Nu ne trebuie cultură

Am auzit că scenele teatrelor de vară de pe litoral sunt părăginite, la Mamaia copiii erau să cadă în gol după ce scena s-a frânt brusc! Cu nostalgie îmi aduc aminte de scena de la Năvodari unde am lucrat la numeroase spectacole cu copiii români şi străini din tabere. Chiar dacă trebuia să pui un cor care-l cânta pe Ceauşescu, aşa cum pionierii nord coreeni îl cântau pe Kim Ir Sen sau cei cubanezi intercalau câte un ‘Fidel, fidel’…în faimoasa Guantanamera, spectacolele existau. Copiii din toată ţara cântau, dansau, se jucau. Mai târziu am fost cu Marele Magician Marian Râlea şi Abracadabra pe toate scenele de pe litoral. Într-o vară, îmi amintesc, am închiriat cu echipa un hotel mic la Eforie Sud şi ne deplasam peste tot pe litoral oferind copiilor veniţi din toată ţara spectacole şi întâlniri cu Magicianul…sau filmam pentru viitoarele emisiuni. Sigur, am fost şi pe scena de vară de la Mamaia şi ştiu cum arată hăul de sub scenă aşa că să mulţumim norocului că n-a căzut nimeni acolo la Mamaia Copiilor….dar dacă se dansau Căluşarii? Acum scenele de pe litoral sunt terminate, nefolositoare, nu ştiu dacă mai rezistă măcar şuşelor de sezon, se pare că doar scena de la Jupiter mai ţine. La Năvodari cu bani europeni s-a construit o Piaţă de Peşte care nu foloseşte la nimic. Cui să-i pese de nişte biete scene de vară când Cazinoul din Constanţa stă să se prăbuşeasc? _Situaţia e de fapt la fel cu a altor obiective lăsate în paragină. Dacă e să umblu mai mult în trecut îmi amintesc de concursurile interjudeţene pentru copiii şi tineret, am fost în absolut toate judeţele ţării şi pretutindeni existau scene, chiar şi în comune, multe Case de cultură, în general ale sindicatelor, erau principalul liant al locuitorilor cu cultura. Câte mai există şi ce se întâmplă cu ele? Situaţia fericită o reprezintă fosta Casă de cultură sector 2 Bucureşti devenită Teatrul Metropol unde director era actualul ministru al Culturii. În rest….? Unele sunt folosite în oraşele mari , ca şi Sălile Sporturilor, pentru concertele unor vedete de la Bucureşti… Mai sunt de obicei la ţară grupuri vocale folclorice sau de dansatori ….rareori îi mai vezi la tv, la ‘Românii au talent” se strecoara printre zecile de exhibiţionişti, iluzionişti, rapperi sau hip-hop-işti. Şi altceva? Nu ştiu, dar îmi amintesc cu plăcere anii când oriunde te duceai în ţară dorinţa copiilor, a oamenilor de a participa la acte de cultură era stimulată şi ajutată material. De situaţia cinematografelor, în Capitală sau în ţară, nu vreau să mai vorbesc. Când eram student şi apoi tânăr ziarist îmi plăcea să merg pe jos la muncă pe „bulevard”, mă uitam să văd ce filme se anunţă la Patria sau Scala, intram în librăria de lângă Scala …vă invit să treceţi acum pe Magheru, totul arată ca după război. Am fost pe acolo însoţit de fiul meu care e cetăţean american şi s-a speriat! La Berlin, imediat după reunificarea Germaniei am întrebat de ce nu se renovează unele imobile din est care nu arătau prea bine şi mi s-a spus că mai întâi trebuie rezolvate unele litigii de proprietate. Cum arată azi Berlinul nu mai povestesc…la noi degradarea sporeşte. O să spuneţi că nu sunt bani pentru cultură…aşa  cum nu sunt bani pentru nimic…Chiar nu sunt? Mai nou sunt locuitori care se adună şi amenajează cu munca şi banii lor câte un drum pe care autorităţile nu-l bagă în seamă. Să fie singura soluţie?

Actori degeaba

Am aflat că Marian Râlea, un actor pe care-l prețuiesc și cu care am colaborat de la poveștile Abracadabra la Îngerașii – a acceptat să apară în Lecții de viață. Desigur, un profesionist poate să joace orice, de la Shakespeare la însăilările unor așa ziși scenariști /și eu nu mă exclud/ . Motivația financiară pe care o flutură unii nu mă convinge. În cazul unui mare actor ca Marian primează plăcerea de a juca, a juca este viața lui și nimic altceva nu contează. Dar e trist. E trist să te numești Marian Râlea și să joci alături de niște ageamii.  E trist că generații întregi de actori nu mai au acces la micul ecran unde se lăfăie tot felul de neaveniți, destule vedete de carton acceptate de public pentru că au spus două replici undeva sau au îngânat o melodie. Nu se face teatru tv, nu se fac seriale serioase. Mai e puțin și vedete vor fi fetele dezbrăcate de la pagina 3 a tabloidelor care asta chipurile visează, să joace în filme, ca și cum a juca în filme e ceva accesibil oricui /ca să nu mai spun că se acreditează ideea greșită că e suficient să arăți bine și să accepți eventuale favoruri/  . E păcat că se pierd mari talente departe de publicul larg pentru că trăim o epocă a vizualului, a dezvoltării media, cărțile sunt înlocuite cu e-books, ziarele trec online, dar actorii profesioniști rămân ascunși pe scene tot mai puțin accesibile, noroc că generațiile anterioare ale unor Amza Pellea sau Toma Caragiu sunt păstrați în memoria noastră datorită filmelor -bune, rele – făcute cu decenii în urmă. Noi ce vom păstra? Am avut bucuria să lucrez cu artiști de talia lui Iurie Darie, Adrian Pintea, Sebastian Papaiani…deja dispăruți dintre noi, cu Florin Piersic, Bebe Cotimanis, Tora Vasilescu, Marian Râlea sau Elvira Deatcu , iată că ultimii doi au acceptat să joace în Lecții de viață.Și? Ce urmează? Publicul micului ecran va trebui să se mulțumească văzând tot felul de reluări ceea ce înseamnă că nu se mai fac asemenea lucrări pe care oamenii le doresc. Știu că vorbesc în gol pentru că nu se va face nimic iar dacă se va face cândva, dacă se vor găsi producători capabili să treacă peste interese mărunte și să pună umărul la renașterea ficțiunii românești, e prea târziu ca să mai văd ceva realizat. Nu-mi rămâne decât să trăiesc din trecut, din amintiri, din reluări ceea ce e trist. La fel de trist ca și apariția sporadică a unor mari talente în proiecte care nu-i merită.

La mulți ani Marian Rîlea

Pe 20 decembrie e ziua de naștere a prietenului și colegului meu Marian Râlea, actor de excepție, om cu suflet de copil mereu credincios vocației sale. Născut în 1957 Marian a rămas același entuziast al cultivării la copiii a celor mai sensibile și prețioase valori, făcând ca personajul de ficțiune care i-a adus celebritate dar și răspunderi, Marele Magician, să dureze dincolo de cadrul îngust al unor emisiuni, spectacole, evenimente. Pentru el aș spune că formula „Abracadabra„ a fost nu atât o emisiune cât o misiune, fie că au găzduit-o  TVR, ProTv, scenele din țară, Teatrul Național. Din 1991, mai precis pe 10 martie, am colaborat cu el, am scris scenarii, texte de cântece, am sprijinit cu tot ce am putut un fenomen greu de repetat și pe care numeroase generații și-l amintesc cu plăcere ca una din pietrele de temelie ale formării personalității. Când am considerat că, imediat după revoluție, copiii trebuiau să primească acele emisiuni de televiziune pe care le meritau și de care au fost lipsiți decenii la rând, m-am îndreptat către oameni din mediul creației artistice, așa am angajat-o pe Ruxandra ion care lucrase la Teatrul Mic și ea l-a adus pe Magician în redacție. Îmi amintesc primul lor film, o adaptare liberă după „Prinț și cerșetor „ – prima dintr-o serie în care am încercat să apropii de publicul tânăr câte puțin din patrimoniul cultural universal ..S-a filmat în apropierea locuinței mele, la Palatul Ghica și pe malul Lacului Tei, apoi am fost la Brașov, orașul natal al lui Marian, am cunoscut-o pe „Mama lui Abracadabra„, doamna Râlea, a cărei pierdere a însemnat, peste ani, o durere sfâșietoare pentru sufletul de copil al lui Marian, aidoma cu pierderea prematură a fratelui său Andrei, cu care am colaborat puțin încercând să edităm o revistă. Poate dacă nu era dăruirea, arderea interioară discretă dar statornică a lui Marian n-am fi avut un fenomen care nu poate fi ignorat în istoria televiziunii românești mai ales acum când media a întors spatele copilăriei, cel puțin la nivel de creație. Eu am intrat în Televiziunea Publică în anii când încă mai existau colegi care lucraseră la marile succese anterioare dar am încercat să evoc asemenea succese ca seria cu echipajul „Val Vârtej„ /1960-70, autor Octavian Sava, din care nu se mai găsea practic nimic în arhivă/, „Daniela și Așchiuță „/ actrița Daniela Anencov, astăzi de o vârstă cu mine,a creat mai târziu pe clovnul Hapciu/, Iura și Mihaela Istrate /cu Iurie Darie am avut onoarea să colaborez mai mult dar i-am scris și  ultimul său rol în „Numai iubirea„ … Brândușa Zaița Silvestru, „doamna teatrului de animație„a fost printre primele din „garda veche„ pe care am adus-o să colaboreze cu noi în 1990…Perioada de aur a anilor dinainte de trista epocă Ceaușescu mă obseda și efortul meu de a construi o redacție capabilă să aducă pentru copiii personaje, eroi, povești pline de miez s-a soldat cu apariția multor emisiuni gen „Arlechino”, „Feriți-vă de măgăruș„, ”Ba da ba nu„, „Tip Top Minitop„, etc etc dar mai ales „Abracadabra„ și aici prezența și energia creatoare contaminantă a lui Marian au fost decisive. Atunci am regretat că profesioniști de la care am învățat multe, ca regizoarea Tatiana Sireteanu, n-au mai putut sau n-au vrut să-și alăture forțele efortului nostru dar ce să zic acum, în anii de față, când până și singurul post care ar avea datoria să se ocupe de copiii, TVR, și-a abandonat de mult misiunea. Am văzut numeroase proiecte de reformă, propuneri pentru ca TVR să recâștige din audiența pierdută, nicăieri n-am găsit o umbră de idee care să arate că ar putea readuce copilăria în prim planul preocupărilor. Îmi amintesc că prin anii 1993-1998 când producțiile noastre ca „Tip Top Minitop” sau „Abracadabra” se aflau în fruntea sondajelor de audiență unii colegi din TVR, cadrele de conducere de fapt, se uitau cu superioritate și distanțare la noi, nici măcar din invidie nu prețuiau efortul depus care era unul creator nu de circumstanță, până la plecarea mea din 1998 n-am reușit să sensibilizez pe nimeni „de sus„ să ne ajute dar măcar ne-au lăsat în pace, doar birocrații mai mârâiau că „de ce facem noi filme„? . În acest context aportul și imboldul oferit de Marian Râlea au fost decisive. Când „Abracadabra„ a primit cel mai mare premiu câștigat vreodată de Tvr – inclusiv până în ziua de azi- trofeul Prix Danube n-am putut obține de la șefimea de atunci –Dumitru Popa era la pupitru- nici măcar o primă de succes pentru autori așa că nu m-am opus ca ei să treacă la ProTv cu emisiune cu tot iar eu, scenaristul echipei, i-am urmat nu după multă vreme. Câtă deosebire între vremelnicii șefi de acum și Tudor Vornicu, de pildă, care în plină Epocă de Aur ne-a invitat, pe mine și pe Tatiana, să realizăm programe pentru copiii la Revelioanele vremii, un om cu viziune artistică, un mare profesionist dispărut din păcate înainte ca TVR să primească șansa de a fi altceva în peisajul media românesc, o șansă de care și-a bătut joc. O singură excepție, Răzvan Teodorescu, – poate vulnerabil în alte privințe- dar singurul care a apreciat performanțele noastre ba chiar ne-a dat mână liberă să edităm o revistă „Abracadabra” /dar și „Baby Star”/ sau să organizăm evenimente publice. Marian Râlea a rămas același sufletist la bine și la greu. Îmi amintesc cu emoție filmările la care am participat, la București, Brașov, pe litoral unde se arăta neobosit și perfecționist, se apleca asupra celor mai mici detalii dar nu ierta greșelile sau dezinteresul. Cu asemenea oameni poți construi. Când totul s-a terminat și echipa s-a risipit Marian s-a zbătut pentru un Teatru Național pentru Copiii, a găsit ajutor la nivelul Naționalului de atunci, cred că director era Dinu Săraru, și a mutat Abracadabra pe scenă. Îmi amintesc că am pășit ca vizitator cu sfială în această lume pe care o cunoșteam mai puțin din culise, alături de colega care rămăsese credincioasă proiectului, Mihaela Dima, l- am admirat pe Marian cum repeta și pregătea noile spectacole cu aceiași minuțiozitate și dăruire. De ce să nu recunosc, mai târziu când producătorii mi-au spus că Marian se va alătura distribuției de la „Îngerașii„ m-am bucurat să pot scrie din nou pentru un actor de o forță creatoare admirabilă care, în ciuda trecerii timpului și a atâtor supărări le care le-a înfruntat, a rămas același om dăruit cu trup și suflet unui crez. Deși actorul are în palmares roluri memorabile și importante pe scenă sau film, Magicianul rămâne o creație nepieritoare. Acum de ziua lui desigur îi voi da un telefon dar poate și rândurile de față pot fi un umil omagiu adus unei personalități artistice greu de etichetat altfel decât excepțională.

Stop și de la capăt

Vorbind despre decăderea gimnasticii românești Nadia Comăneci a spus„„În primul rând, nu trebuie să pierdem vremea căutând vinovaţi… Avem nevoie să o luăm de la zero…” Este ceea ce ar trebui să se facă și în cazul Televiziunii Române. Acolo, stop și de la capăt nu se poate face decât prin două metode – fie închiderea temporară fie privatizarea canalului TVR 1 că despre o nouă revoluție nu poate fi vorba, încă… Insolvența propusă și disputată nu duce decât la o  eventuală îmbunătățire a situației financiare, o restructurare și reorganizare de asemenea nu duc automat la ridicarea calității programelor deci a audienței. În urma insolvenței o firmă, de pildă Hidroelectrica, tot curent vinde nu legume, așa și cu televiziunea, ce ne pasă nouă publicului dacă după insolvență vom primi aceleași programe, poate ușor coafate? Închiderea temporară e tot o gogoriță menită să arunce praf în ochii nemulțumiților, s-ar obține eventual tot o reorganizare sau restructurare dar cui îi pasă? Publicul vrea programe de calitate, de fapt ALTE programe, aici e miezul problemei. Stop și de la capăt poate fi făcut , după mine,doar prin privatizarea grabnică a TVR 1. După decembrie 89 când am preluat conducerea Redacției pentru Copiii TVR am plecat de la zero. Când intrasem în televiziunea publică, prin anii 70, emisiunile pentru copiii deveniseră o cenușăreasă, trăind în umbra imitației celor mari care aduceau osanale partidului unic, totuși  subzista – ca și la public- nostalgia pentru programele „de altădată„ cu Val Vârtej, Daniela și Așchiuță, Iura și Mihaela deși autoare ca Tatiana Sireteanu sau Erika Petrușa erau tot în redacție. După ce revoluția a făcut tabula rasa de tot amalgamul de obligații dar mai ales de supunerea politică am plecat de la nevoia, singura obligație reală, de a oferi publicului anume programe pe care, cu experiența în domeniu, simțeam, știam că le așteaptă și , lucru esențial, mi-am asumat  responsabilitatea. Apoi am format echipa alegând câțiva profesioniști din vechea redacție dar și din alte redacții și compartimente ale TVR care ar fi corespuns cerințelor la care am adăugat realizatori și regizori veniți din afară, de la alte instituții. Așa s-au născut „Abracadabra”, ”Arlechino”, ”Tip Top Minitop”, ”Feriți-vă de măgăruș” și celelalte. La toate garanția calității pleca de la responsabilitate pentru că degeaba te bucuri la succese dar te speli pe mâini la eșecuri. Privatizarea TVR1 – după modelul francez despre care am mai vorbit- și transformarea TVR 2 și 3 în Televiziune publică ar avea acest efect de a porni de la zero măcar un canal…Îmi imaginez-exemplu total nevinovat- cum ar arăta TVR 1 dacă ar beneficia  de expertiza celor de la Digi care oferă azi 9 canale, unul de știri, unul de film, 3 de documentare, 4 de sport…Dar după ce mă trezesc din vis știu că nu se va întâmpla nimic la TVR care să permită pornirea de la zero, noroc că vremurile s-au schimbat în domeniu, tot mai mult avem sistemul „la cerere„, intrarea în piața live a Facebook, Google, smart tv,  televiziunile online, tot ce se numește media alternativă, amenințând televiziunea „clasică„ să nu mai reziste concurenței decât datorită inerției advertiserilor. Dar îmi amintesc că acum peste 40 de ani când debutam în meserie se lucra pe un car TV instalat în caroseria unei dube Citroen – „franțuzoaica” – că am trăit vremurile când se filma pe peliculă și se monta sincron cu sunetul separat înregistrat pe bandă magnetică prin lipituri cu scotch, că de la carele de reportaj, la început niște tiruri poloneze alb-negru se făceau transmisii prin relee la care se adăugau o mașină de lumină, o dubă cu aparate de înregistrare – UMI-, antrenând zeci de oameni, că montajul electronic se făcea pe niște aparate mai mari decât mașinile de spălat iar sistemul beta a apărut de abia după revoluție …așa că nu știu câte schimbări voi  mai apuca dar mi se pare că meseriașii de azi nu știu ce să facă într-o epocă a digitalizării – desigur, în afară de a-și apăra locurile de muncă. Televiziunea clasică e în continuă schimbare, poate pe cale de dispariție cum cred cei ce o consideră deja un domeniu al trecutului. Presa scrisă a trecut și trece încă prin asemenea procese, credeți că televiziunea e imuabilă? E adevărat, întârzierea /eu așa îi spun, înapoiere sună neplăcut/ de civilizație dintre noi și alții ne apără o vreme de asemenea schimbări, dar putem dormi, moțăi, vegeta, aștepta liniștiți ca în multe alte domenii?  Dați click pe un site dedicat tehnologiei, gen Playtech și veți intra într-o altă lume în care puțini se simt comod și sunt acceptați dar trebuie! Cine își asumă responsabilitatea are șanse să câștige, cine nu…Iar cine afirmă că în TVR nu se poate face calitate fie din cauza managementului prost fie din cauza obediențelor politice fie din orice alte cauze decât bârna din ochiul propriu eu, cu tot ce știu și am trăit, afirm că nu cred. O să spuneți că la emisiunile pentru copiii era ușor să produci calitate și audiență /nu cred în calitatea fără audiență/ fiindcă e un domeniu izolat, ferit de ingerințe dar dacă e așa acum de ce nu sunt emisiuni pentru copiii măcar la același nivel cu ”Abracadabra”, ”Arlechino” și celelalte? Acum, disperat, TVR a ajuns să cerșească bani guvernului – și nu puțini- pentru a-și plăti datoria la EBU care, chipurile, amenință cu excluderea noastră de la Eurovision..mare scofală!

Televiziune publică fără public ?

Acum că „Spotlight„ a câștigat Oscarul poate ne gândim că „Spotlight„ înseamnă „Reflector„ și pe vremuri TVR avea un asemenea program de anchete menit să investigheze ceea ce nu merge în societate. A fi o televiziune publică nu înseamnă a fi în serviciul statului – guvern, parlament, partide- ci a îndeplini cerințele publicului care de fapt  te plătește, dacă o faci ai putea eventual să pretinzi mărirea taxei. Nu exemplul altor țări unde taxele plătite pentru televiziunea publică sunt mai mari contează ci felul în care-ți faci datoria. TVR –serviciul public autonom de interes național, cum se autodefinește, privește publicul ca o sumă de indivizi pentru care are redacții și, desigur, emisiuni separate, există programe pentru agricultori, militari, unguri, preșcolari, olteni, ortodocși, rockeri, handbaliști, polițiști, businessmani, dansatori, tătari, penticostali, automobiliști ….Toți ar trebui să fie mulțumiți dar practic nimeni nu e mulțumit, se pare că doar 5 persoane din 100 se uită la TVR. Desigur sunt mari probleme financiare, ca în toate instituțiile statului, există dezbateri, sindicatele se luptă să păstreze intact numărul de lucrători /ceea ce nu se va putea/, ni se spune că mari profesioniști se află  încă acolo. Păi dacă ar fi așa de ce nu se vede? De mult timp de când TVR își plânge de milă n-am înregistrat nici un efort de a promova vreun program notabil, de mare audiență, care să te oblige să spui iată ce păcat ar fi ca asemenea valori să dispară! O televiziune publică se poate defini doar prin asumarea interesului publicului și care ar fi acesta? Ce-și doresc oamenii? Pe primul loc, vă spun sigur, e să fie sănătoși. Să aibă locuri de muncă, salarii decente, să-și crească bine copiii…Oriunde te uiți ai să vezi multe farmacii și apoi destule bănci, supermarketuri, case de amanet, săli de joc.  Asta nu spune nimic? Se rezolvă problemele prin abundența de reclame la medicamente sau suplimente alimentare? /care devin grețoase prin apelarea la tot felul de imagini și animații care mai mult te îmbolnăvesc/ Am vorbit la început de „Reflector„ pentru că mi se pare că televiziunea publică ar putea să facă din investigarea „bubelor„realității noastre principala sa sursă de audiență. Tot așa cum marile concursuri interjudețene care țineau cândva interesul local și național la cote înalte ar fi benefice, mai ales în pragul regionalizării. Sigur, TVR nu are bani să cumpere formate faimoase gen ”Vocea României” dar are propriile branduri verificate în timp ale unor concursuri de talente ca „Steaua fără nume”„Floarea din grădină” „Tip Top Minitop”. Într-o vreme în TVR se primise ordin să se lucreze câte o premieră de teatru pe săptămână, acum nu se mai produce deloc. Poate teatrul tv e prăfuit ca gen/deși eu mă îndoiesc/, filmul de televiziune i-a luat locul, dar nici acesta nu se produce. Câtă vreme nu se va umbla la conținutul programelor, eliminând balastul și concentrând producția pe câteva linii de mare interes potențial aducătoare de audiență TVR va rămâne o gaură neagră, similară cu atâtea mari întreprinderi de stat care trăiesc din datorii și din umilirea în fața diverșilor politicieni la putere. A spune că misiunea publică poate fi îndeplinită indiferent de audiență, ba chiar împotriva ei, e o gugumănie care costă. Mai nou aflu că se vor face emisiuni care să dezbată starea precară a televiziunii în loc să se facă emisiuni care să o scoată din fundătură, citesc că „Liviu Mihaiu se întoarce la TVR pentru a realiza de luni până joi o serie de ediții speciale ale emisiunii Între bine și rău despre soarta Televiziunii Române”…Asta e reacția mult așteptată a TVR ca să-și justifice existența, o dezbatere despre criza prin care trec? Nu mai bine ar fi să facă măcar un program de mare succes, o emisiune care să adune audiență și aprecieri, măcar una? Cu atâția profesioniști cu care se laudă nu sunt capabili să facă măcar un program de top, orice are fi el, piesă de teatru, film, concurs…Să fie liniștiți, bani au să primească, statul nu-și lasă de izbeliște copiii chiar dacă nu-s buni de nimic…dar măcar să arate că pot! De ani de zile doar vaiete și șantaj dar la realizări n-am reținut nimic. Auzi colo, Liviu Mihaiu se întoarce…de parcă ar fi „Abracadabra se întoarce”! Măcar s-ar bucura copiii…Eu personal am lucrat acolo ani buni, vreo 26, poate am opiniile mele despre responsabilitățile și cauzele căderii dar mi se pare mai important să se facă acum, imediat și nu mâine, acele programe care să atragă iarăși publicul iar acest lucru nu se poate ignorând interesele primordiale ale publicului. Sau nefiind în stare să pătrundă în esența problemelor. Nu e datoria unor posturi private care totuși o fac și atrag audiență…ProTv are „România te iubesc„, Digi 24 are campanii extrem de interesante plus emisiunile lui Moise Guran în timp ce TVR ne delectează cu bucătăria lui Dinescu care e gustoasă dar parcă așteptăm mai mult. Jurnaliștii din „Spotlight„, filmul de Oscar, s-au luptat cu pedofilia din Biserica Catolică și au câștigat. Nu au cu ce se lupta jurnaliștii în societatea noastră pentru a obține rezultate de răsunet? Veți spune că am nostalgii din anii când lucram acolo…nici vorbă. Știu că peste 50 la sută din populație oftează după vremurile trecute dar nu e vorba de vreo pasiune pentru comunism ci pur și simplu o reacție la felul în care s-a distrus țara asta și vinovații se cunosc. Iar noi dacă acceptăm starea de fapt suntem la fel de vinovați. Cât despre trecut…nu știu câți l-ar mai vota azi pe Ceaușescu dar Vlad Țepeș cu siguranță ar câștiga alegerile. La una din emisiunile de la Digi 24 despre care aminteam, „Kilometrul 0„ se vorbea cândva că sondajele făcute nu sunt despre România lui Ceaușescu ci despre România de azi „  când oamenii se simt frustrați, se simt mai săraci, mai singuri. Ei se uită înainte de 1989 pentru a arăta un cartonaș galben guvernanților. Aceasta este explicația” Poate și TVR ar trebui să intre în bătălia asta…Când „reflectorul„ va ajunge la fel de temut ca DNA înseamnă că și-au făcut misiunea și, implicit, au scăpat de criză. Televiziune publică fără public e un non sens.

Amintiri de la „Arlechino”

Pe Facebook sau pe  Twitter sunt postări gen „ Generația cu cheia la gât„,„Emisiunile copilăriei noastre de care ne este dor„…pe blogul meu sunt mulți care au căutat postările despre Arlechino iar refrenul „Arlechino unde ești/ vino să ne spui povești„ – cântecelul generic interpretat de grupul Allegretto condus pe atunci de Adriana Codreanu e rememorat adesea deși au trecut atâția ani.. Cum să nu-mi amintesc și eu? Era chiar în 1990 când mă străduiam să alcătuiesc o redacție pentru copiii competitivă la TVR când a apărut regizorul Radu Popovici, o persoană educată și inteligentă, și mi-a arătat înregistrarea unor miniaturi cu păpuși. Era fiul dramaturgului și omului de teatru Alecu Popovici, cu care colaborasem adesea la emisiunile concurs, ultima oară avea să fie după 1996 când după plecarea Abracadabra am inventat Trei pentru o mască, concurs de teatru ce avea loc chiar la „Ion Creangă„ unde Alecu fusese director și unde ne-a primit acum cu căldură Cornel Todea.  . Radu mi-a inspirat incredere …mai mult, în toamna acelui an l-am trimis in locul meu la Amsterdam, la o intâlnire profesională, un gest ca o investiție. Eram prins din scurt și n-am vrut să renunț la o plecare la Paris, orașul meu preferat…La început Radu a lucrat în echipa „Abracadabra”- la „Prinț și cerșetor”, dar stilul său mai elaborat deci mai lent nu a fuzionat cu dinamismul echipei. Împreună cu Radu am încercat să conturăm o emisiune pentru el. Mă tenta să fie un mijloc de apropiere a copiilor cu lumea teatrului – lume pe care Radu o cunoștea bine- de unde și alegerea personajului cheie- Arlechino! Până la urmă el, ca regizor, prefera să facă filme scurte așa că emisiunea s-a populat cu povești…deși scriam scenariile de la „Abracadabra” am căutat să scriu și pentru Radu , într-o altă tonalitate. Repet, chiar dacă ușor dublam „Abracadabra”, personajul Arlechino fiind tot un fel de Magician care se transforma în erou de poveste, uneori jucând mai multe roluri mi se părea că nevoia de ficțiune a publicului era mai bine servită..Mulți est-europeni aveau tradiție, în special cehii, am mers la vizionări în fosta Cehoslovacie și am rămas uimit de bogăția de producții pentru copiii – filme și seriale cu povești de calitate impecabil profesional- celebrul serial Arabella a fost realizat între anii 1979-1981!! La noi nici nu ne puteam gândi….Ca să faci desene animate pentru copiii era exclus, nu aveam dotarea nici știința iar timpul presa…am tratat cu cei de la Disney care, amabili, ne-au invitat la Paris unde am filmat cu Magicianul în Disneyland dar difuzarea programelor lor în România era condiționată – dublaj nu titrare! În anii 90 nu puteam, nu dispuneam de tehnica și know-how-ul necesare, o mai veche tentativă a colegilor de la Teleșcoală de a dubla Sesame Street a fost un eșec. Ca să le redăm copiilor lumea poveștilor nu exista altă soluție decât să producem filme și seriale pe măsura puterilor și dotărilor noastre umane și materiale, inclusiv financiare. Ceea ce se producea la Arlechino cu actori, decoruri, costume etc. necesita o pregătire mai mare și o elaborare îndelungată de aceea producția a fost, numeric, puțină, pentru a avea mai multe emisiuni și a consolida brandul ar fi trebuit poate și un alt format, alternativ, evident legat de teatru. Mai târziu am introdus Trei pentru o mască un concurs unde copiii talentați –aici s-a lansat Diana Cavaliotti- jucau scene celebre din Caragiale sau Moliere alături de actori consacrați dar nu era destul, poate am avut o obsesie pentru invitarea copiilor spre teatru, dovadă că și la Abracadabra aveam personajele Arlechino și Colombina – jucate de Ducu Ion și Andreea Caranda. Cert este că bogăția de producții pe care o visam, pentru care îi invidiam pe alții, cu apariția unor numeroși producători, scenariști, regizori care să se dedice copiilor nu s-a realizat și e păcat. În televiziunea publică producția pentru copiii a fost tratată dintotdeauna marginal, ca o „cenușăreasă„ și a rămas așa cu toate eforturile noastre de a schimba ceva…Ceea ce s-a făcut mai târziu cu „Abracadabra” – e drept la ProTv- și anume un show pe săptamână incluzând și filme, nu s-ar fi putut face cu „Arlechino”, de fapt în anii aceia singura soluție era diversitatea. Cristina Nistor, ulterior Popovici, de meserie arhitectă, i s-a alăturat ca producător și cuplul lor a dat rezultate excelente. Astăzi Cristina lucrează la Porsche –Romania iar fiica lor Dona e o domnișoară mare și frumoasă dar din păcate Radu s-a prăpădit. Eram plini de entuziasm atunci și am încercat să colaborăm pe multe planuri, cu Radu și Alecu am făcut o firmă Baby Star care avea un magazin pentru copiii chiar lângă Piața Rosetti, am editat scurt timp și o revistă dar eu m-am retras repede având nevoie de bani după plecarea  fiului meu în SUA iar firma n-a rezistat mult. Gruia Mihai Sandu a fost actorul potrivit care a contribuit la succesul programului. Să amintesc Hainele cele noi ale împăratului (1992) Yeti, omul zăpezilor(1992) Dănilă Prepeleac(1992) Făt-Frumos cu moț în frunte (1993) Tarzan al 2-lea (1994) Ali-Baba și cei 40 de hoți (1995) –cu un cântecel superb scris de Romeo Vanica. Membru fondator al trupei Mondial Romeo a decedat recent la numai 69 de ani…Scenariile mele porneau mai puțin de la adaptarea originalului, parafrazam și cream situații similare…de pildă Robin Hood jr era fiul leneș al celebrului erou, obligat să devină și el erou de prieteni, tradiție, împrejurări, deși nu prea voia iar de reușit reușea din întâmplare! Diferența față de Abracadabra era clară, Magicianul ajutat de copiii-asistenți duceau audiența în povești accesibile în special vârstelor mici,  Arlechino, jucat doar de actori adulți, reinterpreta teme clasice adăugând sensuri noi, moderne, accesibile și unor vârste mai mari. De pildă în finalul de la Ali Baba aflam că adevărata comoară descoperită e petrolul iar Ali și família puteau sta cu burta la soare înconjurați de sonde iar cântecelul ne spunea că în lumea lui Ali Baba nimic nu merge fără bacșiș. Asta nu înseamnă că la Abracadabra lipseau aluziile pe înțelesul adulților, vezi refrenul Vrăjitoarei „când ceva nu merge bine/dați vă rog vina pe mine” …Seria „Mașina timpului” /5 episoade/: Mașina timpului (1993) Mașina timpului se întoarce • Mașina timpului în pericol • Mașina timpului se răzbună • Mașina timpului în vacanță … a reprezentat contribuția noastră la lumea poveștilor originale, moderne…cu Gruia în rolul profesorului distrat Cicerone și Mihaela Teleoacă, de la Teatrul de Comedie în rolul soției. Copilul, Ticu, era Viorel Ionescu (născut 1984 apoi a făcut IATC secția păpuși marionete) pe care l-am revăzut abia la parastasul de 7 ani al lui Radu… La acest serial am reușit tentativa filmării unor secvențe la New York, integrate apoi într-un episod ”american”. Sigur,nu era vorba de cheltuieli, pur și simplu se profita de plecarea echipei la o gală organizată de Biblioteca Română de la New York. La filmele din Arlechino au contribuit câțiva actori din teatrele de păpuși, pe care Radu îi cunoștea și i-a scos din spatele cortinei, ca Liliana Gavrilescu de la Țăndărică sau Călin Mocanu, actorul Cristian Nicolae azi la Nottara…dar și colegii noștri actori Claudia Nicolau sau Bogdan Ghițulescu,  ba chiar și electricianul redacției Gabriel Florea sau operatorul programului Traian Popescu. Dorind o autonomie de lucru obținusem ca membri esențiali ai echipelor, operatorii de film și electricienii, cu scule cu tot, să fie în redacție și nu la grămadă. Cu sunetiștii n-am reușit dar oricum puteau fi repartizați pe preferințe. Gabi Florea, un băiat strașnic, a dovedit că are și talent fiind folosit cu succes în diferite roluri iar când s-a mutat la ProTv dincolo de asigurarea luminilor a mai prestat și ca actor prin telenovele, începând cu Lacrimi de iubire. Acum, noua strategie a ProTv de desființare a creației românești i-a obligat pe mulți profesioniști să plece iar Gabi, cu frumoasa lui familie, lucrează  prin Anglia. Traian Popescu, fiul scriitorului D.R.Popescu a „comis„ și el câteva apariții hazoase în Arlechino, cum ar fi intrarea lui Arhimede în baia apartamentului profesorului Cicerone…Cât despre Bogdan Ghițulescu, actor, fiul cunoscutului om de radio și cronicar sportiv Ion Ghițulescu, lucra în redacția lui Tatulici care mi l-a dat cu mențiunea că n-am să scot mare lucru de la el. Dar dincolo de actorie Bogdan s-a integrat bine, a învățat să facă emisiuni pentru copii  și e și astăzi în TVR, eu l-am ajutat scriindu-i cîteva scenarii pentru „Aventurile lui Ex„, un copil de extratereștri ajuns pe pământ pentru că nu era cuminte…un fel de Bebel. Odată cu „Ivan Turbincă” [al cărui adaptare-scenariu aparținea lui Alecu Popovici] colaborarea lui Gruia cu Radu s-a încheiat cu o ceartă ale cărei amănunte n-am reușit să le pricep dar era o ciocnire de orgolii. Mare păcat, atunci Arlechino așa cum fusese conceput s-a încheiat. Nici relația mea cu Radu n-a mai fost aceiași poate și pentru că, vizibil, preferința mea mergea spre „Abracadabra” care impusese un stil mai dinamic de lucru. Dar ca „Head of Department” n-am facut discriminări, îmi amintesc că am trimis la festivalurile internaționale și filmele lui Radu și ale Ruxandrei Ion și ale Oanei Ionescu. Ba chiar am fost împreună cu toții la Prix Jeunesse de la Munchen. Filme pentru copiii se puteau face atunci, din ce în ce mai elaborate, de oarecare anvergură. Și am făcut cu noul Arlechino – actorul Armand Calotă de la Național, Gâsca de aur și Privighetoarea fermecată.  alături de Mihaela Teleoacă, Cornel Vulpe, Eudjenia Brenda, Delia Nartea, Luminita Erga –cu care am colaborat peste ani la LDI, Tudorel Filimon, Marius Florea Vizante, Cristian Nicolae, Marinela Chelaru, Silvia Năstase, Tomi Cristin și  să nu-l uităm pe Valentin Uritescu care a făcut un rol de excepție… Prin 2013 aceste filme dar și altele din seria Arlechino au fost reluate de TVR sub genericul Ora Poveștilor. Frumos …dar trist când știi că asemenea preocupări au dispărut din preocupările colegilor de la TVR. Radu și Cristina au mai făcut câteva povești pentru „Arlechino” pe care eu nu le știu…am plecat la ProTv în 1998 unde am primit vestea dispariției tragice a unui om talentat care mai avea multe de spus. S-a stins nu mult timp după moartea tatălui sau, Alecu, decedat in 1997, lăsând în urmă o carieră prea scurtă și o fetiță superbă care a crescut venerându-i amintirea înscrisă și în casetele pe care s-au păstrat emisiunile „Arlechino”.

Audiența TV singurul criteriu al valorii?

Secretul bunului management – echipa de colaboratori, competenți, capabili, creativi. Cine crede că e un manager priceput fiindcă dă ordine unor executanți nu reprezintă nimic și nu va avea succes. Discuțiile despre meritocrație sunt valabile și în TV. În vechea televiziune se lucra la grămadă….îmi amintesc ședințele faimoase în care se împărțeau „paiele la măgari„, repartizarea către redacții a mijloacelor, echipe de filmare, care de reportaj –unele cu UMI, unități mobile de înregistrare, niște hardughii pe roți. Noroc de bun-simțul și calmul celui care conducea ședințele, inegalabilul Nea Țânțu dar sistemul n-a rezistat după revoluție. Atunci am avut și o revoluție tehnologică în televiziune, s-a trecut pe beta, vechiul sistem de lucru pe peliculă developată cu sunet separat a devenit istorie, o grămadă de oameni și-au schimbat meseriile, de pildă fetele de la montaj film au devenit redactori, au apărut transmisiile prin satelit etc. Dar sistemul „la grămadă„ funcționa până sus, programele săptămânale se făceau adunând ofertele redacțiilor pe o grilă iar o ședință de șefi condusă de directorul general le valida, să tot faci televiziune competitivă, noroc că tv private încă nu apăruseră /norocul cui??/. Devenit șef de redacție în 1990 îmi era clar că pe asemenea sisteme nu se poate performa așa că am căutat să formez o echipă pe 2 principii –producători noi, cu experiență artistică, pentru că voiam să abandonez în programele pentru copiii „gazetăria„și 2, formarea unor echipe de lucru complexe. Am reușit să aduc în redacție operatori cu camerele beta și electricieni ajungând astfel la propria programare, în plus fiecare echipă își avea preferații – la sunet, regie, scenografie, montaj electronic, etc. – și i se repartizau astfel că s-a trecut de la stilul colhoz la grupuri de lucru sudate. Televiziunea e acuzată că s-a umplut de rude, soții, frați, copiii, nepoți etc. și e adevărat dar nu orice adevăr e neproductiv. Mie mi s-a părut firesc și avantajos să angajez oameni între care existau afinități, regizorul Radu Popovici m-a înduplecat să-i angajez prietena, pe Cristina Nistor, care a devenit producător la Arlechino, cu care s-a căsătorit. Oana Ionescu l-a adus pe Matei Firică, regizor, care i-a devenit soț. Liana Săndulescu a avut inspirația să se asocieze cu regizoarea cu experiență Luminița Dumitrescu, ele nu se puteau căsători dar echipa a funcționat de la Club Anda la Ba Da, ba nu…O vreme l-am găzduit în redacție și pe Ion Ion soțul Ruxandrei dar unul din șefii vremelnici poreclit Pipă a hotărât că regizorii de montaj trebuie să rămână la grămadă. Ruxandra și-a adus totuși un ajutor, pe Adina Sava – Slave, care mai târziu s-a temut să treacă alături de prietena ei la ProTv și a rămas în anonimatul din Dorobanți. Avea un rost această formulă de lucru, evita animozitățile și ciocnirile de orgolii mutându-le pe terenul familiei, permitea brain-stormingul prietenesc dincolo de barierele unui program de muncă strict, stimula contribuția creatoare a fiecăruia, asigura organizarea echipei știindu-se că de obicei femeile se pricep să conducă…Iar eu cred că programele din acei ani, în special Abracadabra, Arlechino, Club Anda, Ba da, ba nu, Tip Top Minitop mi-au validat ideile. Iar cea mai bună dovadă e felul în care au evoluat principalii producători, realizatorii programelor pentru copiii din anii 90-98…Ruxandra Ion a plecat în ProTV în 1996, după cel mai mare succes internațional înregistrat la noi, Marele Trofeu Prix Danube de care TVR-ului nu-i păsa. A fost urmată de operatorul cu care lucra, Florin Țolaș iar mai târziu și de alți colegi, secretara noastră Carmen Popescu, electricianul Gabi Florea, de soțul ei Ion  care fusese la început temător în fața marii aventuri. Ruxandra, nu e nevoie să o mai spun, a impus Super-Abracadabra la ProTV, a devenit directoarea  postului AcasăTv, a constituit echipa care a produs telenovelele românești, atâtea câte au fost. După instaurarea noii politici a Pro de a obține profit restructurând la sânge și vânzând – vânzarea Studiourilor Buftea fiind un dureros semn al renunțării- Ruxandra încă speră că experiența ei și talentul organizatoric mai pot fi valorificate, ceea ce eu îi doresc. Liana Săndulescu e o bună organizatoare de acțiuni ample, ea a sărit la timp din barca pe cale să se scufunde a activiștilor și a învățat din mers televiziune. Dotată cu o mare ambiție, alături de Luminița, profitând de forța expresivă a unor vedete ca Anda Călugăreanu, Anca Țurcașiu, Mihai Constantinescu, Daniela Anencov ea a evoluat spre emisiunile de divertisment, a condus o vreme echipa Eurovision, a fost directoarea TVR 2…Oana Ionescu-Firică a fost numită „ Head of Youth and Children Department” pentru Copiii în 1998, după plecarea mea, iar emisiunea ei Kiki Riki Miki cu care a înlocuit vechile programe, ștergând trecutul, a durat până în 2001 când ea a fost nevoită să plece, capacitățile manageriale fiind mult sub cele creatoare. Excelentă autoare de videoclipuri acum are o firmă Media Biz dar mie mi se pare că greșeala principală care i-a definit cariera a fost risipirea în prea multe direcții, ea a făcut și scenografie și matematică și filme-cu scenarii proprii și adesea regie-  și clipuri și concursuri, și documentare …prea mult pentru un singur om. Am observat-o odată când ne aflam amândoi la o reuniune la Salonic, vorbea la telefon cu redacția Kiki Riki Miki dând ordine, sfaturi, hotărând, dictând texte și versuri, dovedindu-se un factotum care probabil îi copleșea pe subordonați,  un stil de conducere total opus de al meu. Dar de ce să nu o spun sunt mândru că oamenii în care am avut încredere și-au dovedit calitățile. E drept, nici Ruxandra nici Oana nici Liana-care se ocupa de copiii de pe vremea pionierilor și șoimilor- nu au rămas în domeniu. Și eu, după  ce s-a încheiat Abracadabra la ProTv am avut o perioadă de nesiguranță deși mă îndeptam spre deceniul 6 de viață, chiar am cochetat cu ideea de a deveni profesor la Universitatea Media a ProTv sub oblăduirea lui Andrei Blaier. Mai lucrasem o vreme cu studenții de la Facultatea de Jurnalism unde îmi amintesc că singurul cursant mai dezghețat și deci mai nedisciplinat era Adrian Fulea, azi purtător de cuvânt al STS. Scenaristica nu se învață, poți deprinde tehnici dar talentul nu e transmisibil. A face televiziune pentru copiii presupune și oarece experiență de viață, am văzut în numeroasele contacte internaționale din acei ani că producătorii  importanți de la, de exemplu BBC sau din Australia, SUA sunt persoane de anume vârstă și experiență. Aveam și noi asemenea profesioniști care lucraseră de pe vremea marilor succese cu Daniela și Așchiuță, Iura și Mihaela, Val-vârtej…, era Erika Petrușa, tocmai se pensionase regizoarea Tatiana Sireteanu de la care am învățat multe, dar nu a dorit să se întoarcă. Puțini producători cu talent au insistat să rămână în domeniu…un exemplu e Brenda Petre care a lucrat la Abracadabra ProTv, apoi a fost prima producătoare cu care am colaborat la Numai Iubirea dar nu s-a încadrat în echipă și s-a dedicat muncii cu copiii la „Contrapunct”- o „academie de talente” unde o ajută Virgil Popescu, compozitorul preferat al „abracadabrei”, grup din care ies multe valori –cum ar fi micuța Jenifer Dumitrașcu care a strălucit în Îngerașii. O asemenea producătoare dedicată și inimoasă aș promova oricând dacă ar fi posibil să dau timpul înapoi ….Tot ce am spus până aici arată că nu se pot afirma specialiști în producția pentru copii, nici nu pot apărea sau crește fără interesul unor instituții de broadcasting, în special al Televiziunii publice. Posturile private pot interveni pe piață întâmplător, cazul notabil fiind Antena 1 cu Next Star –că un titlu românesc nu au găsit,  concurs devenit repede o bună emisiune de divertisment pentru adulți. Doar când te gândești la tradiționalul Zecchino d oro descoperi că muzica pentru copiii n-a murit ,e drept, s-au străduit și ai noștri cu o Mamaie a copiilor, dar nici Mamaia adulților nu mai face purici…Repet, oameni de calitate, creatori de valoare pot fi atrași dacă ar exista interes și stabilitate, altfel vor trece ani, decenii și nu se vor forma profesioniștii necesari, cererea și oferta funcționează și aici. Nu mai amintesc de italieni unde RAI are 2 canale dedicate copiilor dar si Ceska Televize a deschis în 2013 un canal pentru copiii între 4-12 ani ce emite zilnic de la 6 la 20. Iar la noi nu doar televiziunea pentru copiii a fost marginalizată dar creația de ficțiune, câtă era, a fost omorâtă. O veste bună  – Masterchef, o palidă imitație, lungă și plictisitoare, a mai pierdut audiența. E trist de asemenea să vezi ce s-a ales din Roata Norocului, un alt brand puternic făcut țăndări de incompetența executanților noștri…Presupun că dacă Virgil Ianțu ar fi pus să defileze pe masă câteva fătuci dezbrăcate Vreau să fiu milionar s-ar fi menținut în scheme. E drept la Masterchef nu goliciunea putea fi atracția, se caută alte găselnițe aiurea și se merge tot mai apăsat pe cheia succeselor ProTv, cazurile sociale, dramele personale, situațiile plângăcioase care au invadat și Vocea României, nu mai vorbim de Visuri la cheie…Lacrimile aduc audiență. O veste proastă – serialele turcești se impun după ce din încercările autohtone s-a ales praful, rămânând doar Las Fierbinți, un serial despre, cu și pentru proști care obține încă rating pentru că publicul se încăpățânează să vrea producții originale. Cât despre Vacanța Mare nici să nu vorbim! O veste și mai proastă, ProTv va realiza un nou serial, Atletico Textila despre o măruntă echipă de fotbal de cartier. Așa că se va adăuga o nouă creație la seriile gen Las Fierbinți, Trăsniții, Vacanța mare care va întregi „valorile„ tipic autohtone din lumea mahalalei, lumpenului, marginalizaților că doar normalitatea, iubirea adevărată, dorința de autodepășire, generozitatea dezinteresată și câte și mai câte mărunțișuri nu aduc audiență. Oare? Mai am o singură întrebare, au fost emisiuni pentru copiii care au devenit bunici, apoi părinți, ce își vor aminti generațiile care astăzi sunt încă copiii? Apropo…Dana Rogoz, Andreea Caranda, Ducu Ion, pentru care am scris când erau mici sunt azi la rândul lor părinți. Să le trăiască urmașii și să aibă ce vedea la televizor!

Amintiri de la „Abracadabra”

La fel ca mulți alții am petrecut Revoluția din 89 la Televiziune, unde lucram din 1972. Nici prin gând nu mi-a trecut să mă alătur grupului care s-a grăbit să urce la etajul 12 pentru a se lipi de liderii noii puteri deși m-a îndemnat să o fac Traian Pușcașu, unul din conducătorii TVR căruia îi port o amintire cu respect. Lucrasem prea mult timp programe pentru copiii, îmi doream nespus să scriu și voiam să-mi demonstrez mie însumi de ce sunt în stare așa că la 45 de ani am rămas la etajul 5 ți nu m-am apucat de politică. Costin Buzdugan, cel care m-a adus în televiziune din presa scrisă m-a sprijinit și acum, am devenit în 1990 redactor șef al Redacției Copiii și am început să-mi organizez echipa. Îmi doream oameni cu experiență în domeniul artistic și regizoarea Nicoleta Toia, cu care mai lucrasem, mi-a vorbit despre Ruxandra și Ion Ion care lucrau la Teatrul Mic. Am trecut fără ezitare la angajare și a fost cu noroc. Ruxandra, o persoană energică și organizată, a adus  ideea programului ”Abracadabra” odată cu protagoniștii – Marian Rîlea și cei patru copiii „magnifici”, Mica și Radu, Andreea și Ducu. Eu m-am implicat ca scenarist și am scris pentru Abracadabra până la sfârșit în 2001 iar cu Ruxandra am colaborat în continuare, scriind scenarii pentru serialele de la AcasăTv până m-am retras în 2009….Deși mi-aș fi dorit nu puteam avea mai mult de o emisiune Abracadabra pe lună, nu existau atunci posibilități dar cum nevoia publicului de povești era mare am sprijinit apariția alternativă a unei noi emisiuni bazate pe ficțiune, ”Arlechino”. Regizorul Radu Popovici –care nu s-a putut încadra în echipa Abracadabra- s-a ocupat de programul oarecum concurent, eu am scris și scenariile de la Arlechino și vă rog să mă credeți, nu era nici un conflict de interese. În anii aceia banii erau puțini, nimeni nu se gândea la răsplata materială, efortul era imens pentru că se lucra în condiții tehnice precare iar recompensa era bucuria care îți venea datorită succesului la public. Când multe emisiuni pentru copii au ocupat primele locuri în topul audiențelor mulți au strâmbat din nas cu îngăduință dar noi ne-am văzut de treabă. Iată că și astăzi după atâția ani se vorbește despre „emisiunea copilăriei mele„ ceea ce e un izvor imens de bucurie pentru toți cei implicați în proiect. Eu am pe blog – unde am scris mult despre emisiunile acelor ani- cititori din toată Europa, din America sau din Asia…desigur sunt românii din diaspora care în copilărie ne-au fost fani. Cât despre impactul la public nu pot să nu reamintesc două episoade. Mai întâi ne-am dorit să ieșim cu Abracadabra în mijlocul publicului. Marian și asistenții Magicianului s-au întâlnit cu admiratorii la intrarea în Parcul Herăstrău și a fost o aglomerație de nestăpânit, nebunie curată. Mi-a venit ideea să fug înapoi la TVR, am urcat la etajul 12 și l-am rugat pe directorul general de atunci Răzvan Teodorescu, un om deosebit de altfel, să privească pe fereastră la noua revoluție.  Era revoluția „Abracadabra”…Apoi s-a organizat o transmisie în direct de la Sala Dalles unde puhoiul de doritori, copiii și adulți, a spart geamurile, a forțat ușile pentru a fi alături de idolii lor. N-aș putea spune că n-am avut emoții, nu ne-am speriat puțin, dar n-au fost accidente și nu pot decât să urez asemenea succes și altor programe pentru copiii, eventual cândva, secolul e lung…Primele filmări de care îmi amintesc au fost la varianta Abra pentru ”Prinț și cerșetor„ unde Radu Bărbulescu juca dublu rol. Fiind totuși redactor șef n-aveam timp să merg la filmările multor emisiuni dar atunci eram la început și am asistat, cu sufletul la gură, fie că s-a filmat la Palatul Ghica sau pe malul Lacului Tei, aproape de locuința mea, fie la Brașov, orașul natal al lui Marian care inventa mereu trucuri amuzante…de pildă mușca dintr-o ceapă ca dintr-un măr.  Ar merita amintită și „Cenușăreasa” unde a strălucit Mica Niculescu, poate cea mai talentată din echipă, a cărei tragică dispariție a îndurerat o întreagă lume. Șlagărul de atunci îmi revine ca o obsesie ..”Astă seară-i mare bal/La Palatul Princiar/Cine nu e scris pe listă/Nu există”….„Abracadabra” ne-a adus și prima distincție internațională, la Festivalul de la Blagoevgrad. În seara anunțării  premiilor eu și Ruxandra am fost invitați în primele rânduri, era un semn că…suntem pe listă! Ea a primit premiul și am împărțit bucuria cumărând o sticlă de șampanie și hoinărind pe străzi cu prietenii, din care îmi amintesc de Richard de la BBC. Un gest frumos, ambasadorul român în Bulgaria venise la ceremonie și întâmplarea l-a făcut să asiste la un succes românesc, ne-a felicitat și ne-a invitat la întoarcere să ne oprim la Sofia la Ambasadă ceea ce am făcut. Frumos. Dar succesul cel mare al programului a venit mai târziu. În lumea emisiunilor pentru copiii există două Festivaluri de top – Munchen și Bratislava care ar echivala – în lumea filmului- cu Cannes și Veneția. La ”Prix Jeunesse” – Munchen am încercat în mai multe rânduri, am obținut nominalizări dar nu și premii. În schimb la ”Prix Danube” Ruxandra s-a întors cu Marele Premiu plus Premiul Special al juriului. Țin minte cum a intrat în biroul meu zâmbind și m-a întrebat dacă aș fi mulțumit cu premiul acordat de juriu după care a scos un trofeu de porțelan și mi-a spus despre Marele Premiu. La etajul conducerii exista o vitrină cu trofee obținute ici acolo de TVR, nimic spectaculos. Trofeul primit de „Abracadabra” ar fi strălucit prin importanță dar cui îi păsa într-o instituție tot mai politizată? Cu naivitate am intrat peste o ședință a conducerii –era director general Dumitru Popa- dar bucuria mea nu a găsit ecou, cum nici solicitarea pe care am trimis-o propunând câte o primă de 1 milion lei /vechi/ pentru Ruxandra Ion și Florin Țolaș, operatorul. Pe ea nu am  putut-o răsplăti decât trimițând-o la alte festivaluri, la Chicago și Lisabona dar de fapt munca ei a trimis-o! Atunci s-au despărțit apele pentru că Adrian Sârbu, cu flerul său de profesionist, a luat-o la ProTv, eu i-am semnat imediat transferul și m-am decis să o urmez, doar scenaristul are și el un oarece loc în echipă. Astfel a apărut ”Super Abracadabra” la ProTv…despre care voi vorbi în alte amintiri…

Povestea ”îngerașilor”

În 2015 se împlinesc 10 ani de când a apărut ”Lacrimi de iubire” dar Acasă Gold îmi face surpriza să reia, imediat după ”Daria…” ultimul meu serial, ”Îngerașii” așa că  am să încerc să-mi amintesc câte ceva. Destul de greu pentru că un obicei mai vechi al producătorilor de la Acasă și al PR-ului protevist face ca scenariștii să rămână ignorați așa că pe tot felul de situri alții se dau drept creatori. În cazul de față Ruxandra Ion mi-a cerut să scriu o poveste despre o mamă tânără care angajează ca dădacă un  bărbat și se îndrăgostește de el, un subiect  extrem de original…sau nu? Trebuia să fie o comedie romantică dar a ajuns un hybrid, după injecția cu scheme telenovelistice dar cel puțin în partea pe care am scris-o eu, până la episodul 117, compromisul a funcționat. Difuzat din toamna lui 2008 la ora 19,30-oră care s-a dovedit bine aleasă pentru acest gen- “Îngerașii” a însemnat pentru mine plăcerea de a scrie un serial agreabil cu Adela Popescu revenind ca protagonistă, cu Marian Rîlea, în sfârșit mai scriam pentru Magician, cu Rodica Popescu Bitanescu, un dublu rol, cu Ioan Isaiu, Dana Rogoz, Alina Grigore sau Dana Dembinski. Mai întîi câteva cuvinte despre Adela. După NI și LDI ea și Dan Bordeianu au primit rolurile din  ”Iubire ca în filme”, o adaptare după un serial sud-american, ”Como en el cine”, 2001, cu Lorena Rojas și Mauricio Ochmann. Ce se întâmplase? Și eu, ca și alții, inclusiv mulți fani, consideram că perechea Adela-Dan trebuie să ia o pauză ca protagoniști, să joace eventual cu alți parteneri pentru a nu suprasolicita succesul de public. Am preferat să scriu alt scenariu iar producătorii au oferit cuplului adaptarea cu pricina…pe timpul filmărilor însă s-a produs despărțirea, încheierea relației dintre ei care transferase substanță și succesului artistic. Dan Bordeianu a fost îndepărtat din serialele Acasă deși cu toate păcatele lui lumești și caracterul dificil este un actor de mare talent a cărui  absență, cred eu, n-a putut fi suplinită. Adela, prin ricoșeu, a trecut o vreme în umbră, în ”Războiul sexelor”a avut o apariție nesemnificativă ..aveam misiunea de a o aduce din nou în prim plan ca protagonistă și cred că am reușit. Ce a urmat? Adela nu a mai avut pe micul ecran un partener cu care să lege o ”chimie” artistică adevărată iar Acasă Tv nu a mai găsit un protagonist care să se impună deși au încercat cu Denis Ștefan, Ioan Isaiu, Mihai Petre, Bogdan Albulescu….Cât despre Adela …a mai primit un singur rol de protagonistă, în ”Aniela” , un eșec ambițios care a anunțat din 2010 ultimii ani ai serialelor românești iar în „Iubire și onoare”, tocmai când se înfiripa relația ei cu Radu Vâlcan juca un rol secundar în timp ce în față fusese împinsă o fătucă de care n-a mai auzit nimeni, Mădălina Drăghici …Păcat.  Adolescenta timidă care a ridicat audiențele cu două roluri grele în „Numai iubirea” și „Lacrimi de iubire” merita o carieră importantă în ficțiunea românească și timp mai este. Deocamdată cântă pentru că producția autohtonă de seriale a căzut din păcate. Când scriam scenariul NI am auzit întâmplător că Adela are voce și am pus-o să cânte un colind de Crăciun, apoi a cântat un șlagăr al Nataliei Oreiro…abia ulterior am aflat că fusese remarcată din copilărie pentru vocea ei dar Adela are o sensibilitate artistică, o prospețime în joc care ar fi păcat să rămână în umbră. Film sau serial – iată terenul pe care îi doresc să se întoarcă și așa se va întâmpla, chiar dacă n-am să apuc să-i mai admir evoluția. Succes, Adela!

Dar să mă întorc la povestea „Îngerașilor”. Am avut câteva revelații, asistând la casting… simpatica Jenifer, puștoaica minune, Ioan Isaiu ,un profesionist deosebit…Jenifer Dumitrașcu făcea parte din trupa de copiii păstoriți cu dragoste și talent de Brenda Petre care a fost producătoare atât la „Super Abracadabra” cât și la o bună parte din ”Numai iubirea”. Brenda avea chiar la ea acasă un puști minune, pe Achi, și dezvoltase o pasiune din educarea artistică a copiilor iar Jenifer făcea bună dovadă. Despre Isaiu numai de bine….doar că dintotdeauna l-am văzut mai puțin potrivit  în postura de ”june prim” și mai expresiv în compoziții /de altfel perechea care o face cu Diana Dumitrescu, tată și fiică în ”Aniela” reprezintă una din puținele părți bune ale serialului/  Mi l-am închipuit, peste ani, într-un personaj de genul celui creat de Cotimanis în LDI, un magnat mai tânăr și mai rafinat într-o remodelare a unui subiect superb, ”Steaua fără nume, altfel” care nu a apucat să fie transpus pentru micul ecran și a devenit un roman….Apoi, „cazul” Mihai Petre. Mihai se făcuse celebru la “ Dansez pentru tine” și era pe val. Nu știu ce intenții avea dar Mihai părea că a venit la casting la întâmplare…nici prin cap nu ne-a trecut că ar reprezenta o variantă pentru rolul de partener al Adelei! Și totuși…Acasă, soția mea Lucia mi-a sugerat să inventez un rol pentru vedeta pe care o admira și așa a debutat Mihai ca actor…dar personajul lui era dansator! Poate, dacă ar fi existat chimie între el și Adela, pe parcurs, puteam duce relația mai departe…Mai târziu l-am văzut cu uimire protagonist-amorez, alături tot de Adela, o îndrăzneală asupra careia prefer sa spun doar ca a făcut parte din eșecul numit „Aniela„..Alina Grigore mă impresionase pentru talentul și delicatețea ei așa că i-am imaginat un personaj deși nu fusese la casting. Nici Dana Rogoz nu era în intențiile inițiale dar prestația Abramburicăi a fost excelentă …Regret că nu a fost cooptat în distribuție Andrei Aradits, un actor dotat care a ales apoi să treacă în echipa Antenei 1. În fine, fiind vorba de o comedie romantică filonul comic voiam să-l asigur cu Marian Rîlea pentru care am gândit un personaj cameleonic, un detectiv particular care apela des la deghizări. Tot pe filonul comic apărea și Lucian Ifrim cu povestea lui de amor cu Flavia Tronca. Aceasta cîștigase un concurs de interpretare la AcasăTv și s-a descurcat onorabil printre profesioniști…De ce să-i uit pe Rodica Popescu Bitănescu, Dana Dembinski, eternul meu amic Cătălin Cățoiu, pe Răzvan Fodor, Rodica Lazăr, pe micuța Lili Sanboeuf…

Atâția ani ținta mea principală a fost să impun scenaristul ca profesionist. E o meserie care nu se învață la  școli,  cere talent dar și experiență, are reguli scrise și nescrise, nu oricine visează noaptea „povești„ le poate și transpune în realitate artistică. Când am părăsit orice altă activitate de producție pentru a scrie doar scenarii am crezut că boom-ul va continua, multe televiziuni investeau în ficțiune, dar n-a durat mult. Și cum cerere nu e nici meseria nu se va statornici. Ce-i drept e riscant să experimentezi cu începători pe un serial cu buget mare. Avântul declanșat de NI putea să dea roade, de pildă, cu ”Păcatele Evei” unde fusese atrasă să scrie o tânără scriitoare, Veronica Cara și i se oferise o distribuție de zile mari cu Oana Pellea, Răzvan Vasilescu, Mihai Constantin etc…și nu în ultimul rând Papadopol sau Oana Zăvoranu, abia ieșiti din baia de succes de la NI. Eșecul a fost dureros și producătorii, Ruxandra Ion și Andrei Boncea, au decis să rezilieze contractul cu domnișoara nici după 10 episoade. Contează mai puțin că am fost chemat să ajut colaborând cu cele două scenariste care au preluat filmul –cu Sorina Ungureanu mai lucrasem, era script editor la mine și vedeam în ea un scenarist de viitor, ceea ce s-a confirmat. Dar asemenea experimente pot falimenta orice intenții bune. Sigur, puteam să mai prelungesc colaborarea cu producătorii mei dar n-am reușit, nici eu nici ei, să trecem peste orgolii la „Îngerașii„. Recunosc, după succesele cu NI și LDI, prin 95, orgoliul meu crescuse…mi-am permis să mă aliez vocilor care spuneau că pentru a fi protejați Adela și Dan nu  trebuiau să mai joace  împreună în următoarea producție, am preferat să vin cu alt proiect – „Daria, iubirea mea” în timp ce în ”Iubire ca în filme” cei doi au rămas protagoniști chiar dacă, ironia sorții, relația lor s-a frânt brusc. Și la ”Daria…”m-am băgat mai mult decât se cuvenea insistând să nu scriu pentru un Lucian Viziru care nu mă convinsese în LDI. Poate că Adrian Ștefan n-a strălucit dar era actor și serialul n-a ieșit deloc rău deși a fost programat aiurea…Dar abia la ”Îngerașii” a avut loc controversa care m-a făcut să renunț și să mă retrag. Regulile scrise și nescrise ale comediei romantice și nu numai impun ca pe la 80-85% din lungimea filmului separarea protagoniștilor să se încheie precipitând finalul fericit. Nu-mi plăcea să respect regulile și în NI nici vorbă de așa ceva iar LDI l-am terminat cu un bad end care a revoltat fanii ducând spre un film de reparație. La ”Daria” am respectat schema și împăcarea celor doi îndrăgostiți s-a produs în episodul 105 din 110.…În cazul scenariului la ”Îngerașii” s-a produs mai repede pentru că nu-mi propusesem să scriu mai mult de 130-135 de episoade…dar realitatea a arătat altfel.

Practic, nu reușeam să găsesc o continuare de substanță a poveștii mai mult de 130-135 de episoade dar serialul fusese bugetat pe 175 și mi se cerea să mă supun. Nu am făcut-o pentru că mi se părea mai important adevărul  dramaturgic, nu îmi plăcea să lungesc „pelteaua” mai ales că acceptasem destule concesii. Între mine și Ruxandra Ion a fost o colaborare și prietenie de durată, am avut încredere în ea când am angajat-o la TVR, am scris aproape toate scenariile de la Abracadabra și pe mâna ei am venit în ProTv unde, după ce s-a încheiat Abracadabra, ea m-a păstrat consilier , am scris sitcomuri, am ajutat formatul de la  ”Cu dădaca în bucătărie” /își mai amintește cineva de emisiunile culinare cu Cristina Cioran?/  după care au urmat  telenovelele din anii 2004-2009.   Relația producător-scenarist a fost excelentă…Dar… când Bianca Popescu – numită „producător creativ” – o aberație care ascundea consultanța pe care ea i-o oferea Ruxandrei, de mulți ani, devenind un fel de interfață a șefei- m-a anunțat că unele episoade „au ieșit mai scurte„  și să fiu de acord ca altcineva să cârpească găurile am făcut această concesie și am greșit, secvențele adăugate când și colo erau lungimi lipsite de miez. ….Producător creativ? Creația nu e a Ruxandrei Ion, cum scrie pe site-ul din Wikipedia? Mă rog…Apoi s-a trecut la reașezarea episoadelor ceea ce presupunea că finalul episodului intervenea când se epuiza timpul, ce rămăsese se raporta în episodul următor ceea ce e o aiureală, distruge cu totul construcția. Iar am greșit și n-am protestat. Mi s-au cerut secvențe multe și mărunte, așa ca fiecare episod să aibă ca pagini minim 30-32. Cu cântarul ca la piață…sau cu metrul… Singura mea formă de protest, ca să nu explodez, a fost să trimit episoade super-lungi că și așa le tăiau ca la frizerie. Orgoliu de autor, fără îndoială, dar scrisesem  până acum mai bine de 500 de episoade pentru diferite seriale, credeți-mă că știam să stăpânesc raportul cu timpul! Cei care nu știau erau regizorii! Iar acum, ca bomboana de pe…tort a venit și disputa pe tema unui personaj secundar pe care am vrut să-l suprim ceeace nu mi s-a permis. Aici e cheia. Are scenaristul drept de viață și moarte asupra personajelor create de el?  Cazul mamei jucate de Cezara Dafinescu în LDI e un exemplu că NU. Producătorii au cerut, au impus dispariția personajului, eu m-am supus. Acum eu am propus ei nu au acceptat. Producătoarea „creativă” a observat la un moment dat dispariția personajului și eu am recunoscut că, într-un exces de orgoliu, l-am suprimat. Actorul bătea câmpii de mult, nu respecta ce scriam și mai ales juca la fel, în același stil bonom, jemanfișist dar superficial cu care abordase și personaje anterioare, toate erau la fel, o apă și un pământ, iar bâiguiala replicilor dovedea superficialitate și, după mine, lipsă de respect față de autori și față de public. De mai multe ori mi-am permis să-i atrag atenția prietenește, l-am sfătuit și pe regizorul Brătilă să-l țină mai în pielea personajului…Degeaba.  Mi s-a replicat că omul nu face decât să respecte indicațiile regizorale – aiurea!- și, în plus, are copiii de crescut, argument contondent care m-a dat gata.  Trecând peste lupta de orgolii trebuie să recunosc că întotdeauna cine are pâinea și cuțitul are și dreptatea de partea lui. Cert e că după „Îngerașii” am încetat să mai scriu scenarii Tv, la 5 ani după succesul cu „Numai iubirea”…au mai trecut 5 ani și fabrica de seriale de la AcasăTv a trecut în istorie, cu bune, cu rele. Poate de aceea, cu anumite îndoieli, am cutezat să „dau din casă„ ceea ce ați citit mai sus. Meseria de scenarist de ficțiune n-a reușit să se impună la noi, decât pe ici pe colo și sunt destule aspecte pe care le povestesc cu gândul că vor folosi, că vor fi judecate în viitor…Dar când interesele personale sau financiare sau de altă natură primează creația nu poate decât suferi. Iar faptul că întrega dispută scenarist-producători s-a consumat de la distanță, prin mailuri, mi-a lăsat un gust amar. Când le-am transmis că mă retrag nimeni nu m-a chemat să stăm de vorbă, pur și simplu s-a trecut mai departe de parcă abia așteptau să scape de mine. Poate aveau dreptate și, cu trecerea anilor, devenisem prea conservator, învechit. Dar să nu așteptați să recunosc. …Nu știu de ce dar mi-am amintit atunci de plecarea mea din TVR în 1998 când Stere Gulea practic nu a vrut să mă primească semnând doar hârtia prin care cerusem transferul și eram totuși cogeamite directorul. Noroc că în România, ca și în America, există zeci și sute de scenariști talentați, pregătiți să ocupe locurile goale.
“Ingerașii” a reprezentat momentul retragerii mele, în iarna lui 2009 am depus actele de pensie și am lasat ultimele vreo 50 de episoade pe seama altora care au apelat la singura soluție posibilă..noi personaje și o nouă linie de acțiune. Descoperisem o hipertensiune de care nu știam și care provenea din stres, am preferat să mă retrag. E greu de crezut că un om care lucrează acasă în fața computerului, își face programul cum vrea și nu se ceartă cu nimeni decât cu nevasta se plânge de stress. Dar în această meserie sursele de stress și nemulțumire sunt multe și o spun ca învățătură pentru alții.

Cateva actrite tinere

Am avut șansa de a lucra de-a lungul timpului cu multe tinere care au devenit actrițe…e un vis pe care multe fete îl nutresc dar puține reușesc cu adevărat iar cele care reușesc nu sunt din cele care fac tapaj pe această temă. Îmi amintesc de Dorina Chiriac care era, ca pionieră, din echipa colegei mele Tatiana Sireteanu, o fată sfioasă al cărei talent se vedea de la o poștă, avea și voce, cânta cu plăcere dar nu erau ani prea favorabili afirmării talentelor, mă bucur că a răzbit, în teatru, unde se supraviețuiește greu. Regret că nu am mai văzut-o mulți ani, odată la un spectacol de la Bulandra am ezitat să o vizitez în cabină, mă temeam că n-o să mai mă recunoască…. Prin 1997 am descoperit-o pe Diana Cavaliotti, avea cam 12 ani, era elevă și a câștigat cu brio concursul pe care-l lansasem ”Trei pentru o mască” exact cu scopul de a găsi talente reale. Juriul, din care îmi amintesc de regretatul Alecu Popovici, doamna Alexandrina Halic pe care o rugasem să îi pregătească pe concurenți, au simțit că avem de a face cu un bulgăre de aur. Cu bucurie am revăzut-o peste ani ca actiță profesionistă, jucase într-un episod din niște povești adaptate pentru AcasăTv și mi-am dorit să-i scriu un rol dar mi s-a spus că preferă să joace teatru. A apărut recent într-o comedioară la ProTv, prezintă o emisiune la TVR dar continui să aștept mai mult de la ea…

În fine, să vorbesc mai mult despre tinerele cu care am lucrat frecvent și au ajuns actrițe profesioniste. Dana Rogoz era o copilă când a devenit Abramburica, prin 1996. Vioaie, isteață, descurcăreață Dana și-a păstrat calitățile ca și o anumită inocență chiar când a dat de greu. A ales să devină actriță, poate la sfaturile lui Marian Râlea, dar mai are o licență și aș fi văzut-o cu plăcere într-o postură importantă în cine știe ce firmă mare sau corporație dar încă mi se pare că n-a decis nimic definitiv, nu a atins o stabilitate necesară și se apropie de schimbarea prefixului… Dana face de toate, e designer, model, bloggeriță, joacă din când în când pe scena unor teatre, apare în reclame, nu lipsește de la ocaziile mondene, jurizează concursuri de dans, se alătură diferitelor campanii și nu în ultimul rând e mama unui băiețel simpatic! Dacă rolul lui Mimi Curcă din „La bloc” a menținut-o mult timp în față reputația „abramburicăi„ nu se stinge niciodată, a devenit un fel de substantiv comun folosit în presă, în politică etc. Eu aș revedea cu plăcere poveștile pe care le-am scris de mult la ”Abracadabra” în care Dana și colegii ei îl însoțeau pe Magician în aventurile lui Peter Pan, Bebel sau Moș Ene. I-am scris cu drag un rol pentru ”Îngerașii” care aparent nu se potrivea cu ființa serioasă și intelectuală care era, un personaj care miza pe sexualitate ca să-și ascundă slăbiciunile…și Dana a dat măsura faptului că se profesionalizase, acordând rolului substanța necesară. Nu știu dacă voi mai scrie pentru ea dar m-aș bucura să o văd jucând în continuare …că eu cu fashion-ul nu le am…

Despre Adela Popescu am scris în numeroase rânduri, o consider purtătoarea de drapel a tinerei generații de actrițe și mă rog să nu treacă prea mulți ani ca să o văd iarăși în roluri pe măsură. Pe Adela am cunoscut-o văzând proba de casting…habar n-aveam și nici nu mă interesa că apăruse deja într-o adaptare de pe un serial străin, nu știam că are voce și cântă superb…când am aflat am pus-o să cânte un colind de Crăciun și a fost emoționant…M-a impresionat familia acestei copile, care a educat-o impecabil, mi-au plăcut modestia și hărnicia ei, mai ales că nu a fost deloc afectată de succesul amețitor care a plasat-o – desigur temporar- printre primele 10 actrițe din țară, am apreciat comportarea ei fără fițe și figuri, ceea ce a ținut-o departe de lăcomia de senzațional a tabloidelor , discreția din viața personală…Am aflat mult mai târziu că Adela a cântat la 13 ani la „Ba da ba nu„ așa cum Andra a fost la „Tip Top Minitop„, deși ambele emisiuni erau atunci în parohia mea…Despărțirea de Dan a marcat-o enorm, fusese o fată de provincie care își făcuse visuri, învățase mult, profesional și uman de la un actor și bărbat mai experimentat, fusese răsfățată de tot anturajul dar nu afișa fumuri …motivul despărțirii nu am eu voie să-l dezvălui…Azi îmi pare că a găsit iubirea vieții ei, e la un pas de căsătorie și sper din toată inima să aud despre ea numai de bine…

Victoria Răileanu a debutat și ea la 18 ani cu un rol principal. Era o fată de o distincție rară, cu un chip angelic adesea asemănat lui Romy Schneider și ne-a impresionat. Vicky era la începutul unei cariere care încă nu s-a consolidat dar  și-a gândit bine partitura, din păcate între ea și Adrian Ștefan nu s-a stabilit în „Daria iubirea mea” acea comunicare în măsură să provoace o „chimie„ atât de necesară, relația lor din film a fost una rece, de fațadă și nu a percutat. N-aș da vina pe sărăcia de mijloace expresive ale actriței, mai avem de văzut mult de la ea,, din păcate toate aceste cariere promițătoare sunt ținute în loc de absența producțiilor Tv. După ”Doctori de mame” serial AcasăTv din nefericire neterminat, a mai prins vreo 3 apariții pe marele ecran dar în aproape 10 ani de la debut e nesemnificativ…

La capitolul protagoniste, regret că nu am scris nimic pentru Diana Dumitrescu, după Adela o membră din echipa Acasă dotată pentru meserie.   N-am scris nimic semnificativ nici pentru Crina Semciuc  căreia i se încredințase inițial rolul Dariei. Crina a fost prezentă chiar și la prima reuniune a distribuției- a devenit ma târziu o actriță care a performat atât în teatru cât și în film dar atunci avea o problemă de look, cu părul- greu de rezolvat. Chiar și acum, văzând-o în „Selfie” mi se pare că problema a rămas…Crinei i s-a găsit un loc în distribuție dar probabil merita mai mult. Am colaborat bine cu Andreea Doinea, Ana Maria Moldovan, Ioana Ginghină, Cristina Cioran și, desigur, cu talentatele  Alina Grigore, Mirela Oprișor, Andreea Bibiri…mă rezum la generația tânără, desigur.

Au existat de-alungul anilor colaborări cu multe tinere care nu erau și nici nu-și doreau să devină actițe. Mai mult sau mai puțin. Lili Sandu mă obligă să accentuez o remarcă, adesea neprofesioniștii par a reprezenta  o mare descoperire dar, ulterior, folosirea lor în roluri mai mult sau mai puțin potrivite dă greș.  Ca și în cazul lui Augustin Viziru la LDI dacă primești un rol potrivit sau scris pe măsură iese bine și chiar începi să te crezi actor! Așa și cu Lili Sandu, după prestația pe o partitură care i se potrivea au distribuit-o în „Păcatele Evei„  și necazul e că deja se credea actriță! Oana Zavoranu e un caz aparte, se spun și se scriu multe despre ea dar nimeni nu-i poate lua înapoi sau nega prestația din ”Numai iubirea” unde a strălucit de parcă avea în spate îndelungă pregătire de specialitate. Am fost la câteva filmări și am remarcat jocul ei intuitiv, rezolvările pe care le găsea –vezi scena oglinzii când ajungea să-și privească chipul mutilat- fără cine știe ce indicații regizorale. Mulți fani, nu doar pe Forum, insistau că Oana se joacă pe sine, că reușitele ei se datorează potrivirii între personaj și propriul ei caracter dar vă mărturisesc că atunci, în 2004, n-o cunoșteam, n-aveam habar ce fel de ființă e și în nici un caz nu gândeam acțiunile personajului în funcție de asemenea criterii dar admit că în timp, pe parcursul dezvoltării serialului, i-am dat mână liberă în limbaj, chiar am folosit expresiile ei favorite și am accentuat partea de voluntarism și obstinație. Pe de altă parte, potrivirea dintre personaj și temperamentul interpretului, mai ales când nu e profesionist, e benefică. Dar cu riscul de a nu mai regăsi altădată potrivirea și de a rămâne omul unui singur rol. Inocența și prospețimea adevărate pot fi valorificate într-un film cu debutanți sau amatori, actorii de meserie le știu elabora.

Nicole Gheorghiu a venit la castingul de la ”Lacrimi de iubire” deși terminase managementul la ASE, apăruse prin reclame și poate showbizul o fascina, nu e de mirare că și după aparițiile ei în LDI se consideră vedetă. Pe probele vizonate eu optam pentru ea deși Nicole nu avea vârsta personajului –era mai mare -dar o vreme a fost antrenată pe aceiași partitură și Simona Ștefănescu. Nicole nu a dezamăgit, nici Mihaela Bărluțiu care a înfruntat un rol complicat, peste vârsta ei, dar s-a descurcat excelent.  Apoi fiecare și-a văzut de viața sa…Nici Nicole, nici Mihaela Bărluțiu sau Monica Dumitru – o apariție corectă în ”Daria…” nu au urmat o carieră profesionistă doar Nicoleta Luciu a rămas permanent în showbiz. O femeie de o subliniată seriozitate, cu ambiție și dorință de perfecționare care știe să-și folosească atuurile fizice, farmecul personal fără vulgaritate și ostentație.