Cum a continuat păcălirea generaţiei mele?

Prima mea ieşire în occident, urmată de altele în Franţa, Germania, Italia, Finlanda m-au îmbătat pe moment…deci s-ar putea, cine ştie, să ajungem să trăim ca dincolo într-o bună zi. N-a fost să fie…n-am înţeles regula simplă că, deşi ni se cerea să muncim din răsputeri ca să ajungem din urmă Occidentul nici ăia nu stăteau pe loc. Culmea..am mai fost în Cehoslovacia în timpul ocupaţiei şi mi se părea ciudat că ei o duc bine mersi…iar astăzi, când nu mai există lagărul sovietic, şi nici picior de Armată Roşie pe pământul lor Cehia  e departe în faţa noastră ! Nici un moment nu mi-a trecut prin cap atunci că dezgheţul românesc se va termina curând. Şi se va termina în dictatură. În 1969 am fost cu Teatrul Podul la festivalul de la Nancy,,,era perioada când De Gaulle şi-a pus funcţia în joc la un Referendum şi a pierdut. În tevatura aceea n-am observat că un coleg a rămas pe străzile Parisului, mie nici nu-mi trecea prin cap să fug. Mult mai târziu fiul meu, acum cetăţean american, mi-a reproşat destul de serios că n-am rămas atunci şi eu ca să mă reunesc cu familia mai târziu. Avea dreptate oare? Familia Sergiu Huzum-Mioara Cremene care trăiau la Paris mi-au arătat că se poate atunci când, după revoluţie, am putut ajunge iar în Vest. Cât despre ploieşteanul student la actorie care a rămas în Franţa mult mai târziu am citit în ziarul clujean Tribuna că Julien Negulesco a fost luat ca partener de film chiar de…Jeanne Moreau! O cunoştiinţă a lui, regizoarea Luminiţa Dumitrescu, care-mi era colegă la TVR mi-a confirmat că băiatul avea mare succes la femei, un talent de care nu beneficiam… Norocul lui.

Să nu uităm că în anii comunismului aveai nevoie de viză de ieşire din ţara care ţinea graniţele închiseşi proprii cetăţeni prizonieri. ….Îmi amintesc ce dramă trăia fostul meu coleg Andrei Covrig, şeful Redacţiei Teleşcoală, care avea fiul plecat în SUA şi plângea că n-o să-l mai revadă niciodată! Noi, după revoluţie am traversat oceanul de nenumărate ori… şi Christian s-a întors de 2 ori în România, .libertatea de mişcare am câştigat-o măcar şi e tot ce folosim…N-am să uit niciodată imaginea Berlinului sfâşiat în două datorită Războiului Rece şi nici, mai târziu, aceiaşi sfâşiere la Nicosia cu oraşul împărţit între ciprioţi şi turci. Iată unde duc contradicţiile ideologice…

Plin de optimism în 1972 am trecut la Televiziunea Română. L-am regăsit aici pe Tudor Caranfil care m-a lăsat să colaborez cu el, dorinţa mea de a rămâne în lumea filmului părea o vreme satisfăcută. Dar n-a fost chiar aşa. Am intrat într-o dictatură pe care nimeni n-a bănuit-o şi fără compromisuri nu puteai trăi, nu puteai ţine familia, creşte copiii…Păcăleala s-a desăvârşit. Până şi o mândrie naţională ca Nadia Comăneci a sfârşit prin a-şi asuma riscul de a fugi din ţară, desigur după ce acceptase mulţime de favoruri. Totuşi, mai târziu, în 1974, a apărut o şansă nesperată, Iuliu Fejes, vicepreşedintele maghiar al TVR şi mare ştab pe la Adunarea Naţională, altfel un om blând, educat şi integru m-a propus pentru un post UNESCO cu sediul în Malaezia. Nu era glumă, propunerea a avansat dar s-a oprit la secţia de cadre aflată sub oblăduirea tovarăşei Elena…un politruc oarecare, parcă Ungureanu, m-a întrebat scurt de ce fusese exclus din partid tatăl meu prin anii 50. Ce ştiam eu era că fusese acuzat că a locuit într-o casă confiscată, poate era adevărat, poate vina era a mea că refuzasem cândva o ofertă a securităţii cert e că n-am mai plecat. Cine ştie pe unde am fi ajuns din Malaezia…în nici un caz înapoi acasă aşa că tovarăşii m-au ghicit, nu eram de încredere. Dar eram bun de trimis la Moscova la o vizionare de filme, alături de Dumitru Fernoagă, Platon Pardău şi Viorica Bucur unde a trebuit să înghiţim şi o poveste moldovenească despre amorul unor tineri de pe malurile Prutului persecutaţi de români, dar şi microfoanele din camerele de la Rossia. Îl supravegheau pe Emil Loteanu, care ne vizita, moldovean şi el dar deloc agreat de tovarăşi… Era pe vremea lui Brejnev şi mi s-a părut că văd şuvoaie de apă amestecată cu sânge curgând pe sub o poartă nu departe de Piaţa Roşie, sper că mi s-a părut.

În 1989, la revoluţie, era prea târziu să-mi schimb drumul…aveam 45 de ani şi generaţia mea ar fi luat-o cu greu de la capăt. Dar se  deschideau perspective nebănuite..Traian Puşcaşu, vicepreşedinte TVR dar şi el un om de treabă mă îndemna să urc la etajul 12, acolo era Ion Iliescu şi se punea la cale soarta României ca şi carierele multora…unii colegi de ai mei au urcat, eu am preferat să rămân la etajul 5 Lucrasem atâţia ani emisiuni pentru copiii, era momentul să-mi dovedesc mie însumi că pot face onest această meserie. Şi a început o nouă păcăleală în capcana căreia am căzut toţi cei care au crezut atunci că după 1990 ţara asta va avea un alt destin…n-am bănuit că se va instaura o altfel de dictatură, dictatura mediocrităţii şi incompetenţei care îi va goni pe români afară peste graniţe . Ce s-a ales din ţară după 30 de ani vedeţi cu toţii..Ce s-a ales din visele şi speranţele noastre ştie fiecare. Atunci când înaintezi în vârstă ai o singură şansă, să laşi ceva în urmă. Se zice că nu eşti împlinit dacă n-ai sădit un pom, n-ai construit o casă, n-ai crescut un copil. Pomi n-am sădit, casa construită de tata am vândut-o dar băiatul meu are familie şi casă în America. Dacă rămâne ceva în urmă poate e vorba de recolta de emisiuni pentru copiii din anii 1990-98, ca Abracadabra, Arlechino, Feriţi-vă de măgăruş şi multe altele, ca Abracadabra la ProTv până în 2001 sau serialele scrise pentru AcasăTv gen Numai iubirea, Lacrimi de iubire, Daria iubirea mea sau Îngeraşii şi nişte cărţi, multe în format electronic. E suficient ca să fiu mulţumit? Acum generaţiile tinere au măcar şansa de a se mişca liber…Dana Rogoz, fosta Abramburica, Adela Popescu, Andreea Caranda, Nicoleta Luciu şi alti tineri cu care am lucrat circulă, adesea cu micuţii lor, oriunde în lume. Poate am glumit când am spus că Vlăduţ, fiul Danei, e plimbat de mic prin multe ţări…ca să-şi aleagă unde va trăi mai târziu..dar era o glumă amară.

Reclame