Ați văzut fetele dezbrăcate din Scânteia?

Un documentar recent despre casetele video piratate de pe vremea lui Ceaușescu stârnește agitația unora care vorbesc despre o afacere de contrabandă a Securității, o manipulare la care am pus cu toții botul. O fi. Că era o hoție pentru că unii luau bani..o fi fost. Că 90% erau trash movies, junk, garbage se poate. Asta nu mă împiedică să-mi amintesc că în anii cei mai negri ai „epocii de aur” filmele de pe casete și cărțile din bibliotecile clandestine erau singurele șanse de a te apropia de mișcarea culturală contemporană. În tinerețe încercam să fac o carieră de critic de film. Am avut norocul în studenție să mă alătur celor care au căpătat o adevărată educație cinematografică, mai întâi la „serile prietenilor filmului„ inițiate de Tudor Caranfil în 1962 ca primă formă a Cinematecii Române, apoi la proiecțiile din sala Cinematecii unde am văzut clasicii dar și modernii, inclusiv anumite filme neconforme cu ideologia comunistă cum au fost lucrările școlii cehe, poloneze, Polanski, Wajda, Forman, sau „Oglinda” lui Tarkovski…Ajungeam să adun peste 200 de filme pe an…Colegul și amicul meu de atunci Călin Stănculescu a perseverat rămânând fidel cronicii de film la „Informația„ sau „România liberă„, am scris și eu la ”Viața studențească”, „Amfiteatru”, „Informația„, am ținut un timp cronica de la ”Flacăra” la invitația lui Adrian Păunescu, filmele despre care scriam se difuzau pe ecranele noastre și era vorba de Antonioni/ Blow up/, Resnais, Godard, Bunuel… A urmat prăpastia, dezastrul, cultul personalității, înăsprirea ideologică totul ducând la dispariția filmelor sau cărților cât de cât importante /pentru că nu era vorba doar de cele vestice/ . Trecut la TVR m-am lecuit repede de ambițiile cinematografice, devenit coleg cu Tudor Caranfil am cochetat puțin cu „Vârstele peliculei„, am insistat pentru „filmul în dezbatere„ oferit tineretului, formulă prin care s-a strecurat un film al lui Andrej Wajda dar…Ajuns odată în locul șefului meu la ședința de programe a boșilor, unde se aflau personalități ca Dinu Săraru, Geo Saizescu, Valeriu Râpeanu, am asistat la masacrarea unui film interesant…„Singurătatea alergătorului de cursă lungă„ al lui Tony Richardson. Tovarășul șef de la cenzură a explicat că e vorba de un puști /era Tom Courtenay/ rebel care ajunge să fure din lipsa de orizont și ce face tot filmul? Aleargă. Degeaba s-au ridicat voci revoltate de asemenea obtuzitate chiar și eu am îndrăznit să  vorbesc dar directorul de atunci Andrei Vela a tăiat repede disputa..dați voi filmul la tineret în dezbatere. A fost îngropată și ideea dezbaterii…Nici Cinemateca nu mai putea oferi cine știe ce iar pe marile ecrane era jale deși existau în domeniu mulți oameni inimoși, deosebiți, ca Dumitru Fernoagă  pe care l-am cunoscut la o vizionare Mosfilm la Moscova unde TVR m-a trimis împreună cu Viorica Bucur. Casetele piratate au apărut târziu, în anii 80….până atunci ne-am mulțumit cu cărțile care circulau pe sub mână și era vorba în general de literatură americană dar și de cărții tabu pentru comuniști ca „Arhipelagul Gulag„ al lui Soljenitsin sau Memoriile lui Hrușciov. Am făcut eforturi financiare și am cumpărat un videoplayer, am putut astfel vedea zeci de filme și nu erau toate garbage, nici atunci nici azi nu mă uit la vedete precum Chuck Norris, Vandamme sau alții așișderea. Recunosc, la solicitarea unui amic am făcut și eu traduceri, îmi amintesc de „Shogun„ dar nu am primit bani iar dacă Irina Nistor sau patronii acestor afaceri au câștigat bravo lor! Din toată sforțarea mea de a rămâne în terenul filmului nu m-am ales cu mare lucru…ca scenarist însă am avut satisfacția să particip măcar odată la lansarea  unui film la care eram scenarist, „Lacrimi de iubire„ unde m-am întâlnit cu vechii mei colegi de breaslă Tudor Caranfil, Eugen Atanasiu, Ion Bucheru, breaslă din care m-am retras de mult…

Pe atunci nu existau emisiuni și ziare tabloide, păcănele, jocuri electronice, manele, fete dezbrăcate în presă sau pe micul ecran…închipuiți-vă o paradă de fete în chiloți pe pagina 3-a a Scânteii…sau pe pagina 5-a…?! Nu existau nici internetul, rețelele de socializare, chatul, smart-phone, tableta. Doar teatrele își mențineau un reperetoriu valabil și aveau public, pentru muzică, filme și cărți trebuia să lupți, se obțineau tot mai greu. Lumea se preocupa de aprovizionare, de asigurarea existenței zilnice, zicalele la modă erau „noi ne facem că muncim ei se fac că ne plătesc„, „pauzele lungi și dese cheia marilor succese„ dar deviza națională trebuia să fie „capul plecat sabia nu-l taie„. Am dat la schimb libertatea și tinerețea. La ce bun astăzi că pot circula oriunde, că pot cumpăra orice din magazine sau restaurante, tinerețea nu ți-o mai dă nimeni înapoi și asta e marele meu reproș la adresa comunismului românesc. Mi-a mâncat jumătate din viață dar și eu am acceptat compromisul. Putea fi altfel? E deja un alt scenariu. Nu fără rost m-a întrebat cândva fiul meu de ce n-am rămas în 1969 în Franța ca să-l aduc și pe el mai apoi, cu maică-sa…norc că azi Christian e cetățean american, norocul lui… Văd azi mulțime de oameni năvălind în biserici dar unde era biserica atunci când ei erau tineri, când aveau poate nevoie de ajutor și alinare? Nu vreau să dau exemplul polonezilor dar clerul nostru n-a fost aproape de popor câteva decenii…Îmi amintesc că am văzut la Moscova urmele lui Stalin, bisericile transformate în muzee de științe, ce-i drept la noi n-a fost nevoie, popii au făcut ușor pactul cu puterea… Aici adaug o remarcă…unii naivi cred că martiriul unor prelați dizidenți poate șterge compromisul făcut de cler cu comunismul și securitatea. Amăgire! Iar clerul  cel de azi afurisește tinerii rockeri numindu-i sataniști…Dar datorită accesului la unele bunuri     culturale, pentru care m-am zbătut, mă declar mulțumit. TVR difuza la un moment dat 2 ore pe zi dar ținând cont de ceea ce difuzam la ce ar fi folosit mai multe ore? E drept, lefurile mergeau și nu erau rele. Jucam după cum se cânta dar măcar eram plătiți. Existau și mărunte privilegii față de omul obișnuit, în TVR exista de pildă color – PAL- de mult, te puteai extazia de prin anii 70 la un concurs de călărie pentru că la baza obstacolelor erau buchete de flori multicolore iar iarba era verde! – meciurile de fotbal pe care nu se dădeau bani se puteau vedea pe circuit intern /de pildă Mondialul din 1974/ sau pe prietenie în studioul Euroviziunii și alte nimicuri…Ceea ce nu înseamnă că acasă nu trebuia adesea să prinzi bulgarii…Poate astea nu contează mult dar lumea în care trăiam noi românii era atât de cenușie… Dorința de a te informa, de a cunoaște valori artistice cât mai diverse nu poate fi stăvilită sau cenzurată și peste tot oamenii găsesc posibilități de a avea acces la ceea ce-și doresc chiar dacă trebuie să ocolească legea pentru că legile sunt vremelnice…Totul e să vrei iar acest element al opțiunii  devine important într-o societate deschisă, ce să alegi, cum, de ce, sunt întrebări ce pun în joc educația, normele sociale. Poate unii în tinerețea noastră ne-am zbătut să nu rămânem o masă amorfă de manevră a altora, ce e rău în asta? Da, nu era vorba de dizidență anticomunistă, poate de un fel de rezistență la massificare. Supremația – chiar exacerbată- a eului, a individului față de omul colectiv era una din tezele existențialismului care m-a atras în tinerețe. Pentru că manipularea, încercarea de a massifica individul nu au dispărut și nu vor dispărea.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s