eu de furat când apele au să curgă la deal! Ana ar fi  zis la fel dacă i-ar fi prezis cineva că se va întoarce la firmă, aproape de bărbatul care îi provocase atâta suferință. Totuși venise, cu un curaj pe care nu și-l cunoștea. „Cine a zis că sunt mototoală? Ei bine, se îmbărbătă ea, s-au înșelat, sunt o luptătoare!”

Dar tot curajul, toată îndrăzneala adunate picătură cu picătură se duseră pe apa sâmbetei când îl văzu pe Mihai.

– Te așteaptă șefu…îi spusese Boby arătându-i spre ușa biroului directorial.

Intrase și dăduse bună ziua, pe un ton cât se poate de indiferent, prezența lui nu o mai intimida deși atunci, în curtea casei părintești, când îl văzuse apropiindu-se de terasă, apărut pe neașteptate, parcă aterizat de pe altă planetă, simțise un impuls inexplicabil de a alerge spre el și a-l strânge în brațe.

– Bine ai,venit Ana, te rog să iei loc.

– Mulțumesc, rămân în picioare.

– Marga o să-ți dea un nou contract de semnat, trebuie totuși să te hotărăști cât timp vrei să stai la noi.

Ana nu răspunse. Cât timp? Nici măcar nu se gândise dacă poate rămâne mai mult de o zi.

– Salariul rămâne același…dacă îți convine.

– Îmi convine.

– De prietenul tău, cum îl cheamă, Victor…se ocupă Boby.

– Da, Victor.

– Oricum intenționam să instalăm un nou sistem de pază la depozit cu circuit intern de televiziune, ținem valori mari.

Mihai rămăsese și el în picioare, în dreptul biroului, încercând să-i surprindă privirea dar Ana prefera să-și mute ochii când spre fereastră când spre florile uscate dintr-o vază când spre telefonul care nu mai suna, să întrerupă conversația lor fără rost. Deodată, ca și cum nu mai putea să amâne, Mihai rosti dintr-o răsuflare:

– Ana, te rog să mă ierți, îți cer iertare din tot sufletul, n-am vrut să-ți fac rău și nu știu de ce s-a întâmplat ce s-a întâmplat….Crede-mă că nu sunt un…nu sunt așa cum mă crezi…

– Despre ce vorbiți?îl întrerupse ea cu prefăcută naivitate. Dacă s-ar fi lăsat cuprinsă de emoție ar fi început să plângă ceea ce nu dorea cu nici un preț.

– Ana, eu…Dintr-odată Mihai nu-și mai găsi cuvintele, ochii ei mari îl priveau cu o tristețe care durea. Din fericire pe ușă intră ca un torent dl Pantelimon, marele patron și cei doi fură „salvați de clopoțel„.

– Hai că a venit bașkanul în  control, tună el, cu Boby în urma lui gudurându-se ca un câine credincios. Tu știi ce-i aia bașkan Mihăiță că ai lucrat cu turcii…Cum merg treburile? Bine și la iarnă o să ningă? Dar domnișoara cine e, o clientă? Apoi la fel de brusc cum uitase își aminti: A, nu, tu ești protejata mea, cum îți place la noi fetițo? Tatăl tău ce mai face, să-i spui că mi-a plăcut la nebunie vinul lui, cu prima ocazie mă reped să mai bem un păhărel-două maximum o damigeană.

Apariția patronului era meteorică de altfel, pentru că după ce s-a învârtit de colo – acolo prin birouri și depozite, bătându-i pe umeri pe bărbați și făcând glume deochiate cu femeile dl Pantelimon se întoarse spre Mercedesul elegant cerându-i șoferului să-l conducă spre altă destinație. Ana își văzu de treabă liniștită, știa că Mihai nu va găsi prea repede un pretext s-o cheme  în biroul lui. Apoi, în clipa când Boby dădu semnalul că ziua de lucru poate fi  considerată terminată își luă geanta și se repezi să iasă în stradă, atât de grăbită încât nici Victor, instalat acum în ghereta de pază, nu o observă ieșind. Trecuse cu bine șocul, își spuse Ana. De mâine va fi mult mai ușor.

Ajunse în stația de troleibuz unde îi atrase atenția o pereche de îndrăgostiți. Foarte tineri, frumoși, se îmbrățișau fără să le pese de privirile trecătorilor, era ceva atât de spontan și curat în felul în care fata se strângea la pieptul bărbatului, în felul în care el îi cuprinsese mijlocul, amândoi uitându-se unul în ochii altuia cu adorație. Ana se surprinse privind nestânjenită la ei cum se sărută și o cuprinse ciuda, nu cumva o deranja fericirea altora? Nu cumva invidia modul în care ei treceau prin viață, fără complicații, cu seninătate? Renunță să mai aștepte troleibuzul și porni pe jos spre stația următoare, simțea că mersul o să-i facă bine.

Peste puțin timp cineva o ajunse din urmă.

Era Victor.

Victor fusese uimit când Ana îl sunase să-i spună că i-a găsit o slujbă. Dispariția ei, după întâmplarea de la Poliție, rămăsese un mister. Terente aflase de la un „tablagiu„ care se mai oprea să mai tragă o dușcă la Bebe privatizatu, ascuns de ochii „civililor„, că vecina lor fusese luată la grămadă de o razie, odată cu fetele nopții. Victor fusese convins că era vorba de o greșeală, doar o cunoștea pe Ana, știa că nu-i place nici măcar să flirteze iar avansurile fizice ale unui bărbat ca el, capabil să trezească fantasme erotice în orice femeie, o lăsau indiferentă. „La una ca asta trebuie să pui și puțin suflet„ își spusese el dar nu renunțase tocmai pentru că se simțea capabil să facă un efort, la urma urmei să pui mâna pe o fată ca Ana, sensibilă, cuminte merita ceva timp pierdut deși nu era prea priceput în galanterii romantice, astea nu se învățau în sala de lupte de la Dinamo.

– De ce ai plecat singură, nu trebuia să te conduc acasă, nu așa a fost înțelegerea?

Victor știa că principalul motiv pentru care ea pusese o vorbă în favoarea lui, ca să aibă același loc de muncă, era nevoia de protecție dar se simțea dator așa că îi propuse, odată coborâți din troleibuz:

– Nu ți-e foame…te invit la o pizza, sau dacă nu…ne putem opri la Mc Donald?

– Mulțumesc, mă doare puțin capul, aș vrea să mă odihnesc.

El zâmbi neîncrezător, scuzele femeilor le știa de mult. Să înțeleg că ai fi mers dacă nu te durea capul?

– De ce nu, nu ești un căpcăun…sau ești?

O conduse până la scara blocului și nu mai insistă. „Dacă trebuie să joc jocul de-a șoarecele și pisica, își zise Victor, am să-l joc„…Prefera să nu-i spună adevărul, da, era un căpcăun.

Mihai pornise mașina și se grăbea spre casă. „Măcar atât am făcut, mi-am cerut iertare, mi-am luat bolovanul de pe suflet, dacă o vrea sau nu să mă ierte e treaba ei, dacă preferă să mă urască în continuare am să suport” Cu toate că, în puținele clipe când reușise să surprindă privirea Anei nu ură citise în ochii ei ci altceva, nedefinit…

Dădu drumul la radio și ritmul legănat al unei manele umplu pentru câteva clipe aerul, agasându-l:

„Costică tu ai fost beat

Atunci când te-ai însurat…„

Săracul Costică, râse Mihai cu poftă.

Și rămase bine dispus toată seara spre mirarea Soficăi. Ea se obișnuise cu mesele de familie în care vocea bărbatului ei nu se adăuga niciodată gălăgiei generale, „ardelean țâfnos„ îl caracterizase doamna Vera, „când scoate el o vorbă se oprește acceleratul în gara Chiajna„…Acum părea vesel, se distra copios la bancurile spuse de domnul Pantelimon și admira rochița portocalie, strălucitoare, de care Mirela era foarte mândră.

– N-ai observat că și eu am o bluză nouă, am fost amândouă la shopping, insistă Sofica să fie privită.

– Ba da, îți stă foarte bine, o complimentă el

– Că veni vorba, își aduse aminte dl Pantelimon, protejata ta a venit la slujbă azi, cu iubitul, cred că ești mulțumită.

– Da? Bine, răspunse Sofica. De fapt uitase. Nici nu-i păsa.

Ana auzi soneria de la ușă sunând insistent. „Cine poate fi la ora asta?” Magda nu se întorsese de la magazin iar Gogu abia plecase, se ducea la niște repetiții ale grupurilor muzicale de puști pe care le sprijinea cu sfaturi că bani n-avea.

Victor aștepta în pragul ușii cu un zâmbet pe față și o cutie mare de bomboane de ciocolată în mână.

– Pentru tine, spuse el simțindu-se nepotrivit și stângaci în postura de cuceritor galant.

– Mulțumesc. Ana luă cutia hotărâtă să nu prelungească discuția.

– Atunci…noapte bună.

– Noapte bună.

Victor se îndepărtase câțiva pași când se auzi strigat:

– Victor?

Se apropie din nou de Ana cu mai multă speranță ca niciodată.

– Victor, îi spuse ea, nu vreau să te superi dar…ce aștept eu de la tine e să mă ajuți să nu mai mă simt atât de vulnerabilă, să mă aperi, să fii lângă mine fără să-mi ceri nimic…atunci poate…cu timpul…o să fim împreună. Mulțumesc pentru bomboane. …se duse să așeze cutia pe masa din micuța bucătărie deschisă.

Dintr-odată fața bărbatului se întunecă:

– Hai să dăm cărțile pe față, Ana. De ce le-ai spus tuturor că sunt prietenul tău?

– Ca să te ajut…erai în căutare de slujbă și eu… A întrerupt-o:

– Tu ai spus că sunt prietenul tău, iubitul tău…foarte bine. Atunci să procedăm ca atare, zise și începu să-și descheie cămașa. Ana părea că nu-i înțelege intențiile:

– Ce faci?

– Ce trebuia să fac de mult, să nu țin cont de fițele tale, să trec peste refuzul tău ipocrit…Ana, hai să facem dragoste…îți promit că o să te simți minunat cu mine, poate arăt ca o brută dar nu sunt, te rog să mă crezi…

Pe nesimțite Ana s-a retras în bucătărioară, în privirile lui a citit că trebuie să-i fie frică…

– Să nu te apropii…

– Dacă nu înțelegi de vorbă bună atunci am să te lovesc, spuse Victor și cu un gest rapid îi apucă mâna de încheietură. N-am de gând să te las să scapi, păpușică, n-ai spus tu că sunt iubitul tău? Atunci hai s-o facem!

Cu cealaltă mână Ana căută unul din cuțitele de bucătărie aflate nu departe dar nu putu ajunge la ele, simți deodată că brațele lui o cuprind și o mângâie dar mângâierile lui pe trupul ei firav păreau adevărate lovituri.

– Lasă-mă…

– Nu vreau!

– N-auzi mă să o lași? Dă-te deoparte cât te rog frumos! se auzi o voce de bărbat.

Ana și Victor întoarseră surprinși privirile spre ușă unde apăruse Gogu.. cu trăsăturile feței aspre și dure, având în mână un revolver!

– Faci stânga împrejur, te duci spre ușă încet și ieși cât ai zice pește…nici să nu te gândești să o mai atingi pe Ana! Și să-ți văd mâinile! mai strigă Gogu, parcă speriat și el de situația în care se aflau. Doar că Victor, luat total pe nepregătite, ezitând între bravadă și lașitate, alese soluția cea mai simplă, dădu înapoi înciudat și se duse spre ușă. Cu pistolul ridicat Gogu îi făcu loc să treacă, având grijă să păstreze distanța. O clipă se înfruntară din priviri dar nici unul nu clipi în timp ce Ana împietrise.

Victor a ieșit afară pe ușă fără nici o vorbă iar Ana n-a găsit altceva să întrebe decât:

– Gogu!? De unde ai pistolul acesta?

– Pistolul? Păi e o jucărie, l-am confiscat unui puștan care nu mă lăsa să-mi fac ora în liniște…Seamănă leit cu unul adevărat dar în loc de gloanțe are apă…sau fum, scântei…nu știu, mă feresc să apăs pe trăgaci…

Ai visat vreodată să ajungi la Las Vegas

– Ai visat vreodată să ajungi la  Las Vegas? îl întrebă Smaranda pe Mihai.

Smaranda era bruneta cu părul lung pe care o cunoscuseră la Sinaia în scurtul lor voiaj de nuntă. Smaranda și Felix, fratele ei, păreau niște persoane sofisticate, rafinate, evoluând într-o lume în care nici el nici Sofica nu se simțeau în largul lor de aceea îl uimi telefonul primit. E drept, cele două perechi își promiseseră că se vor revedea la București, făcuseră schimb de cărți de vizită dar de obicei asemenea lucruri erau doar semne de politețe protocolare. Totuși Smaranda sunase, ba chiar la serviciu.

– Felix și cu mine vă invităm la un cocktail, ne-ar face mare plăcere să veniți, insistă Smaranda.

– Unde locuiți?se interesă mai mult de formă Mihai.

– La Marriott, răspunse femeia, pronunțând numele hotelului de lux ca și cum ar fi fost vorba de o pensiune oarecare. Asta când nu suntem la Istanbul sau la Lugano, știi unde e Lugano? În Elveția, pe malul unui lac superb..Alteori stăm la Las Vegas, când ne vedem o să-ți arăt niște fotografii..  Ai visat vreodată să ajungi la  Las Vegas?

Mihai îi promise că vor onora invitația. Îi convenea să iasă cu Sofica în locuri unde era lume. Voia să scape cât mai mult timp de atmosfera tot mai apăsătoare din familia Pantelimon unde acum toți se ocupau de campania electorală, se făceau planuri de viitor, Liuba alerga ca la maraton să răspundă la telefoanele care sunau încontinuu, doamna Vera renunțase la jumătate din porția zilnică de telenovele, Sofica se supăra îngrozitpr când vedea că preferă să se joace cu Mirela iar el n-avea nici un prieten în fața căruia să-și descarce sufletul. La firmă întâlnirile dintre el și Ana deveniseră rare, nu-și dădea seama dacă ea se ferea cu tot dinadinsul să-i apară în cale sau el prefera să nu iasă din dialoguri genul „lăsați dosarul aici…și ați calculat intrările de ieri?” Oricum Marga își exprimase opinia:„șefu se poartă cu mănuși cu fătuca asta subțire de o poți trimite prin fax, cum o reuși matahala aia de iubit al ei să se cațere pe ea fără să o sfărâme sau să prăbușească patul?!”

Culmea era că nimic nu te făcea să crezi că între Ana și Victor ar exista o relație adevărată și primul care mirosi că lucrurile nu stau chiar așa a fost Boby, care nu pe nedrept era socotit un tip cu trecere la femei, acumulată atât în civilie cât și în anii cât fusese maistru militar. Boby avea un stil care plăcea multora, ataca direct, cu îndrăzneală, făcea complimente deochiate și întindea mâna fără jenă ca să pipăie, întotdeauna în public, ca orice grosolănie să treacă drept glumă.  Femeile de la serviciu, măritate sau nu, chiar și Marga, beneficiau periodic de tratamentul lui Boby pe care el îl denumea „chiloțeală„…câte o mână lipită pe fund, în loc de bună ziua, degetele scotocind prin sutiene, bancurile fără perdea. Ana nu putea evita asemenea repriză și Boby, după ce observă că fata nu prea se interesează de soarta lui Victor, trecu la atac dar cu mai mare prudență ca de obicei.

Adică strigă, atrăgându-le atenția tuturor:

– Vai de mine, uitați-vă la domnișoara Ana…și urma efectul, când toate privirile își atingeau ținta:azi nu și-a uitat țâțele acasă! De obicei asemenea afirmație o însoțea cu gestul potrivit adică întindea mâna spre pieptul victimei ca s-o ciupească de sfârcuri dar de data asta nu îndrăzni. Ana rămase uluită, nu reacționă, ba chiar îi întoarse spatele și se grăbi să iasă în curtea depozitului pentru că știa că roșește.

– Te-ai supărat, domnișoară? nu se lăsă Boby când ea se întoarse în birou. Așa sunt eu, spurcat la gură, dar nu fac rău nimănui ba chiar unele fete pot depune mărturie că le-am făcut numai bine pe ici pe colo, unde trebuie, pe la părțile esențiale și mai degrabă între picioare!

– Așa e…porc mai mare ca el nu găsești, confirmă Marga, dar de data asta ți-ai găsit nașul, te face țăndări sportivul Anei!

– Pe mine? Ana, hai spune-mi că m-ai iertat, zâmbește ca să te cred…

Fusese un incident pe care Ana se strădui să-l uite dar nu reuși. Chiar în seara aceea Victor îi spuse că „domnul Boby„ i-a schimbat tura de lucru în așa fel că nu vor mai putea să plece împreună, să o conducă acasă cum se obișnuiseră. Ana se miră la început. Apoi se gândi că nu are cum să știe ce fel de om se ascunde sub obrăznicia gălăgioasă și donjuanismul de suprafață al lui Boby și nu excludea posibilitatea ca acesta, singurul din firmă care vorbise cu locotenentul de poliție, să fi rămas cu ideea că unde nu e foc nu iese fum…

– S-a dat la tine, așa e? Am auzit eu…

Mihai a onorat invitația de unul singur

Mihai a onorat invitația de unul singur. Când să plece împreună cu Sofica pentru întâlnirea de la hotel cu Smaranda și Felix soția lui a început să urle din cauza unei dureri de dinți rebele și l-a obligat să refuze invitația. Dar la telefon Smaranda s-a dovedit inflexibilă:

– Îmi pare rău pentru Sofica ta dar dacă nu veniți ne stricați seara, știi, am refuzat atâtea oferte pentru a ne vedea cu voi, de ce nu vii singur, bem un cocktail și măcar rămâne impresia că am avut un program împreună. Vocea i s-a înmuiat deodată: Hai, Mihai, vino…n-o să te răpesc mult de lângă minunata ta familie…

Își aminti cu plăcere dansul pe care-l făcuse cu Smaranda, părul ei negru căzând abundent pe umeri și răsuflarea ei ușoară, parfumul discret dar persistent care-i impregna nările și mai ales criza de gelozie a Soficăi și hotărî să se ducă. Iar Sofica, preocupată de durere, nici măcar nu protestă, poate nu înțelesese cu adevărat unde pleacă și de ce, până la urmă era mai convenabil pentru Mihai să respire câteva clipe cât mai departe de atmosfera din casa Pantelimon care începuse să-l apese.

La barul hotelului nu era nimeni și a sunat de la recepție. Vocea Smarandei era cât se poate de fermă:

– Te așteptăm în cameră, cocktailurile au fost deja servite. I-a dat numărul camerei și el a urcat scara pe jos, până la etajul doi, fără nici un gând ascuns. Ce-i drept Smaranda era o femeie frumoasă și îl atrăgea dar nici o clipă nu și-a închipuit că îl așteaptă singură în cameră, zâmbitoare, îmbrăcată cu un kimono transparent de mătase care-i punea în valoare silueta și formele perfecte. Nici urmă de  fratele ei Felix iar pe o măsuță se aflau doar două pahare înalte pline cu o băutură de culoare greu de definit, garnisite cu felii de portocală.

– Am sperat să vii singur, spuse ea, păstrându-și zâmbetul.

– Ești vrăjitoare, tu i-ai provocat durerea de dinți Soficăi?a râs el, gata de glume.

– Bine înțeles, și tot eu l-am făcut să dispară pe Felix, mă deranja pentru că plănuiesc să te seduc.

– Să mă seduci?

– Poate preferi să facem afaceri…

– De ce nu?încercă el să mute discuția pe un teren aparent mai puțin primejdios.

– Uite, eu și fratele meu Felix știm multe despre APCO, firma pe care tu o conduci, și care în trecut a fost implicată în tot felul de tranzacții tenebroase…

– Poftim?

– Exact. Pantelimon, bossul tău și partenerii lui arabi au cam întrecut măsura iar tu ești pus acolo ca om de paie care o să plătească oalele sparte…doar dacă…

– Dacă?…insistă el care își revenea greu din stupoarea produsă de cuvintele ei, erau oare informații adevărate sau blufau? Ce urmărea perechea aceasta ciudată, să-l atragă într-o conspirație, să scoată bani din firmă, să-l corupă?În ce scop?

Smaranda s-a apropiat de el zâmbindu-i îmbietor:

– Mai târziu…spuse și cu un gest brusc lăsă să cadă kimonoul subțire oferindu-i privirii un trup apetisant, împlinit, mirosind plăcut a arome exotice:

– Hai, Mihai…sărută-mă…Dintr-un singur pas era în brațele lui și îi simțea căldura trupului, ușoara apăsare a sânilor pe piept, chipul ei atât de aproape de chipul lui, cu pleoapele gata pregătite să se închidă, buzele puțin întredeschise. Poate se așteptase la așa ceva poate nu, sigur că o aventură cu Smaranda n-ar fi însemnat mari complicații iar Sofica ar fi meritat să fie înșelată. Dar de ce Smaranda? Cu ochii minții Mihai văzu deodată chipul Anei când o văzuse prima dată…o  fată înaltă, cu părul lung, îmbrăcată într-o rochie subțire de vară pe care străluceau picăturile de ploaie, acoperindu-și capul cu un teanc de reviste subțiri pe care le ținea în echilibru pe creștet. Și acum i se părea că simte pe degetele lui mirosul petalelor de trandafiri… El era acela care, în seara aceea ploioasă, intrase într-o florărie obscură, dintr-un cartier necunoscut și întunecos, supărat că motorul mașinii nu-l asculta, enervat pentru că uitase ca de atâtea ori să încarce bateria telefonului? Fata aceea i se păruse deosebit de frumoasă, cu ochii imenși de un albastru de o puritate incredibilă. Se prezentaseră, simplu, întinzându-și mâinile, a atingere scurtă, rece, protocolară.

„- Mihai… Ana.„

Își aminti figura ei stingherită când îi întinsese trandafirul, atunci în florărie dar și sărutul din mașină. Fusese cu adevărat un sărut? Cum îndrăznise să o atingă, obligând-o să sară afară, cu bluza sfâșiată, amestecându-se cu păsările nopții?

– Ce faci?

Vocea  pe care o auzea nu aparținea Anei. Era Smaranda, uimită că Mihai s-a desprins brusc de ea, că a respins-o, că i-a refuzat îmbrățișarea, că o privește cu ochi străini de parcă nici n-ar băga de seamă prezența unei femei atât de atractiv.

– Te rog să mă scuzi, a bâiguit el și s-a îndreptat grăbit spre ușă. La revedere….

Brusc l-a văzut pe Felix care ieșise dintr-un fel de ascunzătoare cu un aparat de fotografiat n mână, surprins poate și el de reacția brutală a tânărului care refuzase sî cadă în capcană…

– Hei, ce faci?

Nici nu s-a închis bine ușa în spatele lui Mihai și Felix s-a apropiat de sora lui:

– A fugit prostălăul înainte să consume…sau ți-ai tocit puterea de seducție, draga mea? Văzu că Smaranda e în stare de șoc, nu-și închipuise că putea să fie refuzată cu asemenea lipsă de stil. Nu-i nimic, erați o pereche drăguță bot în bot, unul în brațele celuilalt și cred că e de ajuns…S-a dus și a scos camera de filmat bine pitită pe un raft, între o vază cu flori și câteva cărți și a încercat să deruleze caseta. Puseseră la cale un mic șantaj la adresa domnului Pantelimon doar că intervenise ceva neprevăzut.

– Ce e? întrebă Smaranda.

– Afurisita asta de casetă s-a blocat…camera n-a funcționat, fir-ar să fie…Și aveam material super, puteai chiar să pretinzi că te-a lăsat borțoasă și să ceri compensații…Așa am rămas cu praful de pe tobă…nici poze n-am apucat să fac…

– Ideea ta tâmpită…

– Am contat pe tine, femeie, dacă ajungeați în pat puteam măcar să joc o scenă mișto de indignare, eventual să fac fotografii…

– Ce vrei să spui, că nu mai atrag bărbații?

Plecăm în Tailanda!

Plecăm în Tailanda! a anunțat deodată dl Pantelimon  în timpul mesei de dimineață..

– Tailanda? Asta ce mai e, spirit de glumă?a reacționat doamna Vera în timp ce Sofica, încă burdușită de medicamentele cu care încercase să-și aline durerea de măsele, părea indiferentă la știre.

– Cine pleacă? se grăbi să întrebe Mirela.

– Eu și Mihai.

– Atunci mă grăbesc să vă fac niște avioane, am să le pictez cu toate culorile…

– Ba o să zburăm cu niște avioane adevărate, nu cu fluturii tăi, că avem treabă. Trebuie să închei urgent niște contracte, s-a ivit un ghișeft cu piese de schimb, motor second hand, chestii făcute după coreeni…Nu stăm mult, două trei zile, maxim zece, douăsprezece.

Mihai a fost și el luat prin surprindere. Nu atât gândul la scena penibilă din camera de hotel a Smarandei îl deranja cât faptul că trebuia să plece tocmai când Ana se reangajase la firmă. Ar fi vrut să-i vorbească, avea atâtea să-i spună dar decizia dlui Pantelimon îi convenea, măcar avea șansa să plece un timp, să lipsească de lângă consoarta lui pentru care începuse să simtă o răceală profundă, se acuza că fusese slab și acceptase compromisul oferit de dl Pantelimon, că se grăbise să se arunce orbește într-o căsnicie care nu se întemeia pe nici un sentiment solid. Nu o iubea pe Sofica…dar ceea ce începuse să simtă pentru Ana s-ar putea numi iubire?

Pe aeroportul din Bangkok era aglomerație

Pe aeroportul din Bangkok era aglomerație, șiruri lungi de vizitatori, cu pașapoartele în mână, se înghesuiau în cozi interminabile la ghișee, peste tot plutea un miros amestecat de transpirație și de parfum de orhidee iar căldura apăsătoare depășea puterea de rezistență a aerului condiționat.  Dl Pantelimon nu glumise, ba chiar în cele câteva zile dinaintea plecării se documentase prin tot felul de pliante și cărțulii, pregătit de expediție ca și de afaceri. Drumul spre hotel a fost palpitant, traficul era infernal deși o autostradă suspendată trecea chiar pe deasupra drumului, motociclete nărăvașe, trăsurici motorizate, așa numitele tuk-tuk, se învălmășeau într-un labirint greu de descifrat mai ales că aici se circula pe partea stângă ceea ce îl ajuta pe dl Pantelimon să nu înțeleagă nimic. Părea speriat și abia în holul hotelului și-a descrețit fruntea când i-a întâmpinat o brunetă frumos machiată, într-o rochie parcă brodată cu fir de aur care le-a zâmbit cu o plecăciune:

– Sawasdee…Bine ați venit!

– Mihăiță, i-a spus când au ajuns în răcoarea apartamentului închiriat, Știi că în Tailanda prostituția e legală: ? Dacă toate gagicile sunt ca tipesa din hol…am dat lovitura.

Mihai n-a reacționat și la început au avut destul de lucru, nu era un pretext, dl Pantelimon chiar programase discuții cu niște oameni de afaceri destul de dubioși ce-i drept, dar nimeni nu se ocupa de ei, nu erau nici turiști nici businessmani…„Oare de ce m-a târât și pe mine în aventura asta, are nevoie de alibiuri? ” Poate socrul său nu era chiar ceea ce părea dar nici Mihai nu se putea plânge că nu disimulează.

– Ai grijă la ce mâncăm, să nu ne dea ăștia carne de câine că borăsc…Pe străzi se îngrămădeau vânzători oferind tot felul de lucruri de forme ciudate de care ei se fereau . Poate sunt gândaci, viermi,  furnici, naiba știe ce dar eu nu mă ating de nimic…poate găsim niște chiftele, adică hamburgeri că berea lor nu e rea…

Pe seară Mihai a început să pună întrebări:

– Acum ce facem așteptăm motoarele? Dl Pantelimon a râs cu gura până la urechi:

– Nu mai face pe sfântul ginere-meu că nu te prinde. Mergem la fetițe, am citit că în Patpong, unde o fi acesta, sunt cele mai șucare go go baruri, luăm o trăsurică să ne ducă acolo…dar…Stai!

– Ce e?

– Să nu le încurci, atenție la Ladyboy , e un fenomen local, băieței care arată și se îmbracă atât de feminin că e imposibil să le deosebești , par niște femei perfecte …ce-or fi ele, travestiți sau altceva nu-mi pasă dar prefer să le ocolesc.

– Bine, spuse indiferent Mihai dar auzi din nou:

– Stai! Să te învăț cum le deosebești ca să nu iei plasă, că m-am documentat se zice că au vocea mai groasă, normal, au la gât mărul lui Adam, ceea ce fetelor le lipsește dar mai ales  nu poartă sutiene…O să te mire dar tailandezele care au corpuri firave,slăbuțe, ca de băieți poartă toate sutiene, chit că nu prea au ce ține acolo, capisci? Iar la nevoie să arate buletinul, ce dracu!.

Pe cât se pricepea dl Pantelimon la acest capitol pe atât Mihai era mai dezinteresat. În Patpong unde a ajuns mai mult cu sila a descoperit un adevărat bazar, se vindeau tot felul de lucruri și a rămas să se tocmească cu un vânzător pentru un tricou cu fluturi colorați pe care să-l dăruiască Mirelei. Tocmeala era obligatorie și se desfășura pe un calculator de buzunar pentru că vânzătorul nu știa engleza, fiecare apăsa pe taste pentru un preț până cădeau de acord. Între timp dl Pantelimon s-a pierdut printr-unul din barurile cu firme colorate aflate în  jurul pieței și Mihai a pornit singur la plimbare. Avea atâtea lucruri la care se gândească, venise aici hotărât să ia decizii importante care să-i schimbe viața pentru că i se părea că timpul lucra împotriva lui, orice zi pierdută în falsitate și compromis nu va mai fi niciodată recuperată. Cum a putut să se îndepărteze atât de ușor de tot ce învățase în familie, de idealurile tatălui care erau identice cu ale lui, de ce abandonase orice ambiție și cedase lupta înainte de a o începe?

Un masaj două și plecăm

Un masaj două și plecăm…

– Masaj? exclamă Mihai, bun, aici m-am documentat și eu, să știi, masajul tailandez e celebru, de fapt e vorba de o tehnică specială de presare a punctelor  cheie ale corpului, e un amestec de stretching și yoga…

– Taci, măi,lasă-mă cu gargara, îl întrerupse dl Pantelimon   …o fătucă 90 cu 90, nu știu de unde le scot, care nu știe nicio limbă dar te spală, te dezbracă, se dezbracă și ea .. te masează peste tot cu palmele, cu țâțele, cu fundul  satisfacție totală, ce mai…ei îi zic happy end.. Băi, nu te-am luat cu mine atât amar de drum ca să belești ochii ca un vițel, ești bărbat sau cârpă, ți-e teamă că te spun Soficăi? Să știi, o căsnicie e cu atât mai trainică cu cât o dai nițel cotită, o iei prin bălării…Ne facem de cap aici iar când ne întoarcem acasă nici usturoi n-am mâncat nici gura nu ne miroase, asta se cheamă solidaritate bărbătească, capisci? Nu că coanei Vera i-ar păsa…știi de ce tot gonește servitoarele? Că-s tinere și îi e teamă că las vreuna borțoasă…în rest, voie de la ea ca de la Banul Ghica…

– Sunt o mulțime  de temple budiste pe care neapărat vreau să le văd…răspunse Mihai care părea că nici nu aude cuvintele celuilalt.

– Haidade…Doar n-o să mă târâști prin biserici, la noi nu-s destule? Cât despre alte atracții de care am auzit pe aici, crocodili, elefanți…mă scutești? Prefer maimuțicile cu țâțe și ochi pofticioși…Clar? Oricum băieții cu bani cu care am încheiat afacerea ne-au invitat pe o insulă privată, nu e departe, se anunță un „wikend„mișto așa că nu mai face pe sfântul.…spuse dl Pantelimon în time ce arunca într-o geantă de voiaj câteva cămăși, costume de baie și pantaloni scurti. Băi să nu uit pasta de dinți să nu-mi miroasă gura…Deci, mergi.

– Deci nu merg! Eu rămân aici, Bangkokul e plin de monumente interesante și n-am de gând să le scap.

– Treaba ta! renunță brusc patronul. Când te plictisești dă-mi un telefon.

Dar Mihai avea alte planuri. Nici nu se îndepărtă mult limuzina în care urcase dl Pantelimon și el se grăbi cu un táxi la aeroport.

Ce e Gogule, iar ți-ai uitat cheia?

– Ce e Gogule, iar ți-ai uitat cheia?

Când a deschis ușa și l-a văzut pe Mihai nu i-a venit să creadă.

– Eu…trebuia să vin…

S-a dat ușor la o parte făcându-i loc să intre, fără alte vorbe iar el a înaintat, câțiva pași nesiguri, căutându-i zadarnic privirea.

– Ana, iartă-mă dar…

– Te-am iertat, ești mulțumit? De ce ții să-mi amintești mereu episodul acela neplăcut, nu vrei să mă lași să uit? Cum de ai fugit de acasă la ora asta?

– Nu vin de acasă.

S-a așezat fără să fie poftit pe un scaun, simțise brusc că îl lasă puterile. Poate era oboseala după orele petrecute în avion, poate emoția, poate lașitatea lui funciară care-i mistuia orice inițiativă, orice pornire devenind din start un eșec. Acum avea nevoie de curaj și nu știa cum să-l găsească. „Ești atât de frumoasă„…ar fi vrut să-i spună dar cuvintele din mintea lui refuzau să se transforme în sunete. O privi, Ana era îmbrăcată în blugi și un tricou cu mâneci scurte, probabil o surprinsese învățând pentru că pe măsuța luminată de o veioză banală se aflau o carte deschisă și mai multe caiete.

– De ce ai venit aici…să termini ce ai început? Eu ce ar trebui să fac, să mă dezbrac, să te invit în patul meu?

Nu se aștepta la o asemenea reacție:

– Spuneai că m-ai iertat…

– Sigur, a fost o încercare de moment, să  vezi dacă ține sau nu…Mihai, nu cumva crezi că toate femeile trebuie să-ți cadă la picioare?

– Nu sunt un cuceritor, crede-mă…zâmbi și adaugă: mai curând un explorator, care navighează în căutarea idealului.

–  Și ai găsit femeia ideală?

– Sunt aproape de țintă. A zâmbit din nou …vorbea pentru prima dată despre sentimentele lui și doar teama de ridicol îl reținuse să găsească mai ușor cuvintele potrivite, dar înțelegea cât de dificil este să-l faci pe celălalt, pe care-l cunoști atât de puțin, să-ți înțeleagă frământările și frustrările acumulate zi de zi. O privea cu intensitate  ca și cum ar fi vrut să-și întipărească în minte fiecare trăsătură a chipului ei.

. Ca și majoritatea celorlalți și-a dat seama ușor că între Ana și Victor nu exista nici o legătură, înțelese că ea îl folosea pe bărbatul vânjos ca un paravan și nu se sfii să-i spună:

– Ana, nu e frumos ce faci…

– Poftim? a replicat ea surprinsă.

– Îl porți pe Victor după tine ca un cățeluș ca să te apere de mine?

– De ce de tine?

– Pentru că știi că te iubesc… Ana, ești foarte frumoasă. Se opri, parcă speriat de faptul că rostea cu glas tare asemenea vorbe  care i se păreau acum banale și golite de înțeles. Avu senzația că o umbră se așează pe chipul Anei dar ea întinse brațele    în tăcere, parcă tulburată de prezența lui, dând frâu unor sentimente de mult reprimate în interior.  Sărutul lor era altfel acum, mai fierbinte, mai posesiv, ca o flacără care pune stăpânire încetul cu  încetul pe ființele lor. El se desprinse din îmbrățișare ca să o privească, să-i atingă cu delicatețe obrajii cu degetele iar Ana simți cum se îmbujorează fără voia ei dar nu-i mai păsa.

– Mi-ar plăcea să te mângâi, șopti Mihai și Ana îl cuprinse după gât cu brațele, încercând să respire în același ritm cu el, să se identifice, să se confunde cu ființa bărbatului. Îl lăsă să-i îndepărteze tricoul subțire dezvelindu-i sânii, îi plăcea atingerea mâinilor lui, aștepta nerăbdătoare să-i simtă degetele călătorind pe pielea ei înfiorată și apoi buzele care căutau lacome plinătatea sânilor și sfârcurile tari.

– Ai spus ceva?întrebă el îndepărtând puțin capul ca să se cufunde în fântâna ochilor ei negri.

– Iubește-mă, Mihai, îmi doresc…vreau să mă iubești…

  Au ieșit dimineața pe stradă

Au ieșit dimineața pe stradă doar ca să prelungească despărțirea, el se grăbea spre aeroport și a oprit un taxi, nici nu și-au dat seama că dintr-o mașină care trecea i-a văzut Smaranda, Smaranda care se întorcea în faptul zilei la hotel, după o petrecere prelungită. Femeia l-a recunoscut imediat pe Mihai, chiar dacă viteza mașinii nu a lăsat-o să observe scena cu claritate i se părea că între cei doi există o legătură greu de ascuns. N-a ezitat să pună mâna pe telefon și să sune acasă la familia Pantelimon, cerându-i servitoarei să-l cheme pe Mihai. Bănuia că, după puține clipe, o să audă în receptor vocea Soficăi și chiar așa a fost, femeia abia se trezise din somn, era confuză, nu prea înțelegea de ce o sună cineva la ora aceea, își amintea vag de Smaranda, bombănea că soțul ei se află în Tailanda și nu putea fi văzut pe o stradă din București în companie galantă. A închis fără prea multe menajamente și s-a culcat din nou, abia a doua zi spre seară când tulburarea minții produsă de un somn agitat și întrerupt s-a risipit, Sofica a început să gânească. O femeie brunetă, slabă, înaltă…parcă descrierea asta semăna cu Ana Moraru…Imediat l-a sunat pe Mihai pe telefonul celular, nu știa care sunt diferențele de fus orar și nici nu-i păsa dar nu a putut primi legătura. ”Mai mult ca sigur are bateria descărcată, ca de obicei„ s-a enervat ea. Dar tatăl ei a răspuns imediat la apel.

– Tată, unde e Mihai?

– Cum unde…cred că doarme, tu știi ce oră e aici? Ai ceva vești de transmis sau ai sunat doar așa, să ne controlezi? Ia mai scutește-mă, am o gagică în brațe și e fierbinte, poți să-i transmiți maică-ti, e bine? Și i-a închis telefonul.

Sofica a intrat la idei

Sofica a intrat la idei. Desigur, nici un moment nu i-a trecut prin cap că Mihai  putea fi în același timp în două locuri atât de depărtate, Tailanda și România. Apoi a speriat-o Angela, la vestiarul clubului de tenis, când fetele au început să se amuze pe tema turismului erotic din Tailanda și „pantera roz„ a ținut s-o convingă că nici un bărbat nu rezistă frumuseților locale, disponibile și ieftine. „ Adică nici tata?” a întrebat Sofica exagerat inocentă și toată lumea a râs.

Apoi au urmat zile când Mihai părea că o ocolește, că-și caută de lucru intenționat pentru a sta cât mai mult departe de ea. A tăcut deși gândurile stârnite de telefonul misterios al Smarandei nu se risipiseră încă.

Totul s-a declanșat pe neașteptate când i-a văzut împreună. Soțul ei și femeia din Brănești pentru care ea însăși intervenise să primească o slujbă, chipurile pentru ea și iubitul ei. Văzându-l pe Victor Sofica și-a dat repede seama că între acesta și ființa fragilă cunoscută în grădina plina cu flori a doamnei Ileana nu putea fi nici o legătură, în schimb alături de Mihai Ana înflorea. Se potriveau iar asta a scos-o din minți pe Sofica și ea n-a așteptat mult să atace, mai ales că telefonul Smarandei rămăsese și acum o enigmă pentru ea, cum l-ar fi putut vedea pe Mihai când el era departe de București? Chiar în seara aceea a provocat prima înfruntare.

– Te-am văzut pe stradă cu angajata cea nouă, Ana…ce căutați împreună?

Mihai n-a părut surprins de întrebare. Reușise după atâtea zile să o convingă pe Ana să-l lase să o însoțească, după întâlnirea lor toridă ea se retrăsese brusc, neștiind ce intenții are bărbatul așa că el nu mai avu curajul de a o invita în mașina lui dar făcură câțiva pași împreună spre stația de troleibuz. De unde să știe că Sofica, la întoarcerea de la coafor, se gândise să-i facă o surpriză trecând pe la firmă?

– Eu și Ana? întrebă Mihai. Nu cumva ești geloasă?

– Ba sunt. Și nu căuta să mă minți că am văzut cu ochii mei.

– Ce-ai văzut?

– Mutra ei de pisică jigărită, era încântată că un bărbat ca tine, pe deasupra și șeful ei, îi dă atenție. Chiar nu ți-e rușine Mihai?

– Dar ce-am făcut? se eschivă el dar un impuls îl făcu să contraatace, încă nehotărât… Da, am ieșit câțiva pași cu o femeie care nu mă plictisește, aici în casa voastră mă sufoc, mă  simt ca într-o pușcărie iar tu mă obosești cu fițele tale! Sofica nu se aștepta la asemenea izbucnire și o vreme a rămas interzisă, poate nu era nimic serios între cei doi și ea exagera, poate n-ar fi trebuit să transforme incidentul într-o dramă dar își dădu seama că soțul „binecuvântat„ de aprobarea oficială a dlui Pantelimon nu va fi ușor de ținut în frâu. Iar el îi reproșa insensibilitatea, tendința de snobism, superficialitatea, într-un acces de acuzații care o înspăimânta. Ce vor zice părinții ei, ce mutre vor face fetele cu care juca tenis și ieșea la shopping când vor auzi că are probleme în căsnicie. În fond poate exagerează, Mihai e prea pămpălău să aibă o legătură amoroasă pe la spatele ei, e mai bine să bată în retragere dar să îl supravegheze cu atenție, din umbră, pe el și pe Ana. Mai ales că avertismentul primit de la Smaranda nu se dezlegase încă.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Partea a treia

Focul

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Incendiul s-a întins cu repeziciune

Incendiul s-a întins cu repeziciune cuprinzând întreg depozitul.

Focul izbucnise în partea din spate, lângă gardul care împrejmuia firma, separând-o de un loc viran pe care se afla o construcție neterminată.

Primul care a intervenit a fost Victor care și-a lăsat în grabă postul de pază alergând în curte, cu mult sânge rece, căutând un stingător, încercând să localizeze focarul dar era extrem de greu, aproape inutil. Apoi din depozit a ieșit Boby, murdar, agitându-se disperat, ducând în mână câteva cutii, încercând să salveze ceva din marfă ceea ce era o prostie. Amândoi o văd cu uimire pe Sofica apărând și ea din interiorul depozitului, șchiopătând ușor pentru că se lovise la genunchi, cu părul în dezordine, cu pete negricioase pe brațe și pe gât…

Se crease un haos de nedescris, Boby aruncase brațul de cutii repezindu-se spre Sofica, țipând „ce cauți dumneata aici?”, ea se agăța de brațul lui întrebând printre gâfâieli „a chemat cineva pompierii?”, Boby își căută telefonul mobil dându-și seama că-l pierduse pe undeva apoi îl zări pe Victor, rămas imobil cu stingătorul în brațe și-l apostrofă „ce te holbezi idiotule, du-te și sună la pompieri, repede!”

– Ai pățit ceva Sofica, te-ai lovit? continuă Boby să-și manifeste îngrijorarea în timp ce ea își scoase telefonul și făcu rapid numărul tatălui ei. Abia îl auzi pe Boby care îi striga să se îndepărteze când o izbucnire de limbi de foc țâșni pe ușa depozitului de parcă venise sfârșitul lumii. Focul era imposibil de stăpânit, se întețea văzând cu ochii pentru că tot depozitul era ticsit cu materiale inflamabile, textile, lacuri, vopsele, detergenți care se aprind imediat.

Au apărut pompierii încercând să localizeze incendiul, alergând disciplinat prin curte, acționând rapid la comenzile strigate de un ofițer dar în depozit ceea ce era de ars arsese. Unul din pompieri a vrut s-o ducă pe Sofica la ambulanță pentru că se lovise la genunchi și avea mici arsuri pe mâini dar ea a refuzat furioasă. Își aminti deodată că înainte de a ieși în curte îi încuiase în birou pe Mihai și Ana după o ceartă conjugală zdravănă în care se amestecau toate, gelozia, amenințarea cu divorțul, eventualitatea că va fi părăsită…

De când s-au certat Sofica și-a făcut obiceiul de a veni inopinat pe la firmă. În după amiaza aceea venise însoțită de Mirela pe care o lăsase în camera de pază, era destul de târziu și majoritatea funcționarilor plecaseră dar Mihai rămăsese în biroul lui, cufundat în lectura unor dosare. L-a privit prin geamul murdar al ușii și a tresărit, Ana era și ea acolo! Erau singuri, împreună și asta a înfuriat-o cumplit, nici dacă i-ar fi surprins îmbrățișați n-ar fi reacționat așa.

A dat buzna peste ei strigând:

– Deci am avut dreptate… v-am prins! Ai o amantă și vă bateți joc de mine?! Dar am să mă răzbun, iar vrăjitoarei am să-i dau foc pentru că ți-a făcut descântece, nenorociților! N-a vrut să mai asculte nimic și a ieșit în fugă iar cei doi au rămas interziși, incapabili să scoată o vorbă…

Într-un gest pripit Sofica a întors în broască cheia ușii încuindu-i înăuntru pe cei doi și s-a dus să-l caute pe Boby în depozit, acolo  a surprins-o incendiul și o clipă i s-a părut că mânia cerului s-a pogorât peste familia ei, cu puține clipe înainte urlase că o să-i dea foc vrăjitoarei iar acum focul se întindea peste tot…

De atunci totul s-a precipitat…

Șchiopătând ușor Sofica s-a întors spre birouri unde focul nu avusese timp să ajungă dar, în lumina difuză se observa că în aer începuse să plutească o peliculă opacă de fum înecăcios, ca o ceață urât mirositoare.

Căutând cheia de la biroul lui Mihai pe care o aruncase pe jos într-un moment de enervare maximă Sofica începu să strige:

– Ești acolo? Mihai…ce nenorocire…n-ai pățit nimic, da? Dar nu primi nici un răspuns și abia după un timp își dădu seama că ușa biroului era deschisă. Iar înăuntru nu se afla nimeni, Ana și Mihai ieșiseră. „Cum or fi plecat?: Unde au plecat” se întrebă ea fără să poartă găsi răspunsuri.

Mihai se aflase la răscrucea unor hotărâri importante. Era conștient de frământările Soficăi și încercarea ei de a-i controla viața dar nu voia să facă nici un alt pas înainte de a spune adevărul tuturor..

– De ce să ne purtăm ca doi copiii fără minte, eu te iubesc, am făcut tot felul de prostii care te-au îndepărtat de mine în loc să te apropie dar pentru asta n-am de gând să renunț la adevăr.

– Dar ești însurat!

– Asta e tot ce spui? Cum, nu te aperi afirmând că îți sunt indiferent sau că mă urăști sau că nu simți pentru mine decât dispreț …înseamnă că simți ceva, ai un sentiment poate nedeslușit, ascuns dar sentiment, că întâlnirea noastră n-a fost o întâmplare, că n-am trecut pasager prin viața ta!! Așteaptă, de fapt nu-ți cer nimic decât să mă privești cu ochii ăștia frumoși și să nu fugi….Ți-e frică să nu intre Sofica și să-ți scoată ochii? Râse…ce ți-am făcut eu când am sfâșiat o biată bluză la umăr e un fleac pe lângă ce-ți poate face Sofica. Dar nu-mi pasă, am să divorțez…

– Stai puțin, Mihai…nu cumva te grăbești?

– Asta n-are legătură decât cu faptul că nu mai vreau să trăiesc în minciună, e vorba de mine și numai de mine, hotărârea mea nu te implică cu nimic.

Dl Pantelimon își făcuse apariția în curtea de unde se auzea gălăgie, voci răstite, agitație. Era însoțit de doamna Vera după ce apelul disperat al fiicei lor îi mobilizase, sosise și un echipaj de poliție. Patronul urla ordine pe care n-avea cine să le îndeplinească, Boby se ținea cu încăpățânare după pompieri cu gândul de a mai recupera ceva materiale din depozit, Victor rămăsese stană de piatră, neputincios, privind în gol. De fapt incendiul fusese înăbușit extrem de repede echipajul de pompieri acționând profesional, cu eficiență, nu existau victime, răniți dar Dl Pantelimon începuse deja să se vaite smulgând lacrimi de aprobare doamnei Vera.

– M-a dat gata, m-a terminat focul acesta…am să intru în faliment, lua-m-ar dracu, înghiți-m-ar flăcările iadului, știți câți dolari costa toată marfa?

– Aurele calmează-te că-ți crapă inima! încerca să-l potolească consoarta.

– Cum să mă calmez, de ce să mă calmez?

– La urma urmei n-au ars decât boarfe.

– Boarfe? Plus lacuri și vopsele de import aduse pe valute forte!

– Nu sunteți asigurat? se interesă mai mult formal ofițerul de pompieri.

– A, ce vorbești matale domnu…deci nu-i cunoști pe escrocii de la asigurări, ca să smulgi de la ei un ban e mai greu decât să faci cocoșul să ouă. O văzu pe Sofica venind spre el, murdară și dezorientată și îi întinse brațele. Vino la mine, fată și te liniștește …hai că trece, te-ai speriat rău dar n-ai pățit nimica, așa-i?

Nervii tuturor erau încordați la maximum pentru că unul din pompieri descoperise rămășițele unei canistre de metal iar ofițerul reușise să constate foarte ușor că focul se declanșase din mai multe locuri simultan ceea ce îndepărta chiar de la începutul anchetei ipoteza unei neglijențe sau a unui scurt circuit accidental.

– Cum adică, a fost o mână criminală? Deci cineva mi-a pus foc?strigă iritat Dl Pantelimon și începu să înjure.

– Sunt locotenentul Paul, se prezentă polițistul abia sosit. Cred totuși că trebuie să așteptăm să se încheie ancheta pompierilor.

– După primele constatări incendiul a izbucnit din cel puțin trei locuri odată…dar mai trebuie să verificăm.

– Și mie mi s-a părut, interveni Boby care era murdar de cenușă și fum din cap până în picioare. Când am intrat ardea deja în spate dar am crezut că-l sting cu ușurință, n-am mai ajuns că a țâșnit o pălălaie din dreapta, de la perete…apoi s-au aprins baxurile cu vopsele și am fugit, exploda ca la bombardament…

– Cine să-mi dea foc?începu iar patronul să se vaite. Să mă lase pe drumuri? Să mă doboare? Să mă scoată de pe piață??

– Aurele nu te mai văicări, interveni Vera, mult mai stăpână pe ea decât s-ar fi crezut. Mai ai puțin și ai să spui că e lucrătură politică.

– Deci dacă e de ce nu?se zburli Dl Pantelimon îndreptându-se spre locotenentul de poliție. În calitate de viitor senator vă cer să-l prindeți imediat pe făptaș și să…

– Mai întâi aș vrea să știu cine a fost la firmă în seara asta? În depozit, în birouri, în curte?

„Cine a fost? La întrebare putea să răspundă și Sofica. Au fost Boby, în curte, Mihai și Ana în biroul directorului, în cabina de pază Victor și…”

Sofica scoase pe neașteptate un strigăt disperat și se repezi încă șchiopătând spre clădireea micuță de la intrarea în APCO. Își aduse aminte că a lăsat-o pe Mirela acolo!

Copilul, a dispărut copilul!

– Copilul, a dispărut copilul!

Atunci s-a stârnit panica. Fiecare se simțea obligat să strige, să întrebe, să se enerveze.

– Ce copil?

– Care copil?

– Am lăsat-o la televizor, se uita la desene animate!

– Cine se uita?

– Unde se uita?

– A stat cu Victor în camera de pază, i-a pus desene pe video, încerca să explica Sofica, sufocându-se.

– Desene animate pe monitorul de supraveghere?se miră polițistul.

– Bravo, se repezi dl Pantelimon spre Victor, te dau afară, boule! Dar abia acum înțelese și scoase un strigăt scurt, ca un geamăt: Mirela??!

– Mirela? Ce căuta Mirela aici, nu era acasă?

– Poate a luat-o Mihai, omul acesta o fi ajuns la vilă și nu știe nimic de incendiu, ca de obicei nu-i merge mobilul…Sună-l Sofico ce mai aștepți?insistă dl Pantelimon întinzând femeii noul său telefon.

Sofica tremura  încercând să formeze numărul, gândindu-se că n-ar trebui să spună nimănui că făcuse prostia să-i încuie în birou pe Mihai și Ana, că problemele ei conjugale n-au nici o legătură cu pompierii, că probabil Mihai o găsise pe Mirela în cabina de pază și o luase cu el, că tot coșmarul se va termina și se va trezi din vis. Nu răspundea nimeni, nu se auzea decât „busy tone„ țârâitul enervant anunțând că linia e ocupată. O bufni plânsul și se sprijini de mama ei de frică să nu leșine.

– Lăsați totul și căutați-mi fetița!izbucni dl Pantelimon, îl dau dracului de incendiu cu pagube cu tot, găsiți-mi fetița că altfel…

– Doamne, maica Domnului și Sfânta Precista, se închina doamna Vera, ajută-ne să nu se fi întâmplat vreo nenorocire.

Nu-mi pasă de scandal!

Nu-mi pasă de scandal!spuse Mihai. Nu voi da înapoi de la ce am hotărât cu nici un risc! Voi plăti orice preț mi se va cere, chiar și acela al onoarei.

Mihai și Ana ieșiseră din birou înainte de a izbucni focul. El avea întotdeauna o cheie de rezervă a lui în buzunar. Crezuse la început că Sofica blocase ușa dar nu era așa. Au ieșit amândoi în curtea slab luminată, fără să vadă pe nimeni, fără să fie văzuți de nimeni. Habar nu aveau că în acel moment, alimentat din mai multe surse, un incendiu necruțător avea să izbucnească în depozitul firmei iar Mihai a spus:”Hai să plecăm dracului din locul acesta blestemat!” S-au suit în mașina lui Mihai care a demarat grăbit spre poarta deschisă, abia aruncând o privire spre fereastra cabinei de pază unde se zărea silueta masivă a lui Victor. N-aveau de unde să bănuiască atunci că în clădirea pazei se afla Mirela, amuzându-se la vederea unor povești cu Tom și Jerry pe care deja le știa pe dinafară. Nici Victor nu păru să bage de seamă că mașina șefului a ieșit din curte.

Mihai a lăsat-o pe Ana în fața blocului unde locuia.

– Te rog, nu spune nimic…șopti el.

– Ce ai vrea să spun? Dacă ai fost sincer…

– Sunt sincer și trebuie să mă crezi.

– Trebuie?

Cu sau fără izbucnirea furioasă a Soficăi Ana nu mai avea să vină de a doua zi la serviciu. Iar Mihai se gândea să-și caute un adăpost provizoriu, nici în ruptul capului nu ar mai fi trăit în minciună, în vila socrului său. Era hotărât să divorțeze, orice s-ar întâmpla, să repare greșeala care-i schimbase viața, un divorț de la care el personal nu aștepta nimic altceva decât eliberarea de o povară care-i apăsa sufletul. Nu avea nici o altă pretenție și nu spera ca Ana să-i ofere altceva decât compasiune, sperase că declarația lui neașteptată o va impresiona într-atât cât își va dezvălui sentimentele secrete dar nu se întâmplase așa. ”Nu cumva te grăbești”? îi spusese Ana, era tot ce obținuse de la ea ca reacție dar oare chiar sperase la mai mult? Își închipuise că ea va cădea în brațele lui, brusc, declarând că îi împărtășește iubirea? Ce iluzie!

Tocmai când Mihai își lua rămas bun de la Ana în fața scării blocului, palid luminată de un bec chior instalat pe un stâlp din apropiere își făcu apariția Gogu, pe faimoasa lui bicicletă, gâfâind obosit, cu moțul de păr rebel atârnându-i pe frunte. Magda dispăruse cu totul din viața lui, abandonându-și slujba de la florărie, mutându-se din locuință fără să lase nici un semn, nici o adresă, nici o vorbă pentru el. Gogu se afundase în cărți de matematică, mormăind că-și pregătește doctoratul, renunțase la discoteci, nu mai răspundea la telefoanele insistente ale protejaților săi muzicieni și devenise un adevărat morocănos. Anei îi fusese greu să înțeleagă ce se întâmplase între fratele și prietena ei, probabil tentația spre gelozie fusese mai mare decât crezuse. Iar acum când deodată Mihai își deschisese inima îi era tot mai greu să reacționeze, oare ar fi fost nepotrivit să-și dezvăluie propriile sentimente când nici față de Mihai nu avusese curajul să fie sinceră până la capăt, să-i spună „da, și eu te iubesc, voi fi alături de tine până la capăt, orice s-ar întâmpla!” Nu, mai întâi va vorbi cu mama ei, îi va cere sfatul, se temea dar și punea preț pe concepțiile morale ale doamnei Ileana, cine știe cum va reacționa când va afla că fiica ei se îndrăgostise de un om însurat. Îi va spune fără întârziere, va face în grabă un drum la Brănești, înainte de a păși mai departe, îi va cere să o ajute indicându-i direcția spre care să meargă cu toate că inima ei decisese de mult. Acum, când Mihai era față în față cu Gogu, rămăsese în așteptare, privindu-i pe cei doi bărbați.

– Bună seara.

– Bună seara.

Cei doi tineri s-au salutat destul de rece iar reacția lui Gogu care-și regăsea cu ușurință sarcasmul n-a încetat să apară:

– De ce nu-l inviți înăuntru, surioară, să nu vă apuce ploaia pe stradă…

– Mulțumesc eu trebuie să plec.

– Nu pleca domnu…nu e nevoie de prezentări, știu cine ești…directorul…parcă Popescu…

– Mihai, mă cheamă Mihai.

– Nu pleca domnu Mihai din cauza mea, am venit doar să mă schimb, am program în noaptea asta așa că dacă vreți să urcați la o cafeluță vă las singuri-singurei, păcat că n-am o colecție de stampe japoneze ca să le admirați…Sau aveți chef de o partidă…de șah sau de sex?

Ana nu putu ascunde că o deranjează spusele fratelui:

– De ce ești nesuferit Gogule?

– Nu sunt nesuferit, surioară dragă, sunt invidios, al dracului de invidios. Voi vă iubiți și asta se vede, da da…vi se citește în ochi, cu toată lumina chioară pe care ne-o îngăduie primăria iar eu, dacă n-am noroc în dragoste, poate am să devin un nou Einstein!

– Trebuie să plec, spuse Mihai și tocmai atunci telefonul mobil a început să sune cu insistență. S-a uitat fugitiv pe ecran și a văzut că-l caută socrul său, dl Pantelimon. „Aha, își zise, Sofica s-a plâns lui taică-său și va începe scandalul!” Apăsă hotărât pe butonul care interzicea convorbirea. ”O să mă sâcâie la cap mai târziu, când ajung acasă„.

Nu răspunse nici la celelalte apeluri.

A fost o noapte de coșmar

A fost o noapte de coșmar. Abia ajuns, târziu, la vila Pantelimon Mihai o găsi acasă doar pe doamna Vera care, după ce o dăduse afară pe Liuba pentru dezinteres și neglijență, stătea agățată de telefon mototolind batistă după batistă cu lacrimile care îi curgeau din ochi. Femeia venise acasă sperând că Mirela va da, într-un fel sau altul, un semn de viață și în câteva vorbe îl puse la curent pe Mihai cu cele întâmplate, continuând să se vaite.

Luat prin surprindere, uluit, șocat Mihai nici nu putu să raționeze, să încerce să înțeleagă ceva din cele spuse, incendiul, urgia focului, dispariția Mirelei, poliția, mâna criminală…Ieși repede, porni mașina și se îndreptă într-o fugă spre nordul orașului, cu gândurile răvășite. Era aproape de destinație când își dădu seama că ar trebui să o înștiințeze și pe Ana, chiar cu puținele informații pe care le avea. Îi telefonă și ea răspunse imediat, ascultând neîncrezătoare relatarea săracă în fapte, întrebând aiurea tot felul de lucruri, „când să ia foc depozitul, cum, de ce, de ce ei n-au văzut nimic, unde s-a ascuns copilul”?, o mie și una de întrebări pe care nu le putea clarifica nimeni deocamdată. Mihai a rugat-o stăruitor pe Ana să rămână acasă, n-avea nici un rost să-și facă griji, în orice condiții legăturile ei cu firma APCO încetaseră. Mâine dimineață probabil, după ce vor găsi fetița și totul se va lămuri îi va telefona el, își va vedea mai departe de planul lui, incendiul n-avea cum să-i influențeze hotărârea nici destinul. Așa cel puțin credea Mihai rugând-o să stea liniștită.

„Să stea liniștită? Dacă ar putea sta liniștită…„

În toiul nopții agitația din curtea firmei nu se terminase, polițiștii continuau cercetările, măsurau, căutau urme. Mihai îi găsi pe toți vlăguiți, consternați, zidurile înegrite ale depozitului fumegau încă, domnul Pantelimon gesticula furios, cu pantalonii uzi și murdari de cenușă, Sofica tremura purtând un pansament alb la genunchi, Boby era negru din cap până în picioare, Victor părea amețit ca după un knock-out. Fuseseră în grabă aduși de acasă și alți angajați, numai bărbați, observă Mihai, pentru a scotoci printre resturi, estimând pagubele, căutând eventuale baxuri neatinse de urgie.

– Ați găsit-o pe Mirela?întrebă Mihai de cum ajunse deși răspunsul negativ se ghicea din starea de agitație generală.  Sofica se apropie de el cu ochii în lacrimi dar nu mai puțin mânioasă, întrebându-l șoptit, cu ură:

– „Aia” unde e?

– Poftim? Dacă te referi la Ana…nu știu, nu e treaba mea.

Un ofițer de poliție se apropie:

– Dumneavoastră sunteți directorul?Locotenent Paul…Înțeleg că ați plecat de la firmă cu puțin înainte de declanșarea focului.

– Nu știu când a izbucnit focul, preciză Mihai. Noi…adică eu, am plecat pe la șapte jumătate, aproape opt.

– Mai era cineva în clădire, afară de cei de față?

– Da, mai era o angajată, Ana Moraru, spuse Sofica.

Domnul Pantelimon se apropie auzind ultimele vorbe:

– Cum adică, era aici? Ce piază rea!

– Ana Moraru? Parcă îmi spune ceva numele ăsta.

– Dă-o dracu, interveni brutal patronul. Mi-ați găsit copilul? Nu faceți nimic decât să puneți întrebări idioate și să scormoniți prin gunoaie…dați alarma generală, alertați toată poliția, vreau rezultate acum!!

– Poate Mirela s-a speriat de foc și s-a ascuns undeva, își dădu cu părerea Mihai.

_ Panica nu ajută cu nimic,spuse calm polițistul. Dacă am fi avut casetele video înregistrate de camera de supraveghere….

– De ce nu le avem?întrebă repezit dl Pantelimon.

Victor, aflat în preajmă, dădu din umeri.

– Am oprit înregistrarea, n-avem decât un video, explică el, și fetița, adică doamna a ordonat să vadă filme cu….

– Pe tine te-am dat afară dar asta nu e totul, întrerupse patronul explicațiile, am să te dau în judecată, ai încălcat dispozițiile de serviciu și cine știe dacă nu ești implicat în crima asta.

– O clipă, interveni locotenentul, oprindu-l cu un gest pe Victor care voia să se repeadă belicos, cu pieptul înainte. N-a mers înregistrarea dar camera a funcționat, așa e?

– Păi sigur că da, confirmă Victor.

– Și ce ai văzut pe ea înainte de incendiu?

– Nimic. Adică nimic suspect. Domnul director a plecat după șapte…încolo nimic.

– L-ai văzut plecând?

– I-am auzit mașina.

– Înainte de incendiu?

– Da, înainte.

– Altceva n-ai mai observat…în stradă, în afara curții, după gard?

– Nu.

– Te întreb pentru că noi am descoperit urme.

– Unde? Ce urme?sări dl Pantelimon.

Locotenentul Paul le explică fără grabă:”S-au ridicat urme de cauciucuri în spatele gardului care înconjoară depozitul”

– Acolo e o construcție părăsită, nu umblă nimeni prin zonă, doar haitele de câini, spuse Boby.

-A staționat o mașină acolo, continuă ofițerul, sigur pe el. E vorba despre un microbuz de dimensiuni mari, o să aflăm mai târziu marca. Și erau prin zonă o grămadă de pete de benzină, mai mult ca sigur nu a curs din rezervor. Se pare că o persoană sau mai multe au sărit gardul cu canistre pline cu benzină…

– Ai sărit gardul?exclamă dl Pantelimon îngrozit. Deci sunt victima unui atentat, a unei crime…mi-au dat foc, au răpit copilul…

– Imposibil, sări deodată Boby…adică, de unde știți că au răpit copilul?

– E adevărat, confirmă polițistul, deocamdată nu putem face o legătură directă între incendiatori și dispariție fetiței…dacă i-a fost frică de foc și a fugit, o vom găsi…

– Mirela e o fetiță curajoasă, spuse Mihai, dar dacă au lăsat-o singură probabil s-a speriat și rătăcește acum pe străzi…Eu mă duc s-o caut!

– Merg și eu cu tine, declară Sofica.

– Iar voi, poliția, să vă văd sfârâindu-vă călcâiele, mai ordonă bossul îndreptându-se spre limuzina care-l aștepta la poartă. Dacă nu-mi găsiți fata vă reclam și o să dați de dracu!

Mihai se grăbea să pornească motorul mașinii când își auzi nevasta, care se strecurase alături de el, șoptindu-i:

– Tu să nu-ți închipui că scapi…doar nu crezi că am să te las să mă părăsești pentru aia.

Nici nu se sinchisi să răspundă.

Am pierdut-o pe Magda

Am pierdut-o pe Magda – era obligat să constate Gogu care nu putea scăpa de un sentiment acut de vinovăție. Se certaseră des dar nu se ajunsese la gesturi iremediabile, cu cât se gândea mai mult cu atât nu înțelegea de ce ea preferase brusc o despărțire fără explicații, o plecare lașă.

„Poate ar fi trebuit să mă schimb, să o rog să mă ajute să mă schimb”

Noroc că odată cu venirea toamnei începuse școala și avea suficiente preocupări dar, paradoxal, orice făcea, oriunde se ducea, când umplea tabla din clasă cu formule, când corecta caietele de exerciții ale elevilor peste tot vedea răsărind imaginea Magdei. Nu putea să-și înfrâneze gândul că nu mai e nimic de făcut, că a pierdut-o. Definitiv. Din vina lui și numai a lui.

Nu putuse dormi, ca și Ana de altfel, care îi povestise totul anunțându-l că renunță la serviciu pentru a-și vedea de studenție, că Mihai își dă demisia pentru a se întoarce la arhitectură, că va divorța…

– Ți-a spus că te iubește? Mai complicat e că-l iubești și tu, nu mă contrazice că te-am mirosit de mult…I-ai mărturisit mamei, măcar la telefon, că te-ai îndrăgostit de un om însurat? Și ce-a zis, după ce te-a certat zdravăn așa cum meriți?

– Ce să zică Gogule…a spus că nu contează câtă vreme ne păstrăm demnitatea și frica de Dumnezeu, cât timp nu călcăm pe suferințele altora. Mihai nu va fi singurul bărbat care divorțează…

– Măcar n-au apucat să facă un copil, comentă el. E bine că mutălăul tău s-a hotărât să se declare, mai bine decât să dea târcoale repetate pe aici cu buchețele de flori.  Apropo de flori, tu ești norocoasă, eu în schimb m-am îndrăgostit de femeia invizibilă.

– N-ai de gând s-o cauți pe Magda, guguștiuc prost?

– Unde s-o caut? Ce să fac? Uite, a venit toamna, greierele cel leneș s-a întors spășit și înfometat după ce s-a destrăbălat toată vara, să cerșească îndurare și păpică dar furnicuța nu-l mai așteaptă, și-a părăsit mușuroiul și n-am de gând s-o urmăresc cu poliția dacă nu mai vrea să mă vadă. Am trecut de o sută de ori pe la florărie, credeam că a lăsat vreo vorbă patronului…nimic.

Ana își privi fratele cu tristețe, ar fi vrut să-l ajute dar nu știa cum. Era bulversată de tot ce i se întâmplase, declarația neașteptată  lui Mihai, gelozia Soficăi și felul în care dăduse buzna peste ei, decizia bărbatului de a se desprinde din lâncezeala unei căsnicii hotărâte de alții, de a-și învinge propria comoditate și lașitatea. Se bucura dar pe altă parte îi era teamă, cum să spere că totul se va termina cu bine? De un lucru era sigură, îl iubea pe Mihai și acum simțea ca o eliberare, nu se mai temea de acest sentiment și era gata să se lupte cu oricine pentru fericirea ei. Exact atunci sună telefonul, spre mirarea amândorura care nu erau obișnuiți cu apelurile în toiul nopții. Era Mihai, dar de data asta purtător de vești proaste. Gogu ascultă relatarea feti cu neliniște:

– O să ai mari necazuri, surioară, prezise el. Mi-a teamă că vor profita de situație ca să te acuze de cine știe ce…

– Pe mine? Ana era șocată de ideea nebunească a fratelui.

– Da, da, ai să vezi…Cine știe ce vor inventa să te înfunde, doar nu ți-ai închipuit că poți fura bărbatul fiicei unui așa mare boier și ei o să-ți zică mulțumesc.

– Eu n-am furat bărbatul nimănui, protestă ea.

– S-o crezi tu.

Nu poate exista alt vinovat

– Nu poate exista alt vinovat, decise dl. Pantelimon. Nemernica aia e de vină, ea a pus la cale totul și complicele ei a acționat!

Erau toți în imensul living al vilei, după o noapte nedormită și frământată. Stăpânul casei suna din cinci în cinci minute la poliție după noutăți și acum se conversa din nou cu locotenentul Paul care nu-i putuse da nici o veste bună.

– Da, da, de Ana Moraru vorbesc, blestemata trebuie să aibă cazier, mi se pare că a mai fost arestată pentru prostituție. Polițistul își amintise de incidentul petrecut cu puține luni în urmă și sublinie că atunci fusese o neînțelegere, pe fată o ridicaseră din greșeală la o razie dar dl.Pantelimon nu credea o iotă.

– Deci e o târfă plus o escroacă, ascultați-mă pe mine!

Sofica îi întări și ea spusele:

– Scopul ei e să mi-l fure pe Mihai iar eu am fost oarbă până acum?

– Și el?se miră doamna Vera.

– El e pe cale să-i pice în mreje, cred că l-a vrăjit…erau singuri în biroul lui, înțelegeți?

Mihai tăcea, înfundat într-un fotoliu, fără vreo reacție, cu gândul doar că se va întâmpla o minune și va apărea pe ușă Mirela, veselă, nevătămată, povestind tuturor o aventură extravagantă dar lipsită de periculozitate. Nu putea crede varianta pe care se insista cel mai mult, o bandă de răufăcători necunoscuți au sărit prin spate gardul și au incendiat depozitul, luând la plecare fetița ca ostatic. Cu ce scop? Nu părea logic. Oricum gândurile lui acum se îndreptau numai spre posibila dramă în care, din cine știe ce conjunctură neprevăzută, se afla o fetiță de șase ani. Lăsase deoparte deciziile pe care le luase în fața Anei, nu era momentul să plece acum de acasă iar plicul în care-și pusese hârtia de demisie rămăsese pe masă, în biroul lui de la firmă. Înainte de toate trebuia găsită Mirela.

Agitând receptorul telefonului. dl.Pantelimon nu părea dispus să accepte nici o părere.

– Greșeală, pe dracu, v-a prostit și pe voi! se răsti el la polițist. Să-i aduceți la secție să dea cu subsemnatul, măgărița aia și amorezul ei Victor, o curvă și un derbedeu.

– Vezi domnu ginerele meu în ce capcană era cât pe ce să cazi?continuă dl.Pantelimon după ce închise telefonul. Te lași îmbrobodit de niște infractori care au să înfunde pușcăria după ce o să elibereze copilul…

– Aurele, cum poți fi atât de sigur?interveni doamna Vera.

– E clar ca lumina zilei. Muierușca aia a fost prinsă cu fofârlica și a vrut să se răzbune pe noi, pe firma noastră, pe familia mea. A manevrat în așa fel ca să fie din nou angajată, cu condiția să târască după ea și bruta de amant al ei, un primitiv, un animal…i-a sucit mințile lui Mihai care e un pămpălău, cum vede o femeie dezbrăcată se pierde cu firea…

– Tată!

– Să nu mă contraziceți! Femeile e imprevizibile! O fi asta, Moraru, prima care îl face să belească ochii până uită de nevastă, de slujbă, de familie, de tot? N-avem de unde ști…

Mihai se ridică plin de mânie:

– Ajunge! Nu sunt obligat să-ți suport mitocănia, domnule! N-am nici un amestec în povestea asta și nici Ana nu are. Deocamdată nu știm nimic din ce i s-ar fi putut întâmpla Mirelei și părerea  mea e că acuzațiile nu-și au rostul!

– Mă faci să râd, îl contră dl.Pantelimon, cui îi pasă de părerea ta? Ești un nimeni, n-ai coloană vertebrală, nici măcar nu ești bărbat că n-ai coaie, băiete! Dacă Mirela pățește ceva din vina ta…

– Aurele, nu exagera! sări doamna Vera.

– Tata are dreptate, interveni Sofica. Am fost păcăliți. Când m-a dus frate-său la Brănești am crezut că e o întâmplare dar a fost premeditat. A fost o conspirație! Ca să mă impresioneze, să mă păcălească…o fată săracă dintr-o familie amărâtă, trebuia să trag de tata s-o ajutăm să mănânce o pâine iar mironosița vrea să-mi spargă casa, nu e culmea?

– Uite cum ne-a răsplătit nenorocita! adăugă dl.Pantelimon.

– Încetați! Mihai nu se mai putea stăpâni. Dacă nu m-ar interesa soarta Mirelei aș pleca imediat din casa asta blestemată. Gândiți-vă la copil, ce Dumnezeu …toată bălăcăreala pe care o provocați credeți că ne ajută să o găsim pe Mirela?

– O s-o găsim după ce aia și complicele vor fi arestați și au să vorbească. Să fii atât de prost să nu pricepi că te-au îmbrobodit, cu un scop precis, să pună mâna pe un fraier cu bani și să-mpartă, ea cu boxerul acela năucit de pumnii luați…ei sunt principalii vinovați, poate au și alți complici, o știu, trebuie făcuți să vorbească…

– Vă atrag atenția că ea nu putea face pune focul, se afla cu mine în birou, eram încuiați chiar de mâna Soficăi!  Dacă focul se întindea, poate eram victime…

– Acum mă acuzi pe mine?sări Sofica bătăioasă. Ești nebun?

– Poate uiți ce vorbe ne-ai aruncat în față?

– Eu? Ce-am spus eu?

– Ai spus că te vei răzbuna, că îi vei da foc Anei să ardă ca o vrăjitoare…

Doamna Vera suspină de uimire:”Ai spus tu asta, Sofico?”

– Terminați cu prostiile, reveni la atac dl Pantelimon. Eu cred că Mirela, săracul copil, l-a văzut pe Victor când s-a dus cu canistra să dea foc! De ce credeți că a pus boul filme pe video, ca să nu poată înregistra nici o imagine din curte, de pe camerele de supraveghere?! A lăsat copilul la televizor și s-a dus prin spate să dea foc…în timp ce complicea lui avea un alibi perfect, parcă așa se zice, se afla împreună cu naivul de ginere-meu pe care l-a îmbrobodit… Poate că Mirela, care e un copil curios, a ieșit după criminal, l-a urmărit…

Soficăi nu i se potrivea în minte asemenea versiune a faptelor și interveni:

– Ce tot îndrugi tată, Victor era în curte cu un stingător în mână, am dat peste el când am ieșit în grabă din depozit…cum putea s-o răpească el pe Mirela?

– Nu știu, e treaba poliției să-l strângă cu ușa, să afle ce complici mai are, poate au drogat-o, poate au băgat-o în altă mașină, n-ați auzit că era un microbuz după gard? Tu nu pleci nicăieri, strigă dl Pantelimon văzând că Mihai vrea să iasă din încăpere. Nu se mișcă nimeni de aici până nu apare copilul! După care o să încheiem socotelile… dar eu mi-am luat mâna de pe tine, băiete! Apare Mirela dar după aia să te ferești din calea mea că îți pun capul pe butuc pentru ce i-ați făcut Soficăi! Dacă îi cazi în genunchi, dacă o imlori, poate ea e destul de proastă să se împace, dar eu n-am să te iert…

Și, cu cât mă gândesc mai bine, ajung la concluzia că ai putea fi și tu amestecat în tărășenia cu focul, să-mi faci pagubă, să mă sărăcești…

Mihai nu mai avea puterea să răspundă…

Voi m-ați răpit?

Voi m-ați răpit?întrebă Mirela examinându-i pe cei trei „băieți de băieți”

Se aflau într-o ascunzătoare improvizată, în magazia din curtea lui Bebe privatizatu unde găseai o grămadă de lucruri inutile, sifoane vechi, lăzi de bere cu sticle sparte, fel de fel de nimicuri. Terente, Crețul și micul țigan Zeamă, că Zgâmboi fusese arestat după ce se băgase într-o ispravă cu droguri stăteau și o priveau pe fetiță neștiind ce să facă.

Seara  trecută când Mirela era în camera de pază, urmărind desene animate pe monitorul de supraveghere și așteptând să se întoarcă sora ei, l-a auzit pe Victor exclamând deodată „Parcă miroase a ars?!”

După care paznicul a smuls din perete un stingător manual și s-a repezit în curte, nu înainte însă de a comuta mașinal camerele de supraveghere pe monitor. În loc de aventurile amuzante ale lui Tom și Jerry Nirela a privit dezamăgită pe micul ecran imagini din curtea depozitului. Cele două camere intrau automat în emisie pentru câteva secunde și pe una dintre ele, înălțată probabil undeva pe acoperișul depozitului, Mirela văzu o mașină mare, un microbuz sraționând lângă gard, nu departe de stradă. Camera de jos era îndreptată spre intrarea în depozit și pe una din ferestrele clădirii izbucni furioasă o limbă de flăcări!

Mirela se sperie. Îi era frică de foc.

Nici ea nu mai știe cum a fugit, ieșind ca o nălucă în curte, fără să arunce o privire înapoi de teamă să nu o orbească balaurul focului, n-avea habar ce să facă, unde să se ascundă și până la urmă nici nu și-a amintit cum a ajuns la microbuzul cu  ușile deschise în care nu era nimeni, cum s-a urcat înăuntru și s-a pitit, acoperindu-se cu niște saci de pânză murdari.

Terente, Crețul și Zeamă au urcat în trombă și au zbughit-o cu microbuzul fără să se uite înapoi, fără să observe că au un pasager clandestin. Nici când au ajuns la Bebe nu au găsit-o, adormise. Abia dimineață după ce s-au trezit din beție Zeamă a fost trimis să facă curat în mașina cu care de obicei Bebe aducea marfa și au descoperit fetița.

– Nea Terente, vino să vezi ce-am găsit! a strigat țigănușul.

– Ce-ai găsit băi Zeamă?

Au expediat spre ea un tir de întrebări gen „ce cauți tu aici, cine ești, cum te-ai urcat? N-ai limbă?„ dar n-au primit nici un răspuns. Bebe privatizatu, care nu juca decât rolul de gazdă, i-a sfătuit să scape cât mai repede de copil pentru că e periculos, subliniind „eu nu mă bag, nu știu nimic, faceți ce știți”. Până la urmă Terente s-a apropiat de Mirela cu un covrig în mână în semn de pace și a rugat-o frumos să plece, să se întoarcă de unde a venit la care Mirela a răspuns înfricoșată:

– Nu plec, mi-e frică de balaur.

– Care balaur?

– Balaurul focului!

„Hopa, ne-a văzut!”intrară în panică gășcarii.

– Ne-ai văzut tu dând foc?a vrut să știe Crețul.

– Taci măi Crețule din gură, a strigat Terente, dar era prea târziu, în ochii Mirelei s-a aprins o luminiță:

– Deci voi ați dat foc? Tata o să vă omoare că totul era al lui.

– Taică-tău e patronul acolo?făcu Terente fluierând a pagubă. Atunci să-i dăm drumul să nu ne bage la poliție, hai șterge-o belea mică!

– Dacă-mi dați drumul vă pârâsc!

– Ce știi tu, ești prea mică, nu se uită nimeni în gura ta, hai, șterge-ți mucii și valea!

– Eu n-am  muci, protestă Mirela, și poate sunt mică dar pot să vă desenez pe fiecare…

– Știi să desenezi? Ia uite băi Zeamă ce copil supradotat ai găsit…se miră Terente. Te pomenești că știi și să scrii.

– Da, insistă Mirela, vă desenez și scriu dedesupt numele voastre, Zeamă, Crețu și Terente, de ce v-au dat părinții voștri nume așa de urâte, unde le-a fost mintea?

Mai întâi băieții s-au minunat de istețimea Mirelei, au râs plini de bună dispoziție ba chiar au căutat prin tejgheaua lui Bebe și i-au făcut rost de un creion jumătate roșu jumătate albastru și de un caiet cu câteva pagini albe. După ce s-au sfătuit cum să scape mai grabnic de copil s-au întors și au avut surpriza să-și vadă mutrele reproduse în caiet cu multă pricepere, erau mai mult niște caricaturi naive dar foarte sugestive, îl puteai recunoaște pe Terente după fruntea îngustă și puzderia de coșuri de pe obraz, pe Crețul după claia exagerată de păr în veșnică dezordine și cercelul din nara stângă iar pe Zeamă după urechile clăpăuge. Ce-i drept nu era obligatoriu să-i recunoști dar Mirela avusese grijă să caligrafieze dedesupt cu litere de tipar puțin cam strâmbe numele fiecăruia: Terente, Crețul, Zeamă.

Băieții au rămas descumpăniți.

– Bă, parcă-a desene robot de la poliție, a exclamat Zeamă.

– Pușchea pe limbă, prostule!

– Acesta sunt eu, se mândri Terente,,,ia uite ce moacă ai tu Crețule, semeni cu o sorcovă cu ochi!

– E abureală, mânca-ți-aș, se cruci iar Zeamă

– Bine, ne-a plăcut expoziția, ne-am distrat acum gata cu gluma așa că valea, cară-te fetițo!

Mirela îi privi mirată:

– Cum să plec dacă n-ați cerut recompensă?

– Ce-i aia?

– Banii. Tata e bogat și o să vă plătească dar să nu-mi faceți nici o zgârietură. Si să-mi aduceți imediat o sticlă mare cu suc de portocale dar să fie light, fără zahăr, bonbonici de ciocolată cu lapte și fulgi. Sau sticksuri. Nu vreau covrigi, covrigii nu-mi plac. Să-mi dați telefonul să vorbesc cu tata ca să-i spun că m-au răpit niște bandiți! Mirela se uită la ei cu atenție și reluă: niște bandiți fioroși și dacă nu plătește mă omorâți! E o minciună, nu vă speriați, voi n-o să mă omorâți, așa e?

Cei trei tineri nu-și reveneau din uluiala lor iar spectacolul era departe de  se fi terminat. Văzându-i că ezită Mirela înșfăcă telefonul mobil care atârna de centura lui Terente și formă cu rapiditate un număr pe care-l știa pe dinafară. Numărul de acasă.

– Alo, tata? Mirela a fost răpită!…Da, eu sunt…m-au răpit, sunt mulți, câți sunt? …Nu știu să număr bine dar au pistoale și săbii ninja  și praștii și se uită la mine foarte fioroși, mi-e frică…dacă vrei vorbește cu bandiții…

Terente se trezi deodată cu telefonul în mână și începu să se bâlbâie: Aaaa…eu…

Fetița asta era dracul gol.

La celălalt capăt, disperat că nu înțelege mare lucru, dl Pantelimon începu să strige isterizat:

– Zi mă boule, vorbește ce vrei dar să nu cumva să-i clintiți fetiței un fir de păr că vă omor cu mâna mea! Alo! Alo??!!

Terente închise telefonul cuprins de ciudă.

– Tu fetițo ai văzut prea multe filme.

– Mă cheamă Mirela nu „fetițo…„

Fluturii zboară ca avioanele

Fluturii zboară ca avioanele sau avioanele zboară ca fluturii…era o întrebare pe care Mirela o punea adesea admiratorilor talentului ei la desen.

Nu era o dilemă la fel de mare precum cea privind întâietatea oului sau găinii dar răspunsul  avea să ducă la descoperirea locului unde era ascunsă Mirela.

Dar până atunci ancheta continuase toată dimineața, cu audierea lui Victor și a Anei. Așa cum prevăzuse Gogu, un subofițer bătu la ușa apartamentului lor iar Ana fu invitată politicos la secție „pentru unele informații! Condusă la fel de politicos cu mașina poliției sau mai bine zis escortată. I-ar fi ajutat din tot sufletul și cu bună credință s-o găsească pe Mirela dar nu avea cum. Intrând în aceiași clădire a poliției în care petrecuse cu puțin timp în urmă o noapte de coșmar, Ana avu o strângere de inimă. Se uita cu teamă în jur de parcă aștepta să apară polițiștii care o ridicaseră pe stradă, a căror înfățișare nici nu și-o mai amintea, sau prostituatele în compania cărora fusese nevoită să doarmă în arest. Iar prezența locotenentului Paul – întrucât sediul firmei APCO și locul unde coborâse intempestiv din mașina lui Mihai erau în zona aceleași secții de poliție – nu o lăsa să uite.

Așteptă câteva minute să intre în biroul ofițerului când Victor ieși, însoțit de un agent de poliție, avea o figură răvășită, roșu de nervi, abia stăpânindu-se să nu izbucnească. Trecu pe lângă Ana fără să-i arunce o privire, fără măcar s-o salute.

În biroul locotenentului Ana fu cuprinsă de o neașteptată stare de revoltă iar tonul iritat al vocii ei nu părea de bun augur pentru un dialog civilizat: Se repezi la ofițer:

– De ce m-ați adus aici? Ce aveți cu mine? Azi nu mai sunt curvă, sunt criminală, răpesc copiii? De ce nu răspundeți?

– Aștept să te liniștești, domnișoară Moraru.

– N-am de gând să mă liniștesc.

– Ți-am spus că aștept, am suficientă răbdare, răspunse polițistul, aprinzându-și o țigară. Te supără fumul?

– Mă supără că pierdeți timpul!ripostă Ana tot mai nervoasă. Un copil a dispărut și în loc să-l căutați vă pierdeți timpul interogând oameni nevinovați. De ce nu mă serviți cu o cafea, să stăm la taclale în timp ce fetița…

– Doriți o cafeluță, da?

– Îți bați joc de mine?

– Uite ce e, domnișoară Moraru…sau îmi dai voie să-ți spun Ana?

– Nu!

– Bine. Uite ce e…Ana, aici noi anchetăm un incendiu produs la firma în care lucrezi. Nu pierdem timpul nimănui și nici nu facem mișto. Fetița a fost găsită.

– Ați găsit-o pe Mirela?Mă bucur, spuse Ana și ca prin farmec întreaga stare de surescitare se topi, dispăru ca un vis urât. Încerca să se concentreze, privind în ochii ofițerului.

– Ai cunoscut-o pe Mirela Pantelimon?

– Nu…am văzut-o odată în parc, de la distanță…n-a pățit nimic, sper.

– Nici vorbă, e un copil isteț și chiar viteaz. Complicația care s-a ivit însă..e alta. Făptuitorii, sau mai bine zis  unii dintre ei sunt niște persoane pe care le cunoști foarte bine…

– Eu? Nu se poate!

– Ba se poate, e vorba de gașca lui Nicu Anghel.

– Nu cunosc.

– Nicu zis Gică zis Terente și acoliții lui, „băieți de băieți„, preciză locotenentul.

– Terente? Cum..de ce? Ce să caute el…sunteți sigur?

– Da, sunt sigur. Ei au pus foc la depozit și tot ei au ascuns fetița la Bebe „privatizatu„ într-o magazie, acesta e patronul unei bodegi amărâte, nu departe de blocul unde locuiești. Doar că fetița a fost mai isteață…uite aici desenele, îi recunoști?

Ofițerul scoase dintr-un dosar trei foi cam mototolite pe care se aflau desenate în stilul naiv și stângace specific unui copil trei mutre de bărbați ca trei eroi de poveste dar aflați în tabăra „răilor„. Terente, Crețul. Zeamă.

Toată încurcătura se rezovase de dimineață, cu puțin timp înainte.

Terente, zăpăcit oarecum de comportarea îndrăzneață a Mirelei nu știa ce să facă dar nici prin cap nu-i trecea să se prindă în jocul copilului. Pentru că era un joc care o amuza teribil pe fetiță și în care ei riscau să devină victime. Nici vorbă să se complice cu un kidnapping, cu o răpire de copil neprogramată, era foarte periculos dar aia mică nu voia să plece iar ei riscau să o „ia pe coajă„ zdravăn de la comanditarul afacerii. Omul care îi angajase și îi plătise boierește să dea foc depozitului o să-i certe, o să0i beștelească iar ei trei riscau să capete ani grei de pușcărie.

Mai întâi trebuiau să ducă microbuzul la o spălătorie auto și să-l curețe de orice urme ar fi putut rămâne după aventura de seară. Nu înainte de a-i cumpăra copilului tot ce ceruse, fulgi, bomboane, sic de portocale „light„ și gumă de mestecat, suplimentar, cadou. Așa că Mirela rămasă în paza țigănușului a continuat să se joace nepăsătoare, punându-l pe Zeamă să-i facă „fluturi care zboară„.

– De fapt sunt avioane dar eu le zic fluturi, explica fetița rupând câte o foate de caiet și îndoindu-l în tot felul de locuri. Tu de ce nu știi să faci?

– Pentru că nu știu.

– Nici bărcuțe nu știi?

– Nțțț.

– Am să te învăț eu. Dar de scris știi? Nu. Nu cunoști literele, nu te-ai dus la școală?

– Nu.

– Uite ce scriu aici: AVION

– Mda, aprobă Zeamă, știu care e A dar la restul mă încurc.

De fapt, sub ochii curioși ai lui Zeamă, Mirela scrisese cu litere imense AJUTOR. Iar mai jos COPIL RĂPIT. La fel pe fiecare din cele trei avioane făcute din paginile de caiet pe care se aflau desenate mutrele caraghioase ele gășcarilor. Un fluture-avion a fost aruncat pe geamul magaziei, alte două peste gardul de lemn al curții și primul care a găsit ingeniosul mesaj a fost, cu noroc, un polițist, sectoristul din zonă. Polițistul era un cunoscut de-al casei,l mai intra să bea și el o răcoritoare maximum două beri la Bebe în curte, desigur pe gratis, din prietenie…dar asta nu înseamnă că nu și-a dat seama ce se întâmplă, avea o alertă pentru un copil „răpit de o bandă de infractori periculoși” Așa că subofițerul a intrat pur și simplu în magazie și enigma a fost dezlegată. În câteva minute  Terente și complicii plus Bebe „privatizatu„ erau în cătușe, duși la secția din cartier unde așteptau să fie transferați la secția de unde locotenentul Paul coordona ancheta. Procurorul le semnase deja mandatele de arestare preventivă.

Iar Mirela devenise o eroină.

Desenele ei au fost admirate de toți polițiștii. ”Bandiții ăștia arată ca niște paparude” râse procurorul care îi părea simpatic fetiței așa că se instalase în brațele lui. ”Da, confirmă Mirela, au un look sălbatec, cam ciugulit” ”Poate vrei să zice ciufulit domnișoară …„ după care venise tatăl ei să o ia și să o acopere cu sărutări.

Dar acum, vorba locotenentului Paul, ancheta abia se încingea.

Ana nu reușea să înțeleagă ce amestec putea avea gașca lui Terente, niște golănași de cartier, în povestea cu incendiul și dispariția Mirelei. De unde și până unde? Așa că întrebarea ei era firească:

– Terente ce spune, de ce au făcut asta?

– Deocamdată băieții n-au spus nimic, abia i-am adus la arest, îi explică polițistul. Dar trebuie să recunoști că e o coincidență ciudată, să nu spun neplăcută, că e vorba chiar de gașca de șmecheri care-și fac veacul în fața blocului tău.

– Ei și? Ana era din nou nervoasă. E tot o coincidență că în bloc locuiește și tatăl dumneavoastră, care e administrator?

– Da, e o coincidență…dar nu e întâmplare că tata mi-a spus despre tine doar lucruri bune și frumoase, și nu e vorba de faptul că îți plătești întreținerea la timp. Aș vrea să știi, Ana, că n-am crezut nici un moment că ai fi una din clientele noastre de noapte dar…

– dar m-ați ținut în arest noaptea aceea…

– Te-am adăpostit, atât. Și sunt uimit să aflu, sau ai fost, prietena lui Victor Ursu.

– Victor? Credeți că are vreun amestec…a declarat Victor ceva?

– Neagă. Habar n-are..nu știe nimic…dar asta nu înseamnă mare lucru. Problema e că prietenul dumitale are cazier. Ofițerul văzu privirea uimită a Anei și continuă, răsfoind un dosar: N-ai știut, te cred. Uite aici, Victor Ursu, doi ani pentru complicitate la jaf, pedeapsă grațiată, în rest fleacuri…furturi auto, nu s-a dovedit nimic până la urmă. Câteva acuzații de agresiune fizică, pentru care a fost concediat de la două, ba nu, trei firme de pază…mulți îl credeau boxer sau luptător, înscris la Clubul Dinamo…aiurea, nici vorbă de așa ceva. Te șochează?

– Da…Cât de puțin reușim să ne cunoaștem unii pe alții…

Locotenentul zâmbi:

– Frumoasă descoperire faci într-un birou de poliție,, apoi schimbă brusc tonul, încruntându-se: Domnul Pantelimon te acuză, de fapt vă acuză pe amândoi, ați avut motive de răzbunare.

– Bănuiam…Dânsul, mă rog toți vor să mă distrugă pentru că Mihai…glasul i se frânse și tăcu.

– Te-ai îndrăgostit de el? rosti Paul, fără să pară surprins. Atunci…iubitul tău nu e Victor Ursu?

– Nu e, n-a fost și nici nu va fi. Iar cu Mihai nu am…nu am nici o relație. Ana se ridicase în picioare, îndârjită, abia stăpânindu-se să nu izbucnească în țipete, simțea că nu mai putea fi adolescenta de altădată, tăcută și politicoasă, ascunzându-și trăirile, sentimentele, în spatele unei timidități exagerate.

– Poate vă pricepeți la hoți, la delicvenți, continuă ea, dar nu vă pricepeți la iubire! Dacă ați aflat atâtea despre mine, bune și frumoase, cum ziceți, dacă ați intuit ce fel de om sunt, cum vă puteți închipui că mă joc, că pot să mă îndrăgostesc de cineva, și mărturisesc că-l iubesc pe Mihai, și să umblu în același timp cu altul? De ce aș vrea eu să mă răzbun pe domnul Pantelimon și pe firma lui…pentru că am fost dată afară după noaptea când m-ați ținut aici la un loc cu curvele? Pentru asta ar trebui să mă răzbun pe poliție fiindcă voi ați greșit, să vă reclam, să vă aduc la  procese, să vă bălăcăresc în ziare…Tot dumneavoastră vreți să mă puneți la zid?

– Liniștește-te Ana, eu nu te acuz, dar am dreptul să-ți pun orice întrebare ca să ajung la adevăr, să-mi fac meseria…

– Adevărul…chiar vă pasă de adevăr? În momentul acela Ana își dădu seama că nu există decât o explicație pentru tot ce se întâmplase. Victor. Cu siguranță Victor. O făcuse ca să se răzbune pentru că ea îl refuzase, pentru că înțelesese că e îndrăgostită de Mihai. Nenorocitul, nu ar fi exclus să declare că au fost complici, sau să-i îndemne peTerente și băieții lui să ridice degetul acuzator către ea. Avea dreptate Gogu, o așteptau mari necazuri.

Cu un glas înfrânt spuse.:

– Credeți că sunt amestecată?

– Nu contează ce cred, eu am datoria să investighez, domnișoară Ana. Te rog să rămâi la dispoziția noastră în zilele următoare.

– Mă arestați?

– Ferească sfântu…te rog doar să nu pleci din București. Ne-am înțeles, da?

Sunteți arestat domnule Popescu!

Sunteți arestat domnule Popescu!”

Știrea căzuse ca o lovitură de trăsnet. Dar cum de se ajunsese aici?

La primele interogatorii Terente și gășcarii lui au încercat să nege totul, n-aveau nicio treabă cu focul de la depozit, nici măcar nu auziseră de el.

„Care incendiu, bre? Habar n-avem mâncați-aș, să moară mama domnu polițist, să ne sară ochii dacă vă tragem în piept…Noi am avut o pană de microbuz, că e microbuzul lui Nea Bebe,îl ajutăm să facă aprovizionarea de la angrouri, câștigăm un ban cinstit, pe bune șefu…Am oprit pe un teren viran să facem o pană, ce benzină mirosea, poate s-a scurs din rezervor, ce canistre, de ce să dăm noi foc la șandramaua aia? …Fetița? Avem noi meclă de ăia de răpește oamenii, mucoasa e dracul gol, nu știm de unde a apărut de s-a ascuns singură în mașină și n-a mai vrut să plece…

..Ca scaiul s-a ținut de noi, pe bune…ba ne-a cerut și ciocolate și fulgi de ceriale, căparcă la nea Bebe e Ateneul lui Hilton…Noi suntem băieți de cartier, ne cunoaște pooliția, nu ne băgăm în buclucuri de astea”

Aii aveau dreptate, Mirela se jucase de-a răpirea, dar nici nu recunoșteau nimic legat de incendiu. Ce vină aveau ei că arsese un depozit chiar lângă locul unde făcuseră pană?

– Nici n-am văzut că a ars coșmelia, zău, mie mi-e frică de foc, domnu ofițer, plusă Terente. Mama mi-a zis de mic că cine se joacă cu focul se pișă în pat, ori eu sunt băiat curat, pe bune…

Dar locotenentul Paul avea un as în mânecă pe care i-l oferise tot eroina zilei, Mirela, așa că îi aduse pe toți trei suspecții, Terente, Crețul și Zeamă, în biroul lui unde îi invită să ia loc.

– Ia să stăm noi puțin la televizor, spuse ofițerul, potrivind o casetă în aparatul video și imediat pe ecran apăru un desen animat vesel și dinamic. Mirela îi povestise mai devreme tot ce se întâmplase în depozit, când izbucnise focul și Paul reținuse un amănunt important. Înainte de a se repezi în curte să vadă dacă arde cu adevărat ceva Victor, omul însărcinat cu supravegherea, comutase pe video cele două camere de luat vederi montate în curte și pe acoperișul depozitului. Trebuia să fie o înregistrare pe caseta care se aflase în aparatul din camera de pază și într-adevăr pe ea ase aflau lucruri interesante.

– Râdeți de noi șefu, păi noi suntem puradei să vedem de astea cu tom și jerry, ia uite mă că l-a călcat pe coadă…

Apoi s-a făcut tăcere. Desenul animat fusese întrerupt brusc și pe ecran apăru imaginea destul de clară a unui bărbat care sărea gardul depozitului.

– Uite, ești tu Crețule…pufni deodată uimit Zeamă.

– Terente, am ajuns vedete, ne-a dat la televizor, bă!

Imaginile erau puține dar elocvente. Nu mai încăpea nici o îndoială, toți trei participaseră la declanșarea incendiului și băieții din gașcă au simțit deodată că se prăbușește cerul. Fuseseră siguri că nimeni nu va ajunge până la ei, că nimeni nu va începe să-i bănuiască, neavând nici o legătură cu firma și locul respectiv dar iată în câteva ceasuri după ce fuseseră prinși vinovăția le era dovedită! Totul datorită unui copil care a văzut cam multe filme la televizor în loc să se joace cu păpușile…

Deodată în fața celor trei se deschise o altă perspectivă decât cea așteptată. Pușcăria și nu o escapadă de lux pe banii câștigați, cu fete și băutură la discreție.

– Cine v-a plătit pentru asta?îi întrebă procurorul care participa la anchetă. Cine v-a angajat să dați foc depozitului?

Era inutil să nege dar puteau să se târguiască.

– Șefu, dar nu putem să negociem?își aminti Terente un termen pe care-l auzise la televizor.

– Ce să facem?

– Așa, să scăpăm și noi mai ieftin dacă spunem adevărul?

– Băi Anghele, te mai întreb odată, cine v-a angajat?

– Un domn.

Locotenentul așeză în fața lor pe birou un set de fotografii în care apăreau Victor, Mihai, Boby, alți angajați de la firmă, chiar și domnul Pantelimon.

– Hai, lasă fițele că n—avem timp. Ia zi, care din domnii ăștia v-a plătit să puneți foc la depozit?

Terente dădu la o parte, cu un gest grăbit, capetele curioase ale acoliților săi care se înghesuiau să vadă fotografiile, ținea să rămână șef până la capăt.

– Ia te uite, zise…și ridică fotografia lui Victor.

– Da, da…e el…uite ce seamănă, confirmă Crețul.

– Acesta v-a plătit?

– Nuuu…e Victor, un tip din cartier, băiat bun doar că are pumnul greu.

– Sigur nu el v-a angajat pentru trebușoara asta?

– Nu e el, șefu, să dau cu toporul în mama dacă vă mințesc, uite mă jur să-mi cadă coaiele, na…

– Atunci care e?

Terente răsfoi din nou fotografiile ca și cum voia să fie sigur.

– Nu vă uitați la băieții mei că ei e proști și nu știe, vă spun eu care e șmecherul care a zis că iese cu paraii la intersecție. Ăsta e….Să-mi sară ochii dacă te păcălesc, șefu…

Locotenentul așeză încet pe masă fotografia care-l reprezenta pe Mihai și schimbă o privire cu procurorul. Nu mai rosti decât un singur cuvânt:

– Bine…

Mihai a fost reținut abia după ce s-a organizat o recunoaștere în toată regula, dintr-un șir de mai multe persoane printre care se afla și Victor.

Fusese introdus fără prea multe vorbe în sediul poliției, instruit să se așeze în rând cu alți bărbați aduși pentru recunoaștere și nu era în stare să înțeleagă nimic. Cine erau cei care-l acuzau? De ce îl desemnau pe el ca vinovat?

A fost trimis la arest cu toate „onorurile„, amprente, date antropometrice, fotografii față și profil. Își dădu seama că n-are nici un rost să protesteze în fața subofițerilor care-și îndeplineau îndatoririle de rutină ar locotenentul îl anunță că va fi chemat mai târziu la interogatoriu. Simțea că i se blocase judecata, nu mai era în stare să raționeze, să priceapă, să caute explicații.

În mintea sa nu mai păstra decât ecoul apăsător al cuvintelor rostite de procuror:

„ Sunteți arestat domnule Popescu…„

Vestea arestării căzu ca un trăsnet.

Vestea arestării căzu ca un trăsnet la vila Pantelimon.

Mai întâi săriseră cu toții…nu se poate ca Mihai să fie amestecat în așa ceva! Sofica izbucnise în plâns, doamna Vera își făcea cruci și-i implora Sfintei Fecioare să-i scape de necaz. Cât despre Mirela, eroina familiei, sărbătorită și răsfățată în ziua aceea…copila nu putea înțelege ce legătură ar putea exista între Mihai și derbedei.

Doar dl Pantelimon își păstra calmul.

– Mă mir, bombăni el, aș fi pariat că bruta de Victor e de vină, mai ales că face parte din gașca aia de derbedei. Ciudat…nu m-aș fi așteptat din partea lui ginere-meu…

– Cum, tată, tu pleci urechea la asemenea scorneli, tu crezi că Mihai e vinovat?

– Orice e posibil pe lumea asta,se jelui doamna Vera.

– Fata mea, să stăm strâmb și să judecăm drept. Mie îmi pasă de căsnicia ta și mă doare inima că ești nefericită, îmi pasă și de cariera mea politică că numai de scandal n-am nevoie dar…omul acesta te înșeală, aleargă după alta, da?

– Hai lasă, interveni aspru Vera, să nu ții tu altora lecții de fidelitate!

– Adică îi iei apărarea…poate de la tine a moștenit a mică geloziile fără număr….dar poate l-a îmbrobodit mironosița aia cu mutra ei de fecioara Maria…

– Asta-i altă gâscă în altă traistă, continuă Vera. Orice ai zice tu  Mihai e băiat subțire, cu educație, de unde să umble el cu golanii de pe străzi?

Aici era punctul vulnerabil unde bănuielile trebuiau probate, de unde și cum să-i fi cunoscut Mihai pe băieții din banda de cartier a lui Terente? Pentru dl Pantelimon nu era greu de găsit repede o explicație:

– Toată gașca asta e din Tei, păi nu acolo stă târfulița pe care Mihai probabil a condus-o acasă nu odată? Sunt vecinii fetei, nu-i dovadă că e complici, că e vinovați amândoi?

– Nu, tată, se încăpățâna Sofica, eu continui să cred că e mâna ei, a Anei și numai a ei!  Mihai nu e decât un fraier căzut în capcană, dar își merită soarta nenorocitul!

Ana se întreba același lucru, ce legătură putea fi între Mihai și gașca lui Terente?

Cum s-a ajuns ca Terente să-l acuze pe Mihai câtă vreme nu se cunoșteau? Ea era sigură că Mihai n-are nici un amestec, dar intuia că necazurile ei nu se sfârșiseră. Dacă la început fusese bănuită că a complicea lui Victor acum va fi acuzată că e complicea lui Mihai. Nu va scăpa de bănuieli, de anchete, de interogatorii neplăcute. Exact așa s-a întâmplat pentru că în ziua următoare a fost din nou chemată la poliție. Mihai refuza să admită orice fel de legătură cu gașca, declarase că nu-i cunoștea și nu avea nimic altceva de spus, cu atât mai mult de mărturisit în legătură cu incendiul așa că anchetatorii se agățau din nou de relația dintre Ana și el.

Întreg cartierul începuse să vuiască.

Victor răspândise tot felul de zvonuri, vecinii în frunte cu doamna Lizica, cea pe care nu o mai slăbeau curtezanii, găsiseră un nou subiect de bârfă, doar administratorul încerca să-i liniștească, bucuros să scape un timp de Terente și ai lui. Până când Gogu se enervă îngrozitor și provocă un adevărat scandal, încercând s-o pună la punct pe doamna Lizica:

– Ce aveți cu sora mea, se rățoi el, mai bine v-ați hotărî pe care din tipii care vă bat pe șest la ușă îl alegeți, pe cheliosul care aduce trandafiri sau pe burtosul cu crizanteme? Poate unul dintre ei e soțul dumneavoastră?!

– Vai, sări ofuscată doamna Lizica, soțul meu e șofer de TIR șu e mai mult plecat…de unde ai scos-o dumneata că-mi bate cineva la ușă?

– Lasă coană Lizico că are dreptate băiatu că nu mai ai rușine, da, da…concluzionă altă vecină martoră la ceartă și doamna Lizica se gândi că e mai bine să închidă ușa în nasul tuturor. De atunci, ca prin farmec, toate bârfele despre Ana se risipiră.

Mai neplăcut a fost că Ana a trebuit să povestească tot părinților. L-a luat de mână pe Gogu și s-au dus la Brănești. Iar dacă pentru doamna Ileana care avusese remușcări că trebuie să păstreze secrete față de soțul ei în legătură cu sentimentele fetei față de un bărbat însurat, povestea cu iubire, incendii și poliție căzu ca o lovitură dată în moalele capului, închipuiți-vă ce a simțit domnul Moraru care nu știa nimic.

Învățătorul ieșit la pensie înainte de vreme pe caz de boală era un om cumpătat și echilibrat pe care viața îl învățase sî respecte adevărul, dreptatea și mai ales demnitatea ființei umane, lucruri adesea călcate în picioare într-o lume grăbită să trăiască confortabil fără prea multe scrupule. Paradoxal, asistase în ultimii ani la un fenomen ciudat, pe măsură ce tot mai mulți se duceau la biserică fără teama de a fi sancționați, pe măsură ce preoții, singuri sau în sobor, oficiau slujbe unde era și unde nu era cazul oamenii păreau nepăsători față de orice percepte morale, ignorau legile, afișau mai des răutate, egoism și ură decât iubirea aproapelui. Calmul său le făcu bine tuturor, și soției, care simțise că o cuprinde disperarea, și lui Gogu, depășit de situație și mai ales Anei care regăsi dintr-odată confortul sfaturilor părintești.

„Cel mai important lucru din lume, se destăinui dl Moraru familiei, este să fii cinstit față de tine însuți și să-ți duci viața fără a face rău altuia. Nimeni nu poate s-o condamne pe Ana pentru că iubește și asta de la Isus încoace. Abia după ce înțelegem cât de importantă e iubirea ei putem vedea ce facem cu celelalte lucruri. Faptul că e vorba de un bărbat însurat nu interesează, deocamdată…deși zice că e hotărât să divorțeze. Prioritară e problema cu acuzațiile poliției, bănuielile care o înconjoară pe Ana și care trebuie risipite. La lumina zilei, în fața legii și în fața oamenilor!”

„Mai întâi demnitatea și apoi dragostea…dacă e dragoste cu adevărat”

”Da, tată, e dragoste cu adevărat„ spuse ferm Ana.

Domnul Moraru s-a hotărât atunci să intervină și nimeni nu l-a putut opri să îmbrace costumul negru păstrat pentru ocazii importante și să ia drumul Bucureștiului unde avea de gând să stea de vorbă cu domnul Pantelimon care a rămas stupefiat să-l vadă bătându-i la ușă pe învățătorul de provincie.

De fapt domnul Pantelimon n-avea nici un chef să stea de vorbă cu oaspetele nepoftit așa că la început a căutat să ia toată povestea în glumă.

– Să nu mi te plângi mie că ginere-meu ți-a sedus fata, spuse pe un ton batjocoritor. Nu-i vina mea că nu știe să se păzească de golani, știi cum le spunea pe vremea noastră, că matale ești cam boșorog, le zicea malagambiști!  Tovarășu secretar de partid de la noi de la fabrică, nu spun cine că acum e adjunct de ministru ne îndemna să-i combatem dar uite că nu li s-a stârpit sămânța. M-oi fi procopsit cu un malagambist ca ginere, nu mi-am dat seama că-i cam curvar, am fost orb, recunosc iar fiica mea aici de față chioară! Se zice că dragostea e oarbă, o fi dar prostia e oloagă…

Dl Pantelimon râse fals și-l bătu pe umăr pe vizitator în semn de compătimire:

– Pe fata dumitale o plâng că e victima monstrului…

– De fata mea am grijă și singur, reuși să strecoare o vorbă dl Moraru, ceea ce vă rog e numai atât, să nu o mai împroșcați cu noroi. Nu aveți nici un drept. Și nici pe el. Justiția nu și-a spus cuvântul încă.

– Nici pe el? Dta îi iei apărarea unui om pe care nici nu-l cunoști, habar n-ai ce hram poartă, poate e un violator, un psihopat, un pedofil…

– Tată! îndrăzni să deschidă gura Sofica uluită de divagațiile domnului Pantelimon care nu părea să-și piardă suflul:

-…un drogat…

– Dacă-l iubește Ana înseamnă că e un om bun.

Pe domnul Pantelimon tonul calm al celuilalt îl călca pe nervi, în plus Sofica era pe cale să izbucnească pentru că taică-său depășise măsura. Ea nu avea de obicei voie să-și contrazică părintele dar acum era prea mult.

– Un om bun, da…și însurat pe deasupra ceea c e pare că nu te deranjează. Domnu Moraru, parcă Moraru îți zice…la vin te pricepi, că am gustat la dumneata în bătătură și mi-a plăcut. Ce zici că ai fost, învățător? Ei bine eu am fost muncitor la șaibă, am avut cu o clasă mai mult ca trenul, că pe atunci chefereul avea și clasa a treia dar mă pricep  mai bine la sufletul oamenilor. O să ai mari necazuri din cauza fetei, ascultă-mă pe mine, a apucat pe căi greșite.

Domnul Moraru îi opri perorația cu un gest scurt, privindu-l rece.

– Nu cred …nu cred cî dumneata ai suflet, răspunse. Apoi plecă.

A reapărut Magda

A reapărut Magda exact în clipele când Ana simțea cel mai mult nevoia unei prietene alături de ea. Iar regăsirea a fost posibilă, paradoxal, datorită unei persoane la care nici nu se gândise, Angela.

Ana era acasă, seara, învăța pe rupte căutându-și liniștea în paginile cărților de Drept când a sunat la ușă blonda parteneră de tenis a fratelui ei și i-a cerut voie să intre, pentru că dorea să-i spună ceva.

– Uite ce e, a avertizat-o de la bun început Angela, să nu crezi că am venit cu gândul să mă amestec în viața ta…sunt prietenă cu Sofica, e adevărat, dar nu e treaba mea dacă e ceva între tine și Mihai…E vorba de Gogu.

„Așadar știe, s-a dus vorba…și ce-mi pasă?„ gândi Ana rostind fără să-și ascundă ostilitatea:

– Gogu? Ce-ți pasă ție de Gogi?

Angela îi zâmbi fără să-i răspundă și Ana, stânjenită, se simți obligată să o invite să ia loc.

– Pot să-mi aprind o țigară?

– Nu…adică te-aș ruga să nu fumezi.

– Bine, Am venit să-ți spun că am dat de urma fetei.

– Care fată?

– Fata pe care Gogu o iubește, parcă Magda o cheamă.

– De unde știi tu că Gogu iubește pe cineva?

– Ana, uite ce e…îmi pare rău să te dezamăgesc dar eu nu sunt o „blondă din bancuri„  o fițoasă fără inimă cum par în ochii multora, poate sunt răsfățată, poate îmi place să cer mult de la viață, poate sunt egoistă uneori dar să știi că țin mult la Gogu. Ca o prietenă. Vreau să nu-k mai văd nefericit, fără chef, disperat chiar…Stiu că tu ai destule probleme pe cap dar n-ai observat că Gogu în ultimul timp s-a transformat total? El care era amuzant, agreabil, sclipitor a devenit urâcios și nesuferit, fuge de noi, prietenii, buni sau răi cum suntem:::De când l-a părăsit Magda…

– Tu crezi că o iubește pe Magda?o întrerupse Ana, descumpănită.

-Angela izbucni în râs:

– Cât de naivă ești! Frumoasă și atât de naivă! Uite, ai aici telefonul de la serviciu al Magdei, lucrează pentru o firmă de căsătorii…Da, da, o firmă care-ți oferă tot felul de servicii, închirieri de haine, flori, podoabe, îți aranjează limuzine și noaptea nunții sub clar de lună…mă rog, n-au ajuns încă la perfecțiunea încât să furnizeze mirele sau mireasa…

Informația primită de la Angela s-a dovedit adevărată. Ana a sunat la numărul de telefon al firmei care oferea servicii proaspeților căsătoriți și a aflat că Magda lucrează acolo dar în clipa aceea era „pe teren„, în Complexul studențesc din Regie unde se găsește un atelier improvizat care confecționează podoabe pentru mirese. Nerăbdătoare să-și revadă prietena căută stația lui 601 și merse până la Complexul Regie descoperind cu uimire un univers insolit, pitoresc și straniu în același timp. Ferestre în care atârnau haine puse la uscat, sticle și borcane, anunțuri de tot felul lipite unde vrei și unde nu vrei care te îmbiau să cumperi sutiene, pâine, țigări la bucată, celulare, vin de țară, pisici și câte și mai câte. Nu lipseau  ofertele unor servicii probabil foarte căutate cum ar fi „tund părul din nas„, „închiriez fier de călcat„, „decodez celulare„, „facem găuri în urechi„…Ana dădu chiar de un anunț cât se poate de categoric „îmi vând sufletul, sunați la 0744…„ și nu se putu stăpâni să nu pufnească în râs. În sfârșit găsi pe o ușă inscripția căutată „confecționăm podoabe de mireasă„, bătu și intră fără să mai aștepte invitația.

Într-adevăr Magda era acolo cu încă două fete, potrivindu-și pe cap o coroniță in flori mari albe prinse cu fire de argint.

– Ana,,,ce cauți tu aici!?

– Magda…Dar tu?

– Nu te-ai schimbat deloc.

– Nici tu.

Au plecat împreună cu gândul să se întoarcă spre centru cu autobuzul, bucuroase de revedere, gata să-și facă, la fel ca altădată, confidențe. Dar mai întâi Magda nu se putu stăpâni să nu întrebe:

– Gogu ce mai face? Te rog să nu-i spui că m-ai întâlnit, știi…Magdei îi era teamă să mărturisească faptul că era însărcinată. Deocamdată sarcina nu se vedea iar Ana n-avea cum să observe nimic așa că mai putea amâna luarea unei decizii finale. De fapt, cum m-ai găsit de ai venit la fix?

– Mi-a spus Angela.

– A…Pantera roz? Nu-mi vine să cred, ce-i pasă ei de soarta mea?

– Uite ce e, „pantera„ nu e așa cu nasul pe sus cum ni se părea nouă, nici așa nesuferită…

– Glumești? O tipesă mișto care te sfidează dintr-un Bmw decapotabil n-are cum să fie simpatice.

– Ba eu îți spun că e o prietenă bună a lui Gogu pentru că îi vrea binele.

În loc de zâmbet pe fața Magdei apăru o ușoară încruntare:

– Te pun să juri că nu-i spui nimic lui Gogu, izbucni ea. Nu m-ai văzut, nu m-ai găsit..să te juri pe fericirea ta!

– Ești nebună, te vezi ce spui? La urma urmei Gogu putea să afle și singur, Angela îi putea apune lui în loc să vină la mine.

Dar Magda refuza cu încăpățânare orice argument:

Nu mai ești prietena mea dacă îi spui…mai zise ea și începu să plângă în hohote.

O să-l dăm în gât cu tot șmenul

O să-l dăm în gât cu tot șmenul, bombănea Terente, adresându-se furios ciracilor lui. Erau în arest de mai multe zile și nimic din ceea ce sperau să se întâmple nu se întâmplase. Poate în dimineața asta să aibă mai mult noroc, gândi el, văzând că intră în încăpere un subofițer pe care nu-l cunoștea, nu-l mai văzuse până atunci.

– Ce e, avem vorbitor? Te pomenești că a venit mama să-mi aducă haleală mai pricopsită…sau a venit avocații?

– O să vină mă-ta să te ia la palme, replică subofițerul necunoscut care părea, după insignă, că lucrează la Circulație și n-ar fi avut ce căuta în arestul Judiciarului.

– Ia zi neică ce-am mai făcut, am trecut pe roșu? întrebă Terente pipăind insigna aurie.

– Mai repede ați călcat pe bec! Băi, auzi aici, continuă polițistul coborând glasul, carele ești Terente, tu?Ascultă aici la mine și nu-ți mai ține mâna în izmene când îți vorbesc, dom nul acela de te-a angajat vă transmite că e supărat că nu te-ai ținut de cuvânt. A mai zis tipul să aveți răbdare și să vă țineți gura sau o băgați pe mânecă.

– A, mata ești poștașul? ricană Terente. Zi-i bă atunci că o să spunem adevărul deși nu ne stă în caracter. Dacă ne dă țeapă să n-am parte de urmași dacă nu bag cuțitul în el…dacă ne-a mințit cu tot ce a promis să-l calce tramvaiul 16 pe coaie, să-i arză casa lui că ne-a pus să dăm foc pe degeaba. Si unde e avocații noștri, de ce n-a venit avocații să ne eliberează?

Crețul și Zeamă încuviințau cu exclamații fiecare cuvânt al șefului cu toate că ei habar n-aveau cine e persoana care îl tocmise pe Terente. Iar acesta se aprindea pe măsură ce îi ieșeau vorbele din gură:

– Îi dăm termen de o săptămână, nene, așa să-i transmiți din partea lui Terente!  Dacă nu ne scoate din bulău cu avocații turnăm pe gât tot, măcar să fim colegi de celulă cu șmecherul, să-l vedem cum se târăște cu un cataroi la picioare și cu gamela în mână după o lingură de varză chioară…

– Taci măi cretinule că și noi o să ne târâm, pufni deodată Crețul căruia mai mult ca sigur nu-i plăcea varza.

Vrei război, o să-l ai !

– Vrei război, o să-l ai ! suna și acum în urechile lui Mi0hai amenințarea domnului Pantelimon. Cum se precipitase totul, într-un vârtej de fapte greu de stăpânit, de acuzații și bănuieli absurde, de umilințe pe care nu crezuse că va trebui să le suporte vreodată. Arestarea, venită pe neașteptate, confruntarea cu acuzatorii lui, înregistrarea amprentelor, interogatoriile, totul se transforma în mintea lui într-o avalanșă imposibil de înfruntat, care-i paraliza voința și rațiunea, slăbindu-i puterile, făcându-l tot mai vulnerabil. Și mai era prima noapte petrecută în arest, o noapte de nesomn și furie, într-o încăpere împărțită cu niște infractori anonimi pe care nu-i întrebase nimic și nici nu le răspunsese la întrebări.

Nimeni nu era mai interesat ca Mihai să se afle adevărul. De aceea, de la primul interogatoriu, el spusese tot ce știa, se hotărâse să nu piardă timpul disculpându-se sau protestând zadarnic ci să povestească tot ce cunoștea despre afacerile firmei, despre activitatea lui de director, despre viața lui. Relată despre presiunile făcute asupra lui în familie, le vorbi despre Ana, începând din seara ploioasă de vară când o cunoscuse, le spuse despre incidentul care o făcuse pe fată să coboare din mașina lui pentru a ajunge la poliție în urma unei cumplite neînțelegeri, își mărturisi dragostea pe care nu mai dorea să o ascundă în fața nimănui. Totul, absolut totul.

Mihai era sigur că doar adevărul îl putea salva. Procurorul și polițistul care-l ascultaseră cu atenție, aproape fără să-l întrerupă, trebuiau să înțeleagă că el n-ar fi avut nu numai motivul dar nici caracterul potrivit pentru a săvârși fapta de care fusese acuzat.

Insistă că nu-l cunoștea pe Terente inclusiv în cadrul confruntării lor. Pentru Mihai era evident că Terente minte, tot ce afirma tânărul era șubred dar insistența cu care își susținea mărturisirea era șocantă. Întrebat în mai multe rânduri cum l-a cunoscut pe comanditarul afacerii Terente , care-și asumase rolul de a fi tratat singur înțelegerea o ținea morțiș cî e vorba de Mihai.

Băiatul spunea că îl mai văzuseră prin cartier, odată când a condus-o pe Ana acasă, altă dată într-o duminică, mai de mult, când era tot cu Ana la o cafenea cu terasă în aer liber nu departe de Circ, îi știa numărul de la mașină, un Ford mondeo „mișto„ de culoare neagră. Apoi Terente susținea că într-o seară Mihai l-a așteptat, parcând mai departe de capătul aleii unde se afla blocul Anei, a coborât din mașină și l-a strigat pe Terente: ”Hai, băiatu, dă-te mai aproape că am ceva să-ți zic…e o afacere pentru voi, s-ar fi adresat Mihai intrând directheieîn subiect. Atâția parai, jumătate acont și restul la cheie, când e gata treaba și nu e mare scofală de făcut. Vreau doar să fac o farsă cuiva, un tip care mă enervează și să-i afum un pic baraca unde-și ține averile. Veniți seara, săriți gardul, picurați puțină benzină și de restul mă ocup eu. Nici nu trebuie prea mult zel, bă, e vorba de o glumă, spargeți geamurile din spate ale depozitului, turnați ceva benzină și vă cărați, oricum focul o să fie stins repede, n-o să fie decât o sperietură dar o să-i pârlesc șoriciul amicului”

Probabil tot ce relatase Terente era o descriere fidelă a dialogului cu comanditarul, de altfel și ceilalți băieți din bandă confirmau că li se ceruse să toarne doar puțină benzină pentru că era vorba de o glumă. Glumă, desigur, dar alimentat de materiale ușor inflamabile incendiul se transformase într-un dezastru. Cu toții știau că Terente n-are suficientă imaginație să inventeze dialogul respectiv, poate asta îi făcuse pe anchetatori să îi dea crezare…numai că limbajul folosit nu se potrivea cu Mihai ceea ce era tot mai evident! Educația, modul de a gândi și a se exprima ale lui Mihai erau în totală contradicție cu expresiile colorate din relatarea lui Terente. Mai mult, Mihai avea senzația că exista ceva cunoscut, familiar, că l-ar putea recunoaște pe cel ce obișnuia să vorbească astfel…să fie totuși Victor? Atunci de ce îl disculpau cu atâta încăpățânare Terente și ai lui, de frică? Să fie teama de pumnii boxerului mai mare de frica de pușcărie de care oricum nu puteau scăpa?

Era adevărat că Mihai fusese la cafenea cu Ana, într-o zi când o dusese pe Mirela la Circ și acest lucru îl declarase dar în rest părea limpede că altcineva îi tocmise pe răufăcători.

Dar cine?

Rămase în arest dar cu sufletul împăcat. Simțea că anchetatorii îl credeau și spera să fie eliberat cât mai curând și exonerat de orice acuzație, să iasă la lumină pentru totdeauna din păienjenișul capcanelor pe care alții i le pregătiseră iar el nu știuse să le evite.

I se anunță o vizită și o clipă crezu că a venit Ana, totuși, să-l vadă deși era mai înțelept ca ea să nu se arate, să nu dea loc la complicații nedorite. Nu era Ana ci Sofica, venită ca sol de pace. Era plânsă și agitată.

– Tata e gata să șteargă totul cu buretele dacă…dacă te întorci acasă!

– Să mă întorc? Sofico, ce tot vorbești, cum am putea să ne prefacem cî nu s-a întâmplat nimic?

– Eu nu cred că tu i-ai angajat pe criminali, ai să fii eliberat  și…

– Sigur că nu eu i-am angajat. Dar asta n-are nici o legătură cu căsnicia noastră care nu merge, cu hotărârile pe care le-am luat.

Ea îl întrerupse nervoasă:

– O să mă arate toți cu degetul că n-am reușit să țin un soț măcar un an încheiat…

– Gura lumii te preocupă, Sofico? Nu e mai bine să ne despărțim acum, să ne refacem fiecare viața decât să lungim o legătură de fațadă, fără sens?încerca Mihai să-i explice deși nu vedea nici un motiv să poartă o asemenea discuție într-un arest de poliție, în momentul în care cumpăna destinului nici nu se echilibrase încă.

– Așadar insiști să mă părăsești…pentru o stricată?

În loc de răspuns Mihai încercă să o privească în ochi dar ea se ferea, ștergându-și insistent lacrimile cu batista.

– Sofia, tu mă iubești pe mine? Vreau să zic, ești îndrăgostită de mine?

– Ce întrebare caraghioasă, sigur că te iubesc, doar ești soțul meu.

– Mă iubești pentru că sunt soțul tău sau mă iubești pur și simplu?

– Nu mai pune întrebări ridicole! Idiotule, eu niciodată nu te-am…se repezi Sofica apoi se opri brusc și tăcu.

– Așa e, confirmă Mihai, tu niciodată nu m-ai întrebat dacă te iubesc cu adevărat și cred că nici eu însumi nu mi-am pus întrebarea…Domnul Pantelimon avea dreptate să spună că ți-a cumpărat un soț, ei bine, n-o să-i fie greu să-ți cumpere altul…

– Mihai, lasă prostiile te rog, întoarce-te la familia ta, la mine…Tata o să te ierte dacă insist eu și-l rog frumos.

– Dar ce e tac-tu, Dumnezeu? E Dumnezeu să-mi ierte păcatele?

Izbucnirea grosolană a lui Mihai puse capăt discuției și Sofica plecă. Dacă ar mai fi avut răbdare câteva ore puteau discuta acasă pentru că spre seară Mihai fu eliberat. Deși promisese că nu vine să-l vadă Ana acționase urgent, rugând un profesor al ei de la Drept, un avocat cu reputație în baroul bucureștean, să se intereseze de caz și acesta imediat intervenise cu autoritate. Ana și Gogu l-au așteptat când a ieșit din sediul poliției și Mihai le-a spus că e hotărât să-și strângă lucrurile ca să se mute imediat la un hotel până va găsi o locuință convenabilă.

A luat un taxi dând șoferului adresa vilei din Cotroceni.  Știa că va găsi familia Pantelimon la cină, ca de obicei, și nu greșea. Erau toți acolo, plus o servitoare nouă  și evident neîndemânatecă, a rostit un „bună seara„ rece și a sărutat-o pe obraji pe Mirela care sărise veselă în brațele lui și nici nu se gândea să-i mai dea drumul din strânsoare.

– Mihai, ce bine că ai venit, știi că eu i-am desenat pe hoții de copiii?

– Ți-au arătat desenele mele la Poliție?

– Dar nu mai pleci, nu-i așa?

– Vrei să-ți arăt ce jucării noi am primit?

Cuvintele Mirelei se adunau în jurul lui plutind în aer ca fluturii pe care fetița îi admira atât în timp ce Sofica, doamna Vera și Pantelimon continuau să mestece în tăcere, cu ochii coborâți în farfurii.

– Femeie…că nu știu cum o cheamă pe proasta asta nouă, mai pune un tacâm!se auzi în cele din urmă vocea răgușită a domnului Pantelimon.

– Mulțumesc, eu nu mănânc, răspunse Mihai fără să o lase jos din brațe pe Mirela care radia de fericire. Am venit doar să-mi strâng lucrurile…

– Pleci? În ochii fetiței se strecura o lacrimă ca o boabă de strugure. De ce pleci dacă nu ești vinovat?

– Mirela, să urci imediat în camera ta, Ghizela, du-o imediat sus!strigă Sofica renunțând să mai afișeze indiferența.

– Dar n-am terminat de mâncat, încercă să protesteze, fără succes, fetița.

Sofica așteptă ca sora ei să plece din cameră pentru a-și ridica ochii în semn de rugăminte spre stăpânul casei.

– Tată…

– Mihai, ai măcar decența de stai jos…rosti dl Pantelimon, neașteptat de calm. Suntem adulți, ce dracu…hai să ștergem cu buretele totul și…

Ceea ce văzu în privirea lui Mihai parcă avu darul să-l sperie:

-…doar n-o să te duci la curva aia?

Mihai rămăsese în picioare, nemișcat, încercând să nu se înfurie, să păstreze măsura vorbelor, chiar să fie ironic:

– Doar n-o să-mi cereți să mă întorc la firma căreia i-am dat foc? Sau poate ați uitat de câte acuzații am avut parte? Te pomenești că-mi cereți să vă construiesc o clădire nouă în loc?

– De ce nu? Ți-am promis că până la urmă tot eu am să te ajut să-ți împlinești visul, să fii arhitect ca taică-tău.

– Lăsați-l pe tata să se odihnească în pace! Lăsați-mă să-mi văd singur de visurile mele…o să-i găsiți alt soț Soficăi, un alt fraier gata să facă pe sclavul, să renunțe la demnitate, la mândrie, la orice…Am să-mi iau lucrurile și am să plec acum, am să stau la un hotel, deocamdată, dar asta nu vă privește. Și sper că nu aveți nimic împotriva ca procedurile de divorț să se desfășoare rapid și discret, fără vreun scandal care să vă prejudicieze campania electorală.

Doamna Vera se întoarse către fiica sa văzând că e pe punctul să izbucnească:

– Mai bine lasă-l Sofico să plece, dă-l naibii de căpos! Dragoste cu sila nu se poate…ducă-se!

– Să  plece, nu-mi pasă!acceptă Sofica, reținându-și greu mânia.

– Ne..ne  ne..nu e chiar așa, interveni dl Pantelimon. Vrei război, băiete, atunci ai să pleci din casa mea așa cum ai venit, cu izmenele de pe tine și niște cărți nenorocite…ai să lași matale aici mașina că eu ți-am luat-o cu banii mei și ceasul japonez și stiloul de aur…

Mihai nu-l mai asculta, urca deja scara spre dormitorul de la etaj în timp ce dl Pantelimon striga după el iar răcnetele acestuia parcă îl urmăreau gata să-l lovească:

– Vrei război, o să-l ai!!

Brusc, Mihai se opri în capătul scării și se întoarse spre ei:

– De ce nu-i declari război tipului care a pus la cale incendiul…chiar nu știi cine e?

Și-a continuat drumul în timp ce toate privirile s-au întors spre dl Pantelimon:

– Ce-a vrut să spună?

Ana nu i-a spus nimic lui Gogu

Ana nu i-a spus nimic lui Gogu, s-a ținut de promisiunea făcută Magdei de voie de nevoie. Îi telefona prietenei pe ascuns și își dădeau întâlniri în oraș ceea ce i se părea absurd și nefiresc. Iar atunci când se vedeau încerca în zadar să înțeleagă rațiunile pentru care Magda se încăpățâna să se ascundă de fratele ei.

– Până și „pantera roz„ a observat că Gogu te iubește…

– Ce știe femeia aia?

Degeaba îi povestise Magdei despre neașteptata schimbare din viața lui Gogu care părea că se afundă tot mai mult în paginile cărților de matematică, pretextând că-și pregătește doctoratul, renunțând la faimoasele sale escapade cu flota de blonde spectaculoase, la partidele de tenis, la discotecile și concertele formațiilor sale favorite.

– Zău, e trist și nu vrea să recunoască, dar eu știu, cauza ești tu.

– Ana, nu mă obliga să fug, să las totul baltă, nu sunt pregătită să dau ochii cu el, te rog….

Deodată Ana înțelese tot ce se întâmplase. Nu se pricepea prea bine dar unele semne păreau să-i confirme bănuiala așa că, la prima ocazie, o abordă direct pe Magda:

– Tu ești însărcinată, așa e?

Magda zâmbi:

– Cum se spune…e tardiv de târziu să neg…în curând o să se vadă.

Se îmbrățișară și Ana, emoționată, încercă să-i șoptească la ureche tot felul de vorbe fără șir gen „cât mă bucur„, „cum ai putut fi atât de proastă să nu spui nimic„ sau „bine că n-ai făcut prostia să avortezi„.

– Cum să avortez, doar nu-s nebună? Tot ce am eu pe lume și poate tot ce se va alege din viața mea nenorocită e copilul.

– Dar Gogu…crezi că n-are dreptul să știe?

– Ba da, Ana dar…eu nu pot încă, n-am curaj, mai lasă-mă puțin..

„S-o mai las puțin? Un copil e o treabă mult prea serioasă, își spuse Ana, contrariată. Nu-i pot lăsa să se joace, Gogu trebuie să știe imediat, gata, e toamnă, greierele se întoarce la furnicuța lui…„ Acum grija pentru soarta acestui copil pe care prietena ei îl purta în pântece, dorința de a-i vedea împreună pe Gogu și Magda, trecând peste furtunile relației lor o făcea să uite încurcătura prin care trecea ea însăși, ancheta poliției încă neterminată, viitorul incert.

Între timp Mihai se mutase la o pensiune mai ieftină de lângă Gara de Nord, recomandată de un fost coleg de facultate, arhitectul Adi Mazilu. Mai mult, tot datorită lui Mazilu apăruseră neașteptate speranțe pentru o slujbă în profesie, chiar la una din cele mai mari firme private aparținând unui profesor care-l apreciase în timpul studenției și în același timp fost coleg cu tatăl lui Mihai, cunoscutul Marin Atanasiu – Vlașca. Ana începuse să spere că și viața ei va reintra pe un făgaș normal dar îi era frică să se gândească la dragostea lor, la ea, la fericirea ei. „La fel gândește și Magda, își zise, la fel se teme și ea….„

– Uite ce e Magda, ai să mergi împreună cu mine acasă și ai să vorbești cu Gogu!

– Bine, am să merg…dar mai lasă-mă câteva zile…o săptămână.

– Nici vorbă, mergem mâine!

– Trei zile…

– Poimâine!

– Îți arde de glumă, vrei să ne jucăm? Ala bala portocala ieși Gheorghiță la portiță că te-așteaptă Talion, Talion fecior de domn…

– Ai câștigat! Trei zile…

Mihai se simțea în pensiunea în care se instalase ca într-o gară provizorie. Întâlnirea cu foștii colegi de facultate care lucrau la firma de arhitectură a domnului Atanasiu Vlașca, bunăvoința manifestată de acesta din urmă îl făcuseră să spere că va avea noroc și schimbarea din viața lui, atât de dorită, se va petrece fără mari seisme. Nu plecase din vila Pantelimon decât cu haine și obiectele personale de strictă necesitate, îi lăsase socrului său mașina și cadourile scumpe făcute, nu-și dorea altceva decât să uite, să-și șteargă din memorie aceste luni de zile în care se umilise. Mai rămăsese cu două telefoane mobile, amintire a poziției de „mare director executiv„ și profită de situație să-i dea unul din ele Anei. Puteau comunica mai ușor…

E drept că deocamdată nu se întrezăreau griji materiale, cea mai mare parte din leafa lui rămăsese neutilizată și-l aștepta sub forma unui substanțial cont în bancă. Măcar cu atât să se aleagă…

Cel mai important lucru era acum să se întoarcă la arhitectură.

Spre seară dădu un telefon la Mediaș, vorbea des cu mama lui, mai ales după moartea domnului Serafim, dar necazurile din ultimul timp, arestarea, ancheta îl obligaseră să rărească legătura, convorbirile. Iar acum, când auzi în receptor glasul grav și atât de dulce al doamnei Irina, care-l alinta ca în copilărie, simți că pojghița de gheață care îi acoperise inima se topește brusc. Ar fi vrut să-i povestească mamei, dintr-o suflare, toate frământările lui, să o aibă din nou alături, să-i ceară sfatul, să o roage să-l ierte că a supărat-o atât de mult. Din păcate tatăl lui nu mai era pe această lume ca să-l ierte și să se bucure de vestea că vrea să se întoarcă la vocația lui de arhitect.

– Ce mai faci puiule?

– Bine, mamă, adică sunt sănătos…dar mai am unele probleme. Am renunțat la slujba de la firma de comerț și vreau să-mi găsesc un loc în arhitectură. Îl mai ții minte pe Adi Mazilu care mi-a fost coleg de facultate? El a promis să mă ajute…

– Puiule, te-ai certat cu patronul? Fata dânsului, soția ta, ce zice?

– Am să divorțez, mamă.

– Vai de mine…

Bănuia că mama lui îi va cere adresa și se va urca în primul tren pentru a veni la București, oraș pe care nu putea să-l sufere, simțind cără Mihai are nevoie de ea, că trece prin momente mai grele decât e dispus să mărturisească într-o convorbire telefonică. Îi spuse că o așteaptă. Voia să o vadă, să-i povestească totul, să i-o prezinte pe Ana, ca o garanție a speranței că viața lui se va schimba cu adevărat. Știa că nu scăpase încă de încurcături, Terente continua să o țină morțiș că Mihai a instigat faptele comise și încăpățânarea lui era periculoasă, îl putea duce la proces. Pe de altă parte nici locotenentul Paul nici procurorul nu se grăbeau să încheie ancheta așa cum îi presa dl Pantelimon care voia să-l vadă după gratii și amenința că îi va cere despăgubiri uriașe. Iar nesiguranța, așteptarea îl înnebuneau, nu mai avea răbdare să fie disculpat, spălat de toate acuzațiile nedrepte, să-și înceapă noua viață.

Avocatul îl sfătuise să nu se afișeze ostentativ cu Ana, ba chiar să evite de a se întâlni cu ea atâta timp cât erau implicați amândoi în anchetă și avea dreptate. Vorbeau însă la telefon nesfârșite minute, lăsând deoparte îngrijorarea, construind planuri de viitor. Voia să ajungă cât mai repede la Brănești, la părinții ei, să stea cu toții ca o familie în pridvorul casei sub bolta de viță și să discute deschis tot ce urmau să facă, împreună, pentru a vindeca rănile, pentru a trece peste suferințele îndurate ajutându-se unul pe altul. Îl bucurase să audă despre modul plin de demnitate în care dl Moraru își apărase fiica în fața lui Pantelimon, știa că bătrânul învățător îi spusese cu îndrăzneală să nu mai împroaște în jur cu noroi pentru că bărbatul pe care îl iubește fiica lui nu poate fi decât un om bun. Un om bun…Spusese asta fără să-l cunoască, îi acordase un capital de încredere pe care trebuia să-l merite. În schimb, Gogu…

Nici nu-i povestise Anei că, abia mutat în pensiunea de lângă Gară se pomenise cu vizita neașteptată a lui Gogu și discuția lor nu fusese câtuși de puțin amicală.

– Poate dumneata vrei să-ți schimbi destinul , ai călcat cu stângul și acum lupți să scapi de trecut..dar ești sigur că în disperarea de a-ți reface viața nu i-o distrugi pe a Anei?

Asta era temerea lui Gogu și era dificil să-l convingi. Mihai încerca să-i spună că între el și Ana exista un sentiment de dragoste real și puternic. Gogu considera că Ana reprezintă doar refugiul în care, dezamăgit de căsnicie și de abandonarea profesiei la care visase, Mihai s-a aruncat ca să se salveze pe sine, pentru a nu se simți singur și înfrânt.

– Când vă veți da seama de adevăr va fi prea târziu…mai ales pentru Ana.

– De unde atâta cunoaștere a sufletului uman?se înfurie la un moment dat Mihai. Nu ești mai bătrân decât mine. Te ocupi cu matematica nu cu psihologia. Nu cred că ai autoritatea să interpretezi faptele altora…ai experiență, familie, copiii, ai o ființă pe care o iubești și alături de care ai trăit destule satisfacții sau neîmpliniri, ca să dai sfaturi și altora?

Gogu bătu ușor în retragere:

– N-am venit să-ți dau sfaturi ..oricum n-ai să le asculți. Dar m-aș bucura să știu că ai să te gândești la ce ți-am spus. Iar dacă o faci pe Ana să sufere ai să ai de a face cu mine!

– Crede-mă, nu doresc decât să o văd fericită pe Ana.

Mihai îi puse mâna pe braț înainte de a ieși:

– Gogu, tu chiar știi ce e iubirea?

De ești tu acela…

„De ești tu acela…„își aminti Magda o frântură dintr-un vers celebru pe care obișnuia să-l rostească în glumă, în timpul școlii.

Răspunzând unui impuls tainic se dusese dimineață în fața liceului la care preda Gogu, la ceasul când clădirea se golea după ultima oră de clasă. Nu trebui să aștepte mult, pândind de pe trotuarul de vizavi, până să apară Gogu, târând ca de obicei după el bicicleta, încărcat cu tot felul de serviete și sacoșe pline cu cărți și caiete. Era bucuroasă să-l vadă și imediat își dădu seama că Ana are dreptate, orice s-ar întâmpla nu mai putea amâna să-i mărturisească lui Gogu adevărul. Mai ales că, într-adevăr, bărbatul părea obosit și cu gândurile în altă parte. Îl văzu cum târâie bicicleta de parcă era un condamnat care împingea bolovani uriași…un grup de liceeni, în special fete, îl înconjura ca întotdeauna stârnindu-l la vorbă dar Gogu avea prea puțin chef și Magda dori să se îndrepte imediat spre el, să-l salute ca și cum nu s-ar fi văzut de ieri iar el s-o întrebe simplu „ce mai faci Măgduțo, nu ți-a fost dor de mine?„

Nu trebuia decât să facă puțini pași, să traverseze strada până pe trotuarul celălalt, să apară în fața lui ca din întâmplare, dar nu găsea curajul. Ce să-i spună…„știi, sunt bine mersi în luna a treia, aștept un copil de la tine„

Fie ce-o fi! Se hotărî să traverseze dar trebui să lase mai întâi un autobuz să treacă. Ajunse grăbită pe trotuarul școlii, prinsă în valul de liceeni care se răspândeau în diferite direcții, Gogu se îndepărtase pe bicicletă găsind un coridor favorabil în trafic, la umbra autobuzului.

Sofica trecuse de la deznădejde la un calm desăvârșit, egal cu nepăsarea. Nimic din ce se întâmpla în casă n-o mai interesa. Între timp se întorsese Liuba implorând să fie reprimită ceea ce doamna Vera acceptă cu resemnare, profitând de ocazie să scape de servitoarea cea nouă, Ghizela, care nu rezistase nici o săptămână pentru că înjura, era rea de gură ceea ce dăuna educației Mirelei.

La rândul ei Mirela înțelesese că nu trebuia să mai întrebe nimic despre Mihai ba chiar nici să nu-i pronunțe numele nu avea voie așa că își petrecea timpul mai mult închisă în camera ei decorată cu fluturi desenați și decupați cu migală de pe cartoane. Iar Sofica renunțase pentru moment la programul ei obișnuit, cu excepția ședințelor de fitness și orelor petrecute la „Beauty Salon„, petrecea timp de vorbă cu maică-sa, construind planuri de viitor din care nu lipsea dorința de răzbunare.

Îi mărturisi doamnei Vera, hotărâtă, că nu concepe să fie înfrântă de „slăbănoaga aia„, că o să-i oblige pe amândoi să ceară milă, îndurare, să o implore să le ierte aventura.

– Lasă mamă, nu-ți mai face atâta sânge rău că o să-ți plesnească fierea, încerca să o potolească maică-sa, pe un ton de împăciuire.

– Nici nu mă gândesc, răspundea invariabil Sofica.

– Nu se mai întoarce la tine, asta pot să ți-o spun eu.

– Să se întoarcă? Ha! Nici nu l-aș mai primi mamă, în genunchi de m-ar ruga! Pentru mine Mihai nu mai există, l-am scos din inima mea! Eu pe aia vreau să mă răzbun, ce, sunt atât de urâtă că nu pot să-mi găsesc alt bărbat?

– Sofica, oprește-te draga mamii, pentru numele lui Dumnezeu…E păcat! E mare păcat ce spui…vino la mine să-ți spun „tatăl nostru„, trebuie că ești deochiată…

Ana avu un coșmar îngrozitor în care șerpi uriași se încolăceau în jurul gâtului ei, sufocând-o. Fugea desculță printr-o pădure călcând peste gropi din care ieșeau flăcări iar de câte ori întindea brațele să se ferească de crengi arborii se transformau în mănunchiuri de șerpi care o înconjurau din toate părțile. Se trezi din somn cu o durere de cap insuportabilă.

„Așa o să arate iadul în care am să ajung fiindcă sunt o păcătoasă„.

Cât de mult își dorea să fie acum alături de Mihai, să-l găsească lângă ea, pe perna de alături, să o ajute să alunge spaimele cu un zâmbet, cu o vorbă, cu un simplu „bună dimineața  „. „Dacă toate speranțele se dovedesc inutile? Oare am și eu dreptul la puțină bucurie sau am trăit într-o iluzie care e pe cale să se risipească. Omul acela rău e în stare să mă persecute fără milă și are de partea lui totul, bani, putere, relații„

Era nerăbdătoare să vorbească, să-l vadă pe Mihai și fu surprinsă când acesta o rugă să se îmbrace „frumos„ pentru că o invita seara la cină să o cunoască pe mama lui. Într-adevăr doamna Irina sosise val vârtej de la Mediaș, adusă cu mașina de vechiul prieten din timpul școlii, Horațiu. Iar Mihai abia acum realiză că trăise o poveste ciudată. Cunoscuse o femeie, se căsătorise cu ea, intrase într-o familie nouă care ar fi trebuit să devină și a lui dar, cu toate astea, permanent simțise un sentiment, nepotrivit de singurătate, o lipsă de comunicare, o imposibilitate de a fi sincer, deschis, o barieră pe care nu o putea îndepărta pentru a le împărtăși celorlalți trăirile, gândurile lui cele mai intime. Și acum se bucura pentru că descoperise că mai are prieteni, că mai sunt oameni care țin la el din tot sufletul și sunt gata să-l ajute. Mama îi ascultă senină confesiunile, fără  să-l întrerupă, cumpănind cu grijă orice cuvânt rostea, în bună tradiție ardelenească, dornică să-i aline durerea care bănuia că-i macină sufletul. „Ești tânăr, puiule, niciodată nu-i prea târziu să trăiești cum se cuvine, să nu mai faci lucruri de care nu ești mulțumit.„

Seara, la masa comandată chiar la pensiune, un meniu simplu cu mititei, friptură de porc și cartofi prăjiți, Mihai o prezentă pe Ana și avu bucuria să vadă în ochii mamei mulțumirea de a-și fi recuperat fiul, de a-l ști nerăbdător să-i audă părerea, acceptându-i alegerea, binecuvântându-l cu o privire. Cât despre Ana, ea părea vădit emoționată și stingheră la început, roșind când Horațiu își complimentă prietenul pentru frumusețea fetei alese. Se destinse văzând că nimeni nu are de gând să-i pună întrebări incomode. Pur și simplu nu discutară nimic despre divorțul lui Mihai, despre proiectele lui sentimentale, despre întoarcerea la profesia de arhitect.

– Știam că visul lui Serafim se va realiza, spuse la un moment dat doamna Irina. De câte ori i-am spus să aibă încredere în tine, puiule, dar el nu avea timp, îl măcina boala pe dinăuntru, nu voia să plece înainte de a vedea cu ochii lui prima clădire proiectată de tine.

– Cum o să fie clădirea asta?se interesă Horațiu.

– Dacă știți să păstrați un secret am să vă spun doar vouă cum o să fie, pot să vă și desenez..se înfierbântă Mihai, mâzgălind câteva linii pe un șervețel de hârtie.

– Seamănă cu un pod…

– Trebuie să fie o sală de sport, zise Ana.

– N-ați ghicit, e vorba de…

Era atât de plăcut să-ți prezinți proiectele unor oameni cu adevărat interesați de soarta ta, să evadezi dintr-odată din cercul bârfelor, al răutăților și gelozieim să-ți hrănești sufletul cu puțină lumină și puțină speranță.

– Iar pe aici are să treacă un metrou aerian…

– Dar cum ai să rezolvi poluarea?

– Nu prea faci economie de spații, pământul e scump…

– S-a dus vremea să ne îngrămădim cu toții pe verticală…

– Uitați-vă, nici un modul nu seamănă cu altul…

Îmi mai e permis să sper?

„Îmi mai e permis să sper?„ se întrebă Mihai care descoperise, mult prea repede, că o zi nu seamănă cu alta. Nu mai departe de aseară petrecuse clipe atât de plăcute alături de mama sa și de femeia cu care dorea să-și împartă viața. Iar acum, dimineața, fusese chemat la Atanasiu Vlașca, patronul firmei de arhitectură care, extrem de politicos și răbdător îi spuse că nu-l poate angaja.

„Deocamdată”

„Provizoriu.”

”Afacerile stagnau, nu existau comenzi destule dar asta n-o să dureze o veșnicie…„

„Ești un băiat talentat dar sunt în firmă destui arhitecți care nu prea au de lucru„

„Poate un timp îți găsești altceva, după ce treaba începe iar să prospere te luăm imediat„.

Altceva? Mihai știa foarte bine că nimic nu e mai definitiv decât provizoriul. Nici nu i-a trebuit mult timp să afle adevărul, misterul refuzului se lămuri repede când fostul coleg de facultate, Adi  Mazilu, cel care încercase să-l ajute cu bunăvoință, îi spuse în șoaptă că domnul Aurel Pantelimon promisese un mare contract firmei dacă nu-l angajau pe „ratatul de Popescu„.

Așadar dl Pantelimon se ținuse de cuvânt, începuse războiul.

Înseamnă că era inutil să se mai agite, probabil că viitorul senator se va obosi să-și exercite influența și la alte firme din București, ce-l costa să promită tuturor contracte de care nu avea de gând să se țină? Mama îl sfătuia, ca și Horațiu, să se întoarcă imediat acasă, să lucreze la Mediaș sau la Sibiu, departe de Bucureștiul dominat de sforării, intrigi, interese, aflat în plină eră fanariotă. Era o propunere de luat în seamă dar mai întâi trebuia să se termine ancheta, să se limpezească lucrurile, să fie îndepărtate definitiv acuzațiile. Nu putea pleca acum chiar dacă ar fi vrut.

Ana credea și ea că plecarea din București e o idee bună. Pentru el, pentru amândoi.

– M-ai însoți? Ai veni cu mine indiferent ce ar zice lumea?

– Da, Mihai, aș veni fără nici o ezitare. Nu mă întreba de ce. știi foarte bine…pentru că te iubesc.

– Nu crezi că am da dovadă de lașitate?

– De ce, ducem vreun război cu cineva? E vorba de viața mea și a ta, cui ce-i pasă?

– Cum, ai accepta să stai departe de părinții tăi și de Gogu?

– Departe? Uneori până la Brănești, care e la o aruncătură de băț, ajung greu, la câteva zile odată…cât despre Gogu, el o să se însoare și nu s-ar supăra dacă îi eliberez apartamentul..

– Gogu se însoară? Mă bucur!

– Ssst, e secret! Nici el nu știe. Încă.

Dumnezeu nu bate cu parul

Dumnezeu nu bate cu parul dar când e să te pedepsească n-are milă. Nu plânge surioară că-mi trece„ gemu Gogu.

Acum se afla pe un pat de spital și toată întâmplarea i se păru stupidă, un accident prostesc pe care l-ar fi putut evita și un copil. Doar dacă n-au dreptate cei care spun că a început să umble cu capul în nori.

Plecase ca de obicei spre liceu cu bicicleta și la o intersecție pe care o cunoștea foarte bine, pe unde trecuse de sute de ori, fusese agățat de aripa unui TIR imens care-l surprinsese vrând să treacă nepăsător pe culoarea roșie a semaforului. Zburase pur și simplu de pe bicicleta care devenise praf și pulbere sub roțile monstrului ce nu putuse frâna suficient pentru a-l evita pe visătorul călător pe două roți și trebuia să-i mulțumească lui Dumnezeu că rămăsese teafăr. Dincolo de mulțimea de julituri, cucuie și echimoze o rană destul de rea la coapsa dreaptă necesitase o mică operație iar acum el o privea pe Ana zâmbind, cu puțină inconștiență, ca și cum abia dusese la bun sfârșit o năzdrăvănie destinată să-i amuze pe toți. Iar ei încă îi mai tremura inima după șocul suferit când o voce necunoscută o invitase la Spitalul de urgență. Era secretara de la liceu unde se aflase destul de repede întâmplarea nefericită prin care trecuse profesorul Moraru.

La rândul ei Ana încercă să o găsească pe Magda dar nu reuși. Telefonă în mai multe rânduri dar fără succes la firma de servicii pentru căsătorii și până la urmă se hotărî să lase un mesaj, cerându-i să o sune degrabă. La numărul de telefon al mobilului pe care i-l dăduse Mihai . Nu voia să o sperie dar Magda avea dreptul să afle, trebuia să vină la spital și să-l vadă pe Gogu, le-ar fi făcut bine amândorura. Dar trecură mai multe ore și Magda nu apăru. Nu știa nimic nici despre Mihai al cărui telefon nu răspundea, semn că vechiul lui obicei de a uita să încarce acumulatorul nu se pierduse. Sau poate nici nu-l deschisese.

Ana aștepta pe un hol al spitalului, într-un fotoliu, când le văzu pe cele două femei apropiindu-se. Nu-i venea să-și creadă ochilor, era Angela, mai blondă și mai elegantă ca oricând dar fără să mai afișeze acel aer distant și arogant cu care cei răsfățați de soartă îi privesc pe muritorii de rând. Veni s-o îmbrățișeze pe Ana, interesându-se de starea lui Gogu, sincer emoționată. Iar în spatele Angelei apăruse Sofica!

Le-a condus pe amândouă în salonul pe care Gogu îl împărțea cu alți trei bărbați care suferiseră operații ortopedice și el se bucură:

– Trebuia să mor ca să aflu cât de mult mă iubiți?

De fapt Sofica venise să vorbească cu Ana și o interesa prea puțin soarta vremelnicului ei partener de tenis, cu atât mai mult cu cât era fratele dușmancei de moarte. Așa că după schimbul inevitabil de banalități se apropie de Ana și îi șopti:

– Vino puțin afară, vreau să vorbim.

– Te-ai obișnuit să ți se facă toate poftele?îi răspunse Ana tot în șoaptă.

– Te rog.

– N-am ce să vorbesc cu tine.

Dar Sofica era hotărâtă și aproape o trase de mână pe Ana afară din salon, pe holuri, într-un loc retras unde fusese amenajat un refugiu pentru fumători. Nici nu o lăsă pe Ana să protesteze și atacă:

– Te avertizez, să nu crezi că am să-ți las cale liberă cu Mihai! Să nu-ți închipui că am să-i dau divorțul, n-are decât să umble prin tribunale cât poftește, am să-l distrug înaonte de a pune mâna pe hotărârea de divorț!

– Dumneata crezi că mă interesează ce vrei să faci?

– A,nu?

– Astea nu-s lucruri de vorbit într-un spital, deranjăm oamenii…

– Nu-mi pasă! Vreau să știți ce vă așteaptă, să nu spuneți că nu v-am prevenit: Sofica îți aprinse o țigară încercând să-și stăpânească glasul,  nerăbdătoare să-și descarce inima de apăsătoarea povară a furiei.

– Tata o să angajeze cei mai buni avocați și până la urmă Mihai o să se facă de râs pentru că se va dovedi în instanță că m-a înșelat și nu numai cu tine…Tu ai auzit vreodată de Smaranda, ți-a vorbit de ea? Văd după mutra ta că habar n-ai de ce îi poate pielea iubițelului tău…

Ana o asculta în tăcere, fără să reacționeze, ceea ce aprinse și mai tare mânia Sofiei.

– Voi nu știți cu cine vă puneți, tata are relații și bani așa că Mihai n-o să găsească niciodată un post de arhitect cum își visează, înțelegi? Iar când tata o să fie ales senator…

– În fond ce vrei de la mine?încercă Ana să se apere de avalanșa de amenințări.

– Să deschizi ochii și să nu mai fii proastă! Crezi că îl iubești, da? Nu, tu iubești imaginea lui, ceea ce a fost Mihai, ditamai directorul de firmă cu mașină scumpă, cu țoale elegante și plin de bani dar a înțărcat bălaia, nu înțelegi, fă?

– Fă să-i spui lui maică-ta! Cară-te de aici să nu te mai văd! Ana avu o ieșire neașteptată care o descumpăni pe Sofica .

– Ia uite, s-a trezit telectuala din tine, ce, vrei să ne luăm la bătaie, să-ți pun părul pe moațe?

În clipa aceea pe hol se auziră voci, se apropiau câteva asistente medicale și Sofica își înghiți vorbele. Mai aruncă o privire ucigașă în direcția Anei, îi întoarse spatele și plecă.

Fluturii mei n-au să zboare niciodată!

Fluturii mei n-au să zboare niciodată!insistă Mirela, fără să lase mâna lui Mihai de care se agățase strâns.

Fusese o întâlnire întâmplătoare în dimineața aceea, Mihai coborâse din Metrou la stația Eroilor cu gândul să meargă la banca unde-și depozita banii și nimerise peste Mirela, care se plimba cu Liuba pe cheiul Dâmboviței. Le invită pe amândouă la un suc, în primul local ce le ieși în cale.

– De ce crezi asta?

– Pentru că nimeni nu vrea să se uite la ei.

Era adevărat. Întotdeauna Mihai fusese singurul care intra în camera fetiței ca să-i admire desenele, animalele ciudate pe care Mirela le decupa și le agăța peste tot, cu cârlige de rufe, denumindu-le pe toate fluturi. Astfel erau dinozauri-fluturi, maimulte-fluturi sau oameni-fluturi.

– Când ai să vii să mă vezi?  întrebă ea. Nu, n-ai să vii, din cauza Sofiei.

– Știi ce, dacă îmi telefonezi, o să ne întâlnim în oraș ca și acum.

– Grozav! Liuba n-o să spună nimic că altfel o pârăsc că șterge praful cu prosopul de baie…

– Nu-i adevărat, domnu, fetița inventează! sări Liuba care își auzise numele și fusese obligată să iasă din contemplația mută a străzii.

– Am să-ți dăruiesc câțiva fluturi, noi de tot.

– A ce seamănă, a porcușori?

– Ce prostie, unde ai văzut tu porci zburători? Pe neașteptate copila  schimbă subiectul tocmai când el își aminti o butadă, „porcii noștri zboară, chiar în Anglia, la export”. Știi, Sofica se duce la vrăjitoarea cea rea.

– De unde știi?

– Am auzit-o vorbind cu mama.

– Mirela, nu există vrăjitoare.

– Dece mințiți copilul, domnu, interveni Liuba, cum să nu existe vrpjitoare, păi la noi la Moldova e mai multe și tari periculoase…

– Dacă Mihai zice că nu există eu îl cred, spuse Mirela sec. Atunci n-o să-i mai facă rău?

– Cui?

– Ei!

….?

– Fata cu care ai fugit.

Mihai zâmbi:

– N-am fugit cu nimeni Mirela iar Ana e o fată bună, ai cunoscut-o atunci când am fost împreună la Circ.

– A,da…cea care s-a jucat cu dinozaurul meu verde. Mirela chibzui un moment apoi adăugă:

– Păcat. Credeam că te însori cu mine după ce te plictisești de Sofica..

Mihai râse și se căută prin buzunare după bani, să plătească nota și atunci observă că uitase să deschidă telefonul mobil.

– Așa sunt eu, uit, se autoflagelă cu voce tare, nu mă obișnuiesc cu binefacerile civilizației electronice. Îl deschise imediat și aparatul începu să  țipe ca din gaură de șarpe, semn că avea mesaje. Ascultă primul din cele câteva mesaje lăsate de Ana și âși făcu reproșuri pentru neglijența sa.

– Un prieten de al meu a avut un accident, trebuie să mă duc să-l văd la spital…

– Îmi pare rău, se întristă Mirela deodată, cu greu fetița se desprinse din îmbrățișarea de rămas bun.

– Să răspunzi la telefon când te sun eu”îl rugă ea.

Ajuns la spital Mihai era cât pe ce să dea nas în nas cu Sofica, năvălind furioasă pe ușă. Era cu Angela iar în mașină le aștepta Sorin, faimosul partener de tenis, „playboy„ul pe care Mihai nu putuse să-l sufere din clipa când l-a cunoscut. Avea o adevărată repulsie față de bărbații gen „baywatch„, afișând o încredere nemărginită în farmecul lor. Iar acum, când Sorin ieși din mașină să le deschidă politicos portiera doamnelor i se păru că tipul îi zâmbește în zeflemea și abia se stăpâni să nu se repeadă ca să-l ia la palme.

– Te pup, Mihai, îi strigă Angela în timp ce Sofica insista să arate că nici nu-l observa.

Intră fără ca măcar să se întrebe ce caută nevasta lui la Spitalul de Urgență.

Boșorogul are o amantă!

Boșorogul are o amantă!„ se miră Magda făcându-și cruce!

Toată dimineața umblase prin oraș, zăbovise îndelung la un „dialog preliminar„ cu niște potențial clienți care nu păreau deloc hotărâți să aleagă serviciile potrivite pentru nuntă, ba chiar nici nu aveau aerul că sunt deciși să se căsătorească. Lucrând mult timp la o florărie Magda devenise un observator priceput al firii umane, un adevărat psiholog. Știuse întotdeauna ce fel de flori ar solicita cumpărătorul, dacă trăiește o bucurie sau o supărare sau pur și simplu duce o atenție unei profesoare sau funcționare. Ar fi putut câștiga orice pariu.

Era târziu, mai avea un drum de făcut și se hotărî să ia un taxi dar ca un făcut nu trecea nici unul liber prin locul unde se afla pe Calea Victoriei așa că se îndreptă spre Hotelul București aflat în apropiere. Va găsi sigur un taxi parcat la hotel. Și atunci îi agresă privirea o imagine pe care nu putea să o sufere dar n-avea cum s-o evite, perechea  la modă descinzând dintr-un Mercedes de lux cu șofer, el, un bărbat trecut de prima tinerețe, puțin „mai frumos decât dracul„ dar cu portofelul plin, ceea ce se observa de la o poștă, ea, o femeie tânără, elegantă care i se agăța de braț zâmbindu-i lasciv, ba chiar sărutându-l pe gât, indiferentă la privitorii ocazionali. „O cocotă de lux, o admiră Magda cu oarecare invidie, neputându-se stăpâni să nu se întrebe „oare cât aș câștiga dacă l-aș pupa pe burtosul acela transpirat drept pe nasul lui bubos?”

Atunci își dădu seama că îl cunoaște de undeva pe „babalâc„, probabil îl văzuse la televizor printre atâtea VIP-uri care sunt filmate zilnic, cu și fără rost sau motiv, nu cumva era personajul cu ifose care le promitea marea și sarea fraierilor care l-ar fi votat? „ Da, da, trebuie să fie el…tipul cu nume de cartier, Berceanu, Tabără…nu, Pantelimon! Pantelimon, socrul lui Mihai …nici n-a intrat bine în parlament și și-a tras amantă, scârbosul, boșorogul…„ își spuse Magda însoțind cu privirea perechea care intra în hotel, salutată cu plecăciuni de portarul în uniformă de mareșal.

Ciudata descoperire o făcu să-și amintească de Ana, promisese că o  sună, ceea ce făcu după ce-și termină treburile, înainte de prânz. Dar mai întâi vorbi la firma unde lucra și fu uimită să audă că prietena ei insistase să o găsească, lăsându-i mesaje disperate să ia de urgență legătura cu ea. Ana îi dăduse numărul telefonului mobil primit de la Mihai iar când sună rămase șocată să afle că Gogu e în spital. Înțelese că fusese un accident cu bicicleta, că a fost operat de o rană la șold, că era bine și în afara oricărui pericol dar Magdei inima îi bubuia dureros în piept, ca o avalanșă greu de oprit. Ajunse la Spitalul de Urgență într-un suflet, îi salută din zbor pe Ana și Mihai care așteptau pe fotoliile din hol și năvăli în salonul unde Gogu era pe cale să povestească cum va lansa el o trupă de hip-hop care va sparge piața.

– Măgduța!

Ea ar fi vrut să se repeadă să-l îmbrățișeze, să-l sărute, să se cuibărească în brațele lui dar nu îndrăzni. O făcu să se oprească figurile curioase ale celor trei bolnavi din care unul avea întreaga parte de jos înfășurată în bandaje și o grămadă de perfuzii, ezită văzând zâmbetul lui Gogu temându-se de cine știe ce replici zeflemitoare.

– Te doare?…atât o duse mintea să întrebe.

Mihai rămase perplex când Magda, odată ieșită din salonul lui Gogu le povvesti despre neașteptata descoperire făcută mai devreme.

– Smaranda!…exclamă el după ce Magda descrise cât putea mai bine înfîțișarea femeii care părea a fi amanta dlui Pantelimon.

– Care Smaranda? nu se putu abține Ana să întrebe, amintindu-și subit că numele acestei femei îl evocase Sofica într-un mod plin de echivocuri.

– O să-ți povestesc Ana…o să-ți povestesc totul

– O târfă de lux, se vedea de la o poștă, interveni Magda, râzând, sau venea de la o poștă…

– Cât despre dl Pantelimon…nimic nu mă miră, credeam că-i plac profesionistele doar când e în deplasare, departe de casă…se vede că nu-i pasă. Cred că Smaranda și presupusul ei frate Felix puneau la cale o escrocherie, nu știu ce, poate spălare de bani, trafic sau alte chestii mafiote, au încercat să mă prindă cu un șantaj dar n-au reușit…

– Ai spus la poliție?

– Ce poliție, Ana, comentă Magda, probabil au pile mari, iar dacă parașuta aia a ajuns să fie amanta patronului, a lui Pantelimon, nu cumva există  vreun amestec în incendiul care a avut loc?

– Magda, tu ești o adevărată Agatha Christie, spuse Mihai care începu să se gândească la faptul că aici se afla cheia enigmei.

– Nu-i așa că-s isteață? Păcat că nu și-a dat seama cine trebuie…

– Nu mai face pe victima, replică Ana, Gogu te iubește.

– Să-ți fie gura aurită, soro…

Ana și Mihai se hotărâră să petreacă noaptea împreună în micuțul apartament din Tai de unde Gogu lipsea provizoriu. Doamna Irina rămăsese la pensiune, nu voia în nici un chip să se întoarcă acasă la Mediaș până nu se vor lămuri lucrurile.

Erau dornici să se regăsească, să-și topească temerile în uitarea simțurilor. Pentru prima oară Ana își primea bărbatul iubit în patul ei, întreaga noapte. Trăia o emoție puternică, copleșitoare, se simțea ca o mireasă în noaptea nunții ceea ce îi dădu lui Mihai prilejul să descopere altă imagine a ei, era copilăroasă și dulce totodată, îi plăcea să fie răsfățată dar se dăruia cu totală pasiune.

Acum totul se întâmpla cu o naturalețe desăvârșită, de parcă îi învățase cineva cum să împartă plăcerea încât să le fie de ajuns fiecăruia.

– Te iubesc mult Ana…îi șoptea iar ea râdea, ferindu-se de buzele lui, alintându-se…

– Dacă mă iubești de ce îmi ronțăi urechea:

– Fiindcă ești dulce.

– Ba nu, știu…

– Ce știi?

– De ce îmi ronțăi urechea.

– De ce?

– Ca să fiu ca tine, într-o ureche!

– Atunci mă lași să-ți ronțăi și o bucățică de nas?

– Te las, canibalule.

– De ce:?

– Cum de ce, pentru ă te iubesc…și acum nu ți-o lua în cap…Mihai, te rog, acolo nu…

– Ba da…

– Da…

Mai târziu au stat de vorbă.

Pe măsură ce îi povestea Anei despre asaltul Smarandei Mihai începu să creadă că abia acum înțelegea adevărata lumină a lucrurilor. Până acum nu voise să-i spună Anei prea multe despre atmosfera sufocantă din casa Pantelimon, certurile dar și împăcările cu Sofica, detaliile căsniciei lor care scârțâise din primele clipe. Socotise că totul aparține trecutului, dorise să uite, să se elibereze chiar și de amintiri dar iată că nu  putea. Să fi ajuns Smaranda în patul viitorului senator după ce eșuase tentativa lor de a-l atrage pe Mihai în cine știe ce combinații?

Erau o mulțime de întrebări la care Ana nu-l putea ajuta să găsească răspunsuri. Firea ei puțin complicată o făcea incapabilă să-și închipuie capcane atât de rafinate dar grosolane precum scena când Smaranda rămâne goală în brațele acestuia în timp ce complicele ei face fotografii dintr-o ascunzătoare, fotografii care n-au mai apărut până la urmă…Totul părea desprins din filme.

– Dar dacă veneai însoțit de Sofica?

– Știu eu? Poate că Sofica a căutat gâlceavă atunci tocmai pentru că trebuia să fiu singur…

– Nu înțeleg.

– Ana, Smaranda e o femeie…să nu spun frumoasă ci spectaculoasă, cu un trup pe care știe să-l ofere privirii bărbaților și nu-și închipuiau că un tont ca mine o să facă pe nebunul.

– Adică…îți pare rău că n-ai profitat de ea?

– Mulți bărbați crezi că dau bir cu fugiții când li se proptește o femeie goală în brațe? Aș fi făcut-o cu siguranță dacă n-aș fi purtat o altă femeie în inima mea. Unde nu mai era loc, crede-mă, nici pentru o mică escapadă.

– Altă femeie?

– Da, una tare drăguță pe nume Ana Moraru, o cunoști?

Ana zâmbi, încărcată de orgoliu. Oare de ce nu știuse până acum câtă plăcere îi fac lingușelile unui bărbat? Dar cât de multe cunoștea ea despre capitolul vieții numit dragoste?

– Mai e ceva, continuă Mihai, mai mult gândind cu voce tare decât povestind fapte pe care le trecuse cu vederea. Ei păreau că știu prea multe despre APCO, despre unele matrapazlâcuri făcute de Pantelimon și partenerii lui…atunci nu am crezut, de unde să aibă ei asemenea informații? Acum însă…

– Cum, tu care erai director n-ai fi știut că se fac ilegalități?

– Ana, toată lumea face ilegalități, se eschivează de la datoriile către stat, încearcă să scape cu impozite cât mai mici, șpăguiește ca să rămână cu profit nedeclarat….Nu mă privi așa, eu nu m-am ocupat niciodată cu așa ceva, depozitul nu era decât una din proprietățile patronului și n-am de unde să știu ce se întâmpla în ansamblu. Apoi, încă un lucru ciudat…După tot ce e întâmplase a vrut să mă duc la poliție, m-am gândit să am cu ei o discuție bărbătească și i-am căutat la hotel…

– Poftim?

– Nu mai erau în hotel, amândoi dispăruseră ca prin farmec…atunci m-am bucurat că scăpasem de un ghimpe în coastă, acum mi se pare suspect…

– Tu crezi că oamenii ăștia au legătură cu incendiul?

– Incendiul…aici e cheia. Dacă descoperim cine a comandat focul totul se lămurește și scap de belele definitiv.

– Eu nu înțeleg cum Terente se încăpățânează să mintă…tu nu-l cunoști dar nu e decât gargaragiu, un derbedeu de mucava, un gangster de doi bani care sperie copiii la școală să le ia înghețata din mână…Dacă-l strângeau puțin cu ușa la poliție…

– Ana, nu cumva propui să-l torturăm până spune tot?!

– Ba să știi că l-aș tortura cu mâna mea, l-aș spânzura de limbă, i-aș pune boașele la prăjit…

– Taci că mă îngrozești! Păi dacă l-ar spânzura de limbă cum vrei să mai vorbească…își regăsi Mihai zâmbetul. Dacă o ține morțiș să mă arate pe mine cu degetul înseamnă că are motivele lui. Fie i s-au promis bani grei după ce ispășește o pedeapsă minimă, fie…îi i-e frică să nu-i ia gâtul celălalt. Frica sau banii, e simplu.

– Tu crezi că Paul, ofițerul de poliție, nu știe asta?

– Ba da. I-am văzut ochii când Terente ne îmbrobodea cu minciuni. Zicea că eu l-am abordat într-o seară cu propunerea că vreau să fac o farsă cuiva, un tip care „mă enervează„ și să-i afum un pic „coșmelia în care-și ține averile„…da, da …îți reproduc textual vorbele pe care mi le-a pus în gură. Judecă și tu singură…Cică aș fi zis să vină seara, să sară gardul și să „picure„ puțină benzină, fără prea mult zel, că e vorba de o glumă! Că vreau „să-i pârlesc șoriciul„ amicului…

– Mihai, astea nu-s vorbele tale…

– Cred că și polițistul și-a dat seama, dar ce să facă fără alte dovezi…stai!

Dintr-odată Mihai se opri, parcă gâtuit de emoția unei descoperiri neașteptate.

– Ce e?

– Nu s-ar putea să…

– Mihai, la ce te gândești?

– Mă gândesc că Terente și idioții lui nu a fost decât o momeală, un element de decor, altcineva a pus focul, temeinic, înăuntrul depozitului!

– Înăuntru? Te gândești la…nu cumva?

Ana îl văzu pe Mihai scoțând telefonul mobil și căutând cu nerăbdare un număr aflat în agenda aparatului.

– Ce ai de gând să faci?

– Să mă apăr, Ana, și să te apăr pe tine și dragostea noastră.

De când te caut să te iau de nevastă

De când te caut să te iau de nevastă!strigă Gogu de cum o văzu pe Magda în ușa salonului.

Era dimineața zilei când trebuia să-și facă ieșirea din spital și Gogu se așteptase să vină Ana sau părinții săi, care făcuseră repetate drumuri de la Brănești să-l vadă în convalescență. Venise în schimb Magda, cu o pungă plină cu banane în brațe și cu un surâs plin de incertitudini pe obraz. N-avea de unde să știe că Gogu organizase o adevărată conspirație și avea o grămadă de complici.

– Poftim?făcu Magda care credea că nu auzise bine.

– Te rog, pune bananele alea undeva ca să nu le faci praf când leșini, continuă Gogu, la fel de serios.

– Le iau eu, de când n-am mai mâncat banane, se oferi pacientul din patul vecin, un bătrânel cu piciorul în ghips. Dar Magda nu auzea nimic altceva decât glasul lui Gogu, nu vedea altceva decât pe iubitul ei, îmbrăcat într-un costum bej care văzuse zile mai bune, cu o cămașă bleu curată și un elegant papion de culoarea morcovului. Ca un scamator, scotocindu-se teatral prin buzunare, Gogu descoperi ceea ce dorea după un suspans prelungit. Ținea în mână cutiuța pătrată, cenușie, pe care o deschise imediat lăsând să se vadă micuțul inel de argint care așteptase atâta amar de timp ca să-și îndeplinească menirea.

– Uite!spuse el simplu, întinzând mâna în care ținea cutiuța spre Magda, ..ia-l…e al tău!

Ridicând ochii Gogu văzu umbra unei lacrimi pe obrazul fetei.

– Cred că mai întâi ar trebui să întreb…Măgduța, vrei să te căsătorești cu mine?

Apoi, aruncând o privire în chip de scuză celor de față, cei trei bolnavi din salon, o asistentă medicală care venise să schimbe o perfuzie și femeia de serviciu care îl aștepta să elibereze patul, Gogu adăugă:

– Ce să fac, am uitat, e prima și sper ultima oară când vreau să mă însor..Măgduțo, nu te-am auzit, ai spus ceva? Vrei să te măriți cu mine?

– Da, răspunse Magda care nu-și mai recunoștea glasul copleșit de  emoție, da, Gogu, vreau să mă mărit cu tine.

S-a apropiat, a întins mâna, așteptând ca el să-i potrivească inelul în deget, în aplauzele asistenței. Ca la un semnal, ușa se deschise făcând loc unui imens buchet de trandafiri albi purtat de un comisionar, iar în hol se îngrămădeau deja curioșii, doctori și asistente medicale, bolnavii de pe etaj care se puteau deplasa cu picioarele proprii, vizitatori. S-au sărutat spre bucuria tuturor celor prezenți apoi Gogu a condus-o pe Magda spre ieșirea din spital, a oprit un taxi și a cerut cu glas ferm șoferului:

– Mergem la Brănești!Mult mai târziu, spre seară, au rămas singuri. Doamna și domnul Moraru îi întâmpinaseră cu masa pusă ca de sărbătoare, bucuroși că băiatul lor se hotărâse să se așeze la casa lui și că Gogu ținuse neapărat ca primul lucru să fie o vizită la părinți. Magda nu era o necunoscută pentru soții Moraru, o cunoșteau ca prietenă a Anei, fusese în mai multe rânduri la Brănești și îi apreciaseră calitățile care nu întârziau să se arate unui privitor atent, modestă dar mândră, muncitoare, generoasă…

Apoi, în tăcerea unei nopți calde de toamnă, înmiresmată de parfumul florilor din grădină Magda k-a tras pe Gogu spre ea șoptindu-i:

– Știi, am și eu un dar pentru tine…

– Un dar?

– Da. Te rog pune mâna aici, pe pântecul meu, atinge-mă ușor…

Era întuneric și nu putea să-i vadă ochii dar îi simți respirația accelerându-se, parcă în ritmul unei inimi care bătea tot mai tare:

– Aici? O să ai un copil?

– Da, Gogule…noi o să avem un copil.

– Vrei să spui că eu…voi fi tată?

Deodată Gogu începu să strige în gura mare, fericit, rupând liniștea nopții, gata să-și împartă bucuria cu toți oamenii, cu părinții, cu vecinii, cu locuitorii planetei și ai universului:

– Voi fi tată! Voi fi tată!

La ferestrele caselor vecine au început să se aprindă lumini iar câinele lup al familiei Moraru începu să latre, stimulat de amplitudinea vocii lui Gogu.

În câteva secunde un concert de lătrături se declanșă pe stradă.

Îl cunoașteți pe Terente?

– Îl cunoașteți pe Terente? Îi spun așa pentru că presupun, habar n-aveți că numele lui e Nicu Anghel..Cu dumneavoastră vorbesc, domnule Florea!

Robert Florea zis Boby se uita spre locotenentul Paul și parcă privea în gol. Fusese chemat la poliție pentru lămuriri suplimentare în ancheta incendiului de la APCO, răspunsese a nu știu câta oară la aceleași întrebări privind circumstanțele în care se întâmplase necazul, descrisese fiecare minut din seara aceea și, deodată, întrebarea ofițerului îl luă pe nepregătite, descumpănindu-l, cu efectul unei lovituri dureroase.

– Eu? Despre cine vorbiți?

– Nu i-ați întâlnit niciodată pe Terente și pe băieții lui?

– Am eu figura că mă întâlnesc cu tot felul de derbedei?

– Depinde.

– Ce vreți să spuneți?

Paul scoase dintr-un dosar câteva fotografii și le așeză pe masă. Terente, Crețul, Zeamă și Zgâmboi.

– Dacă tot știați că-s derbedei ia mai uitați-vă, poate vă ajută la memorie.

– Ce să spun, se eschivă Boby…toți golanii de cartier seamănă între ei, vorbesc la fel, se îmbracă la fel, tatuaje, belciuge în nas, pfui! Niște puști fără importanță.

– O fi, dar meritau o corecție zdravănă, să-și bage mințile în cap..

– O corecție? Boby păru amuzat dintr-odată. Știu ce vreți să spuneți, îmi amintesc…m-au pândit odată niște gianabeți și au încercat să mă jefuiască, seara, când am condus-o acasă pe o colegă…de fapt e vorba de Ana Moraru, îmi venise ideea tâmpită să-i fac curte.

– Ați crezut că e o femeie ușoară.

– Mai rău, dom locotenent, n-am știut că e din alea care n-o fac decât din dragoste, am luat plasă iar pe derbedei i-am pocnit puțin, recunosc, eu am fost maistru militar și nu mi-am pierdut condiția fizică. O prostie, sunt de acord, dar nișye cucuie nu le-a stricat, li se adună inteligența la suprafață.

Boby îl privi adânc pe ofițer încercând să ghicească întrebarea următoare și fiindcă nu avea răbdare trecu el la atac:

– Nu cumva s-au răzbunat dând foc depozitului sau..ce, mă acuză pe mine că i-am plătit?

Se foi nervos pe scaun văzând că Paul continua să-l observe în tăcere:

– Ce, îi credeți? Aveți vreo dovadă? Cu un avocat bun îi spulber ca pe niște grăunțe, cum vine asta, mai întâi îl acuză pe Popescu, îl recunosc în toată regula, apoi schimbă depoziția și se dau la mine? Păi cine o să-i mai creadă? Nu cumva le-ați gâdilat șoriciul ca să mărturisească și ce nu e?

– Asta cu șoriciul e o expresie favorită a dumneavoastră?

– O fi că eu am șoriciul sensibil…Ei, care-i treaba?

– Nu vă grăbiți domnule Florea…stăm aici până o lămurim. Mai întâi, recunoașteți că i-ați mai văzut pe Terente și ai lui?

– Sigur că i-am văzut ba le-am și pocit mutrele.

– Exact așa a declarat și Zgâmboi.

– Care e Zgâmboi?

– Unul din băieții care a participat în seara aceea, dar nu la incendiu. Are un alibi perfect, se afla la pușcărie pentru o găinărie. Problema e că Terente și ceilalți auațin că nu vă cunosc.

– Era noapte când au luat-o pe coajă, dacă nu mi-au văzut figzionomia precis de mărimea pumnilor își amintesc.

– În sfârșit, până la urmă vor declara totul, deja ei socotesc că spunând adevărul o să scape mai ușor.

– N-au nici o șansă, râse Boby.

– Ba au, pentru că ei nu au dat foc depozitului.

– Dar cine?

– Dumneata, Boby.

Boby reuși să nu sare de pe scaun dar căpătase figura unuia care suferă un atac de cord, i se înroșise fața și începutul de chelie numai urechile rămânând albe, prin cine știe ce mister al circulației sângelui. Reuși să braveze, să-și joace rolul în continuare.

– Ce e aici, poliție sau circ? Trebuie să mă amuz când faci dta pe clovnul?

Locotenentul Paul scoase o foaie de hârtie din dosar și i-o arătă.

– Să vă citesc ce a declarat Terente, textual…„Vreau să fac o farsă cuiva, un tip care mă enervează și să-i afum un pic coșmelia în care-și ține averile…Veniți seara, săriți gardul, picurați puțină benzină că de restul mă ocup eu…Nici nu trebuie să puneți prea mult zel, bă, e vorba de o glumă, câteva kile și vă cărați că oricum focul o să fie stins repede. Dar o să-i pârlesc șoriciul…„ Și acesta are ce are cu șoriciul altuia…

– Ei și?întrebă Boby.

– Păi nu era minciună, chiar așa au procedat, au sărit gardul, au picurat câteva kile , ceea ce nu le diminuează vina, și s-au ușchit. Exact cum se vede pe casetă.

– Ce casetă?

– Caseta video cu desene animate pe care Victor o pusese fetiței. Când a ieșit din camera de pază pentru că se grăbea să stingă focul, Victor a comutat pe înregistrare camerele de supraveghere. Și îi vedem pe cei trei sărind gardul deși în depozit focul se întețise deja! Probabil băieții erau în întârziere, nu respectaseră la fix ora la care li se ceruse să acționeze.

– Baliverne…

– E cert, domnule Boby, că focul adevărat, cel pustiitor, focul care nu a iertat nimic fusese pus dinăuntru, din depozit, exact acolo unde erau așezate materialele inflamabile. De altfel raportul pompierilor confirmă.

– Focul a fost pus dinăuntru? Și ce? Boby se mai calmase, fără să-și piardă culoarea roșie care-i invadase fața și se stăpânea de minune să oprească o criză de nervi.

– Ce…m-ați văzut pe mine pe casetă, hai arătați-mi filmul și cad în genunchi și mă spovedesc. Dar nu eram numai eu acolo, mai era Victor, un alt derbedeu, prieten cu bandiții …

– Domnu Boby, lăsați, nu mai tot încercați să pârliți șoriciul altuia. Nu Victor le-a trimis băieților la arest  un mesaj când a aflat că sunt prinși, deși n-ar fi trebuit să ajungă ușor la ei.

– Un mesaj? Ce mesaj?

Spre stupefacția lui Boby, la ordinul lui Paul intră în încăpere un personaj pe care nu se aștepta să-l vadă, era subofițerul de la circulație pe care-l obligase să se ducă în arestul unei secții de poliție ca să-l amenințe să-și țină gura. Practic uitase de omul acesta, un vecin care îi era dator, îl împrumutase cu niște bani de care polițistul avea nevoie să-și achite apartamentul și nu-i mai ceruse înapoi. Niciodată nu știi la ce e bună o relație la Circulație.

Când aflase că gașca lui Terente a ajuns la zdup în doi timpi și trei mișcări, deși nimeni n-ar fi trebuit să bănuiască vreo legătură între ei și incendiu, Boby intrase în panică și-l obligase pe nenorocitul de subofițer, obișnuit cu șpăgile mici și vulnerabil în fața unei presiuni pentru o datorie barosană să-i fie purtător de mesaje. Acum omul era în civil, fusese suspendat și aștepta să fie trecut în rezervă, adică mai pe șleau să fie dat afară. Se băgase în necaz pentru „binefăcătorul„ de Boby și acum regreta amarnic că nu se mulțumise cu ciubucurile de pe șosea conform principiului că micile izvoare fac marile fluvii.

Pentru Boby era începutul sfârșitului.

Când mai apăru la confruntare și Terente Boby nu mai era decât o epavă, umbra bărbatului mândru de felul în care se descurca în viață, trăind pe picior mare, agățând gagici, câștigând fără să se spetească muncind. Iar Terente, văzându-l pe „comanditarul„ afacerii prins ca cel din urmă găinar „scuipă„ totul, toate detaliile., după ce rezistase tăcând atâta vreme, ținându-se mai tare chiar decât bossul. Ceea ce de obicei nu se întâmpla, amărâții cad primii, șmecherii stau ascunși la umbră…

Astfel cazul se rezolvă dintr-odată după ce ancheta părea că se împotmolește.

În noaptea precedentă, după ce Mihai intuise dedesubturile întâmplării, înțelegând că fusese desemnat să joace rolul de țap ispășitor îl sunase pe locotenentul Paul și avusese norocul să-l găsească în vizită la tatăl lui, administratorul de bloc, s-au întâlnit și au stat de vorbă fiind rândul lui Mihai să afle cât de avansată era ancheta pentru că ei dăduseră deja de Zgâmboi și de inconștientul subofițer de circulație.

– Acum Boby se prăbuși, gata să recunoască totul, gudurându-se, încercând să stoarcă îngăduință.

– E adevărat, sunt băgat până peste cap în prostia cu focul…

– Rămâne să vedem ce motive ai avut.

Smaranda e cea mai frumoasă

Smaranda e cea mai frumoasă

Din fetele de peste zăplaz….„

Dl Pantelimon cânta cu vocea lui de bariton răgușit, sprijinindu-și o mână pe pieptul dezgolit al femeii.

– Are dreptate cântecul, porumbițo, glăsui el. Mă-ta te-a făcut tare frumoasă.

– De câte ori te-am rugat să vorbești civilizat, caro mio…

– De obicei pe femei le excită când le vorbești porcos.

– Pe mine nu.

– Daa pe tine ce te excită porumbițo?

– Știi tu, se alintă ea cu degetele pornite în expediție pe sub cearșaf…

– Aha, asta plus încă o sticlă de șampanie de 3 milioane bucata, nu?

– De ce nu suni la room-service?

– Dacă nu mai mă gâdili, sun.

Nu închiria de obicei locuri la hotel pentru a duce acolo o femeie dar dl Pantelimon  se simțea ca acasă în camera pusă la dispoziție de un coleg de-al său de partid, parlamentar de provincie, pe care avea grijă să-l sponsorizeze cum se cuvine.

– Ce repede se mișcă ăștia de la room service, zâmbi apreciativ dl Pantelimon și se repezi, în picioarele goale și izmene, să deschidă ușa, simțind deja pe limbă pișcăturile plăcute ale șampaniei franțuzești cu care își răsfăța amanta, indiferent de costuri. De altfel, Smaranda era o femeie superbă care merita orice sacrificiu, financiar firește. Iar el era încă un bărbat în puteri, încă departe de 60 de ani, abia acum având posibilitatea să consume acel gen de femei pe care nu le pot avea decât oamenii puternici. Sau bogați, ceea ce era același lucru. De mult erau uitate vremurile când înghesuia prin așternuturi murdare muncitoarele mai „spălate„ din fabrică sau câte o  vânzătoare de Alimentara mai sensibilă la avansurile lui. Pentru că, acasă, doamna Vera nu fusese ceea ce se poate numi o „devoratoare de sex„

– Hai băiete, intră că se răcește șampania! spuse el întorcându-se grăbit în pat, cu picioarele lipăind pe mochetă. Vezi că frapiera e acolo, jos…

– Nu sunt chelnerul, se auzi o voce cunoscută, sunt fotograful. Nu cumva aveți nevoie de un fotograf?

– Ce tot spui? Ce cauți aici? izbucni șocat dl Pantelimon descoperindu-l uluit pe Mihai.

Ieși afară! Aproape că urla.

Doar Smaranda nu părea șocată, rămăsese nemișcată în pat, sprijinită pe o pernă, trăgând cearșaful pe piept să-și acopere sânii goi, fără o vorbă, fără o teacție.

– Zău, nu doriți niște fotografii? Cum nu găsesc slujbe poate mă angajează la un ziar, tabloidele au nevoie de paparazzi…mai ales în campania electorală…

– Să nu  îndrăznești!

Mihai care nu avea de fapt nici un aparat de fotografiat la vedere începea să-și savureze din plin răzbunarea:

– Mi-ar plăcea să vă imortalizez chipul când veți afla vestea pe care v-am adus-o…Boby a fost arestat.

Dl Pantelimon nu răspunse imediat, încercând să-și domolească accesul de furie stârnit de apariția neașteptată a lui Mihai și să vorbeascp mai calm, mai cumpănit.

– Boby a fost arestat…și ce mă interesează pe mine? Ți-am spus să ieși afară!

Se ridică din pat fără să-i adreseze o privire Smarandei care părea să guste spectacolul, își căută pantalonii șăi cămașa ca să se îmbrace.

– E acuzat că a dat foc la depozit, continuă Mihai.

– Boby a dat foc la depozit, haida-de…contraatacă dl Pantelimon în timp ce-și căuta ciorapii. Baliverne, de ce să facă Boby una ca asta?

– Pentru că așa i-ai cerut dumneata!

– Eu? Ești nebun, băiete, eu mi-am dat singur foc la proprietatea mea, la averea mea, la firma pentru care am muncit ca un sclav, să le asigur fetelor mele o bucată de pâine?

– Lasă explicațiile astea pentru proces.

– Proces?

Dl Pantelimon se îmbrăcase, își pusese haina și se așezase ca un stâlp în fața lui Mihai, abia stăpânindu-și mânia în timp ce Smaranda continua să rămână nemișcată în așternuturi.

– La judecată ai să ajungi tu…cu Boby dacă a făcut ceva, iar pe mine să nu mă ameninți! Ți-ai permis să năvălești ca un tâlhar aici, vezi că te spulber, te fac să plătești pe loc!

În mâna domnului Pantelimon apăru un revolver:

– Înapoi! Afară!

Mihai se retrase puțin, dându-se la o parte dar nu de teamă ci pentru a face loc să intre în camera de hotel celor care până atunci așteptaseră pe hol, doi militari de la „Combaterea Crimei Organizate” cu cagule și arme automate în mâini, urmați de locotenentul Paul și de procurorul David, cel care se ocupa de caz.

– Sunteți nebuni, cum îndrăzniți…eu…

Dl Pantelimon protesta deși simțea că au început să i se încleșteze fălcile. Se lăsă dezarmat fără vreun gest de împotrivire.

– Știți cine sunt eu? Ce doriți de la mine, de ce sunt acuzat?

– Ar fi mai multe capete de acuzare…asociere în vederea înfăptuirii de infracțiuni, fraudă, spălare de bani, contrabandă, facturi și acte de vamă false, instigare…îi răspunse procurorul. Firma dumneavoastră, „Aurel Pantelimon Company” s-a dovedit o acoperire fragilă pentru o grămadă de ilegalități și nu ne va fi ușor să stabilim valoarea prejudiciului.

– Aiurea!ripostă dl Pantelimon…o să stabiliți pe dracul! Dacă s-au făcut nereguli la firma mea eu habar n-am, întrebați-l pe blestematul de ginere-meu care a fost director cu puteri depline, întrebați-l pe Boby Florea, adjunctul lui, ei au condus firma. Ce, am semnat eu ceva, ați găsit vreun act cu semnătura mea?

– Da, sigur că am găsit, dle Pantelimon, interveni locotenentul Paul. Ba chiar o grămadă de acte…

– Nu se poate!

– Actele puse la păstrare de Boby, credeți că era atât de fraier să se lase pe mâna dumneavoastră fără să-și ia măsuri de precauție? La nevoie îl puteați abandona, ceea ce și faceți!

– Așadar mi-am dat singur foc la tălpi că zice mamelucul de Boby,eu l-am pus să dea foc la depozit? De ce mă rog aș fi făcut-o, cu ce scop?

– Pentru că nu era nici un fel de marfă acolo!

Afirmația polițistului îl făcu să tresară și pe Mihai. Deja, după arestarea și mărturisirile lui Boby avusese o îndelungată conversație cu anchetatorii, actele păstrate la loc sigur de Boby erau compromițătoare pentru domnul Pantelimon dar nu și pentru Mihai care nu fusese decât un om de paie. Nu știa nimic despre tranzacțiile ce se derulau în spatele lui dar că n-ar fi fost marfă în depozit nici măcar nu-i trecuse prin cap.

– Cum?se miră Mihai cu voce tare în timp ce socrul și patronul său nu reacționa în nici un fel.

– Exact. Întreg stocul de marfă fusese deja mutat într-o altă locație, în depozit nu se mai aflau decât ambalaje, nimicuri fără valoare, vopsele și detergenți care aveau să întrețină vâlvătaia. Lovitura era dublă, marfa se sustrăgea circuitului legal iar societățile de asigurare trebuiau să plătească atât clădirea cât și,valoarea mărfii.

– Domnilor, acuzațiile voastre nu mă ating, spuse, calmat dintr-odată, domnul Pantelimon …știți că voi fi în curând senator, reprezint un partid puternic care..

– Mă îndoiesc că partidul vă va sprijini după ce întocmim dosarul penal, îl întrerupse procurorul.

Dar dl Pantelimon nu renunța:

– Președintele partidului mă apreciază, e suficient să-i dau un telefon și…Apoi, după ce îi privi cu atenție pe bărbații din fața lui glasul i se frânse, bărbia începu să-i tremure:

– Bine, mormăi, puneți-mi cătușele…

În acel moment Smaranda socoti că e vremea să iasă din scenă. Se ridică încet din pat luând cu ea și cearșaful, încercând să-l înfășoare în jurul trupului a cărui goliciune se ghicea.

– De mine mai aveți nevoie?spuse ea și văzând că nimeni nu-i răspunde se îndreptă spre baie, cu un pas studiat, de suverană.

– Grazie, caro mio, îi zâmbi ea dlui Pantelimon,trecând pe lângă el și mângâindu-l ușor pe bărbie. Apoi aruncă o privire intensă către Mihai și nu se sfii  să îndrepte spre el un sărut imaginar, atingându-și buzele cu degetul arătător.

– Curva dracului, mormăi domnul Aurel.

Procurorul dădu neputincios din umeri, deocamdată nu aveau dovezi pentru o acuzație…

Mihai îl privi pe socrul său cum iese din camera de hotel abătut, învins, înconjurat de cei doi militari înarmați. Regreta și mai mult că se lăsase atras în cercul unui joc periculos în care Pantelimon avusese toate atuurile și manevrase toate cărțile. Un om ca Mihai, un intelectual fără simț practic, lipsit de gânduri ascunse, naiv în afaceri, prea liniștit ca fire, era victima sigură, fraierul ideal, blegul care crede în promisiuni și în cinstea celorlalți, devenind cel mai potrivit țap ispășitor.

– Da, asta am fost, își spuse el, un țap ispășitor, o momâie…

E greu să suporți adevărul, nu-i așa?

– E greu să suporți adevărul, nu-i așa?îl  întrebă mama lui, doamna Irina. Poate e vina noastră, te-am lăsat singur în București care e o Sodomă ce corupe omul…

– Mamă, cea mai mare parte din vină o port singur, doar nu mi-a vârât-o el pe Sofica în brațe, izbucni Mihai, uitând că la discuție participa și Ana, pe care o credea necondiționat de partea lui.

– Mihai nu a făcut nimic necinstit, sublinie fata. Asta e important.

– Mihai nu poate face nimic necinstit, noi l-am educat în frica lui Dumnezeu și respect pentru oameni, întări doamna Irina..dar e cam necopt băiatul meu, se lasă înșelat prea cu ușurință.

– Dacă e bărbat frumos, spuse Ana zâmbind.

Femeile…

După arestarea tatălui ei Sofica îl sunase disperată pe Mihai, izbucnind în plâns la telefon…

– Vrei să-mi spui ceva?

– Eu nu, doar că îmi pare rău…iartă-mă…și plânsese înăbușit până ce la urmă ea închise încet telefonul.

Adevărul izbucnise la lumină cu forța furtunii care mătură în cale tot ce întâlnește. Dar lui Mihai nu-i părea rău de anii pierduți ci de Mirela care va înțelege greu ce i se întâmplă.

Sigur, mai erau8 întrebări care își așteptau răspunsul. Era clar că lui Boby, mâna dreaptă și „dalmațianul„ preferat al patronului îi venise ideea să-i angajeze pe băieții din gașcă, preferase dintre sutele de mici infractori din București un grup care să poată fi legat, la necaz, de persoane ca Victor și Ana, pentru a crea confuzie, pentru a ascunde adevăratele motive ale incendiului. Ba chiar îi sugerase lui Terente în caz de arestare să dea vina pe Victor care avea cazier și era cunoscut ca un tip violent dar căpetenia găștii, bun cunoscător al greutății pumnilor lui Victor, preferase să-l desemneze la poliție pe Mihai pe care-l bănuia „gagiul„ Anei.

Acum se părea că  domnul Pantelimon și Boby aveau să plătească toate oalele sparte. Felix dispăruse, probabil nici nu se mai afla în țară, Smaranda nu putea fi reținută, nu existau dovezi că se pusese la cale o mișcare mafiotă ci doar bănuieli. Precis avea să-l regăsească pe partenerul ei undeva prin Elveția sau la Las Vegas.

Drama în familia Pantelimon era însă puternică. Bineînțeles că domnul Aurel fusese abandonat de partidul său ca o oaie râioasă, numele îi fusese șters de pe liste, scandal mai lipsea când campania electorală era pe sfârșite. Ei, dacă ar fi avut norocul să fie demascat peste câteva luni, după ce se instala în fotoliu de parlamentar, apărat de imunitate și susținut mai mult în silă de colegii cărora le păta blazonul, multe s-ar fi putut mușamaliza. Acum însă mai marii din partid folosiră prilejul pentru a da un exemplu, pentru a demonstra că ei taie în carne vie ca să îndepărteze celula canceroasă. Fusese pus sechestru pe avere, conturile erau blocate, dl Pantelimon arestat preventiv 30 de zile, ca și Boby a cărui soartă interesa mai puțin ziarele și emisiunile de știri.

Perspectivele erau sumbre. De obicei ingineriile financiare și alte combinații șmechere nu erau dovedite prea des, transformate în delicte care să-i bage după gratii pe autori, însă cu dl Pantelimon era o problemă- incendiul organizat cu complicele Boby îl trimitea direct la pușcărie.

Lui Mihai îi părea rău pentru Mirela și îi era milă de Sofica. Ea nu avea nici o vină decât că era o ființă superficială, capricioasă și egoistă, care crezuse că viața îi oferă totul fără să-i ceară nimic iar acum îi va fi foarte greu, nu numai pentru că averea din care consuma fără griji se va risipi în cenușă dar mai ales pentru că va rămâne singură. Din păcate trecutul nu se putea întoarce și Mihai era hotărât să obțină divorțul cât mai repede.

– Te gândești la…ea?se auzi vocea Anei care părea să-i ghicească gândurile.

– Da…și nu. Îmi pare rău pentru ce i se întâmplă.

– Ești un suflet bun, puiule, spuse doamna Irina. Cum poate să-ți pară rău? Ce fel de nevastă ți-a fost ea dacă n-a catadixit să-ți fie aproape când ți-ai îngropat tatăl?

Se așternu tăcerea.

– Aud?insistă mama. Poți să-mi dai un răspuns?

– Fiecare cu păcatele lui, interveni Ana.

– Da, da, așa e…

Se cunună roaba lui Dumnezeu

Se cunună roaba lui Dumnezeu Magda cu robul lui Dumnezeu Gheorghe…

Biserica era plină.

Firma de servicii pentru căsătorii la care lucra chiar mireasa își propusese să facă o nuntă ca în povești și în timp record totul fusese pregătit. Costume, flori, coronițe, domnișoare de onoare, convoi de mașini…

Magda își făcuse o apariție senzațională, în timp ce corul bisericii intona un imn, emoționată în rochia albă care îi venea perfect, resemnată să poarte coafura înaltă și sofisticată pe care i-o făcuseră, neobișnuită cu machiajul abundent dar fericită…Iar fericirea o făcea să strălucească, transforma femeia puțin grăsuță și cu trăsături comune într0o mireasă superbă, cu un zâmbet cuceritor și molipsitor.

Gogu strălucea și el alături de mireasă, îmbrăcat într-un costum negru elegant, cu un papion de aceiași culoare, în sfârșit asortat la ținută, mândru și țanțoș, dornic de a-și arăta bucuria întregii omeniri.

Nașii lor erau directorul liceului unde preda Gogu și soția lui, care veniseră însoțiți de o grămadă de profesori, chiar și elevi din ultimele clase. Popularitatea tânărului profesor de matematică nu se dezmințea.

Se cunună roaba lui Dumnezeu Magda cu robul lui Dumnezeu Gheorghe…

Mihai și Ana erau lângă ei, ținându-se de mână și parcă fiecare cuvânt rostit de preoți, fiecare melodie a corului, fiecare frântură citită din cărțile sfinte li se adresa și lor. Sau  numai lor.

Le făcuse o plăcere imensă să se ocupe, în zilele ce trecuseră, de pregătirile nunții lui Gogu și Magdei de parcă s-ar fi ocupat de propria lor nuntă pe care o trăiau, în solemnitatea ceremoniei, cu anticipație.

Doamna și domnul Moraru, părinții mirelui,păreau întineriți cu un deceniu…Îi însoțea doamna Irina Popescu, mama lui Mihai. Viitorii cuscri se plăcuseră de la prima vedere. În puținele zile premergătoare căsătoriei, cu pregătiri în pripă de parcă Gogu și Magda n-ar mai fi avut răbdare sau le-ar fi fost teamă că se răzgândesc, fusese un adevărat du-te vino între București și Brănești dar familia Moraru avusese răgaz să se bucure de sfârșitul neașteptat al necazurilor. Cu Ana încurcată în păienjenișul unor acuzații incredibile, cu Gogu accidentat în spital ei trăiseră câteva săptămâni de coșmar care se terminau acum cu bucuria unei nunți și cu alta în perspectivă…Ce putea fi mai frumos…

Angela și Vicky veniseră și ele alături de ceilalți prieteni ai lui Gogu. Numeroși, pentru că pe Gogu îl iubea toată lumea, colegi, cunoscuți. Erau aici tinerii din formațiile pe care Gogu le „moșise„, era și Mișu sau Miky, patronul clubului frecventat de „trupa lui Gogu„ care avea să găzduiască și să sponsorizeze petrecerea.

La un moment dat Angela se apropiase de Mihai și-i făcuse un semn cu cotul.

– Sper că nu-ți faci griji pentru Sofica, șopti ea, să nu crezi că e disperată și suferă că te-a pierdut…că s-a consolat deja…

– Poftim?

– Întreab-o pe Vicky, aici de față. N-o să crezi ce prietenă bună aveam, mi l-a suflat pe Sorin, scorpia!

– Care Sorin, șușoti Mihai, playboy-ul?

– Da, dragă, tipul care mă însoțea la tenis și din când în când în pat. Chestii care nu se fac între prietene.

– Nu-mi plăcea deloc, are un aer de gigolo, îl luă gura pe dinainte pe Mihai.

– Nu trebuia să-ți placă ție, dragă, protestă Angela. Dar ai dreptate, din asta trăiește. Până se va lămuri că Sofica nu mai e o femeie cu bani o s-o consoleze, dobitocul…iar eu am să pun ochii pe altul. Vicky, ce zici tu de brunetul acela …un adevărat macho de telenovele..nu crezi că seamănă cu Mauricio Islas?

– Taci dragă, aici e biserică, o apostrofă pe șoptite Vicky.

– Nu e rău deloc și pare singur.

– Hai să ascultăm slujba.

Se cunună robul lui Dumnezeu Gheorghe cu  roaba lui Dumnezeu Magda …

Locotenentul Paul era brunetul căruia Angela îi descoperise dintr-o ocheadă calitățile de macho…Stătea lângă tatăl lui, administratorul blocului în care locuia mirele și când Mihai trecu pe lângă ei îi strânseră mâna de parcă el era deja rudă cu fericita pereche.

– Domnul Mihai Popescu, îl prezentă ofițerul în șoaptă tatălui său. Prieten cu Ana…

– Îmi pare bine. Privind zâmbetele complice ale celor doi bătrânul înțelese.

– Nu cumva se pune de altă nuntă?

– Va fi o nuntă…dar mai târziu, îl asigură Mihai.

Mihai le promisese tuturor, mamei sale și familiei Moraru că se va căsători cu Ana înainte de a se naște copilul lui Gogu și al Magdei cărora doreau să le fie nași la botez. Erau speranțe ca divorțul să se pronunțe până atunci.

Și câte alte planuri mai avea…Se simțea dintr-odată mai tânăr, abia ieșind în viață de pe băncile Institutului de Arhitectură, gata să pună în fapte proiecte nemaivăzute, să construiască edificii unicat. Tot ce se întâmplase între timp putea fi un coșmar care se încheiase, o prăpastie în care nu apucase să se prăbușească, salvându-se la timp. Nu știa dacă se va duce, așa cum îi promisese mamei sale, la Mediaș, nu, se va bate întâi cu morile de vânt din București, nu se va lăsa înfrânt cu una cu două. Pe de altă parte trebuia să încheie divorțul și nici pe Ana nu putea să o ia de lângă familia ei și mai ales de la studii. Ei chiar îi plăcea Dreptul și era apreciată de profesori, se simțea din ce în ce mai bine în mediul acela. Nu, n-avea dreptul să se pripească, și nici să fugă din fața greutăților.

Ana se strânsese la brațul lui Mihai și pentru prima dată simți bucuria de a fi alături de bărbatul iubit în fața tuturor, fără nici o opreliște, fără nici un ascunziș. Va aștepta să se pronunțe divorțul dar nu va sta ascunsă, nici gura lumii nici așteptarea poate îndelungată nu o interesau.

Iubea cu adevărat și nu avea nici un motiv să-i fie rușine.

De altfel din viața ei dispăruseră persoane care îi pricinuiseră atâtea necazuri, Victor se mutase din cartier și cu siguranță nu va mai auzi nimic de soarta lui.

Îl zări pe locotenentul Paul și-i făcu un semn amical cu mâna, nu-i purta ranchiună pentru cele întâmplate, ofițerul se dovedise un om cinstit și priceput, ancheta lui scosese în cele din urmă adevărul la lumină.

Adi Mazilu se apropie pe furiș de Mihai. Vechiul coleg de facultate părea că venise la biserică special ca să-i vorbească, socotind că are să-i comunice vești care nu suferă amânare.

– Sper că nu ți-ai băgat în cap să pleci din București, îi spuse el. Auzi, luni dimineața să te prezinți la înălțimea sa domnul profesor..

– E vorba de…? întrebă Ana care-l auzise.

– Da, Ana, confirmă Mihai, e vorba despre slujba pe care mi-au oferit-o și e clar…am scăpat de piaza rea! Influența marelui Pantelimon s-a topit, nu mai sperie pe nimeni. Mamă, îl mai ții minte pe Adi Mazilu, am fost colegi, și el e băiat de arhitect.

– Cum să nu-mi amintesc, tatăl tău, Dumnezeu să-o odihnească, a lucrat împreună cu bătrânul Mazilu.

– Ei, se pare că și noi vom lucra împreună la un Birou de arhitectură clasa întâi!

– De când? întrebă doamna Irina căreia nu-i venea să creadă.

– De mâine!

– Ei, de-ar mai trăi Serafim cât s-ar bucura…

Se cunună robul lui Dumnezeu Gheorghe cu  roaba lui Dumnezeu Magda …

Mirela și-a făcut pe neașteptate apariția în biserică, îmbrăcată într-o rochiță superbă de catifea roșie. Era însoțită de Liuba, purta în brațe jucăria sa favorită, dinozaurul verde, și veni imediat să-l îmbrățișeze pe Mihai. În mod paradoxal imensa popularitate negativă a cazului Pantelimon făcuse rău tuturor membrilor familiei cu excepția Mirelei. Într-unul din reportajele filmate în somptuoasa vilă din Cotroceni devenită datorită ziariștilor un simbol al corupției și al îmbogățirii necinstite, o reporteriță avusese inspirația să filmeze în camera Mirelei. O cameră tixită cu desenele ei năzdrăvane și decorată cu fluturi de hârtie colorată care impresionaseră  prin frumusețea lor naivă și atraseră atenția unui specialist. Era vorba de profesorul Stanciu, cunoscut pentru cercul său de pictură populat cu mici talente iar Mirela fu invitată să facă parte din acest cerc de „aleși„. Pentru ea era o extraordinară evadare din mediul deteriorat de acasă iar acum fetița nu mai vorbea decât despre viitorul ei ca mare pictoriță, ea va fi nu numai o „micuță Picasso„ ba chiar mai mult. Ooo…mult  mai mult…

– Îl iubești pe Mihai? o întrebă Mirela pe Ana care avu senzația brusc că .fetița e gata să plângă. În loc de răspuns încuviință din cap și îi zâmbi.

– Bine, atunci îți dau dinozaurul meu. Ia-l.

– Mulțumesc.

– Vezi, dinozaurul e trist acum și plânge, eu nu…

– Dar n-o să-ți pară rău?

– N-o să-mi pară rău. Dar dacă mi-e dor de el mă lăsați să vin să-l văd?

– Oricând dorești, Mirela,Mihai se va bucura să te revadă, și eu la fel.

 

Afară a început să plouă! Spuse domnul Moraru . Slujba se terminase și mirii primeau încă valul de felicitări iar tatăl-socru se dusese să verifice dacă mașinile care urmau să transporte nuntații erau pregătite.

– Plouă, din senin? se miră doamna Ileana. Îți amintești, a plouat și la nunta noastră, e semn de rodnicie, o să aibă copiii frumoși și sănătoși. Așa cum am avut și noi, pe Gogu și pe Ana…adăugă ea, mândră, întorcând privirea către Ana care îi urma de braț cu Mihai.

– Plouă!spuse și Mirela care dăduse o fugă afară, nerăbdătoare să se bucure de darul care cădea pe neașteptate din cer.

– Grozav, nouă ne place ploaia, îu zâmbi Mihai…ne aduce noroc.

Fetița se cuibări între Ana și Mihai, căutându-le mâinile și pe obrajii ei se zărea o boabă de lichid cristalină.

Poate era o picătură rătăcită de ploaie.

Poate era o lacrimă.