Ioan ar fi trebuit să trăiască

Au trecut atât de mulți ani dar întâmplarea mi-a readus în memorie figura unui coleg și prieten alături de care am lucrat ani mulți în TVR, până în ultima  seară de duminică a lui decembrie 89 când m-a sunat Luminița Dumitrescu să-mi aducă vestea, ca un trăznet, că Ioan Simion Pop a murit! N-am avut curajul să merg până nu departe, la blocul din Obor unde locuia cu Livia și copiii lor, Horea și Simona. N-am avut curajul să-l privesc la față, am preferat să merg pe urma unui sicriu acoperit spre Cimitirul Eroilor. Îmi fusese foarte drag Ioan. Venit în TVR cu aureola omului care câștigase un mare concurs de cunoștiințe Ioan Simion Pop nu era deloc vreun arogant, cineva cu ifose superioare ci dimpotrivă, un tip cinstit, liniștit, poate taciturn și introvertit ca orice ardelean cumpătat. De la el am învățat multe lucruri pe care nu le-am prea respectat, pentru că eram odraslă a Bucureștiului, nerăbdător, grăbit și uneori superficial. Eu, nu el. Prin Ioan am descoperit Ardealul și ardelenii și cu asta spun tot. Norocul nostru a fost că am colaborat la două mari, chiar gigantice, concursuri interjudețene pentru tineret. Se numeau bombastic „Drum de glorii” și „Columnele independenței” dar nu mi-e rușine pentru faptul că străbătând țara, trecând prin toate județele de mai multe ori, aveam șansa să întâlnim și adesea să aducem pe ecran oameni deosebiți, talente, caractere. Dincolo de tributul plătit epocii era o emulație adevărată în provincie, la nivelul tineretului și copiilor pentru care lucram noi, fiecare își scotocea „prin casă” spre a oferi vederii ce e mai bun. Ioan avea un cult pentru tradițiile populare, pentru folclor, el a insistat să avem o probă dedicată baladelor vechi și multe lucruri frumoase au ieșit la iveală. Recunosc, trăim alte vremuri, profesional vorbind, dar eu personal nu pot, după ce ani de zile am alergat prin țară după valori, să privesc showuri ca „Românii au talent” unde exhibiționismul sufocă orice are cât de cât calitate…Ioan era cunoscut și foarte  iubit, spectatorii din sălile unde aveau loc spectacolele-concurs îl adorau și, recunosc, îmi plăcea să mă situez și eu în orbita lui, să fur câteva clipe de glorie, aveam grijă, cu echipa, să se simtă protejat și în largul lui în puținele zile cât stătea pe teren – pentru că el venea doar pentru spectacolul filmat. Niciodată nu m-am simțit umilit, n-am avut  orgolii inutile –așa mi s-a întâmplat peste mult timp cu Marian Râlea la Abracadabra –  fiecare avea contribuția lui dar puțin suflet nu strică niciodată.

Ioan Simion Pop ardea interior mai mult și mai adevărat decât toți oamenii pe care i-am cunoscut. Nu se grăbea, cântărea bine orice vorbă, orice gest, orice decizie și mi-era adesea greu să mă acomodez cu stilul lui lent dar mă străduiam. Lucram împreună întrebările pentru probele de cunoștiințe – unde predomina tot mai mult politicul. El se chinuia să se descurce prin limbajul de lemn al epocii, eu preferam să fac propuneri pentru proba de literatură – poate din lașitate- unde mi-era mai simplu cu clasicii. La cât de cinstit era Ioan nici astăzi nu știu dacă devenise un bun actor pe scena vieții, ca mulți dintre noi, sau chiar credea sincer în virtuțile comunismului. Din păcate nu a mai trăit să vadă ce se întâmplă cu țara pe care o iubea atât, să-și asume o poziție, mi-e greu să-mi închipui dacă ar fi ales, ca mine, să rămână om de televiziune refuzând propunerile și tentațiile politicii sau ar fi intrat la luptă în arena parlamentară, mai apropiat de viziunile naționaliste și de stânga. Sigur, în anii mulți cât am lucrat împreună și am bătut țara s-au adunat între noi și unele taine, secrete închise pe vecie – la el în mormânt, la mine încă în memorie- dar asta nu înseamnă că ne-am cunoscut cu adevărat și în totalitate. Ar fi trebuit să trăiască pentru a se întâmpla asta.

Acum aflu că soția lui Livia a plecat dintre noi în 2000, adolescenții de atunci au crescut -Horea mai e în București , Simona în Marea Britanie. Ar fi trebuit ca Ioan să trăiască , e tot ce pot spune.

Reclame