Cum a continuat păcălirea generaţiei mele?

Prima mea ieşire în occident, urmată de altele în Franţa, Germania, Italia, Finlanda m-au îmbătat pe moment…deci s-ar putea, cine ştie, să ajungem să trăim ca dincolo într-o bună zi. N-a fost să fie…n-am înţeles regula simplă că, deşi ni se cerea să muncim din răsputeri ca să ajungem din urmă Occidentul nici ăia nu stăteau pe loc. Culmea..am mai fost în Cehoslovacia în timpul ocupaţiei şi mi se părea ciudat că ei o duc bine mersi…iar astăzi, când nu mai există lagărul sovietic, şi nici picior de Armată Roşie pe pământul lor Cehia  e departe în faţa noastră ! Nici un moment nu mi-a trecut prin cap atunci că dezgheţul românesc se va termina curând. Şi se va termina în dictatură. În 1969 am fost cu Teatrul Podul la festivalul de la Nancy,,,era perioada când De Gaulle şi-a pus funcţia în joc la un Referendum şi a pierdut. În tevatura aceea n-am observat că un coleg a rămas pe străzile Parisului, mie nici nu-mi trecea prin cap să fug. Mult mai târziu fiul meu, acum cetăţean american, mi-a reproşat destul de serios că n-am rămas atunci şi eu ca să mă reunesc cu familia mai târziu. Avea dreptate oare? Familia Sergiu Huzum-Mioara Cremene care trăiau la Paris mi-au arătat că se poate atunci când, după revoluţie, am putut ajunge iar în Vest. Cât despre ploieşteanul student la actorie care a rămas în Franţa mult mai târziu am citit în ziarul clujean Tribuna că Julien Negulesco a fost luat ca partener de film chiar de…Jeanne Moreau! O cunoştiinţă a lui, regizoarea Luminiţa Dumitrescu, care-mi era colegă la TVR mi-a confirmat că băiatul avea mare succes la femei, un talent de care nu beneficiam… Norocul lui.

Să nu uităm că în anii comunismului aveai nevoie de viză de ieşire din ţara care ţinea graniţele închiseşi proprii cetăţeni prizonieri. ….Îmi amintesc ce dramă trăia fostul meu coleg Andrei Covrig, şeful Redacţiei Teleşcoală, care avea fiul plecat în SUA şi plângea că n-o să-l mai revadă niciodată! Noi, după revoluţie am traversat oceanul de nenumărate ori… şi Christian s-a întors de 2 ori în România, .libertatea de mişcare am câştigat-o măcar şi e tot ce folosim…N-am să uit niciodată imaginea Berlinului sfâşiat în două datorită Războiului Rece şi nici, mai târziu, aceiaşi sfâşiere la Nicosia cu oraşul împărţit între ciprioţi şi turci. Iată unde duc contradicţiile ideologice…

Plin de optimism în 1972 am trecut la Televiziunea Română. L-am regăsit aici pe Tudor Caranfil care m-a lăsat să colaborez cu el, dorinţa mea de a rămâne în lumea filmului părea o vreme satisfăcută. Dar n-a fost chiar aşa. Am intrat într-o dictatură pe care nimeni n-a bănuit-o şi fără compromisuri nu puteai trăi, nu puteai ţine familia, creşte copiii…Păcăleala s-a desăvârşit. Până şi o mândrie naţională ca Nadia Comăneci a sfârşit prin a-şi asuma riscul de a fugi din ţară, desigur după ce acceptase mulţime de favoruri. Totuşi, mai târziu, în 1974, a apărut o şansă nesperată, Iuliu Fejes, vicepreşedintele maghiar al TVR şi mare ştab pe la Adunarea Naţională, altfel un om blând, educat şi integru m-a propus pentru un post UNESCO cu sediul în Malaezia. Nu era glumă, propunerea a avansat dar s-a oprit la secţia de cadre aflată sub oblăduirea tovarăşei Elena…un politruc oarecare, parcă Ungureanu, m-a întrebat scurt de ce fusese exclus din partid tatăl meu prin anii 50. Ce ştiam eu era că fusese acuzat că a locuit într-o casă confiscată, poate era adevărat, poate vina era a mea că refuzasem cândva o ofertă a securităţii cert e că n-am mai plecat. Cine ştie pe unde am fi ajuns din Malaezia…în nici un caz înapoi acasă aşa că tovarăşii m-au ghicit, nu eram de încredere. Dar eram bun de trimis la Moscova la o vizionare de filme, alături de Dumitru Fernoagă, Platon Pardău şi Viorica Bucur unde a trebuit să înghiţim şi o poveste moldovenească despre amorul unor tineri de pe malurile Prutului persecutaţi de români, dar şi microfoanele din camerele de la Rossia. Îl supravegheau pe Emil Loteanu, care ne vizita, moldovean şi el dar deloc agreat de tovarăşi… Era pe vremea lui Brejnev şi mi s-a părut că văd şuvoaie de apă amestecată cu sânge curgând pe sub o poartă nu departe de Piaţa Roşie, sper că mi s-a părut.

În 1989, la revoluţie, era prea târziu să-mi schimb drumul…aveam 45 de ani şi generaţia mea ar fi luat-o cu greu de la capăt. Dar se  deschideau perspective nebănuite..Traian Puşcaşu, vicepreşedinte TVR dar şi el un om de treabă mă îndemna să urc la etajul 12, acolo era Ion Iliescu şi se punea la cale soarta României ca şi carierele multora…unii colegi de ai mei au urcat, eu am preferat să rămân la etajul 5 Lucrasem atâţia ani emisiuni pentru copiii, era momentul să-mi dovedesc mie însumi că pot face onest această meserie. Şi a început o nouă păcăleală în capcana căreia am căzut toţi cei care au crezut atunci că după 1990 ţara asta va avea un alt destin…n-am bănuit că se va instaura o altfel de dictatură, dictatura mediocrităţii şi incompetenţei care îi va goni pe români afară peste graniţe . Ce s-a ales din ţară după 30 de ani vedeţi cu toţii..Ce s-a ales din visele şi speranţele noastre ştie fiecare. Atunci când înaintezi în vârstă ai o singură şansă, să laşi ceva în urmă. Se zice că nu eşti împlinit dacă n-ai sădit un pom, n-ai construit o casă, n-ai crescut un copil. Pomi n-am sădit, casa construită de tata am vândut-o dar băiatul meu are familie şi casă în America. Dacă rămâne ceva în urmă poate e vorba de recolta de emisiuni pentru copiii din anii 1990-98, ca Abracadabra, Arlechino, Feriţi-vă de măgăruş şi multe altele, ca Abracadabra la ProTv până în 2001 sau serialele scrise pentru AcasăTv gen Numai iubirea, Lacrimi de iubire, Daria iubirea mea sau Îngeraşii şi nişte cărţi, multe în format electronic. E suficient ca să fiu mulţumit? Acum generaţiile tinere au măcar şansa de a se mişca liber…Dana Rogoz, fosta Abramburica, Adela Popescu, Andreea Caranda, Nicoleta Luciu şi alti tineri cu care am lucrat circulă, adesea cu micuţii lor, oriunde în lume. Poate am glumit când am spus că Vlăduţ, fiul Danei, e plimbat de mic prin multe ţări…ca să-şi aleagă unde va trăi mai târziu..dar era o glumă amară.

Ţara de pe faţa nevăzută a Lunii

Puţin după reunificarea Germaniei am fost într-o călătorie de documentare organizată de – îl mai ţineţi minte?- Klaus Brambach. Singurii din estul Europei eram eu şi albanezul. În timp ce amicul din Peru îmi lăuda mâncarea lor naţională, ceviche, albanezul se lamenta că decenii la rând ei au trăit într-o ţară ca pe faţa nevăzută a Lunii. El se bucura de tot ce vedea, fie casa memorială Bethoven din Bonn, Podul de la Remagen pe Rin făcut celebru de filmul-şi cartea- A Bridge Too  Far dar şi ceasurile de lux cu preţuri exorbitante din vitrinele de pe Kurfurstendamm. Avea dreptate, Albania a fost decenii la rând atât de închisă în sine de parcă n-ar fi existat dar acum au scăpat de dictatură şi doresc să intre în UE. Noi am fost admişi în UE dar trăim ca într-o ţară de pe faţa nevăzută a Lunii. Există acum în Europa tot felul de tendinţe, Macron lansează teoria cercurilor concentrice, italienii şi nemţii şi-au descoperit necazurile interne, noi suntem mândri şi vrem să nu fim excluşi de la masa bogaţilor dar se întreabă cineva dacă merităm acolo? Vorba ceea…unde nema putirinţa…

Nu sunt Nostradamus dar ştiu că Europa va fi prima victimă a globalizării. Nu ştiu când, oricum nu voi apuca, Europa va fi un amestec de populaţii cu aportul crescut nu doar al musulmanilor, alţi asiatici, africanii din Africa Neagră care visează să devină afro-europeni vor trăi de-a valma pe bătrânul dar micuţul continent. Am văzut recent cum nişte imigranţi au ajuns cu barca pe o plajă spaniolă şi după ce au debarcat au luat-o la fugă care încotro spre uimirea privitorilor.De altfel noul prim ministru al Spaniei a cerut ajutor UE…îşi face iluzii. Miile de imigranţi înghesuiţi în bărci care n-ar putea singure traversa niciodată Mediterana sunt salvaţi de ONG-uri miloase şi transportaţi pe continent, probabil traficanţii cotizând pe sub mână. Noul guvern italian pare a se opune dar e greu într-o ţară catolică şi plină de, comunişti. pardon,  democraţi . UE discută dar nu se ia nicio măsură. De fapt nu mai e nimic de făcut, globalizarea va învinge. Mai ales că există şi altă cale…emigrarea masivă  a forţei de muncă şi înlocuirea ei cu vietnamezi, indieni sau alte naţii. Pe de altă parte Erdogan ameninţă că deschide barierele pentru milioane de orientali şi desigur negociază şantajând tot felul de avantaje de la UE dar până la urmă imigranţii vor năvăli iar…

Cu patru ani în urmă, scria un editorialist, guvernul australian și-a atras un potop de critici după ce a conceput și difuzat un mesaj publicitar care urmărea să-i descurajeze pe solicitanții de azil ilegali. „No Way” („Nici gând”) scria pe afiș. „Nu veți face din Australia casa voastră! Dacă vă îmbarcați fără viză spre Australia, nu veți pune niciodată piciorul în Australia. Orice navă descoperită că se află ilegal în apele teritoriale australiene va fi interceptată și dusă dincolo de frontierele noastre.” Politica dură a australienilor în problema imigraţiei ilegale a dat roade deşi ONU s-a agitat degeaba. Pe aeroportul din Melbourne a fost singurul loc unde mi s-a făcut control vamal total, au desfăcut chiar în bucăţi aparatul de filmat…cu care am filmat mai apoi chiar  parada Moomba unde defilau reprezentanţii a zeci de etnii  care reprezentau populaţia Australiei. Europa însă nu ştie ce să facă şi oricum e prea târziu, poate doar britanicii să scape, cu Brexitul. Cât despre noi…avem alte treburi, doar suntem pe faţa nevăzută a lunii.

Cum a început păcălirea generaţiei mele?

Cum a început păcălirea generaţiei mele poate e bine de povestit pentru că sistemul n-a ieşit din uz. Prin anii 60 ai secolului trecut când terminam facultatea s-au arătat semnele unui dezgheţ promiţător. Ca student îmi amintesc cu plăcere cum s-au scos la vânzare la Librăria Creţulescu primele Livres de Poche şi cum am făcut cu bucurie coadă să pun mâna pe cărţi..Camus, Sartre, Proust, Faulkner..era oare aievea? Prin facultăţi tovarăşii din CC veneau să propovăduiască prima contră dată sovieticilor care propuneau celorlalte ţări din lagărul condus de ei Planul Valev. Conform acestui plan România ar fi fost responsabilă cu agricultura dar desigur am respins cu indignare ideea, noi trebuia să dăm prioritate industriei grele, construcţiei de maşini, să realizăm de toate, tractoare şi tancuri, oţelării şi avioane de aceea avem azi o economie înfloritoare. Cât despre agricultură…nu eram noi deja grânarul Europei…păi nu suntem şi astăzi?

Filmele americane dominau afişul cinematografelor, traducerile de cărţi bune din literatura universală inundau librăriile, în special la Sadoveanu, unde mă opream mereu în drum, Cinemateca, născută  în 1962, îmi devenise o a doua casă. Sub oblăduirea lui Tudor Caranfil, care mi-a devenit mai târziu coleg la TVR, am făcut primii paşi spre cronica cinematografică alături de prietenul meu Ion Călin Stănculescu…care a rămas fidel meseriei, la Informaţia şi mai târziu la România Liberă.

Sub asemenea auspicii am început meseria de ziarist la Viaţa Studenţească sub bagheta lui Nicolae Stoian, despre care n-am să contenesc a spune vorbe frumoase. Stoian a fost un mentor desăvârşit şi se pricepea să profite de destindere, trăgea sfori pe la ştabii organizaţiei studenţeşti pentru a obţine ataşarea unor ziarişti la delegaţii peste hotare…Era important pentru un tânăr la începutul carierei să deschidă ochii în lume şi aşa m-am specializat în probleme externe, ale mişcării studenţeşti internaţionale. Între altele fie spus şi eu, când am devenit şef după 1990 am căutat ca toţi colegii mei de la Redacţia Copii a TVR  să meargă afară, era o şcoală nemaipomenită! Desigur, am început cu Cehoslovacia şi asta tocmai când în 1968 s-a declanşat Primăvara de la Praga iar Ceauşescu părea să ţină partea lui Dubcek.  Marea păcăleală se profila….A avut loc Festivalul tineretului şi studenţilor de la Sofia şi eram în marea delegaţie condusă de Ion Iliescu, pe atunci mai mare peste tineret. Ca ziarist am avut şansa de a asista la tot feluri de proteste şi sit-inuri oferite de dizidenţa europeană …în special nemţii şi francezii conduşi de agitatul Rudi Dutscke care, ce să vezi, la bătrâneţe s-a potolit şi a devenit europarlamentar….ca român m-am mândrit cu solidaritatea faţă de cehoslovaci. La festivitatea de deschidere ei au defilat cu portretele lui Dubcek prin faţa tribunei unde trona Todor Jivkov iar noi ne ridicam în picioare să-i aclamăm. Peste puţin timp armatele aliate, de fapt sovieticii, au invadat Cehoslovacia şi Ceauşescu a ţinut faimosul miting de delimitare în care a promis să apere glia strămoşească cu arma în mână! Generaţia noastră de tineri intelectuali a căzut în capcană…Culmea, chiar în toamna aceea plecam într-o delegaţie în ţările Scandinave, din nou Nicolae Stoian reuşise să convingă ştăbimea…Era 7 noiembrie şi avionul trebuia să facă escală la Praga înainte de a ajunge la Copenhaga dar …7 noiembrie era ziua mult slăvită de ruşi, se creaseră tulburări şi am aterizat la Bratislava unde am întâlnit întâmplător un coleg ziarist care m-a updatat…Era începutul trezirii care a continuat cu primul contact cu occidentul. Ce m-a frapat atunci în ţările nordice? Firescul cu care şefii studenţimii din Norvegia sau Suedia mâncau sendviciuri alături de colegi spre deosebire de micii lideri de acasă care aveau deja la dispoziţie frigidere pline şi slugi…Cinstea…într-o seară la Oslo am uitat în metrou punguţa cu primele mele cumpărături dar am găsit-o depozitată intactă la capătul liniei…Parteneriatul, cel puţin ciudat atunci, între un bărbat şi o femeie la Copenhaga care îşi puneau pe durata relaţiei plăcuţe la uşă cu două nume diferite…Şi câte altele…Dar acasă mă aşteptau primele semne ale unei dictaturi incredibile…

Democraţia e prea complicată?

‘România, în anul Centenarului, se confruntă cu un dezastru demografic. Datele arată că, în fiecare oră, populaţia scade cu 5 români, iar unde nu scade natural, pleacă, deoarece suntem pe locul doi la migraţie, în lume, după Siria.„Dacă se menţine acelaşi ritm, în 15-20 de ani va fi pusă în dificultate atât piaţa muncii ce va rămâne fără salariaţi cât şi bugetele de sănătate şi de pensii”, se menţionează în proiectul depus la Senat şi semnat de 52 de parlamentari- pentru stimularea natalităţii. Dar de cauzele de ordin politic nu se vorbeste…Natalitatea scade pretutindeni in lumea civilizatiei occidentale, de unde problema migratiei spre Europa, dar plecarea românilor ce cauze are? Îi pasă cuiva? Ne ofticăm că nu suntem primiţi în Schengen, că nu primim vize americane dar la ce bun, să se îngroaşe numărul imigranţilor? Canadienii ne-au scutit de vize şi s-au ales cu un val de cereri de azil care i-a speriat…

În locul românilor plecaţi piaţa muncii va fi deschisă asiaticilor chiar dacă  costă mai mult. Dar alta e problema care mă doare. Cu plecarea din ţară nu se rezolvă mare lucru – şi spune asta un om al cărui fiu e cetăţean american. Nici cu protestele verbale, gen Jos PSD sau Muie PSD strigate sau scrise. De aceea sunt total de acord cu Mircea Cărtărescu care scrie ”Dacă veniți cu ”muie PSD”, pe mine să nu contați. După mine, abia asta e cea mai bună dovadă că PSD, urmașul PCR, ne-a învins, ne-a adus la numitorul lor de degradare, ne-a mancurtizat. … Ceea ce mai arată o dată, dacă mai era nevoie, că sexismul, rasismul, şovinismul merg întotdeauna împreună în largile populaţii declasate produse de comunism, care la rîndul lui a preluat şi augmentat vechi moduri de gîndire tribale. ” Şi în bine dar şi în rău societatea se schimbă prin vot…aşa cum se vede în toată lumea…în SUA ca şi în Europa – unde doar prin alegeri s-au modificat trenduri în Marea Britanie, Italia, Austria, Franţa, Grecia, etc unde mai ales stânga socialistă –  adesea cu nuanţe de comunism, dă înapoi în faţa popoarelor care refuză multiculturalismul şi îşi apără specificitatea. Un popor amorf, resemnat, care aşteaptă doar să i se dea şi nu luptă pentru el însuşi   e sortit să nu aibă viitor. Aud adesea refrenul …de ce să votez, n-am cu cine, puterea sau opoziţia sunt aidoma, etc. Se prea poate dar numărul face puterea. Prin prezenţa masivă la vot scade şansa ca unii, indiferent cine, să acumuleze prea multă putere, cresc şansele de a avea mai multe voci . Inclusiv să apară personalităţi puternice care să influenţeze destinul ţării pentru că noi suntem dintr-un colţ de lume obişnuit şi dornic de a avea lideri  absoluţi, fie ei regi sau dictatori. Oare Erdogan, Orban sau Putin vă spun ceva? Dar să fie cineva..ca să ne scutească de efortul de a lua decizii din capul nostru. Sau democraţia e prea complicată pentru români?

Hai la cinematograf

Filmul nu există fără TV…mai mult, Televiziunea Română contribuie la fondul cinematografic naţional cu 15% din veniturile încasate din publicitate, deja au fost finanţate peste 100 de filme, din toate genurile cinematografice, producţii semnate de regizori debutanţi sau consacraţi. Totuși, pe micile ecrane nu se difuzează altceva decât producțiile vechi, ce-i drept cu mari actori, majoritatea trecuți în Pantheon, filme mai vechi de 30-40 de ani, unele având la bază o ideologie dubioasă. Filme de televiziune nu se fac, seriale nici, la teatru tv pare că s-a renunțat . Stai, se anunţă un serial care nu mai e turcesc ci un fel de  Contele de Monte Cristo românesc…exact ce ne lipsea.  Americanii, deși au o producție de film abundentă, nu se jenează să reia filme vechi și străvechi dar difuzează – în anumite condiții financiare – și noile producții. …Filmele românești noi, atât câte există, bune rele, nu sunt agreate de televiziuni și sunt actori de prima mână pe care publicul larg nu-i va vedea niciodată. …Oare ce ar trebui făcut? Să sprijinim anumite modificări legislative care să vină în ajutorul cineaștilor ale căror producții nu trebuie doar finanțate ci și difuzate! O să spuneți că filmele românești n-au audiență dar asta merită o investigație serioasă, de ce producții ca ”BD„ sau ”Nea Marin miliardar„ ar face audiență iar filmele actuale, adesea cu premii atașate, nu sunt băgate în seamă, e vorba de gen, scenariu, actori? În Australia am descoperit secretul datorită căruia s-a dezvoltat o producție tv pentru copii importantă, televiziunile care produceau așa ceva primeau o reducere de impozite, se subvenționa mascat un gen deficitar și asta a dat roade. Sunt câteva puncte ce ar trebui analizate, dacă avem actori și poate regizori, n-avem scenariști, ne-am învățat să copiem, să executăm adaptări de formate și scenarii străine iar fără ofertă cererea scade vertiginos. Exista cândva o speranță că legislația Uniunii Europene va impune un procent de ficțiune originală autohtonă televiziunilor dar ideea a murit sau e ocolită. Ca producții românești vedem în reluare pentru a nu știu câta oară seriale vechi de 10-15 ani precum „La bloc„ sau ”Numai iubirea”…desigur, sunt măgulit că lucrările mele de la „Numai iubirea”-2004 la ”Îngerașii”-2007 se tot reiau dar când vine timpul să vedem ceva nou și original? Fără îndoială aberez. Noi n-avem autostrăzi și ne trebuie filme sau seriale?

Nu ne trebuie cultură

Am auzit că scenele teatrelor de vară de pe litoral sunt părăginite, la Mamaia copiii erau să cadă în gol după ce scena s-a frânt brusc! Cu nostalgie îmi aduc aminte de scena de la Năvodari unde am lucrat la numeroase spectacole cu copiii români şi străini din tabere. Chiar dacă trebuia să pui un cor care-l cânta pe Ceauşescu, aşa cum pionierii nord coreeni îl cântau pe Kim Ir Sen sau cei cubanezi intercalau câte un ‘Fidel, fidel’…în faimoasa Guantanamera, spectacolele existau. Copiii din toată ţara cântau, dansau, se jucau. Mai târziu am fost cu Marele Magician Marian Râlea şi Abracadabra pe toate scenele de pe litoral. Într-o vară, îmi amintesc, am închiriat cu echipa un hotel mic la Eforie Sud şi ne deplasam peste tot pe litoral oferind copiilor veniţi din toată ţara spectacole şi întâlniri cu Magicianul…sau filmam pentru viitoarele emisiuni. Sigur, am fost şi pe scena de vară de la Mamaia şi ştiu cum arată hăul de sub scenă aşa că să mulţumim norocului că n-a căzut nimeni acolo la Mamaia Copiilor….dar dacă se dansau Căluşarii? Acum scenele de pe litoral sunt terminate, nefolositoare, nu ştiu dacă mai rezistă măcar şuşelor de sezon, se pare că doar scena de la Jupiter mai ţine. La Năvodari cu bani europeni s-a construit o Piaţă de Peşte care nu foloseşte la nimic. Cui să-i pese de nişte biete scene de vară când Cazinoul din Constanţa stă să se prăbuşeasc? _Situaţia e de fapt la fel cu a altor obiective lăsate în paragină. Dacă e să umblu mai mult în trecut îmi amintesc de concursurile interjudeţene pentru copiii şi tineret, am fost în absolut toate judeţele ţării şi pretutindeni existau scene, chiar şi în comune, multe Case de cultură, în general ale sindicatelor, erau principalul liant al locuitorilor cu cultura. Câte mai există şi ce se întâmplă cu ele? Situaţia fericită o reprezintă fosta Casă de cultură sector 2 Bucureşti devenită Teatrul Metropol unde director era actualul ministru al Culturii. În rest….? Unele sunt folosite în oraşele mari , ca şi Sălile Sporturilor, pentru concertele unor vedete de la Bucureşti… Mai sunt de obicei la ţară grupuri vocale folclorice sau de dansatori ….rareori îi mai vezi la tv, la ‘Românii au talent” se strecoara printre zecile de exhibiţionişti, iluzionişti, rapperi sau hip-hop-işti. Şi altceva? Nu ştiu, dar îmi amintesc cu plăcere anii când oriunde te duceai în ţară dorinţa copiilor, a oamenilor de a participa la acte de cultură era stimulată şi ajutată material. De situaţia cinematografelor, în Capitală sau în ţară, nu vreau să mai vorbesc. Când eram student şi apoi tânăr ziarist îmi plăcea să merg pe jos la muncă pe „bulevard”, mă uitam să văd ce filme se anunţă la Patria sau Scala, intram în librăria de lângă Scala …vă invit să treceţi acum pe Magheru, totul arată ca după război. Am fost pe acolo însoţit de fiul meu care e cetăţean american şi s-a speriat! La Berlin, imediat după reunificarea Germaniei am întrebat de ce nu se renovează unele imobile din est care nu arătau prea bine şi mi s-a spus că mai întâi trebuie rezolvate unele litigii de proprietate. Cum arată azi Berlinul nu mai povestesc…la noi degradarea sporeşte. O să spuneţi că nu sunt bani pentru cultură…aşa  cum nu sunt bani pentru nimic…Chiar nu sunt? Mai nou sunt locuitori care se adună şi amenajează cu munca şi banii lor câte un drum pe care autorităţile nu-l bagă în seamă. Să fie singura soluţie?

Vizionare plăcută!

Nu am mai scris pe blog de câteva luni dar..la ce bun? De ce să scriu? În zona mea de competenţă, televiziunea, nu are rost să îmi mai spun părerea, avem ce merităm. Am crezut o clipă că numirea dnei Gradea la TVR va aduce un suflu nou dar fosta -expertă în cafele a lui Adrian Sârbu nu a adus nimic ba dimpotrivă şi nu mă refer la diferendul ei cu Dragoş Pătraru. Acesta are meritul de a atinge subiecte stânjenitoare pentru putere dar talentul său e nul ca şi invenţia comică. TVR arată şi mai mult că e de nereformat! Cât despre speranţa de a vedea emisiuni pentru copiii sau seriale mai curând vom vedea autostrăzi…Apropo de seriale efortul de a concepe lucrări originale s+a stins fiind înlocuit cu imitaţia după poveşti turceşti…rău am ajuns. În fine Las Fierbinţi continuă să fie în top, ceea ce indică măcar aşteptarea audienţei de a avea seriale româneşti dar suferă de lipsa acţiunii. Dealungul anilor au fost conturate personaje pitoreşti cărora le+au dat mai multă sau mai puţină culoare interpreţii dar dacă te uiţi la un episod nu vezi decât o suită de scheciuri în care aceste personaje pretind să facă publicul să râdă fără să existe vreo acţiune, vreun conflict, vrun fir epic ceea ce într+un serial nu se poate!

Deci nimic despre televiziune. Am mai spus, România are probleme de nivel de trai, la Bucureşti nu putem rezolva problemele de poluare şi trafic iar noi visăm seriale şi programe Tv originale…nici vorbă! E mai bine aşa cu proliferarea falselor vedete, cu programe realizate după formate cumpărate de afară pentru că pe noi nu ne duce capul sau avem prea mulţi executanţi şi prea puţini creatori. Până şi ceva care se numeşte Ce spun românii e un format străin <Family Feud-…cred că Endemol, asemănător cu  Zero e  Lode de la Rai 1 care e super amuzant. Toate showurile culinare sunt copiate …inclusiv noul venit Cine-i şeful…dar numai noi am fost capabili să compromitem un format care merge strună în alte părţi…Masterchef. Să admitem că fără asemenea formate cumpărate – să nu uităm concursurile de talente- n-ar mai rămânea nimic în peisajul tv românesc afară de vorbe, de taclale, poate de ştiri, adesea false, deci de manipulare. Aşadar vizionare plăcută!

N-avem nevoie de filme

Astăzi filmul nu există fără TV…mai mult, Televiziunea Română contribuie la fondul cinematografic naţional cu 15% din veniturile încasate din publicitate, deja au fost finanţate peste 100 de filme, din toate genurile cinematografice, producţii semnate de regizori debutanţi sau consacraţi. Totuși, pe micile ecrane nu se difuzează altceva decât producțiile vechi, ce-i drept cu mari actori, majoritatea trecuți în Pantheon, filme mai vechi de 30-40 de ani, unele având la bază o ideologie dubioasă. Filme de televiziune nu se fac, seriale nici, la teatru tv pare că s-a renunțat /și nu veniți cu exemple pentru că nu-mi va fi greu să vă contrazic. Americanii, deși au o producție de film abundentă, nu se jenează să reia filme vechi și străvechi dar difuzează – în anumite condiții financiare – și noile producții. Desigur, ar fi bine să poți viziona producțiile românești în sălile de cinema dar câte săli au mai rămas în București sau în țară, câte n-au devenit săli de jocuri, noroc cu mall-urile pe care însă nu le poți găsi oriunde…Filmele românești noi, atât câte există, bune rele, nu sunt agreate de televiziuni și sunt actori de prima mână pe care publicul larg nu-i va vedea niciodată. Păcat…Oare ce ar trebui făcut? Să sprijinim anumite modificări legislative care să vină în ajutorul cineaștilor ale căror producții nu trebuie doar finanțate ci și difuzate! O să spuneți că filmele românești n-au audiență dar asta merită o investigație serioasă, de ce producții ca ”BD„ sau ”Nea Marin miliardar„ ar face audiență iar filmele actuale, adesea cu premii atașate, nu sunt băgate în seamă, e vorba de gen, scenariu, actori? În Australia am descoperit secretul datorită căruia s-a dezvoltat o producție tv pentru copii importantă, televiziunile care produceau așa ceva primeau o reducere de impozite, se subvenționa mascat un gen deficitar și asta a dat roade. Sunt câteva puncte ce ar trebui analizate, dacă avem actori și poate regizori, n-avem scenariști, ne-am învățat să copiem, să executăm adaptări de formate și scenarii străine iar fără ofertă cererea scade vertiginos. Exista cândva o speranță că legislația Uniunii Europene va impune un procent de ficțiune originală autohtonă televiziunilor dar ideea a murit sau e ocolită. Ca producții românești vedem în reluare pentru a nu știu câta oară seriale vechi de 10-15 ani precum „La bloc„ sau ”Numai iubirea”…desigur, sunt măgulit că lucrările mele de la „Numai iubirea”-2004 la ”Îngerașii”-2007 se tot reiau dar când vine timpul să vedem ceva nou și original? Fără îndoială aberez. Noi n-avem autostrăzi și ne trebuie filme sau seriale?

O nouă carte – Fata morgana

Am scris o nouă carte, un mic roman intitulat Fata morgana și v-o ofer ca de obicei gratuit aici pe blog dar și pe situl Librariascriitorilor.ro

Fata morgana este o încercare aparte de a ataca subiectele zilei…emigrația în Europa, în special a musulmanilor Dr. Matei Basarab implicat într-o legătură romantică cu Carmen Sandu, funcționară de bancă, merge la un congres medical la Tunis, cu tatăl său dr. Alexandru, chirurg celebru și directorul spitalului La Tunis va cunoaște pe Aniya, tânără studentă în anul pregătitor la medicină, vor vizita gospodăria tatălui ei Mehdi, foarte primitor iar Matei o va place pe fată care era virgină și ei își propun un viitor împreună. La întoarcere Carmen îl anunță că e însărcinată și de aici înainte destinul multor persoane va cunoaște mari întorsături. Din lașitate preferă să fugă, să plece din țară pentru a lucra în Italia, la sud de Roma unde un fost coleg i-a aranjat un post, acolo speră că o va întâlni pe Aniya și ea fugind de acasă. Aniya trece prin calvarul emigrației pe Mediterana, ajungând din Tunis în insulele italiene și apoi în sud, și-a dat întâlnire cu Matei dar fratele fetei Youssef e pe urmele ei cu gândul să o aducă înapoi.De aici se vor întâmpla multe, va apărea o celulă de jihadiști teroristă, poliția italiană, problemele din țară ale lui Matei…iar felul în care evoluează drama nu e lipsit de interes.

 

Despre seriale și alte emisiuni

N-aș fi crezut că se va întâmpla. Am ieșit de ani buni la pensie, am scris despre regretul de a nu mai vedea seriale tv originale nici emisiuni pentru copiii importante și iată că mi se oferă șansa de a mai vedea. Oare? Deocamdată e vorba doar de proiecte, ajunsă în fruntea TVR dna Doina Gradea anunță că va cere să se producă și emisiuni pentru copiii..așa să fie, nu cumva asemenea promisiuni seamănă cu cele ale Gabrielei Firea despre noile autobuze? Pe de altă parte, fosta mea colegă Ruxandra Ion, practic dată afară de la ProTv anunță un serial la Antena 1 după câteva încercări modeste de a lucra pe telefon. Foarte bine că Intact, companie rivală altădată, îi oferă șanse ca și celeilalte „fugare„, Mona Segall, dar mă întristează faptul că mult trâmbițatul serial e inspirat după o lucrare turcească. Turcii, care dispun de bani, au împânzit piața cu serialele lor și n-ar fi o problemă dar în România noi le-am lăsat locul liber pentru că am renunțat și am părăsit câmpul de bătaie. Au mai rămas niște comicării „fierbințene„ pentru că nouă românilor ne plac bancurile și  umorul gros. După ani îmi dau seama de marele rău făcut de ProTv, campioană fiind chiar Mona Segall, care a impus imitația, cumpărarea de formate străine de la alții mai „pricepuți„ – în special Endemol- astfel că totul, tot ce se execută în românește și se oferă pe micile ecrane de la ”Vocea„ „Te cunosc de undeva„ sau ”Românii au talent” la „Ce spun românii„ sau „Mama mea gătește mai bine”, absolut totul, e făcut pe formate cumpărate. Suntem buni executanți, imitatori..la capitolul creație  originală zero. Chiar și penibilul ”Lecții de viață„ e produs de Constantin Entertaiment, o firmă germană, și a ajuns la sute de episoade după ce, paradox, fusese o vreme scoasă din grilă, în 2015, din lipsă de audiență. Au apărut aici actori importanți precum Ioan Isaiu, Gelu Nițu, Marian Râlea, Elvira Deatcu, Carmen Ionescu și alții cu care am colaborat și care au beneficiat de roluri adevărate atât pe ecran ca și pe scenă iar a căror prezență în asemenea făcătură m-a întristat. Sunt mulți oameni care accesează blogul meu și observ cu câtă frecvență se caută mai vechile postări despre telenovelele anilor 2004-2009 care se reiau constant pe Pro Gold- ba chiar și cele despre Abracadabra sau Arlechino. E un mic semn că există în continu disponibilitate în rândul audienței de a vedea seriale originale românești, ba chiar și cererea mare de seriale turcești care au înlocuit telenovelele latino-americane vorbește despre o așteptare în rândul publicului  care nu poate fi răsplătită decât cu lucrări puternice, profesionale, animate de actori de real talent nu de niște neaveniți cu pile, nu de improvizații. Mă gândesc cu groază că și la capitolul emisiuni pentru copiii s-ar putea să am surpriza cine știe cărei imitații a vreunei producții străine. E adevărat că de multe ori formatele care se vând atât de bine nu pot fi ignorate dar nici să dai la o parte tot ce e original…În anii 90-2008 cât am lucrat în domeniu am cunoscut lumea importantă a producției pentru copii și niciuna, dar niciuna din emisiunile lor nu se întemeia pe formate cumpărate. Cu cât se produce mai mult pe un anumit gen e mai bine, inclusiv pentru profesionalizarea oamenilor. Televiziunile private apărute după revoluție nu aveau de unde să ia profesioniști decât din TVR și așa a fost, apoi cadre noi s-au format. Ce-i drept TVR-ul cu toți profesioniștii ei a pierdut partida, inclusiv pe terenul unde ar fi putut învinge, la ficțiune.  Când am ales, cu mulți ani în urmă, să mă dedic scenariilor am sperat că se va dezvolta piața și odată cu cererea tot mai mulți tineri, cu chemare și adesea talent, se vor apropia de meserie, așa ar fi fost normal dar realitatea a fost alta. În concluzie, vom trăi și vom vedea. Iar dacă nu, nu.