Globalizarea noul comunism?

 

Am ajuns la o vârstă când pot să-mi dau cu părerea chiar dacă nu contează. Pentru mine, oamenii nu sunt egali între ei și nu vor fi niciodată iar motivul este unul economic. Aspectele genetice sau de rasă, etnie, religie, educație se adaugă peste principala cauză care diferențiază oamenii și derivă din conjugarea verbului a avea…a avea sau a nu avea…De la Revoluția franceză care a lansat sloganul „libertate, egalitate, fraternitate„ – un slogan imposibil de altfel- cei care nu aveau le-au luat locul celor care aveau. O vreme. Marxismul a fost și este singura filozofie care a pus punctul pe i, formulând un ghid de acțiune prin care cei „de jos„ au luat locul celor „de sus„. Comunismul instaurat ca regim politic ce altceva a fost decât prigoana boierilor, burghejilor, chiaburilor și înlocuirea lor cu clasa săracă, bineînțeles după ce li s-au confiscat averile? Globalizarea de astăzi amenință din nou cu schimbări la scară planetară, săracii vor migra spre țările cu nivel de trai ridicat  și asta se va întâmpla în viitor în ciuda oricăror obstacole locale, naționaliste sau nu. Doar că bogații nu vor fi înlocuiți cu noii veniți, dimpotrivă, vor deveni și mai bogați. Transnaționalele și lărgirea pieței la nivelul planetei vor asigura pe deoparte dezvoltarea punctuală, locală, a unor zone de pe diferite continente oferind de lucru multor executanți în timp ce creatorii, oamenii dotați vor fi și mai mult recrutați pentru a se alătura centrelor. Mai mult, văd în viitor și o migrație inversă, pe modelul celei la care asistăm astăzi când cei cu stare părăsesc downtownurile, zonele urbane aglomerate, lăsând acolo locul „plebei„ și aleg vile confortabile la periferie, departe de agitația orașelor. Potenții se vor muta în oaze super amenajate prin Caraibe, insulele din Pacific, jungla Amazonului sau Africii și de acolo vor conduce beneficiind de tehnologia modernă în continuă dezvoltare.

Revoluțiile, revoltele ca și războaiele au pornit de la un substrat economic…în 1989 doar n-o să spuneți că s-a revoltat clasa muncitoare împotriva ei însăși, doar era chipurile la putere… Ceaușescu a greșit când s-a pus pe stors țara ca să plătească datoriile. Uitați-vă la greci, care trecând la euro s-au gândit că e cazul să trăiască și ei ca occidentalii, au împrumutat cu nesăbuință, au furat dar au și investit în infrastructură iar acum trăiesc oricum mai bine ca noi care doar am furat. Dacă acum vom cheltui mai mult decât ne permitem ne va da cineva afară din Uniunea Europeană? Să fim serioși, UE nu e decât spațiul vital al Germaniei.  Lăsați deoparte la ultima împărțire a lumii nemții au pornit și au pierdut două războaie mondiale pentru „lebensraum„, Acum câștigă fără luptă…Cât despre povestea cu sacrificarea viitoarelor generații ca s-o ducem noi mai bine am auzit-o de mult și regret, dar nu funcționează.

Globalizarea va învinge pe planeta Terra că vrem sau nu vrem, încercările unora de a se opune – vezi Trump, Brexitul, mișcările naționaliste- vor avea ca rezultat amânarea deznodământului, încetinirea procesului dar el este ireversibil. Când africanii și asiaticii săraci se vor muta în Europa, când latinii vor stăpâni din nou teritoriile Americii nu înseamnă că vor dispărea bogații lumii, dimpotrivă, ei vor fi și mai bogați, vor opera pe baza tehnologiei moderne din paradisurile pe care și le vor amenaja unde poftesc, oamenii vor fi egali așa cum își doresc dar unii vor continua să fie și mai egali decât alții…

Anunțuri

A murit serialul românesc?

Am citit comentarii care critică preocuparea Ruxandrei Ion de a produce premiere, prima telenovelă românească, prima telenovelă de epocă etc. Ei și, ce e rău în asta? Cineva trebuie să fie primul când alții nu fac nimic. Legenda spune că Paganini era capabil să cânte cu virtuozitate pe o singură coardă a viorii…la noi serialul de comedie a rămas unica preocupare, nu e rău dar nu ajunge. Odată cu decizia noii conduceri a ProTv de a renunța la producția de seriale – cu excepția comediei- și decizia identică a Antenei 1 – obișnuită să imite mișcările principalului concurent s-a făcut loc larg pe piață serialelor de pe toate continentele fie ele turcești, sud-americane, coreene, poloneze etc. Nu există interes în a investi aici în schimb există o foame crescută a audienței care consumă seriale, multe televiziuni generaliste, ca să nu mai vorbim de canalele de nișă, aducându-le în grilă. Iată că mini-serialul pentru tineret al Ruxandrei Ion adună mult public ceea ce dovedește adevărul afirmațiilor de mai sus. Îmi amintesc că la Caravanele iubirii care au însoțit primele seriale la care am lucrat, „Numai iubirea„ și „Lacrimi de iubire„ mulțimea de fani adunați să-i aplaude pe actori era dominată de adolescenți, de tineri, la periplul prin țară prilejuit de lansarea romanului „Lacrimi de iubire„ am întâlnit de la Iași la Cluj, Sibiu sau Timișoara predominant  teen-ageri dornici de ficțiune românească, tineri cărora televiziunile nu le ofereau nimic potrivit …și nu o fac nici astăzi. De aceea mi se pare salutară perseverența cu care Ruxandra Ion, cu care am colaborat de la primii ei pași în televiziune luptă să salveze serialul românesc…pentru că frecventele reluări ale producțiilor de acum un deceniu nu fac decât să se adreseze nostalgicilor sau unor noi generații, cât despre cota de producție românească în grile nici să nu vorbim. E drept, serialele nu sunt ca legumele dar nici să ignorăm publicul vreme îndelungată nu e productiv.

Nu am văzut iSerialul Ruxandrei decât parțial  pe telefon, nu știu ce impact are pe ecranul televizoarelor, nu fac parte din publicul țintă  deci nu fac aprecieri de conținut. Dar e de înțeles că în lipsa investitorilor, în fața interesului scăzut sau nul al Televiziunilor față de asemenea producții s-a apelat la o variantă ieftină, filmarea pe telefoane mobile. Desigur există precedente, experimente asemănătoare s-au făcut destule, inclusiv cu montaj, mixaje  sau sincronizări de sunet iar viitorul va decide în ce fel asemenea experimente vor evolua sau vor conta. Înțeleg dorința autorilor de a arăta că există audiență potențială în speranța de a trece la producții profesionale și le doresc succes dar nu pot să nu punctez o realitate: filmele făcute pe telefon, fie de ficțiune sau documentare, nu se vor impune dacă încearcă să imite limbajul cinematografic, ele trebuie să-și elaboreze un limbaj propriu. Deocamdată eu cred că această producție a apărut de nevoie și nu din bravadă, ca o ultimă soluție în fața dezinteresului marilor producători iar autorii merită felicitări pentru perseverență și încurajări de viitor!

Nu e totul pierdut

Nominalizările la Oscar anul acesta m-au pus pe gânduri. Vocația epică a filmului american, trăsătură esențială a unei culturi importante, să fie pe cale de dispariție, să nu mai intereseze povestea, story-ul, baza pe care se clădesc personaje consistente? Cum au dovedit recentele Globuri de aur, criticii se dau în vânt după două filme care m-au plictisit teribil, „La La Land„ și „Moonlight„. Sunt un iubitor de musicaluri, am văzut câteva pe scenele britanice sau americane, am admirat filme de gen dar „La La Land„ este greu de digerat. Să fie un musical? Deși începe cu un ansamblu de dans în stil tradițional ce urmează este cronica unei relații anoste, modeste între doi tineri, personaje fără substanță,cu doi protagoniști care nici nu prea au voce iar la dans par niște începători, totuși Ryan Gosling și Emma Stone candidează și la Oscarurile de actorie. Sau e vorba, cum se insistă, de un omagiu adus înaintașilor, epocii de glorie a musicalului american? Ce omagiu, să fim serioși…cui îi pasă? Gene Kelly sau Fred Astaire s-ar răsuci în morminte la așa omagiu …Personal prefer „Moulin Rouge„ sau „Les Miserables„ ca să nu mai amintesc de capodopere ale genului ca „Phantom of the Opera„ sau „My Fair Lady„. Are ce căuta „La la la…în asemenea companie? Ce rămâne e un film care a adunat mai multe nominalizări la Oscar decât „Zbor deasupra unui cuib de cuci” – inclusiv pentru scenariu original, care scenariu??- și se deosebește de marea masă a dramelor prin faptul că nu e dramă! Pentru că e un film senin, liniștit, fără violență, da, merită un premiu. Să vedem cum va alege juriul Academiei unui Hollywood tot mai elitist între această producție și „Moonlight„, altă calamitate, un film despre nimic, cu un tânăr care are două mari calități, e negru și e gay. Desigur că ignorarea anul trecut a contribuției creatorilor de culoare a provocat o nevoie de restaurare dar să consideri „Moonlight„ valoare e prea mult. Dacă trebuie să acordăm premii negrilor să nu îl ocolim pe Denzel Washington care a adaptat în „Fences„ o piesă de teatru cu un personaj consistent și cu un story puternic, poate Denzel are deja prea multe premii? La fel ca și Tom Hanks cu o nouă creație în „Sully”, un film total ignorat de nominalizări dar nemeritat. Ca și ”Loving„ un film despre căsătoriile interrasiale din care s-a reținut doar jocul actriței de culoare. Poate „Manchester by the Sea„ să salveze onoarea calității, nu am văzut încă ”Lion”, nici ultimul Scorsese, ”Silence„ – absent din listă- dar chiar și ”Arrival„, un film despre comunicare sau „Hacksaw Ridge„ un tradițional film de război dar având ca erou un contestator de conștiință, sunt infinit mai solide decât cele două favorite în fața cărora criticii au căzut în extaz.  E adevărat, contextul politic din SUA e de luat în seamă, atitudinea cineaștilor față de schimbări nu e de neglijat dar refuz să cred că tendința spre non-poveste și interesele conjuncturale sunt viitorul unei industrii în care se investesc mulți bani. Desigur dă bine în presă să ții discursuri precum a făcut-o Merryl Streep care a denunțat era Trump ca o aducătoare de violență dar nu știu dacă prestația ei din ”Florence Foster Jenkins” aduce noi fațete talentului unei actrițe cu destule premii în carieră, poate doar efortul de a cânta fals. Presupun că Isabelle Huppert, cu o prestație demențială în „Elle„ sau Natalie Portman, o convingătoare „Jackie„ nu pot pierde în fața unor manevre de conjunctură dar cine știe, poate statueta va ajunge la Emma Stone? Cât despre violența denunțată de doamna Streep cine a văzut vandalizările de la inaugurarea din ianuarie, huliganii anonimizați de cagule spărgând vitrinele are altă părere. Deocamdată povestea nu a dispărut de la Hollywood și datorită faptului că multe filme, inclusiv majoritatea celor de care am pomenit mai sus, de la „Hacksaw Ridge„ la „Sully„ pornesc de la oameni reali, și oamenii au povești de viață pline de substanță și semnificații care mențin vigoarea epică a filmului american. A  fost un moment în care m-am temut că extinderea filmului de imaginație, gen „Avatar„ sau „Hunger Games„, ca și persistența SF-ului sau filmelor horror oferind un teren nelimitat efectelor speciale va periclita componenta umană , poate eu sunt prea bătrân și prea tradiționalist dar nu gust nici temele apocaliptice nici așa zisele SF-uri în care viitorul omenirii e văzut catastrofic, cu dictatori care țin în sclavie populații dezumanizate și îi disciplinează cu roboți, arme și mașinării sofisticate. Nu cred într-un asemenea viitor al planetei chiar dacă globalizarea atât de lăudată nu va putea fi ținută în frâu decât de lideri puternici, cu autoritate reală. Dar să așteptăm decizia juriului. Sau să căutăm prin lista lungă a filmelor anului 2016 unde cu siguranță sunt multe de văzut… Așadar…nu e totul pierdut.

 

La mulți ani Marian Rîlea

Pe 20 decembrie e ziua de naștere a prietenului și colegului meu Marian Râlea, actor de excepție, om cu suflet de copil mereu credincios vocației sale. Născut în 1957 Marian a rămas același entuziast al cultivării la copiii a celor mai sensibile și prețioase valori, făcând ca personajul de ficțiune care i-a adus celebritate dar și răspunderi, Marele Magician, să dureze dincolo de cadrul îngust al unor emisiuni, spectacole, evenimente. Pentru el aș spune că formula „Abracadabra„ a fost nu atât o emisiune cât o misiune, fie că au găzduit-o  TVR, ProTv, scenele din țară, Teatrul Național. Din 1991, mai precis pe 10 martie, am colaborat cu el, am scris scenarii, texte de cântece, am sprijinit cu tot ce am putut un fenomen greu de repetat și pe care numeroase generații și-l amintesc cu plăcere ca una din pietrele de temelie ale formării personalității. Când am considerat că, imediat după revoluție, copiii trebuiau să primească acele emisiuni de televiziune pe care le meritau și de care au fost lipsiți decenii la rând, m-am îndreptat către oameni din mediul creației artistice, așa am angajat-o pe Ruxandra ion care lucrase la Teatrul Mic și ea l-a adus pe Magician în redacție. Îmi amintesc primul lor film, o adaptare liberă după „Prinț și cerșetor „ – prima dintr-o serie în care am încercat să apropii de publicul tânăr câte puțin din patrimoniul cultural universal ..S-a filmat în apropierea locuinței mele, la Palatul Ghica și pe malul Lacului Tei, apoi am fost la Brașov, orașul natal al lui Marian, am cunoscut-o pe „Mama lui Abracadabra„, doamna Râlea, a cărei pierdere a însemnat, peste ani, o durere sfâșietoare pentru sufletul de copil al lui Marian, aidoma cu pierderea prematură a fratelui său Andrei, cu care am colaborat puțin încercând să edităm o revistă. Poate dacă nu era dăruirea, arderea interioară discretă dar statornică a lui Marian n-am fi avut un fenomen care nu poate fi ignorat în istoria televiziunii românești mai ales acum când media a întors spatele copilăriei, cel puțin la nivel de creație. Eu am intrat în Televiziunea Publică în anii când încă mai existau colegi care lucraseră la marile succese anterioare dar am încercat să evoc asemenea succese ca seria cu echipajul „Val Vârtej„ /1960-70, autor Octavian Sava, din care nu se mai găsea practic nimic în arhivă/, „Daniela și Așchiuță „/ actrița Daniela Anencov, astăzi de o vârstă cu mine,a creat mai târziu pe clovnul Hapciu/, Iura și Mihaela Istrate /cu Iurie Darie am avut onoarea să colaborez mai mult dar i-am scris și  ultimul său rol în „Numai iubirea„ … Brândușa Zaița Silvestru, „doamna teatrului de animație„a fost printre primele din „garda veche„ pe care am adus-o să colaboreze cu noi în 1990…Perioada de aur a anilor dinainte de trista epocă Ceaușescu mă obseda și efortul meu de a construi o redacție capabilă să aducă pentru copiii personaje, eroi, povești pline de miez s-a soldat cu apariția multor emisiuni gen „Arlechino”, „Feriți-vă de măgăruș„, ”Ba da ba nu„, „Tip Top Minitop„, etc etc dar mai ales „Abracadabra„ și aici prezența și energia creatoare contaminantă a lui Marian au fost decisive. Atunci am regretat că profesioniști de la care am învățat multe, ca regizoarea Tatiana Sireteanu, n-au mai putut sau n-au vrut să-și alăture forțele efortului nostru dar ce să zic acum, în anii de față, când până și singurul post care ar avea datoria să se ocupe de copiii, TVR, și-a abandonat de mult misiunea. Am văzut numeroase proiecte de reformă, propuneri pentru ca TVR să recâștige din audiența pierdută, nicăieri n-am găsit o umbră de idee care să arate că ar putea readuce copilăria în prim planul preocupărilor. Îmi amintesc că prin anii 1993-1998 când producțiile noastre ca „Tip Top Minitop” sau „Abracadabra” se aflau în fruntea sondajelor de audiență unii colegi din TVR, cadrele de conducere de fapt, se uitau cu superioritate și distanțare la noi, nici măcar din invidie nu prețuiau efortul depus care era unul creator nu de circumstanță, până la plecarea mea din 1998 n-am reușit să sensibilizez pe nimeni „de sus„ să ne ajute dar măcar ne-au lăsat în pace, doar birocrații mai mârâiau că „de ce facem noi filme„? . În acest context aportul și imboldul oferit de Marian Râlea au fost decisive. Când „Abracadabra„ a primit cel mai mare premiu câștigat vreodată de Tvr – inclusiv până în ziua de azi- trofeul Prix Danube n-am putut obține de la șefimea de atunci –Dumitru Popa era la pupitru- nici măcar o primă de succes pentru autori așa că nu m-am opus ca ei să treacă la ProTv cu emisiune cu tot iar eu, scenaristul echipei, i-am urmat nu după multă vreme. Câtă deosebire între vremelnicii șefi de acum și Tudor Vornicu, de pildă, care în plină Epocă de Aur ne-a invitat, pe mine și pe Tatiana, să realizăm programe pentru copiii la Revelioanele vremii, un om cu viziune artistică, un mare profesionist dispărut din păcate înainte ca TVR să primească șansa de a fi altceva în peisajul media românesc, o șansă de care și-a bătut joc. O singură excepție, Răzvan Teodorescu, – poate vulnerabil în alte privințe- dar singurul care a apreciat performanțele noastre ba chiar ne-a dat mână liberă să edităm o revistă „Abracadabra” /dar și „Baby Star”/ sau să organizăm evenimente publice. Marian Râlea a rămas același sufletist la bine și la greu. Îmi amintesc cu emoție filmările la care am participat, la București, Brașov, pe litoral unde se arăta neobosit și perfecționist, se apleca asupra celor mai mici detalii dar nu ierta greșelile sau dezinteresul. Cu asemenea oameni poți construi. Când totul s-a terminat și echipa s-a risipit Marian s-a zbătut pentru un Teatru Național pentru Copiii, a găsit ajutor la nivelul Naționalului de atunci, cred că director era Dinu Săraru, și a mutat Abracadabra pe scenă. Îmi amintesc că am pășit ca vizitator cu sfială în această lume pe care o cunoșteam mai puțin din culise, alături de colega care rămăsese credincioasă proiectului, Mihaela Dima, l- am admirat pe Marian cum repeta și pregătea noile spectacole cu aceiași minuțiozitate și dăruire. De ce să nu recunosc, mai târziu când producătorii mi-au spus că Marian se va alătura distribuției de la „Îngerașii„ m-am bucurat să pot scrie din nou pentru un actor de o forță creatoare admirabilă care, în ciuda trecerii timpului și a atâtor supărări le care le-a înfruntat, a rămas același om dăruit cu trup și suflet unui crez. Deși actorul are în palmares roluri memorabile și importante pe scenă sau film, Magicianul rămâne o creație nepieritoare. Acum de ziua lui desigur îi voi da un telefon dar poate și rândurile de față pot fi un umil omagiu adus unei personalități artistice greu de etichetat altfel decât excepțională.

Jurnal de Las Vegas 1995-2016/11

Viitorul

Scriam la acest jurnal pe 1 mai, o zi obișnuită de muncă în America. Când intri în oraș puzderie de turiști fac fotografii in fața celebrului panou cu inscripția „Welcome in fabulous Las Vegas Nevada„ aflat în mijlocul bulevardului, înainte de a ajunge la Mandalay Bay și ai crede că nimic nu s-a schimbat în anii de după criză…În schimb la noi…„Las Fierbinți” a făcut prozeliți, am asistat pe net la un dialog Pleșu-Liiceanu în care era să cad victimă până m-am prins că e la mișto și dacă „ferbințenii„ sunt satul tipic românesc cu oameni de care ar zâmbi chiar Caragiale atunci vai de noi și asta merităm. Sau mai bine rămânem în admirația serialelor turcești care au ajuns să se bată în audiențe pentru locuri de top, după ce s-a omorât producția autohtonă.  În Vegasul adevărat am văzut în aproape 20 de ani multe schimbări, transformări, demolări, noi construcții iar noua tendință îmi place …kitchul lasă loc bunului gust! Primul exemplu – City Center, un complex de 7 clădiri înalte, cea mai mare investiție privată în construcții din istoria Americii, realizat de MGM International – la care s-au alăturat cu bani cei din Dubai World. CC a desăvârșit trecerea de la imitație, de la imageria tematică la modernismul unei arhitecturi de calitate. Gata cu Egiptul Luxorului, cu Roma cezarilor, cu gondolele Veneției…ies din prim plan copiile dupa piramide, sfincși,Tour Eiffel, Fontana di Trevi. Acum, pe lângă turnurile moderne, simple și impunătoare de la Aria, Cosmopolitan,Vdara sau Mandarin miniturnul Eiffel sau fațada imitație a Luvrului de la altădată admiratul Paris local pare stingher și demodat, deși au dispărut falsele fântani de tip Concorde iar pe Arcul de triumf e o reclamă cu Gordon Ramsey! CC e străbătut de un tram de la Bellagio la Aria/Monte Carlo.. La Aria domină luxul simplu, eleganța reținută, modernă, un stil care se impusese deja la Wynn sau Encore. Vechiul monorail s-a extins și se așteaptă o nouă extindere.  La victoria asupra kitchului aș adăuga tendința spre un look mai autentic european, mai puțin exagerat, mai prietenos, deja arătat de The District de la Green Valley Ranch, un mic cartier pietonal de shopuri, străzi bordate de arbori, piațete unde pot cânta muzicieni, terase primitoare,o atmosferă caldă, intimă,fără șocul unor showuri cu orice preț..ceea ce s-a repetat, mai aproape de Strip, la Town Square. În total contrast cu arhitectura de mucava de la Lake Las Vegas, imitație banală după stilul renascentist italian, florentin. Acum, chiar în centrul Stripului, continuă înoirea. Vechiul Barbary Coast a fost inlocuit cu The Cromwell, elegant, simplu, The Linq nu e doar o imensă roată, un roller coaster socotit cel mai mare din lume, de 550 picioare, cu 28 de cabine sferice în care încap câte 40 de persoane…ci și un mic cartier cu același aer european chiar dacă mai bine mănânci la o cantina mexicană. Ei bine, acum pe Promenade Dining de la Linq se deschide al patrulea restaurant al lui Gordon Ramsay și poți savura fish and chips…terific! Toată zona din spatele unor vechi cazinouri a fost reevaluată, întinerită, Imperial Palace a devenit the Quad dar a păstrat superba Auto Collection…Margaritaville a devenit cazino…Spațiul din față de la Bally este amenajat ca un Grand Bazaar…în vara lui 2016 s-a dărâmat și bătrânul Riviera…Este gata Arena unde va juca în NHL noua echipă de hokey Vegas Golden Knights iar stadionul pentru Raiders s-a aprobat…Deși multe proiecte nu s-au putut realiza din cauza crizei Vegasul rămâne ca de obicei un oraș dinamic…cu multe schimbări la nivelul uman dar și urban…După 6 ani de pauză pe 3 decembrie 2016 se inaugurează Lucky Dragon, un complex-casino cu profil chinezesc, situat nu departe de Stratosphere Tower și nu întâmplător accesul chinezilor aici, nu doar ca turiști, crește.

Orașul e busy, week-endurile în special sunt aglomerate cu turiști, găsești cu greu un loc de parcare la resorturile de pe Strip …trebuie să urci 7-8 nivele în self-parkingurile supraetajate și cu puțin noroc să ghicești un loc printre sutele și sutele de mașini. Prosperitatea orașului care trăiește din turism a revenit și unele proiecte oprite în anii crizei se reiau. Dar a crescut vizibil numărul de cerșetori homeleși, sunt bărbați, albi, invariabil neîngrijiți, cu bărbi în dezordine și priviri pierdute. Mi se spune că sunt americani, adesea roși de vicii, droguri, învinși ai crizei care nu găsesc joburi – fie că nu vor fie că nu inspiră încredere. E drept că sistemul de ajutorare a celor nevoiași nu e de neglijat, inclusiv perioada când se acordă ajutor de șomaj s-a mărit. Atunci cine muncește în Las Vegas? Populația hispanică și latino a trecut de 41 milioane în State ceea ce prezintă importanță pentru partide, se ține cont de ei la alegeri cel puțin în 15 state .Nevada are 27,3%, California 38% New Mexico 47% Texas 38% – dar Nevada e un stat mai puțin populat, are doar vreo 3 milioane de locuitori. Cu 150 de ani în urmă teritoriul Nevadei aparținea Mexicului și a devenit stat american în 1864. Există o controversă locală…prezența tot mai mare a imigranților duce la scăderea calității vieții în oraș? În școli copiii hispanicilor n-ar trebui să învețe mai bine engleza – într-un loc unde oricum sunt nenumărate canale Tv, inscriptii sau publicații în limba spaniolă? Subiectul e delicat și orice părere diferită aduce acuzații de rasism care, în America, sunt devastatoare. Imigranții ilegali reprezintă, desigur, o pătură săracă, ne- educată și sub- calificată dar oamenii muncesc! Poate că nu vor face Nevada mai bună dar se pare că nu doresc, nu intenționează să asimileze cultura gazdă. Sunt inevitabile paralelele cu situația din Uniunea Europeană unde libera circulație a muncii ridică probleme în special când cei veniți pentru un job decid să se stabilească în țările alese și nu acceptă asimilarea. Dacă milioane de români preferă să rămână în Vest de ce să nu bănuim că într-un oarecare timp mulțime de asiatici sau arabi sau africani se vor stabili în România, această migrare a populațiilor spre zonele mai atractive fiind chiar globalizarea atât de discutată ba chiar dorită  de unii. Sigur, China sau Japonia sunt mult mai atractive ca noi dar vedeți vreo năvală de imigranți acolo? Cât despre Australia, un continente care menține o populație mai mică decât a României nu mai vorbesc…Văzut de sus, din turnul Stratosphere sau din nacelele Linq-ului Las Vegas arată ca un oraș în plină dezvoltare, șantiere sunt peste tot, se lucrează din nou cu îndârjire. Am văzut în 20 de ani prefaceri, transformări uluitoare, ca în basmele cu pruncii crescând într-un an cât alții în șapte dar dacă faci abstracție de milioanele de turiști care dau viață locurilor ce rămâne? O comunitate compozită, alcătuită din etnici de o diversitate evidentă, dispuși să-și clădească viața pe valorile muncii și disciplinei sociale – esențiale în democrație. O comunitate deloc ferită de probleme sau excese dar concentrată pe eficiență. Aici contează ce știi să faci iar calitatea vieții tale e decisă de fapte, de felul în care acționezi. N-am văzut nicăieri ca într-o zonă de parcare suficient de întinsă să se refacă asfaltul într-o singură zi, de dimineața până seara iar explicația e simplă, dacă firma contractată nu e în stare să rezolve rapid sarcina concurența așteaptă la rând-cum îmi spunea Cristi! Și mai e ceva de învățat – nu generaliza! Am mai văzut și alte orașe americane – New York, Cleveland, Los Angeles, Greenville S.C. și altele – cu specific și probleme diferite și nici pe departe nu-mi permit să emit judecăți definitive despre civilizația americană. Un lucru însă mi-e clar, oriunde în State e suficient să fii bun în jobul tău și ai acces la ceea ce-ți dorești pentru o viață mulțumitoare, cu cât performezi mai mult poți trece de la un banal truck la un Cadillac, de la o locuință ieftină la alta mai confortabilă, la o slujbă mai bănoasă, totul fără șpăgi sau „pile, cunoștiințe, relații” .

Sigur, corupția nu e apanajul nostru balcanic …sau poate mă înșel? Există corupție pretutindeni dar sunt popoare care excelează, unde tot angrenajul vieții economico-sociale e construit pe influență și șpagă, unde obiceiul de a da și a primi o atenție, un bacșiș, o mită e înrădăcinat în mentalul populației iar cei care se cred cinstiți și curați au dat sau au primit mai puțin….Va rezolva justiția asemenea probleme, așa cum sunem împinși să credem? Nici vorbă…Vom continua să ascundem gunoiul sub preș și gata….scuzați scepticismul dar e nevoie de generații întregi care să schimbe lucrurile…Iar ca să revenim la Las Vegas…nu e paradisul dar nici iadul, vizitați-l pentru că merită și întoarceți-vă acasă….e mai palpitant aici, doar „ viața e o telenovelă”, nu?

Să fie mai bine în iad?

Au trecut mai bine de 20 de ani de la revoluția pe care ne-am dorit-o un moment de cotitură în viața noastră și a țării. Ce s-a întâmplat știe fiecare și e sau nu mulțumit în funcție de speranțele pe care și le-a făcut. La noi după Revoluție se spunea că avem nevoie de 20 de ani să învățăm democrația, au trecut de atunci mai mult de 20 dar….? Poate nouă democrația nu ne priește ceea ce e altă discuție…Înainte se considera că doar datorită regimului comunist s-a construit  atât în România postbelică de parcă țări care nu au cunoscut comunismul, ca Belgia, Austria, Olanda etc. au stat pe loc după război. Acum circulăm pe aceleași șosele și linii de metrou, tramvaiele, troleibuzele și autobuzele Bucureștiului sunt parcă piese de muzeu, problemele cu încălzirea și apa caldă persistă dar noi trebuie să fim fericiți că nivelul creșterii economice ne așează în față. Desigur nu contează faptul că la creștere predomină consumul, stimulat esențial de miliardele pe care cei plecați să muncească afară le trimit în țară. Sigur la promisiuni neîndeplinite suntem campioni. Scriind Jurnalul de Las Vegas trebuie să observ că  în 20 de ani de vizite frecvente acest oraș prin care trece anual dublul populației României nu doar s-a dezvoltat spectaculos, cu toată criza suferită, dar s-a și modernizat. La computere, la smartphone-uri există faimosul update, punerea la zi cu ceea ce e nou și ajută la funcționarea mai bună a serviciului, asta  pentru mine înseamnă modernitate și în viața unui oraș sau a unei țări… Vom vedea acum ce ne va aduce tuturor victoria lui Donald Trump pe care și eu am dorit-o și am așteptat-o, cum am crezut și în Brexit, cum mă bucur să asist la înfrângerea exageratei „corectitudini politice„ și la impunerea cu forța a unor atitudini pro-minoritare.  Nici un moment nu m-am lăsat păcălit de tsunamiul de ură și răstălmăciri cu care magnatul american a fost tratat și acasă și aiurea, e suficient să citești cartea lui – din noiembrie 2015- Great Again – How to Fix Our Crippled America, pentru a reuși cât de cât să-l înțelegi iar una din acuzele aduse de el elitei clasice de politicieni este „talk no action„, vorbărie dar nu acțiune. Asta aștept să văd pusă ideea în practică nu doar acolo. Citiți și veți descoperi, cum e cazul reformei învățământului, că unde nu se pricepe Trump recunoaște, stimulează pe cei în cauză să dea soluții dar accentuând pe ideile sale de bază, descentralizare, concurență…E adevărat că mereu ne prefacem că ne preocupă altceva, de la  încălzirea climei la căsătoriile LGBT dar nu facem nimic nici măcar pentru îmbunătățirea traficului. Pe bd Lacul Tei din București de mai bine de un an, poate doi,  s-au instalat panouri de semnalizare pentru o viitoare introducere de sensuri unice – idem pe strada Ramuri Tei – dar inițiativa s-a abandonat, ce contează o mică cheltuială? Dar e un fleac față de ce aud, din 2011 18 milioane s-au plătit  pentru studii de fezabilitate pe care nu le-a pus în practică nimeni!?  Se vorbește zilnic despre reforma în sănătate, se anunță proiecte mari, construcții de spitale dar în afară de defecțiunile frecvente ale folosirii cardului de sănătate nu se face nimic, absolut  nimic. Mai nou am citit despre o dispută caraghioasă pe tema „closete în curte sau tablete?„ -oricum nu vor fi nici unele nici altele…Oare e de ajuns ca unii prinși cu corupție să fie pedepsiți, stigmatizați, condamnați? Dar numeroasele cazuri flagrante de incompetență cum se rezolvă? Ne-am obișnuit cu situația când diferite controale sesizează dar nu se face nimic. Iar presupușii  incompetenți nu pățesc nimic..Dacă e vina legislației care ocrotește mediocritatea și incompetența schimbați-o! Să fie mai bine în iad unde în cazanul românilor nimeni nu scotea capul la suprafață pentru că se trăgeau la fund unul pe altul?

Înainte de revoluție când lucram la TVR ni se comunica o listă cu anumite cuvinte interzise – de pildă „meleag„ care era de origine maghiară, -azi e interzis cuvântul „țigan„, el fiind înlocuit oficial cu rom, inițiativă ce ne-a creat destule belele afară. Se vede că apărarea țiganilor de discriminare verbală e mai importantă decât a face ceva pentru ei, mai ales când proprii lor șefi ajung prin tribunale, hoția e dincolo de rase. Mi-ar fi plăcut să se numească telenovela noastră de succes „Inimă de rom„, tot era mai bine decât la americani unde negrii sunt alintați cu denumirea de afro-americani iar indienii autohtoni sunt denumiți native-americans. Propun și eu să îi denumim pe țigani indiano-europeni dar nu numele contează cât despre integrarea altor tipuri de cultură în cultura noastră specifică se poate discuta serios. Dar să nu fim farisei, să nu ne ascundem după niște lideri de carton și partidulețe sau mișcări care pretind că ne apără identitatea, poate nu ne convine să primim refugiați sau imigranți cum ni se cere dar să nu uităm că e plin la noi de arabi, sirieni, turci, libanezi, iordanieni, palestinieni care au venit ca investitori și nu doar au deschis șaormerii ci sunt la conducerea unor afaceri importante din domenii diferite – imobiliar, turism, alimentație, comerț. Cum scria cineva „veniți la studii înainte de Revoluție și stabiliți aici, arabii au găsit în România de tranziție un adevărat el dorado, în care și-au putut acumula, peste noapte, averi impresionante. Unii prin muncă cinstită, alții la limita legii și dincolo de aceasta. Unii și-au câștigat respectul, alții disprețul„ Nici legăturile unora cu vechea și noua Securitate nu sunt de neglijat când vorbim de arabii care s-au grăbit să ocupe piața înaintea altora făcând să fie împărțiți în diferite categorii, corecți și serioși, controversați, infractori dovediți…Trebuie să așteptăm ca și imigranții de azi să se integreze aidoma? Sau va fi ca în Germania unde deja a apărut „poliția Sharia„ ca să ne impună regulile lor?

Nu pot uita cuvintele adresate imigranților de Julia Gilliard, fost prim ministru al Australiei – singura țară de altfel unde mi s-a făcut un control total al bagajelor…„ Cei mai mulți australieni cred în Dumnezeu. Nu este vorba despre «dreapta creștină» sau «presiuni politice», este o realitate faptul că această națiune a fost fondată de bărbați creștini și femei cu principii creștine. Dumnezeu vă deranjează? Dacă DA, vă sugerez să luați în considerare o altă parte a lumii pentru a trăi acolo, pentru că Dumnezeu este parte a culturii noastre. Acceptăm convingerile voastre, fără întrebări. Tot ce vă cerem este să respectați convingerile noastre, să trăiți în pace și în armonie cu noi. Aceasta este țara noastră, pământul nostru și stilul nostru de viață, de care vă oferim posibilitatea de a vă bucura. Dar, din momentul în care începeți să vă plângeți, să gemeți și să bombăniți despre steagul nostru, angajamentul nostru, convingerile noastre creștine sau stilul nostru de viață, vă încurajez să profitați de o altă mare libertate australiană: «DREPTUL DE A PLECA» . Dacă nu sunteți fericiți aici, ei bine, plecați! Noi nu v-am forțat să veniți! Ați venit de bună voie, atunci acceptați țara care v-a acceptat așa cum sunteți!„  Nu am nimic de adăugat. Doar atât, nu cumva e mai bine în iad?

..

Jurnal de Las Vegas 1995-2016 /9/

Criza

Criza se citea mai ales în numărul de case în fața cărora băncile proprietare puseseră anunțuri de vânzare…erau multe, chiar în La Luna Circle unde locuiam atunci sau pe străzile învecinate. Anunțurile din ziarul local îți ofereau și numele datornicilor, preponderent latine sau de alte etnii imigrate…Se înmulțeau magazinele falimentare cum era, tot lângă noi, Chili’s sau rețeaua Blockbuster vídeo, de fapt trecuse vremea închirierilor masive de casete…De altfel tot în Las Vegas Review Journal am citit mult mai târziu,  în iulie 2016 că ar exista încă 13.850 de proprietăți vacante, toată lumea cunoscând povestea familiei Delgado care a cumpărat o casă în 2006 iar după 10 ani el e chiriaș undeva iar casa a rămas goală, nelocuită…Procentul caselor cu datorii atingea 60% și abia în 2015 a scăzut la 13%

Lake Las Vegas, marele complex, era aproape de faliment..ideea păcătoasă de a imita atmosfera europeană încetând să nască profitul așteptat. Totuși îmi amintesc cu plăcere plimbarea pe apă, pe lacul artificial, alături de familie, ceea ce îmi evocă acum călătoria cu abra, mica ambarcațiune arabă, pe apa lacului din Dubai, nu departe de faimosul Burj el Arab cu vilele în stil arab perfect potrivite cu atmosfera.  Dar aici în Vegas mania de a imita, kitchul atoatestăpânitor se clătina decisiv.

Panica a fost mare și s-a răspândit repede, vă aduceți aminte? În Vegas prețurile au crescut deși au apărut Food 4 Less și alte oferte cu reduceri, bufetul la Paris era acum 17,35, un coafor bun 45$, la shopping lăsai între 70-100$, cifrele se schimbau vertiginos, în sus…Clienții cazinourilor s-au rărit, acum dacă intrai dis de dimineață saloanele de joc altădată forfotind de lume erau aproape goale, turismul a scăzut  de la un vârf în 2007 de 40 milioane vizitatori și revenirea n-a fost ușoară.  Era o criză economică globală.

Marile proiecte s-au stopat, ceea ce avea desigur efect și pe piața muncii. În vara lui 2011 aproape 14% erau șomeri, valoarea caselor a scăzut cu 60% ceea cea înseamnă că majoritatea proprietarilor datora băncii mai mult decât valoarea locuințelor. Mari proiecte cum ar fi Fontainebleau care ar fi trebuit să se înalțe la capătul de nord al Stripului necesita 3 miliarde și urma să aibă 68 de etaje iar hotelul 3889 camere dar nu era construit decât 2 treimi când a venit criza și proiectul a fost stopat. Azi se zvonește că structura va fi demolată și vândută pe bucăți chinezilor…Las Vegas făcea prin cazinouri venituri de 37,34 miliarde $  în 2012 doar cu puțin sub cifrele dinainte de criză dar situația diferă de la o companie la alta, în timp ce Caesars are probleme Sands prosperă, poate pentru că și-a extins afacerile în Macau…

Cum au înfruntat americanii criza ? Exact invers decât europenii obsedați de reducerea cheltuielilor publice și austeritate. Ce a făcut George W Bush? TARP, adică Troubled Asset Relief Program care a cumpărat de la instituțiile financiare valorile toxice …Sute de miliarde au fost date băncilor ca să se salveze spre furia celor care credeau că văd reflexe socialiste menite să îngroape economia de piață. Într-adevăr, cum însuși Bush mărturisea în cartea sa „Decision Point” a fost o intervenție pe piața liberă, împotriva propriilor sale instincte  dar necesară ca să evite panica. ”Am decis că singura cale de a salva piața liberă pe termen lung era o intervenție pe termen scurt”. Rezultatele se văd astăzi, băncile și-au revenit și au dat înapoi guvernului banii împrumutați, nici vorbă de „naționalizare„ și „comunism„. Industria auto americană greu lovită s-a echilibrat, peste 1 milion de joburi au fost salvate…Populația nu a trebuit să suporte cine știe ce măsuri de austeritate deși urmele crizei au fost adânci, în special modificându-se consumul și modul de a cheltui de la a cumpăra ceea ce dorești la a cumpăra ceea ce ai nevoie ceea ce 78% din populație crede că e mai bine..

Cert este că după criza din 2007, după necazurile Greciei și dificultățile financiare ale Spaniei, Portugaliei, Irlandei și ale altor țări în UE, Banca CentralムEuropeană și FMI au insistat asupra unor măsuri stricte de austeritate care au fost impuse în schimbul unui ajutor financiar dar redresarea sperată nu a avut loc, nici unul din guvernele care au impus măsuri de austeritate – aplicabile mai ales păturilor mai puțin avute- nu au reușit. Datoriile ca procent din PIB au crescut, în România datoria publică s-a dublat… Iar țările care nu au impus austeriatea au atins cel puțin o creștere moderată… situație care ar putea fi descrisă cu cuvintele economistului Paul Kruger, ”Dacă eu mă lovesc în cap cu o bâtă de baseball și apoi mă opresc, voi începe să mă simt mai bine. Asta nu înseamnă că lovirea în cap cu o bâtă de baseball este un lucru bun!”

Mulți sunt încă supărați pe liderii care au acționat curajos în anii de după război pe linia reformelor radicale,  am văzut la înmormântarea lui Margaret Thatcher scene incredibile cu indivizi bucurându-se de dispariția doamnei de fier care a dat o lovitură năpraznică populismului stângist…Pe vremuri citeam memoriile lui Hrușciov aduse clandestin, acum ușor pe online puteai achiziționa  memoriile lui Thatcher sau Bush…dar și Reagan sau Tony Blair, personaje care au influențat puternic epoca în care trăim lăsându-ne doar să-i regretăm și să ne lamentăm de lipsa unor lideri adevărați astăzi când au apărut alte crize și confruntări.

În tinerețea mea îndepărtată, de fapt în anii copilăriei, înainte de 1960 mai există în amintirile mele precupeții veniți cu cobilița pe străzi, Turnul Babel din vechiul Obor, înainte de a se construi Oborul de azi – și el depășit…stau și mă minunez ce scandal a produs mutarea Pieții Matache socotită de unii monument național de parcă Halele Parisului n-ar fi fost demolate în favoarea unui mall subteran lăsându-se la suprafață un parc străjuit de feroneriile anticelor Hale care erau cu adevărat valoroase. Să nu mai vorbesc despre Cazinoul din Constanța abandonat zeci de ani care stă să cadă, aici n-a venit nimeni cu „salvarea„…E foarte greu să te ridici din periferia balcanică, să accepți și să construiești modernitatea. Am văzut multe schimbându-se în deceniile de viață pe care mi le-a îngăduit destinul dar n-am avut norocul să văd câte s-ar fi putut face în anii din 90 încoace în România.

La New York pe locul golit de atacul terorist de la 9 septembrie 2001 s-a ridicat One World Trade Center, Turnul Libertății, cea mai înaltă clădire din emisfera vestică și a șasea din lume. Construcția a început în primăvara lui 2006 și s-a terminat în iulie 2013. Cât ne-a trebuit nouă să renovăm Centrul vechi, cât timp s-a circulat pe niște scânduri în loc de trotuare, ca să ne trezim astăzi că majoritatea clădirilor de acolo stau să cadă….nici nu mai vorbesc ce mizerie umană și materială se află în spatele prăvăliilor admirate de turiști?…Oare ce așteptăm ca să acționăm? Un cutremur…să ne ferească! Un oraș ca Bucureștiul care nu are ieșire la autostrada construită ce ar trebui să-l lege de Ploiești, un oraș în care s-au băgat bani serioși pentru modernizarea liniei tramvaiului 5 dar de ani de zile capătul liniei din Băneasa nu poate fi folosit, fiind nevoie de tramvaie cu dublă comandă care schimbă șina ca să o ia înapoi iar vatmanul se mută în cabina  din față…Caraghios dacă n-ar fi trist…Totuși atât Europa cât și America vor cunoaște schimbări importante, sunt convins de asta deși efectele nu se vor simți prea repede dar sunt unele lucruri la care sper că mai pot fi martor. Brexitul –eram la Londra în săptămâna ce a precedat votul și am realizat ce se va întâmpla iar în ciuda tuturor celor care din interes local îi consideră proști pe britanici eu susțin opțiunea lor – alegerile din SUA – unde, indiferent de rezultat, începe să se afirme o tendință nouă, favorabilă dezvoltării interne și nu e de mirare că vechea elită politică, reprezentată acum de Hillary Clinton, nu mai atrage – referendumurile, provocate în special de criza refugiaților pe care marile puteri europene s-au dovedit incapabile să o gestioneze,  principala armă a statelor suverane de a se împotrivi dictatului Comisiei Europene și „nucleului dur„ în fine,  câte altele vor influența, chiar schimba, fața planetei. Spre ce ne îndreptăm, spre un altfel de Ev Mediu cu state și stătulețe fărămițate sau spre o altă polarizare a puterilor, cu noi lideri mondiali…cine știe? În orice caz pe mine ca scenarist mă oripilează o anumită tendință a  Hollywoodului unde s-au înmulțit filmele apocaliptice. Era o vreme în care conflictele și violența se transferau în Science Fiction, ne distram văzând războaie ale stelelor, nave spațiale luptându-se împotriva dușmanilor fictivi din alte galaxii. Showul se transfera în realitate, atât la Disneyland cât și la Star Trek Experience din Las Vegas am fost un astfel de pasager în nave imaginare bucurându-mă ca un copil de simularea luptelor. Totul era distractiv și inofensiv dar SF-ul clasic e deja istorie. Astfel de SF-uri pașnice au lăsat locul din față unei viziuni a viitorului sumbre…dominată de roboți malefici, stăpânită de dictatori feroce care au pus tehnologia în slujba răului în timp ce oamenii au fost transformați în sclavi, în ființe inferioare trăind în hrube infecte iar succesul unor asemenea „jocuri ale foamei„ te face să te cutremuri. Filmele apocaliptice și post-apocaliptice care pleacă de la ipoteza sfârșitului lumii – de obicei printr-un holocaust nuclear dar și din alte cauze,  impactul cu un corp ceresc sau catástrofe ecologice – sunt la modă, multe au devenit jocuri electronice dar ceea ce e important e că toate înfățișează deci prezic declinul speciei umane. Astfel să arate viitorul pe care ni-l imaginăm, noi, scenariștii acestui secol? Orwell era un dulce copil față de asemenea viziuni pe care nu mi le pot explica doar prin escaladarea nevoii de audiență. Sigur, veți spune, e vorba de ficțiuni, de imaginație, de născocirile unor autori în căutare de bani și public dar nu e deloc așa. Recent aflu din presă despre secta Dang care crede că „Hathorii, o civilizație intergalactică înălțată, va veni pe pământ ca să-i salveze pe cei iluminați, restul oamenilor urmând să piară, împreună cu Pământul, din cauza propriei înapoieri spirituale„ . Dar sectele inventate de tot felul de iluminați care prezic sfârșitul lumii ce sunt?  A considera că unii oameni sunt mai puțin „aleși„, „iluminați„ e un preambul potrivit pentru sfârșitul lumii. Cel puțin al lumii pe care o cunoaștem.