Despre mâncare [1]

De mai multă vreme îl admir pe Gordon Ramsay, emisiunile lui sau concursurile conduse de el, în special Masterchef USA din care nu am pierdut nici un sezon, ba chiar m-am uitat și la Masterchef junior. Există o mulțime de canale și showuri culinare în SUA, s-au înmulțit și în România chiar dacă nu prea avem bucătari. Mai bine zis nu avem chefi că bucătar e și Jamie Oliver cu tot cortegiul lui de dishuri în care amestecă de toate, fără noimă, creând gusturi noi , sau așa cel puțin crede. Dacă cei 3 lansați de ProTv și adoptați apoi de Antena 1  vă plac, să fiți sănătoși, ceea ce nu prea cred dacă vă luați după ei, m-am distrat văzându-i în ”Chefi la cuțite” cum se zgâiesc la farfuriile primite amintindu-mi niște versuri de demult care sunau cam așa ”e soarta boului, vițel adult, să stea la poarta noului, nițel mai mult„…L-am văzut pe unul din acești domni deveniți vedete datorită media gătind niște cotlete de miel care arătau aproape crude lângă care punea o floare comestibilă – doar decorul se mănâncă- și câteva fire de ciboulette, dacă se prezenta cu așa ceva în fața unui juriu farfuria era aruncată la gunoi și i se spunea clar că și-a greșit meseria. Îl cheamă Scărlătescu. Aroganța, aerul de atotștiutor, zâmbetul fotogenic cu care-și auto-admiră opera adăugând un „delicios„ cu vocea sau cu mimica sunt tipice majorității bucătarilor de televiziune, aiurea sau la noi. Showul primează. Iar Gordon, ca să revin, este exact opusul acestui clișeu, nu doar stilul său familiar, cald, care anulează distanța între el și concurent sau între el și telespectator te impresionează dar mai ales perfecțiunea simplă a creațiilor sale deci rafinamentul. Gordon nu e un produs media, el chiar gătește, Gordon nu se sfiește să piardă competiții, să-și recunoască greșelile sau neputința dar se bate să reușească pentru că e curios, dornic să învețe lucruri noi, niciodată mulțumit de rezultate, mereu cu gândul la ceva mai bun. Desigur că am avut curiozitatea să intrăm în localuri patronate de el, nu la Paris Steakhouse în care faimosul său boeuf Wellington costă 101$ dar la Plane Food de la Londra ca și la BurGR-ul de la Las Vegas unde am gustat popularul hamburger în varianta lui Gordon. Eu nu le-am avut niciodată cu burgerii deși cândva am mâncat în Pennsylvania burgeri făcuți acasă, pe grătarul unei familii și mi s-au părut fabuloși, în primul rând pentru că nu era nimic standardizat în stil Mc Donalds,  se făcea chifteaua pe gustul tău, medium-rare, iar ingredientele le adăugai cum îți plăcea. La Planet Hollywood există un grătar cu lemn și se prăjesc patties pe flacără, ceea ce nu-mi venea să cred dar era unic pe Strip, din păcate cartofii prăjiți nu erau la înălțime iar soția mea Luci i-a detestat, deh, perfecțiune se pare că nu există. Cât despre diversitate ea pleacă de la stilul tradițional la tot felul de variante, se utilizează multe lucruri care ar părea incompatibile cu baza, avocado, roșii coapte sau ardei copți etc etc. Până și la noi există acum locuri unde burgerul e tratat cu respect, a apărut o modă, chiar și un Festival, se folosesc sofisticări gen ulei de trufe, gorgonzola sau gouda dar contează când pun Angus beef, carne de vită maturată din import. O ofertă la fel de diversă există  la americani și în cazul hot-dogs…o așteptăm aici pentru shaorme, dacă micii nu mai sunt ce au fost, pentru că mâncarea ieftină, bună, servită rapid, chiar la colț de stradă, e extrem de utilă și importantă. În schimb i-am putea învăța să facă supă de pui cu tăiței sau chiar cu găluști, ce am mâncat pe acolo era fără nici un gust, fie matzo ball soup, dish evreesc, fie chicken noddles soup.

Pe la noi friptură însemna, și încă mai înseamnă, o bucată de porc. Acum nu mai e la modă să comanzi o friptură cu cartofi prăjiți și o baterie de vin, restaurantele s-au diversificat – de la asiatice, sud-americane, vest-europene sau balcanice- într-atâta încât localurile de bucătărie românească sunt tot mai puține. În perioada dinainte de revoluție, la TVR, n-aveam cum să ne satisfacem foamea ca lumea decât la vreun local din apropiere – acolo unde astăzi sunt clădiri înalte- sau la bufetul de la Ateliere unde comandai prin telefon și friptura era gata până ajungeai acolo străbătând vreo 3 clădiri…de, muncitorii erau prețuiți, la bufetul redactorilor din holul principal nu găseai mai nimic, cu excepția unor vizite, de pildă când a fost Nixon am descoperit cu stupefacție aici și whisky, șuncă și caviar, tot felul de bunătăți pentru jurnaliștii străini care desigur apoi au dispărut. Cu ei cu tot.  Acum corporatiștii iau masa la fast fooduri sau se mulțumesc cu pizze și șaorme cum făceau colegii mei de la Abracadabra în ProTv prin anii 99…O listă arată că dispunem în București de 45 specificuri culinare! Diversitatea e modă. Am apreciat de pildă meniul de la Gargantua cu file de halibut sau calcan cu spanac, semințe de pin, capere pregătit în pergament  sau sea-bass /biban de mare/cu trufe nemaivorbind de aperitive ca rondele de foie-gras cu chutney de smochine ….dar tot prefer ciorbele gătite la prânz de bucătăreasa de la La Belle Epoque sau felurile ei de mâncăruri tradiționale, sarmale,salata de vinete, prazul cu măsline

Cam tot atâtea specificuri culinare are și Parisul, la ei se adaugă feluri de prin Guadelupa sau Noua Caledonie pe care noi nu le cunoaștem. Deocamdată. E acesta un progres? Poate. La noi, sigur față de anii când nu găseai în localuri ce găseai în frigiderele oamenilor. Chiar dacă în tinerețe nu dădeam mare atenție mâncării cum să nu-mi amintesc bunătățile Clujului, langoșii, cârnații și slana prăjită la colț de stradă, deliciile de la „vărzărie„ și „fasolărie„, ciorbele cu smântână sau gulașul…cu atât mai memorabile cu cât în timpul austerității ceaușiste la localurile de lux se inventase șnițelul de parizer iar la Belvedere n-aveau nimic de oferit pentru o petrecere în afară de băutură, părinții copiilor cu care lucram aducând ceva de-ale gurii de acasă… Dar mergeți acum  în Ardeal unde bucătăria ardelenească, superioară multora, nu prea lasă loc pentru alții. La Brașov e o problemă să alegi un local, preparatele internaționale făcând casă bună cu cele specifice, cum spunea cineva „ timp de 400 de ani în arcul carpatic, românii, maghiarii, saşii, armenii, evreii şi celelalte comunităţi etnice au reuşit să-şi îmbogăţească unii altora cultura gastronomică, pastrând însă şi propria identitate, dinaintea cratiţei cu mâncare”. Regret dar cu tot respectul pe care i l-am purtat lui Radu Anton Roman puține din ofertele specifice altor regiuni ale țării s-au păstrat și răspândit la nivel de obicei culinar, cât despre mici sau sarmale, dincolo de proveniența lor de import și de transformarea în unelte electorale să nu exagerăm.  Dacă reprezintă tot ce putem oferi nouă și altora…Vi s-a făcut foame?…mă opresc aici.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s